Talibani americani/Talibanes americanos

Etiquetas

, , , , , , , , ,

W 2George Washinton

Talibani americani      Washington, Diana Negre

După 18 ani de război în Afganistan, SUA par a se afla departe de a obține o victorie militară sau ideologică asupra talibanilor, în schimb, ideile acestui grup de radicali islamici par a se strecura în viața politică americană.

Nu e vorba, aici, spre deosebire de Afganistan, de motive religioase, ci de o intoleranță politică crescândă, care a trecut de la refuzul de a dialoga, la atacuri împotriva patrimoniul artistic al țării.

Talibanii au distrus statui ale lui Buda în Afghanistan, iar radicalii Statului Islamic au distrus vechiul oraș Nimrud din Siria,  Khorsabad sau muzeele din Mosul, Irak. Lumea le-a urmărit îngrozită faptele. În SUA n-au fost eliminate, e adevărat, toate monumentele, desigur, mult mai recente, dar în realitatea americană găsim unele asemănări.

Monumentele americane nu au fost victimele vreunei credințe religioase, ci ale unor activiști politici americani ale căror dezacorduri cu situația politică, actuală sau anterioară, îi face să elimine sau să distrugă opere de artă, care reprezintă concepte cu care aceștia nu sunt de acord.

Este vorba despre un proces lent, dar, crescător. Acum câțiva ani, au început prin a înlătura statuile unor personaje istorice, ale căror acțiuni, admirate la vremea lor, nu se mai potrivesc cu ideile moderne.

Primele ținte au fost cei care au pierdut Războiul de Secesiune, deoarece liderii lor sunt percepuți azi ca rasiști și apărători ai sclaviei. Statuile unor personaje ca generalul Lee, comandantul forțelor din Sud în timpul acelui război, sau cea a altui general, Stonewall Jackson, au fost primele care au dispărut. Au urmat cele ale sudistului Jefferson Davis, președinte ale Statelor din Sud.

RLStatuia generalului  Robert Lee

În majoritatea cazurilor, aceste statui au fost duse în niște magazii, unde zac uitate, sau în muzee care prezintă istoria țării. Și sunt din ce în ce mai puțin singure, deoarece, în prezent sunt aduse și statui ale unor soldați sudiști necunoscuți, considerați acum rasiști.

Mișcarea a luat amploare și a trecut la distrugerea unor opere de artă, a căror valoare istorică sau artistică e legată de revendicările unor grupuri care încearcă să îndrepte niște greșeli făcute în trecut.

Ultima inițiativă a venit din San Francisco, unde, o școală a hotărât să scoată niște picturi murale, considerate jignitoare pentru negri sau amer-indieni. Li se pare inacceptabil ca, în aceste picturi, să fie reprezentați membrii ai acestor minorități alături de președintele Washington, oricât ar semnala unii că autorul lor, un imigrant comunist ucrainean a fost adus în fața tribunalelor, acum un secol, din cauza simpatiilor sale politice, și care vroia să evidențieze tocmai importanța acestor grupuri minoritare pentru dezvoltarea țării.

Spre deosebire de statui, în acest caz, picturile murale vor dispărea, deoarece activiști vor, pur și simplu, să le acopere cu o zugrăveală.

Lista personajelor cenzurabile tot crește și se îndreaptă spre figuri ca Thomas Jefferson sau George Washington, nici mai mult nici mai puțin decât autorul Declarației de Independență și comandant al forțelor americane în lupta contra englezilor, devenit, ulterior, primul președinte al țării.

SUA nu au o istorie prea mare, comparată cu cea a țărilor europene sau asiatice, sau chiar cu cea a vecinilor americani colonizați de Spania, cu un secol și jumătate mai înainte.

Istoria lor scurtă, preamărită și repetată, a servit pentru a cultiva patriotismul care, la rându-i, a unificat o societate pestriță, și care a tot incorporat imigranți din toată lumea, cu diferite limbi, culturi și religii.

Însă, azi, dezbinarea este cuvântul de ordine al societății americane, fără să se poată desluși, pentru moment, dacă  divizarea se datorează absenței unei moșteniri acceptate de toți, sau dacă  tocmai această divizare a distrus bogăția a două secole și jumătate de istorie.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Talibanes americanos Washington, Diana Negre

W 1.jpgGeorge Washinton

Después de 18 años de guerra en Afganistán, EEUU parece hoy tan lejos de conseguir una victoria militar como ideológica sobre los talibanes, mientras que las ideas de este grupo de radicales islámicos parecen implantarse en la vida política norteamericana.

No se trata aquí, a diferencia del Afganistán, de motivos religiosos, sino de una intolerancia política creciente que ha pasado de la negativa a dialogar a los ataques contra el patrimonio artístico del país.

Los talibanes destruyeron las imágenes de Buda en Afghanistán, mientras que los radicales del Estado Islámico acababan con la antigua ciudad de Nimrud en Siria, Khorsabad o los museos de Mosul en Irak. El mundo lo siguió con horror, pero la realidad aquí tiene alguna semejanza, excepto que los monumentos eliminados en Estados Unidos no siempre son destruídos, además de ser mucho más recientes.

Aquí, los monumentos no son víctimas de la fe religiosa, sino de activistas políticos norteamericanos cuyo desacuerdo con la situación política, actual o anterior, les lleva a eliminar o destruir obras de arte que representan conceptos con los que están en desacuerdo.

Se trata de un proceso paulatino, pero creciente. Desde hace un par de años, empezaron por retirar estatuas de personajes históricos cuyas acciones, admiradas en su momento, no encajan con las ideas modernas.

Los primeros objetivos fueron los perdedores de la Guerra de Secesión, cuyos líderes son vistos hoy como racistas y defensores de la esclavitud. Estatuas de personajes como el general Lee, comandante de las fuerzas del Sur durante esta guerra, o el también general Stonewall Jackson, fueron las primeras en desaparecer. Siguieron, luego, las de Jefferson Davis, presidente de los estados sureños.

RL 1Estatua al general Robert Lee

En la mayoría de los casos, estas estatuas fueron a almacenes, donde yacen olvidadas de todos, o bien a museos que recogen la historia del país. Han ganado mucha compañía, porque ahora han empezado a quitar también imágenes de soldados desconocidos sureños, considerados ahora todos como racistas.

El movimiento ha tomado mayor auge y ahora se ha extendido a la destrucción de obras de arte cuyo valor histórico o artístico queda supeditado a las reivindicaciones de grupos que tratan de corregir pasados entuertos.

La última iniciativa salió de San Francisco, donde una escuela ha decidido eliminar unas pinturas murales por considerarlas ofensivas para grupos minoritarios como negros o americanos de origen indio. Les parece inaceptable que estas pinturas representen a miembros de estas minorías junto al presidente Washington, por mucho que algunos señalen que su autor, un emigrante comunista ucraniano que fue llevado ante los tribunales hace un siglo por sus simpatías políticas, precisamente quería poner de relieve la importancia de estos grupos minoritarios en el desarrollo del país.

A diferencia de las estatuas, en este caso los murales están llamados a desaparecer porque los activistas simplemente quieren cubrirlos con pintura.

La lista de personajes censurables va creciendo y ya apunta a figuras como Thomas Jefferson o George Washington, nada menos que el autor de la Declaración de Independencia y el comandante de las fuerzas norteamericanas contra los ingleses, convertido después en el primer presidente del nuevo país.

Estados Unidos tiene una historia corta, y no solo comparada a la de los países europeos o asiáticos, sino incluso a sus vecinos hemisféricos colonizados por España, siglo y medio antes.

Su breve historia, ensalzada y repetida, ha servido para incitar el patriotismo que, a su vez, ha unificado a una sociedad dispar, que ha ido incorporando inmigrantes de todo el mundo, con diferentes idiomas, culturas y religiones.

Pero hoy, la desunión parece el lema de la sociedad norteamericana, sin que, de momento, se pueda adivinar si las divisiones se deben a la falta de una herencia comunmente aceptada, o si son estas divisiones las que han dado al traste con el breve acervo de sus dos siglos y medio de historia.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

CRIZA IRANIANĂ FĂRĂ PASIUNE, NICI PROPAGANDĂ/LA CRISIS IRANÍ SIN PASIÓN NI PROPAGANDA

Etiquetas

, , , , , ,

I 1

CRIZA IRANIANĂ FĂRĂ PASIUNE, NICI PROPAGANDĂ Washington, Diana Negre

Actuala criză iraniană – ca orice lucru – are cel puțin două posibile interpretări. Una din ele, eminamente politică, este neîncrederea pe care o trezește Teheranul în toată lumea, mai ales în SUA. Cealaltă este strict juridică.

Și cum pe prima dintre ele o cunoaște, mai mult sau mai puțin, toată lumea  – mai mult sau mai puțin, datorită informației părtinitoare -, o vom aminti pe cea de a doua.

Ea începe în anul 2015, cu acordul dintre Iran și marile puteri ale lumii, în virtutea căruia, această republică șiită renunța la programele sale atomice: complet la cel militar și parțial la cel industrial și științific. În schimb, SUA și  Uniunea Europeană ridică sancțiunile economice impuse Iranului.

Nu mai este nevoie să spunem că acordul s-a născut cu tara neîncrederii reciproce. Cea occidentală – în mod special, cea americană – a tot crescut. La început, din cauză că Iran își ascundea multe dintre instalațiile sale. Și a ajuns la paroxism odată cu războiul civil sirian, în care, Iranul a intervenit, cu succes, cu un corp expediționar, și odată cu venirea lui Trump la președinția SUA. Crescânda influență iraniană în politica Irakului și intervenția sa nedisimulată în războiul din Yemen împotriva forțelor saudite, precum și în incidentele armate de la granițele Israelului au constituit factori importanți care s-au adăugat neîncrederii față de Teheran.

Însă, Washingtonul a fost cel care a părăsit acordul din 2015; și a făcut-o în mod unilateral, acum 14 luni, înăsprindu-și strânsoarea economică asupra Teheranului, în timp ce celelalte puteri semnatare ale acordului se străduiau să-l respecte în continuare.

Și iată că, acum, Iranul, unde radicalismul Gardienilor Revoluției se impune tot mai mult prudenței ayatolahilor, a anunțat că, din iulie, rupe tratatul, și va începe îmbogățirea, peste 4% a uraniului, în cantități mai mari de 300 de kilograme, cât permitea tratatul.

I 3

Pasul acesta al Iranului nu reprezintă o amenințare imediată, deoarece  pentru produce o singură bombă nucleară este nevoie 1.200 kg de uraniu înalt îmbogățit (90%) cu izotopul U 238, însă, SUA cred că reactorul experimental de apă grea pe care îl are Iranul a produs deja atâta plutoniu (înlocuitor avantajos al uraniului îmbogățit), încât această țară ar putea avea cel puțin două bombe nucleare, în următoarele cincisprezece luni.

În sfârșit, nimănui nu-i scapă faptul că, efectele foarte dureroase ale sancțiunilor economice americane în viața de zi cu zi a Iranului au dus la o creștere a protagonismul „gardienilor revoluției” și a celorlalți  ultranaționaliști, evoluție care, altfel, nu ar fi avut loc.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LA CRISIS IRANÍ SIN PASIÓN NI PROPAGANDA Washington, Diana Negre

I 2

La actual crisis iraní tiene – como todo – por lo menos dos lecturas. Una, eminentemente política, es la desconfianza que despierta Teherán en todo el mundo y aún más, en los EE.UU. La otra es estrictamente jurídica.

Y dado que la primera y su evolución son más o menos sabidas por todo el mundo – más o menos, por la abundancia de información sesgada -, recordaremos aquí la segunda.

Esta comienza en el 2015 con el acuerdo entre Irán y los grandes del resto del mundo en virtud del cual la república chií renuncia a sus programas atómicos: totalmente al militar y en forma limitada al industrial y científico. A cambio, EE.UU. y la Unión Europea levantan las sanciones económicas contra el Irán.

No hace falta decir que el acuerdo nació tarado por la desconfianza mutua. La occidental – en especial, la estadounidense – fue creciendo constantemente. En un principio, por los descarados ocultismos iraníes de muchas de sus instalaciones. Y llegó a su paroxismo con la guerra civil siria, dónde interviene con éxito un cuerpo expedicionario sirio y la llegada de Trump a la presidencia estadounidense. La creciente influencia iraní en la política iraquí y su nada disimulada intervención en la guerra del Yemen contra las fuerzas saudíes, así como en los incidentes armados en las fronteras de Israel han sido importantes factores añadidos a la desconfianza hacia Teherán.

Pero, fue Washington el primero en romper el tratado del 2015; lo hizo unilateralmente hace 14 meses y endureció su política de atosigamiento económico a Teherán, mientras las restantes potencias del acuerdo trataban de respetar lo pactado.

Ahora ha sido el Irán, donde el radicalismo de los Guardianes de la Revolución se está imponiendo cada vez más a la prudencia de los ayatolás, quien ha anunciado que, por su parte, romperá, a partir de julio, el tratado y  enriquecerá a más del 4% uranio, en cantidades mayores de los 300 kg autorizados por los tratados.

I 4

El paso iraní no significa una amenaza inmediata, ya que para fabricar una sola bomba nuclear hacen falta 1.200 kg de uranio muy enriquecido (90%) con el isótopo U 238, pero los EE.UU. creen que el reactor experimental de agua pesada que posee el Irán ha producido ya tanto plutonio (que sustituye ventajosamente el uranio enriquecido) que Teherán podría tener por lo menos dos bombas nucleares, antes de los próximos quince meses.

Por último, a nadie se le escapa que, si bien las sanciones económicas estadounidenses se notan muy dolorosamente en la vida cotidiana iraní, esto mismo está dando un protagonismo a los “guardianes de la revolución” y demás ultranacionalistas, que, de otra forma, no tendrían.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

ÎNDRĂZNEALA PRUDENTĂ NORD-COREANĂ/LA PRUDENTE OSADÍA NORCOREANA

Etiquetas

, , , , , , ,

T 3

Articol scris în luna iunie 2019

ÎNDRĂZNEALA PRUDENTĂ NORD-COREANĂ Washington, Diana Negre

Săptămâna trecută, Trump a făcut 20 de pași, mai degrabă histrionici, decât istorici. Căci, acești 20 de pași ai unui președinte american pe pământ nord-corean nu obligă la nimic, dar, insinuează că ar promite mult.

Gestul lui Trump trezește o speculație politică: un astfel de gest, care să-l revalorifice pe Kim Jong-un în fața poporului său, mai ales în fața generalilor săi, i-ar înlesni, oare, posibilitatea de a face Statelor Unite concesiile pe care a refuzat să le facă până acum? Și dacă le face, Trump ar face și el un mare pas spre realegerea sa, anul viitor. Dar, până să fie Kim de acord, scena de la sfârșitul săptămânii trecute, de la frontiera dintre cele două Corei, nu este decât un spectacol politic.

Cadrul relațiilor dintre cele două țări este maximalist. Într-o parte, se află o țară în pragul falimentului – într-o situație asemănătoare cu cea a URSS din anii 80 – care are ca unic atu șantajul cu potențialul său (încă mic) de arme nucleare și rachete cu rază medie de acțiune. De cealaltă parte, se află principalul său inamic, cea mai bogată țară din lume, care a imobilizat economia nord-coreană cu o serie de sancțiuni și embargouri comerciale. Iar, în târguiala asupra dezarmării nucleare în schimbul unor ajutoare financiare, ambele părți joacă cu o miză în stil mare.

T 1Trump pe pământ nord-corean

Aparent – adică, conform informațiilor din presă –, Washington și Pyongyang negociază câinește, fără concesii. În realitate, ambele părți sunt de acord să-și tolereze reciproc trucurile și scenografiile târguielilor, ca să nu întrerupă dialogul. Și în acest „nu lăsa tu, ca să nu las nici eu”, Casa Albă joacă mai dur, deoarece este, de departe, cea mai puternică. În frustrata întâlnire de la Hanoi dintre Trump și Kim Jong-un, președintele american a vrut să-l oblige pe Kim să plătească un fel de avans politic: mai întâi dezarmarea coreană, însă o dezarmare adevărată, nu minciunelele de până acum, și, abia pe urmă, concesiile economice. În plus, puțin după eșecul de la Hanoi, SUA și Coreea de Sud au desfășurat manevrele militare „Dong Maeng” – manevre care au loc în fiecare an – și pe care Pyongyang le-a denunțat tot timpul ca fiind acțiuni de intimidare, adică gesturi incompatibile cu o politică de destindere.

Foarte puțin timp după manevrele „Dong Maeng”, Coreea de Nord și-a reluat experimentele cu rachete. Dar, aceasta era o contra-provocare într-o tonalitate minoră. Deoarece acordul dintre Kim și Trump din anul 2018 prevedea renunțarea, de către nord-coreeni, la încercările cu rachete intercontinentale (cu care Coreea ar putea atinge teritoriul american), ori, experimentele din luna mai s-au efectuat cu balistică de rază medie (400/500 km), care îi poate viza pe aliații SUA din Asia, sau bazele militare americane de pe acest continent, dar, nu încalcă nicio promisiune. Corea de Nord, până acum, nu a încălcat nici moratoriul autoimpus asupra experimentelor nucleare.

După cum se poate vedea, în dificila conviețuire și în și mai dificila negociere nord-coreano-americană, Pyongyang își arată cu prudență colții:  numai atât cât să profite, acasă, de criză, dar, fără să riște o ruptură reală a negocierilor. Și chiar reușește: în iunie, Trump a fost în Coreea de Nord, iar, la începutul lunii mai, Secretarul de Stat american, Mike Pompeo, a comentat în legătură cu experimentele cu rachete „…Pyongyang nu a încălcat niciun acord;  moratoriul asupra rachetelor este concentrat exclusiv asupra celor cu rază medie …” .

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LA PRUDENTE OSADÍA NORCOREANA Washington, Diana Negre

T 4

El pasado fin de semana, Trump dio 20 pasos más histriónicos que históricos. Porque esos primeros 20 pasos de un presidente estadounidense en tierra norcoreana no comprometen a nada e insinúan que prometen mucho.

T 2Donald Trump pisando tierra norcoreana

Tras el gesto de Trump hay una especulación política: un gesto así, que revalorice a Kim Jong-un ante su pueblo y, sobre todo, sus generales, le facilitaría a éste hacerle a los EE.UU. las concesiones que negó hasta ahora. Y si las hace, Trump habrá dado un gran paso hacia su reelección el año próximo. Pero, hasta que Kim se avenga, la escena del pasado fin de semana en la frontera intercoreana no es más que espectáculo político.

Y es que el marco de las relaciones entre estas dos naciones es maximalista. Por un lado, está una nación al borde de la bancarrota – en una situación muy similar a la de la URSS de los años 80 – que tiene como única baza el chantaje con su potencial (aún pequeño) de armas nucleares y misiles de alcance medio. Por el otro lado, está su enemigo principal, la nación más rica del mundo y que tiene acogotada la economía norcoreana con una serie de sanciones y embargos mercantiles. Y en el regateo de desarme nuclear a cambio de ayudas financieras, ambas partes juegan un órdago a la grande.

Aparentemente – es decir, según información periodística –, Washington y Pyongyang negocian a cara de perro. En realidad, ambas partes están de acuerdo en tolerarse mutuamente sus faroles y escenografías del regateo con tal de no romper el diálogo. Y en este tira y afloja, la Casa Blanca juega más fuerte porque es – y con mucho – el más fuerte de los dos. En el frustrado encuentro de Hanói entre Trump y Kim Jong-un, el presidente norteamericano puso en el disparadero a Kim exigiendo algo así como un pago por adelantado político : primero el desarme coreano, pero un desarme real y no de mentirijillas como el anterior, y las concesiones económicas, después. Además, poco después del fracaso de Hanói, los EE.UU. y Corea del Sur comenzaron las maniobras militares “Dong Maeng” – unas maniobras que se realizan cada año – y que Pyongyang las ha denunciado siempre como una acción intimidatoria, algo incompatible con una pretendida política de distensión.

Muy poco después del comienzo de “Dong Maeng”, Corea del Norte reanudó sus pruebas de misiles. Pero, eso era una contra provocación en tono menor. Porque el acuerdo Kim – Trump del 2018 suponía la renuncia norcoreana a pruebas con misiles intercontinentales (con los que Corea podría alcanzar territorio estadounidense) y los ensayos de mayo se hicieron con balística de alcance medio (400/500 km), que pueden alcanzar a los aliados de los EE.UU. en Asia e incluso bases militares norteamericanas en ese continente, pero, no viola ninguna promesa. Tampoco ha infringido Corea del Norte, hasta ahora, la moratoria voluntaria a sus pruebas nucleares.

T 5

Como puede verse, en la difícil convivencia y aún más difícil negociación norcoreano- estadounidense, Pyongyang enseña prudentemente los dientes :  justo lo suficiente como para sacarle partido en casa a la crisis, pero sin correr el riesgo de provocar una ruptura real de las negociaciones. Y lo consigue: en junio, Trump fue a Corea del Norte y, a primeros de mayo, el secretario de Estado norteamericano, Mike Pompeo, comentó las prueba de misiles con la frase “…Pyongyang no ha infringido ningún acuerdo; la moratoria de prueba de misiles está centrada exclusivamente en los de alcance intercontinental…” .

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

ALA, BALA, PORTOCALA…/MATARILE, RILE, RO…

Etiquetas

, ,

T 1

ALA, BALA, PORTOCALA…

Actuala criză irano-americană este antiteza unui joc infantil, însă, parametrii pe care îi arată opiniei publice oscilează între infantilism și imbecilitate. Episodul cu drona fantomă o ilustrează perfect; în plus, de decenii își are poezioara: “ Unde e drona ? (și urmează partea originală), ala, bala portocala! Pe fundul mării, nici la mine, nici la tine, ala, bala, portocala…”

Nu știm unde se află afurisita de dronă iraniană pe care SUA afirmă că ar fi capturat-o (fără să spună cum!) și pentru care perșii – mari furnizori de povești și mituri pentru literatura universală – jură (sau sperjură!) că încă se află bine-merci în arsenalele lor. Dar, ceea ce știu toți cei care urmăresc evenimentele din lume este că, atunci când se ceartă între ele, țările acordă o mare importanță opiniei publice internaționale, fiecare încercând să o câștige de partea sa. Ceea ce este foarte alarmant.

Mai întâi, deoarece – în asemenea cazuri, aproape toți, de la Statul Islamic, până la ucraineeni și ruși  – vin cu denunțuri lacrimogene și acuzații în loc de argumente, și nu există altă posibilitate decât să presupui că nu au argumente. Și că, în plus, cauza lor e nedreaptă. Căci, altfel de ce ar fi nevoiți să sloboadă niște tânguieli obsedante, în fața întregii lumi, în loc să judece rațional și să negocieze…? Cu atât mai mult, cu cât în a împiedica ocuparea teritoriilor, uciderea civililor ne-înarmați și încălcarea drepturilor, opinia publică nu prea a putut face mare lucru.

I 2

În Istoria recentă, treaba aceasta de a aduce dublete de tânguiri în fața opiniei publice cu nesocotiri ale justiției au făcut-o fasciștii în lumea democratică și staliniștii în lagărul autoritar al Rusiei țariste. Și Saddam Hussein atunci când a ocupat Kuwaitul; dar, chiar și Trump, în campania sa de deportare a imigranților fără acte, pentru a menționa doar cazurile cele mai cunoscute.

În extrema opusă, cea a marilor isprăvi, mai mult sau mai puțin juste (mai mult sau mai puțin, deoarece cei care pierd nu rămân niciodată cu o cauză justă), trebuie să menționăm că Bismarck nu s-a tânguit deloc când a făcut din 58 de unități politice vorbitoare de germană o mare națiune, și nici Napoleon al III-lea nu i-a denunțat pe sultanii turci atunci când a așezat bazele în Balcani pentru niște națiuni relativ independente.

Dar, să ne întoarcem la drona fantomă, pentru a termina ceea ce am început. Partea rea, înspăimântătoare a cazului nu este că Pentagonul sau Teheranul  – sau amândoi –  mint pe două benzi în privința unui dispozitiv telecomandat. Deprimant este că această gherilă propagandistică e primită de opinia publică mondială fără hohote de râs și fără să ceară demisii. Deprimant, înspăimântător este că episodul acesta cu drona fantomă arată că societatea – ipotetic – foarte informată și cultă a secolului al XXI-lea continuă să împărtășească aceleași pietre de moară ca acum 4.000 de ani, când știau să scrie și să citească doar preoții sumerieni și egipteni.

Patru mii de ani de roți de moară și o dronă fantomă!

DAeronavă fără pilot MQ-9 Reaper

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

I 1

MATARILE, RILE, RO…

T 2

La actual crisis irano-estadounidense es la antítesis de un juego infantil, pero los parámetros que exhibe ante la opinión pública oscilan entre lo infantil y lo imbécil. El episodio del dron fantasma lo ilustra perfectamente; y, además, ya dispone desde hace lustros de su canción: “¿ Dónde está el dron (“llaves” en versión original de la canción), matarile, rile, ro ?; En el fondo del mar, matarile, rile ro…”

Yo no sé dónde está el maldito dron iraní que los EE.UU aseguran haber capturado (pero, sin decir cómo) y los persas – grandes aportadores de cuentos y mitos a la literatura universal – juran (o perjuran, vaya usted a saber) que aún está en sus arsenales. Pero, sí que me consta – a mí y a todos los que siguen la actualidad internacional – el creciente protagonismo que las naciones dan a la opinión pública mundial en el planteamiento de sus querellas. Y eso es alarmante en grado sumo.

En primer lugar, porque si alguien – en este caso, casi todos, desde el Estado Islámico hasta los ucranianos y los rusos – exhiben denuncias lacrimosas y acusaciones en vez de argumentos, es forzoso suponer que carecen de argumentos. Y, sobre todo, que su causa es injusta. Sino. ¿Por qué tendría que soltar una obsesiva jeremiada ante todo el mundo en vez de razonar y negociar…? Tanto más, cuanto que en eso de impedir que se  ocupen territorios, maten civiles desarmados y se supriman derechos, la opinión pública mundial no ha pintado nunca nada.

En la Historia reciente esto de emparejar jeremiadas ante la opinión pública con pisoteos de la justicia lo hicieron los fascistas en el mundo democrático y los estalinistas en el mundo autoritario de la Rusia zarista. Y también Saddam Hussein en su ocupación de Kuwait; y Trump, en su campaña de expulsión de indocumentados, para citar solo los casos más conocidos.

I 3

En el extremo opuesto, el de las grandes gestas más o menos justas (más o menos, porque los perdedores jamás tienen causas justas) hay que recordar que Bismarck no lanzó jeremiada alguna para hacer de 58 entes políticos germano-parlantes una gran nación, ni Napoleón III denunció a los sultanes turcos para asentar las bases de unos Balcanes con naciones relativamente independientes.

Vuelvo al dron fantasma, para acabar por donde comencé. Lo malo, lo espantoso del caso no es que el Pentágono o Teherán mientan – o ambos –  a dos carillos sobre un artefacto teledirigido. Lo deprimente es que esta guerrilla propagandística sea tragada por la opinión pública mundial sin carcajadas ni petición de dimisiones. Lo deprimente, lo horrendo, es que este episodio del dron fantasma demuestra que la – hipotéticamente – muy informada y culta sociedad del siglo XXI sigue comulgando con ruedas de molino igualito que hace 4.000 años, cuando solamente sabían leer y escribir los sacerdotes sumerios y egipcios.

¡Cuatro mil años de ruedas de molino y un dron fantasma!

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

NOUA CRIZĂ IRANIANĂ/NUEVA CRISIS IRANÍ

Etiquetas

, , , , ,

Rouhani TrumpHassan Rouhani, președintele Iranului și Donald Trump, președintele SUA

NOUA CRIZĂ IRANIANĂ         Washington Diana Negre

Pesimiștii văd în noua criză irano-americană o alarmantă asemănare cu prima invazie americană în Irak, din anul 2003. Acum, la fel ca atunci, conflictul  se întreține din cauza încăpățânării ambelor părți; de asemenea, acum ca și atunci, tentația de a recurge la arme este enormă, deoarece enormă este și diferența de potențial de război al protagoniștilor.

Desigur, sunt și alte asemănări – cum este protagonismul nu chiar secundar al Israelului și neputința europenilor de a intermedia -, dar, poate sunt mai importante deosebirile care există între aceste două crize din Orientul Mijlociu.

Rouhani 2Hassan Rouhani, președintele Iranului

Dintre ele, cea mai importantă este că acum, SUA au atacat deja, și au făcut-o – cu un succes notabil – fără vărsare de sânge, folosindu-se de pârghiile economiei. La sancțiunile asupra exporturilor de petrol iranian și asupra tranzacțiilor bancare, s-au adăugat, de curând, altele asupra exporturilor de oțel, aluminiu, cupru și fier. Și, în sfârșit, sunt și „sancțiuni secundare”: interzicerea intrării în SUA pentru personalul unor întreprinderi din terțe țări, care nu respectă embargoul american.

Iar, cea de a treia mare asemănare între cele două crize este că actualul conflict este motivat mai degrabă de rațiuni ideologice, decât de antagonisme comerciale sau hegemonice. Rezumând foarte mult, s-ar putea spune că, în timp ce Washington și principalii săi aliați din Orientul Mijlociu și Apropiat repudiază total fundamentalismul musulman al Teheranului, guvernul ayatolahilor își are rațiunea sa de a fi tocmai în acest maximalism inflexibil.

În cealaltă parte a balanței – ca deosebiri între cele două crize -, se află învățămintele trase de ambele țări din Primul Război din Golf: SUA știu foarte bine, acum, că bilanțul operațiunilor militare contra Irakului (Primul Război din Golf a durat opt ani!) a fost total negativ. Irakul nici acum nu are stabilitate politică și socială, iar costurile intervenției sunt exorbitante pentru cât de puțin s-a obținut.

În privința ayatolahilor, și ei știu că războiul acela a fost distructiv și umilitor pentru irakieni… iar, potențialul militar și financiar al Iranului nu este mult mai mare decât cel al Irakului din vremea lui Saddam Hussein. La aceasta se adaugă factorul agravant pentru Teheran al sancțiunilor economice impuse de SUA – cele actuale și cele imediat anterioare – care au afectat foarte serios economia iraniană. Atât de serios, încât o parte a poporului îi reproșează deja guvernului politica de confruntare pe care o duce, iar mișcările disidenței devin tot mai puternice.

Există, deci, o mulțime de rațiuni pentru o revenire la negocieri și la acorduri, însă… când e vorba de Orientul Mijlociu ceea ce se găsește cel mai greu este tocmai rațiunea…

IRAN 1

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

NUEVA CRISIS IRANÍ    Washington Diana Negre

Rouhani 1Hassan Rouhani, presidente de Irán y Donalld Trump, presidente de los EE.UU

Los pesimistas ven en la nueva crisis irano-estadounidense una alarmante semejanza con la primera invasión norteamericana de Irak, en 2003. Ahora, al igual que entonces, el conflicto está encarrilado por la tozudez de unos y otros; y también ahora como entonces, la tentación de recurrir a las armas es enorme porque enorme es la diferencia del potencial bélico de los protagonistas.

Naturalmente, hay más semejanzas – como el protagonismo no tan secundario de Israel o la impotencia mediadora de los europeos -, pero quizá sean más importantes las diferencias que hay entre esas dos crisis del Oriente Medio.

Y aquí, la más importante es que ahora a diferencia de entonces, los EE.UU. han atacado ya, pero, lo han hecho -y con notable éxito- incruentamente, echando mano de la economía. A sus sanciones primarias a las exportaciones petroleras iraníes y las transacciones bancarias, se han sumado las recientes, éstas contra las exportaciones iraníes de acero, aluminio, cobre y hierro. Y, por último, están las llamadas “sanciones secundarias”: la negación del permiso de entrada en los EE.UU. al personal de las empresas de terceros países que se salten a la torera, o clandestinamente, los embargos norteamericanos.

TRUMP 1Donald Trump

Por último, la tercera gran similitud entre las dos crisis es que el presente conflicto está motivado más por razones ideológicas que antagonismos comerciales o hegemónicos. Resumiendo mucho, se podría decir que, mientras Washington y sus principales aliados del Oriente Medio y Próximo repudian a rajatabla el fundamentalismo musulmán de Teherán, el Gobierno de los ayatolás tiene justamente en este maximalismo inflexible su razón de ser.

Del otro lado de la balanza – el de las diferencias entre las dos crisis -, están las enseñanzas que han sacado ambos países de la primera Guerra del Golfo: Estados Unidos tiene, hoy en día, bien presente que el balance de las acciones militares contra el  (¡la Primera Guerra del Golfo duró 8 años!) ha sido absolutamente negativo. Irak sigue careciendo, hoy en día, de estabilidad política y social y el coste de la intervención resultó desorbitado a la vista de lo logrado.

IRAN 2

En cuanto a los ayatolás, también tienen muy presente que aquella guerra fue destructiva y humillante para los iraquíes… y el potencial militar y financiero de Irán no es mucho mayor que el del Irak de Saddam Hussein. Con el agravante para Teherán de que las sanciones económicas estadounidenses – las actuales y las inmediatamente anteriores – han impactado duramente en la economía de la República Islámica. Tan duramente, que una parte del pueblo ya le reprocha al Gobierno la política de confrontación y los movimientos disidentes son cada vez más y más fuertes.

Abundan, pues, las razones para volver a las negociaciones y a los pactos, pero… cuando se trata del Oriente Medio, lo que menos se suele encontrar es precisamente la razón…

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

CIPRU: AL CUI E GAZUL ?/CHIPRE: ¿DE QUIÉN ES EL GAS?

Etiquetas

, , , , , , , ,

TURCIA 1

CIPRU: AL CUI E GAZUL ?

Dacă e să credem cu supușenie parametrii noii crize internaționale turcești, politica din Mediterana este un adevărat joc al unor smintiți. Căci, Ankara cumpără arme (rachete S 400) de la ipoteticul inamic (Rusia), în detrimentul prietenului dintotdeauna (SUA); caută hidrocarburi în ape teritoriale străine (cipriote) și râde de sancțiunile Uniunii Europene (UE), deoarece – spune ea – sunt himerice, întrucât aceasta nu dispune de mijloace pentru a le pune în practică. În principal, pentru că o ruptură cu Turcia ar anula acordul din 2016 asupra controlului refugiaților, deschizându-se, astfel, porțile unui nou aflux masiv de migranți în Europa.

Și cu toate că acest lucru este relativ adevărat – discutabil și, totuși, reversibil -, contextul economico-politic-militar devine foarte logic, dacă este încadrat în slăbiciunile financiare și electorale tot mai mari ale președintelui Erdogan și ale partidului său, AKP.

Erdogan suferă o tot mai mare uzură politică, deoarece cel mai mare atu electoral al său – avântul economic al țării din ultimii 15 ani – a luat sfârșit. Și încleștat în setea sa de putere, președintele turc a răspuns la această evoluție democratică obișnuită acaparând funcții și atribuții cu puternice nuanțe dictatoriale. Ultima măsură în acest sens a fost să-și subordoneze banca centrală a țării ordinelor sale directe, pentru a-i putea impune o reducere a prețului banilor, în încercarea de a reanima, astfel, conjunctura.

 La acești nori grei care se cern deasupra democrației turcești se adaugă problemele cauzate de megalomania lui Erdogan, care ar vrea să facă din țara sa puterea cheie din Orientul Mijlociu. Ambiția este legitimă la orice politician… doar dacă este realistă. Ori, cea a lui Erdogan nu este. Pentru ambițiile sale nu dispune nici de o forță economică pertinentă, nici de aliați care să le facă posibile. Din rațiuni strategice, se izbește de Moscova; din motive dogmatice, cu Teheran (dar, de petrolul căruia nu se poate lipsi); din criterii etnice, cu Siria și cu kurzii (din propria sa țară și cu cei din Irak); din ură istorică, cu grecii de la Atena și Nicosia.

ERDOGAN 2

Și, ca și cum toate acestea nu ar fi de ajuns, prospecținile petroliere din apele cipriote o fac să se înfrunte cu UE și cu Egiptul. Acesta, pe tăcute, dispunând de cele mai mari zăcăminte de gaz din Mediterana, a format o asociație de țări riverane pentru a exploata împreună aceste resurse … asociație la care Turcia niciodată nu a vrut să adere.

Dar, pentru proiectele lui Erdogan cel mai rău lucru este recesiunea care afectează Turcia. Dacă nu inversează repede conjunctura, nemulțumirea populară va crește atât de mult și de repede, încât, în mod sigur, va pierde la următoarele alegeri. Contrar a ceea ce semnala directorul general al băncii centrale, Erdogan vrea să reducă cu un punct sau două dobânzile.

Teoretic este posibil, deoarece dobânda reală (cea oficială, după ce se scade inflația) este de 8,3% în Turcia, cea mai mare din primele 50 economii ale lumii), însă, după părerea destituitului director, este total inoportună. O astfel de reducere, în condițiile recesiunii, ar declanșa o masivă plecare a capitalului străin investit în țară. Ceea ce – spune bancherul destituit – ar duce Turcia pe marginea prăpastiei.

Astfel că, în fața tensiunilor și a crizei pe care le acumulează Ankara, se pare că Erdogan încearcă o ieșire în stil nord-corean: să declanșeze o tensiune internațională atât de mare, încât inamicii să fie primii interesați să o evite, oferind împrumuturi masive. Însă, ceea ce e rău pentru Erdogan, este că paralelismul dintre Turcia și Coreea de Nord îl vede numai el, dacă îl vede într-adevăr.

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

CHIPRE: ¿DE QUIÉN ES EL GAS?

TURCIA 2

De creerse a pies juntillas los parámetros de la nueva crisis internacional turca, la política del Mediterráneo es un auténtico juego de orates. Porque Ankara compra armas (misiles S 400) al teórico enemigo (Rusia) en detrimento del amigo de siempre (los EEUU); busca hidrocarburos en aguas territoriales ajenas (chipriotas) y se ríe de las correspondientes sanciones de la Unión Europea (UE) porque – dice – son quiméricas ya que esta carece de medios para ejecutarlas. En primer lugar, porque una rotura con Turquía anularía el acuerdo del 2016 sobre el control de fugitivos, abriendo así las puertas de nuevas entradas masivas de migrantes en Europa.

Y pese a que todo esto es relativamente cierto – aunque discutible y reversible -, el contexto económico-político-militar de la situación se vuelve de la mar de lógico si se le enmarca en las crecientes debilidades financieras y electorales del presidente Erdogan y su partido, el AKP

Erdogan sufre un creciente desgaste político porque su mayor baza electoral – el auge económico del país en los últimos lustros – se ha agotado. Y empecinado en su pasional amor al poder, el presidente turco ha respondido a esta habitual evolución democrática con un acaparamiento de funciones y atribuciones de fuerte tinte dictatorial. La última medida de este tipo ha sido someter al banco central del país a las órdenes directas del presidente para imponer así una reducción del precio de dinero a fin de reactivar así la coyuntura.

ERDOGAN

 A esos nubarrones sobre la democracia turca se suman los problemas generados por la megalomanía de Erdogan, quien quiere hacer de su país la potencia clave del Oriente Medio. La ambición en un político es legítima… siempre y cuando sea realista. Y la de Erdogan no lo es. Para sus ambiciones carece tanto de la fortaleza económica pertinente como de aliados que la hagan posible. Por razones estratégicas choca con Moscú; por motivos dogmáticos, con Teherán (pero de cuyo petróleo no puede prescindir); por criterios étnicos, con Siria y los kurdos (los propios y los del Irak); por odios históricos, con los griegos de Atenas y Nicosia.

Y por si todo esto fuera poco, las prospecciones petroleras en aguas chipriotas la enfrentan a la UE y a Egipto. Este, a la chita callando y con los mayores campos gasísticos del Mediterráneo en su poder, ha formado una asociación de naciones ribereñas para la explotación conjunta de los yacimientos… asociación a la que Turquía no se quiso unir nunca.

Pero, lo peor de todo para los proyectos de Erdogan es la recesión que está padeciendo Turquía. Si no revierte muy pronto la coyuntura, el descontento popular crecerá tanto y tan deprisa que seguramente perdería las próximas elecciones. En contra del director general del banco central, Erdogan quiere rebajar en uno o dos puntos el tipo de interés.

TURCIA 3

Ello es teóricamente factible ya que el tipo real (el oficial una vez descontada la inflación) es del 8,3% en Turquía, el más alto imperante en las primeras 50 economías mundiales), pero a criterios del director destituido es absolutamente inoportuna. Una rebaja así en un momento de recesión seria provocaría una salida masiva de capitales extranjeros invertidos en la República. Y eso – según el banquero destituido – llevaría en estos momentos a Turquía al borde la bancarrota.

Así que, a la vista de las tensiones y crisis que acumula Ankara, parece que Erdogan está tanteando una salida a lo norcoreano: provocar una tensión internacional tan grande como para que los enemigos sean los primeros interesados en evitarla, concediendo grandes préstamos. Lo malo para Erdogan es que el paralelismo Turquía – Corea del Norte no le ve más que él, si es que él lo ve de verdad.

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com   y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

ANGLICISME VECHI ȘI NOI

Etiquetas

, , , ,

Imagini pentru ANGLICISME

Cuvintele sunt adoptate atunci când ne place ce spun

Este ușor de observat tendința de a adopta cuvinte și expresii dintr-o limbă străină.

Desigur, engleza este cea care influențează cel mai mult alte limbi, datorită puterii economice, politice, militare și, uneori, culturale pe care o au, de câteva decenii încoace, Statele Unite ale Americii. La aceasta, se adaugă statutul limbii engleze de primă limbă oficială în țările care formează Uniunea Europeană, chiar și în perspectiva în care Marea Britanie va părăsi Uniunea.

Influența limbii engleze asupra limbii române s-a putut observa de pe la mijlocul secolului trecut, când, cuvinte-neologisme au început să îmbogățească mai mult categoria genului masculin, în detrimentul genului neutru.

Astfel, termeni tehnici ca: tranzistori, robineți, baloți, acumulatori, segmenți, viruși…au circulat în paralel și chiar s-au impus, în unele cazuri, asupra variantelor: tranzistoare, robinete, baloturi, acumulatoare, segmente, virusuri…

Tinerii din zilele noastre folosesc prima serie de termeni, și chiar sunt uimiți când află, de pildă, că forma corectă este (încă!) virusuri, și nu viruși!

Segmente – segmenți circulă în paralel cu sensuri polarizate: segmente – este un plural neutru folosit în domeniul geometriei și sociologiei, în timp ce segmenți se referă strict la cercurile, de obicei din fontă, care asigură etanșeitatea între pistonul și cilindrul motoarelor cu ardere internă.

Un aport mai recent s-a înregistrat odată cu răspândirea calculatoarelor și a internetului. Unii termeni au funcționat o vreme, dar n-au rezistat și au fost învinși de echivalentele lor românești. De exemplu : a buta (boot)- a deschide calculatorul. Alți termeni s-au impus definitiv. Unii împrumutați cu forma păstrată intactă din engleză : copy-paste ! Alt termen ilustrativ – tradus, de data aceasta – este verbul: a salva (save). L-a înlocuit – numai în domeniul IT- pe: a păstra. Nimeni nu spune, în zilele noastre: Vrei să păstrezi documentul ? ci: Vrei să salvezi documentul ?

Tot în acest domeniu, se observă o concurență între: desfășurare și progres. Când se instalează un program sau o aplicație, sub influența limbii engleze, apare, uneori, anunțul: instalarea în progres ! (în desfășurare !).

În presa scrisă și vorbită, este din ce în ce mai prezentă expresia: a pune presiune pe… în loc de: a face presiuni asupra… (to put pressure on…) folosită în domeniul sportiv, dar, și în cel politic sau diplomatic.

Inovativ își încearcă și el puterile, uneori, cu: inovator, fără prea multe șanse. I se văd, de la o poștă, straiele străine ! Vorbește cu un accent străin… românește!

Interesante sunt și îmbogățirile de sensuri ale unor cuvinte.

A surprinde – însemna, acum cincizeci de ani, a descoperi, a prinde pe cineva pe neașteptate în timp ce făcea ceva „surprinzător”: L-a surprins în timp ce… compunea versuri ! Acum, în mijloacele de informare în masă, îndeosebi în spoturile publicitare, a surprinde înseamnă: a uimi, a epata (în mod pozitiv, plăcut).

A aplica (pentru…) – înseamnă, în sensul îmbogățit sub influența limbii engleze, a cere a solicita o bursă, un loc de muncă (un job !). Semnificația principală rămâne, însă, cea de: a pune în practică, a folosi (un procedeu, o metodă).

Fii mai specific ! Be more specific !) care se poate traduce prin simplul : adică ! (dă-mi mai multe amănunte, oferă-mi și alte detalii…) este de-a dreptul deranjant. La fel și calchierea: Nu vrei să știi ! în loc de: Mai bine să nu știi !

Sunt câteva exemple care arată influența limbii engleze asupra limbii noastre, exercitată de mijloacele de informare în masă, dar și de românii vorbitori de engleză, care aduc cu ei, din străinătate, cuvinte din vorbirea de zi cu zi, termeni mai mult sau ai puțin tehnici, precum și expresii și calchieri (patterns) considerate anglicisme.

AUTOR:  ARIADNA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și traducătorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura traducătorului, în cadrul aceluiași articol.

ALEGERILE DIN GRECIA – VOTUL MÂNIEI

Etiquetas

, , , , , , ,

TSIPRAS MITSOTAKISKiriakos Mitsotakis și Alexis Tsipras, după predarea ștafetei la Palatul Guvernamental, Atena, 8 iulie 2019

Noul prim-ministru al Greciei, Kiriakos Mitsotakis, un Efialtis la Termopile?

Lepădarea de Tsipras

De luni, 8 iulie, Grecia are un nou prim-ministru: Kiriakos Mitsotakis/Κυριάκος Μητσοτάκης, președintele Noii Democrații (ND), un partid conservator de centru-dreapta, filo-european, al cărui preşedinte a fost chiar tatăl său, Konstantinos Mitsotakis, aprope un deceniu, între 1984 şi 1993 !

L-au adus la putere alegerile parlamentare anticipate din 7 iulie 2019 (în mod normal ele trebuiau să aibă loc în octombrie). Alegeri pe care le-a cerut însuşi Alexis Tsipras, fostul prim-ministru, după europarlamentarele din 26 mai pe care SYRIZA, formațiunea sa de stânga, le-a pierdut cu 24% în faţa ND care le-a câştigat cu 33%.

Noua Democrație a învins la alegerile legislative din 7 iulie cu 39,85%, iar ΣΥRΙΖΑ a pierdut cu 31,53%. Aşadar, o diferență de 8,32%.

Noua Democrație are majoritate absolută în Parlament (158 de parlamentari din 300, în condiţiile în care suficienți erau 151; ΣΥRΙΖΑ are 86) și 4 ani la dispoziție ca să-și poată aplica programul de… „transformare a Greciei” (sunt cuvintele noului prim-ministru). O majoritate pe care ND n-a mai deţinut-o din 2007, adică de 12 ani !

Acestea sunt cifrele. Ce se află, însă, în spatele lor ? Un vot negativ !

Voturile care l-au adus la guvernare pe Kiriakos Mitsotakis au fost, de fapt, voturile împotriva lui Alexis Tsipras. Voturi … ale mâniei, cum spun analiștii greci. Voturi de pedeapsă !

SYRIZA n-a pierdut multe voturi (la alegerile din 2015 a avut 35,46%)., dar voturi a primit, în schimb, ND care, la algerile din 2015, obținuse doar 28,09%

E limpede că electoratul a votat acum ND ca să-l pedepsească pe Tsipras și nu pentru promisiunile lui Kiriakos Mitsotakis, care n-au fost nici multe nici foarte tentante (ba, chiar aceleaşi cu ale predecesorului său) și nici pentru programul lui de reformare atât a partidului său cât și a țării.

MITSOTAKIS 2

Grecii nu mai au răbdare și nici înțelegere !

Cotidianul Kathimerini, oficiosul ND, vorbește despre Kiriakos Mitsotakis ca despre un mare reformator care va face ca Grecia să fie mare din nou, care-i va da o economie puternică, iar cetățeanului siguranța zilei de mâine şi siguranţă oriunde s-ar afla.

De altfel, Kiriakos Mitsotakis pare să fie răsfăţat și de presa greacă şi de cea internaţională şi privit ca bărbatul providențial care-i va reda ţării sale splendoarea din epoca de aur a lui Pericle (sec. al V-lea î. Hr.). Nu știm acum dacă va fi un nou Pericle sau doar un nou Alcibiade sau, mai rău, un Efialte, trădătorul de la Termopile.

În schimb, Alexis Tsipras e demonizat și arătat cu degetul ca un mare trădător de patrie.

N-ar fi o noutate pentru greci ! De câte ori nu și-au judecat, ostracizat/exilat sau executat elinii… generalii/strategii geniali sau marii bărbați care au binemeritat de la patrie ? Socrate sau Pericle sunt două cazuri celebre.

Este de neînţeles cum au votat grecii ND. Un partid „colaboraționist”, care, în 2014, cu Antonis Samaras prim-ministru, a început negocierile cu creditorii Greciei şi care era gata să aplice, fără milă, toate măsurile de austeritate. Gata să le predea țara în pragul falimentului.

Un partid care a lăsat Grecia pe marginea prăpastiei şi zeci de mii de salariaţi pe drumuri şi care a închis chiar Radioteleviziunea publică, ERT…

Este, iarăşi, de neînţeles cum de Alexis Tsipras a ajuns un țap ispășitor şi principalul vinovat pentru… sărăcia din Grecia.

De neînţeles, pentru că el şi nu altul a scos Grecia din criza de 10 ani, o criză a datoriei publice și a pauperizării ei peste noapte.

Când a preluat puterea, în 26 ianuarie 2015, tot în urma unor alegeri anticipate (cerute de guvernul Samaras), în fruntea Coaliței Stângii Radicale, SYRIZA, țara era în pragul falimentului, și pe buzele tuturor flutura cuvântul Grexit.

Grecii nu puteau scoate de la bancomate mai mult de 60 de euro pe zi. Băncile erau închise, nu existau bani lichizi, sinuciderile se țineau lanț, oamenii își pierdeau casele la licitații pentru că nu-și puteau plăti creditele la bancă…

Desigur, pe atunci tânărul Tsipras (avea 40 de ani) era doar un populist, un emanat din mișcarea Indignaților, care le promitea grecilor nici mai mult nici mai puțin decât un mare adio memorandumurilor (acordurile de redresare economică propuse de creditori), politicii de austeritate, șomajului, sărăciei…

Era, pentru că, între timp, tânărul demagog, revoluționar, ateu, rebel, care nu putea suferi protocolul și cravata, eleganța și prezumțiozitatea/superbia politicienilor, euro-sceptic și anti-memorandum, s-a cuminţit. În numai șase luni de la preluarea frâielor economiei, luni în care fiecare întâlnire cu liderii Europei era o luptă cu scântei, a înţeles că e mai bine să accepte calea compromisurilor cu UE. Şi că singura soluţie era să semneze cel de-al treilea memorandum (program de salvare).

Kiriakos Mitsotakis – „Ministrul concedierilor” și „Ministrul Troicăi”

Spuneam că e de neînţeles cum de grecii s-au lepădat de el, deşi a urmat calea austerităţii fără să taie, totuși, în carne vie și fără să-și pauperizeze poporul.

Este o realitate de netăgăduit faptul că a scos Grecia de sub tutela Troicii în august 2018 !

Desigur că Alexis Tsipras însuşi se întreba acelaşi lucru după anunţarea primului exit-poll. Pe fața lui se citea amărăciune, suferință, dezamăgire, trădare. Şi un mare DE CE ?

TSIPRAS 2Alexis Tsipras, după declarația de presă care a urmat exit-poll-ului

De ce grecii nu l-au lăsat să-și pună, de acum înainte, în practică, propriul lui program de redresare economică, al lui și al formațiunii lui, un program gândit de ei, care nu mai era impus de creditori ? De abia acum ar fi început, cu adevărat, guvernarea Tsipras.

Grecii se pare că n-au mai avut răbdare. Nici înțelegere.  Au realizat că, deși votaseră, în 2015, la referendum-ul lui Tsipras

în proporție de 61,3 %, împotriva celui de-al treilea memorandum/plan de salvare de 86 de miliarde de euro, propus de UE și împotriva reducerii salariilor și pensiilor, primul lor ministru l-a aplicat până în august 2018…

Și nu l-au iertat, numindu-l trădător.

Sigur, uzura de popularitate și-a spus cuvântul.

Din păcate, spun analiștii, Tsipras nu putea face altfel. A făcut tot ce putea face. Să nu uităm că se afla între Scila și Caribda! Între solidaritatea cu propria-i țară și sărăcia/sărăcirea impusă de UE și de creditorii internaționali. A făcut nu mult, dar nici puțin ! Grecia pe care a moștenit-o de la Noua Democrație și de la PASOK, cele două mari partide istorice, de centru-dreapta și, respectiv, de stânga, care se succedaseră la putere după căderea Dictaturii Coloneilor/Juntei, în 1974, era o Grecie… furată ! Sau foarte furată! O Grecie care trăia din împrumuturi și nu din ce producea. O Grecie datoare vândută !

Grecii nu mai au răbdare și nici înțelegere ! În ciuda sacrificiilor lor, sunt în continuare săraci, au cel mai mare șomaj din zona euro (pe care, totuși, din fericire, n-au părăsit-o !), au, în continuare, o datorie publică mare, împrumuturi/credite scumpe, impozite mari și multe (mai mult de 25 de impozite noi în ultimii 4 ani) un vid de investiții și… le mai și pleacă pe capete tinerii cu diplome! Fenomenul brain drain, exodul intelectualilor !

Cât despre impozite, Grecia are cele mai mari impozite în OECD, Organizația de Cooperare și de Dezvoltare economică.  Impozitele ei ajung la 27 % din PIB, lucru întâmplat pentru prima oară din 1974, de la căderea Juntei.

Grecii nu mai au răbdare și nici înțelegere ! Economia se redresează, dar lent. PIB-ul în primul trimestru din 2019 e mai mic decât PIB-ul de anul trecut. Austeritatea nu s-a terminat !

Pe acest fond, grecii nu l-au mai lăsat pe Tsipras să le arate ce poate, tocmai când ar fi putut ! S-au lepădat de el. Pe acest fond a răsărit, ca o stea a speranței, Kiriakos Mitsotakis, noul prim ministru. Reformatorul !

TSIPRAS 3Alexis Tsipras, la Palatul Guvernamental, așteptând rezultatul alegerilor, 7 iulie, Atena

Și cine este Kiriakos Mitsotakis ? „Ministrul concedierilor” sau „Ministrul Troicăi” ! Ca ministru al Reformei Administrative în guvernul lui Antonis Samaras, lui i s-a încredințat programul de concediere a celor 15 mii de funcționari publici în 2013-2014 ! Și cel puțin 30 de mii sau 40 de mii de funcționari au fost subevaluați de șefii lor pentru a putea fi concediați! Și au fost concediați ! Conform grilei de evaluare concepută chiar de Kiriakos Mitsotakis ! Cel care în 2019 le promitea grecilor slujbe noi, bune, bine plătite și o viață mult mai bună.

Pe atunci presa îl acuza că a lăsat serviciile publice fără personal pentru a îmbogăți firmele/companiile private.

Pe vremea aceea, în 2014, el însuși spunea că reforma Administrației Publice impune aceste concedieri, că ele sunt necesare și că reprezintă condiția pusă Greciei în cadrul acordului de salvare pentru a-și putea plăti împrumuturile.

În campania electorală, el le-a cerut grecilor încrederea în nume propriu…  le-a promis impozite mai mici și mai puține, noi locuri de muncă mai bune și mai bine plătite, salarii și pensii mai mari, siguranța zilei de mâine și, mai ales… investiții. Și-a făcut deja, de a doua zi de la numire, un guvern de tehnocrați. În a patra zi a început o serie de vizite la sediile ministerelor. A început cu ministerul Educației pentru că, a spus el, total începe cu o bună educație.

MITSOTAKIS 10Kiriakos Mitsotakis în vizită la Ministerul Învățământului, 12 iulie, Atena

El însuși este un tânăr foarte ambițios… de 51 de ani, cu o foarte bună educație. Elegant, cu o ținută impecabilă, cu studii la Harvard (Științe sociale, absolvite cu Suma cum laude), la Stanford (Relații internaționale, cu specializarea în Unificarea Europei, 1992-1993) și la Harvard Business School (Managementul Întreprinderilor, 1993-1995).

În 2003,  Forumul Economic Mondial l-a inclus printre cei «100 cei mai promițători lideri de mâine»

Este căsătorit cu o designeră de origine poloneză, Mareva Grabowski, și are trei copii.

Cu job-uri la marile bănci (printre care Alpha Bank și Banca Națională a Greciei).

Dar și director al NBG Venture Capital pe care el însuși a înființat-o (1999-2003).

Ministru al Reformei Administrative în guvernul lui Antonis Samaras (2013-2014) și, desigur, președinte al Noii Democrații din 2016.

Dar, cel mai mare merit al său, cel puțin până acum, este faptul că s-a născut într-o mare și veche familie politică, originară din Creta, cea a marelui Eleftherios Venizelos (1864-1936). Bărbatul politic care a fost de șapte ori prim-ministru, căruia i se datorează Marea Grecie, unirea Cretei cu Grecia, modernizarea țării și bazele și instituțiile democrației. Și, nu în ultimul rând, cel care a marcat politica internă și externă a Greciei timp de 20 de ani, între 1910-1930.

Iar familia lui E. Venizelos a fost strâns înrudită cu cea a tatălui său, Konstantinos Mitsotakis (1918-2017, prim-ministru al Greciei între 1990-1993 şi președinte al ND între 1984 şi 1993).

După anunțarea primului exit-poll sora sa, Dora Bakoianni, deputată de Hania, fost ministru de externe și fost primar al Atenei, a sărbătorit victoria fratelui său împreună cu familia, prietenii şi cu simpatizanţii lor în casa strămoșească a familiei Mitsotakis din Halepa (o suburbie de lux a capitalei Cretei, Hania). Ea le-a spus ziariştilor: „Astăzi, această casă istorică din Halepa, sărbătorește”. O casă transformată de statul grec în muzeul Eleftherios Venizelos după ce a cumpărat-o de la ultimul descendent al familiei Venizelilor.

Nimic mai firesc: pentru familia Mitsotakis politica Greciei este o … afacere de familie şi nimic mai mult !

O exprimă cum nu se poate mai bine marele jurnalist spaniol de origine română, Valentin Popescu, vorbind, în comentariul său GRECIA CLANURILOR despre noul primar al Atenei, Kostas Bakoiannis:

În Grecia, sondajele electorale pentru alegerile europene au arătat, pe lângă pronosticurile pertinente, o fațetă neverosimilă a politicii țării: persistența „latifundiilor puterii”.

Nu că acest fenomen ar fi unicul și, cu atât mai puțin, nou; este un rău vechi de care au suferit o mulțime de țări de-a lungul istoriei. Însă, este surprinzător că tocmai republica în care s-a inventat democrația și care, în plus, este, actualmente, membră a Uniunii Europene – entitate care se bazează pe Statul de Drept și pe libertățile democratice – să continue să aibă o structură a puterii atât de arhaică.

Una dintre rațiunile acestei prelungite concentrări a puterii politice în mâinile câtorva familii este posibil să fie concentrarea populației. În zona Atenei, practic, trăiește un sfert din populația Greciei. Iar, în lumea ateniană, familia Mitsotakis are pâinea și cuțitul, de multe generații încoace.

Steaua care răsare din această familie este, acum, Kostas Bakogiannis, de 41 de ani, care, și-a prezentat candidatura pentru funcția de primar al Atenei, sprijinit de partidul conservator „Nea Dimokratia” (”Noua Democrație”).

Conservatorii au susținut candidatura acestui tânăr politician vorbind despre meritele sale: ca guvernator al regiunii centrale din Grecia din 2014, gestiunea sa i-a adus mai multe aplauze, decât critici. În schimb, rivalii lui Bakogiannis, afirmă că meritul cel mai mare al său este că face parte din familia Mitsotakis.

Kostas Bakogiannis 3Kostas Bakogiannis

Desigur, a fi membru al clanului Mitsotakis–originar din Creta, cu mare protagonism în revoluția pentru independența grecilor din secolul al XIX-lea de sub otomani – nu poate deranja în vreun fel în Grecia pentru a urma o carieră publică. Bunicul său, Konstantinos Mitsotakis, a fost prim ministru din 1990 până în 1993, și ministru de externe în câteva guverne. Mama sa, Dora Bakogianni, a fost primar al Atenei, între 2002 și 2006, și a fost singura femeie din Grecia, din 1836, care a avut portofoliul de externe. Fratele Dorei, Kyriakos Mitsotakis, este, în prezent, președintele partidului „Nea Dimokratia”.

Pe lângă această ancorare la putere a clanului Mitsotakis, reînnoitul avânt al conservatorilor din Grecia se datorează, în bună parte, greșelilor făcute de rivalii lor, atât de dreapta cât și de stânga, precum și de ultraconservatori.

Guvernul lui Tsipras, un populist de stânga, și partidul său „Syriza” au suferit o enormă uzură de popularitate, din cauza măsurilor de austeritate pe care a fost nevoit să le ia, pentru a face față gravei crize financiare. Toate sondajele prevăd o clară înfrângere a Syrizei în fața partidului „Nea Dimokratia”, în alegerile generale din toamna acestui an.

În cealaltă extremă, cea de dreapta, oferta politică este atât de radicală, încât frizează absurdul. Exemplul cel mai clar este „Elliniki Lysi” (“Soluția Grecească”) a lui Kyriakos Velopoulos, care propune un guvern ultranaționalist cu sprijin din partea Rusiei lui Putin și a creștinătății ortodoxe (!)…

Și, se pare că toți membrii clanului Mitsotakis apar în agendele secrete ale fostului manager al filialei companiei germane Siemens din Atena, M. Hristoforakos, ca fiind… clienți preferențiali, eufemistic spus.

Kostas Bakogiannis 1Kostas Bakogiannis

Articolul, aici: https://ghemulariadnei.wordpress.com/la-pagina-de-valentin-popescu-ix/grecia-clanurilor-la-grecia-de-los-clanes/

O comparație grăitoare

Am tradus câteva fragmente din articolul publicat de Alexis Tsipras, în ajunul alegrilor, în Ziarul Redactorilor/Εφημερίδα των Συντακτών, un cotidian de stânga al jurnaliştilor independenţi Și câteva fragmente din declarația noului prim-ministru, Kiriakos Mitsotakis. Îi lăsăm pe cititor să vadă care este mai populist/demagog dintre cei doi:

Al. Tsipras, ZR:

„Stânga nu e judecată numai după capacitatea ei de a păzi Termopilele, ci, mai ales, după capacitatea ei de a crea. De a-şi materializa propriul program – un proiect de guvernare progresistă, de înnoiri radicale şi de reforme democratice în toate domeniile. Stânga a guvernat în mod cinstit și a respectat jertfele poporului, a gestionat cu succes situații nemaiîntâlnite, a făcut compromisuri, s-a străduit să aplice politici dincolo de și în afara propriei ei logici, fără să sufoce, însă, clasele sociale, a procedat la înnoiri importante și a scos, până la urmă, țara de sub tutela memorandumurilor. Prin urmare cred că stânga a dovedit că poate guverna. Dar acum a venit, în sfârșit, vremea, să guverneze și cu propriul ei program. Cu mai multe locuri de muncă, cu salarii mai bune și cu condiții (bune) de muncă pentru fiecare lucrător. Cu respectarea  programului de 8 ore, fără ore suplimentare neplătite și fără muncă la negru. Cu un sistem de împozitare corect. Nu cu măsurile iraționale ale memorandumurilor care au împovărat impozitele speciale, directe și indirecte, fără nici un plan și fără nici o justificare, doar ca să iasă cifrele. (…) Cu mai puține impozite, dar cu o mai mare contribuție a celor mai bogați, a celor cu averi mari și cu o mai mică contribuție de la cei din clasa de mijloc și de la păturile cele mai de jos. Într-un climat de siguranță și solidaritate în întreaga societate. Cu un stat social puternic, un sistem de asigurări just și sustenabil, în stare să asigure un mai bun nivel de viață pentru pensionarii de azi și care să să le asigure un viitor celor de mâine.

Η Αριστερά δεν κρίνεται από την ικανότητά της μόνο να φυλάει Θερμοπύλες, αλλά κυρίως την ικανότητά της να δημιουργήσει. Να υλοποιήσει το δικό της πρόγραμμα, ένα σχέδιο προοδευτικής διακυβέρνησης, ριζοσπαστικών τομών και δημοκρατικών μεταρρυθμίσεων σε όλους τους τομείς. Η Αριστερά κυβέρνησε με εντιμότητα και σεβασμό στις θυσίες του λαού, διαχειρίστηκε με επιτυχία πρωτοφανείς καταστάσεις, έκανε συμβιβασμούς, αναγκάστηκε να εφαρμόσει πολιτικές πέρα και έξω από τη δικιά της λογική, έδωσε όμως ανάσα στις λαϊκές τάξεις, προχώρησε σε σημαντικές τομές, έβγαλε τελικά τη χώρα από τα μνημόνια. Επομένως, πιστεύω ότι η Αριστερά απέδειξε ότι μπορεί να κυβερνά.Αλλά τώρα ήρθε επιτέλους η ώρα να κυβερνήσει και με το δικό της πρόγραμμα. Με ακόμα περισσότερες δουλειές και με καλύτερους μισθούς και συνθήκες εργασίας για κάθε εργαζόμενο. Με σεβασμό στο 8ωρο, χωρίς απλήρωτες υπερωρίες και μαύρη εργασία. Με ένα δίκαιο φορολογικό σύστημα. Οχι τον ανορθολογισμό των μνημονίων που φόρτωσε έμμεσους, άμεσους, έκτακτους φόρους χωρίς σχέδιο και χωρίς καμία δικαιοσύνη, απλά για να βγαίνουν οι αριθμοί. (…)  Λιγότεροι φόροι, αλλά μεγαλύτερη συνεισφορά από τον μεγάλο πλούτο, μικρότερη από τη μεσαία τάξη και τα λαϊκά στρώματα. Με ασφάλεια και αλληλεγγύη για όλη την κοινωνία. Ισχυρό κοινωνικό κράτος, δίκαιο και βιώσιμο ασφαλιστικό σύστημα που εξασφαλίζει ένα καλύτερο επίπεδο διαβίωσης για τους σημερινούς συνταξιούχους και διασφαλίζει το μέλλον των επόμενων.

Și iată ce spunea, pe bună dreptate Alexis Tsipras, după exit-poll:

Grecia pe care o predăm noului guvern nu are nici o legătură cu Grecia pe care am preluat-o (…) Acum patru ani și jumătate am preluat o țară în pragul falimentului, cu visteria golită, cu un șomaj de 28%  și cu o mare parte din populație sărăcită și afectată de criză. Astăzi predăm o țară din nou liberă, cu 37 de miliarde în visteria statului, cu ritmuri pozitive de dezvoltare, cu cele mai mici dobânzi la împrumuturi – un nivel istoric –o țară care și-a redobândit prestigiul și credibilitatea la nivel internațional. Ca să aducem țara aici, am luat decizii grele și ne-am asumat un cost politic grecu, pe care-l plătim astăzi, de vreme ce victoria Noii Democrații este clară.

Η Ελλάδα που παραδίδουμε στη νέα κυβέρνηση δεν έχει καμιά σχέση με την Ελλάδα που παραλάβαμε. (…) Πριν από 4,5 χρόνια, παραλάβαμε μια χώρα στο έλεος της χρεοκοπίας, με άδεια δημόσια ταμεία, με 28% ανεργία και μεγάλο μέρος του πληθυσμού σε συνθήκες φτωχοποίησης και κρίσης. Σήμερα, παραδίδουμε μια χώρα ελεύθερη ξανά, με 37 δις στα ταμεία του κράτους, με θετικούς ρυθμούς ανάπτυξης, με το χαμηλότερο ιστορικά επιτόκιο δανεισμού, και με ανακτημένο το κύρος και την αξιοπιστία της σε διεθνές επίπεδο. Για να φέρουμε τη χώρα ως εδώ, πήραμε δύσκολες αποφάσεις και αναλάβαμε βαρύ πολιτικό κόστος, το οποίο και σήμερα πληρώνουμε, αφού η εκλογική επικράτηση της ΝΔ είναι καθαρή.

mitsotakis-tsiprasKiriakos Mitsotakis și Alexix Tsipras, după predarea ștafetei la Palatul Guvernamental, 8 iulie, Atena

Iată și declarația lui Kiriakos Mitsotakis tot după exit-poll:

Eleni și elene, de pretutindeni din țară și din lume, de oriunde trăiește și propășește Elenismul ! Astăzi a vorbit poporul grec suveran. Și verdictul lui a fost foarte clar. Societatea dorește să mergem mai departe, uniți. Toți împreună. Nimeni să nu rămână în urmă. Și dorește, înainte de toate, dezvoltare, locuri de muncă și siguranță. Ca Grecia să redevină puternică așa cum merită. () Voi fi prim-ministrul tuturor grecilor. Și voi munci din greu ca să-i conving și pe compatrioții noștri care nu ne-au susținut că sunt aici pentru toți. Pentru fiecare grecoaică și pentru fiecare grec. Suntem prea puțini ca să fim și dezbinați și avem multe de făcut împreună. Preiau guvernarea țării în deplină cunoștință a răspunderii pentru întreaga națiune. Mă înclin cu smerenie și respect în fața verdictului popular. Dar și cu o absolută încredere în forțele mele și în puterea mea de a duce la capăt această misiune importantă pe care mi-ați încredințat-o.  Știu ce greutăți mă așteaptă,ne așteaptă pe mine și pe colaboratorii mei. Însă îmi trag puterea din puterea poporului… Care nu și-a exprimat doar voința de a se închide un ciclu atât de dureros pentru patria noastră. A fost ceva mai mult. Încrederea unui popor în forțele sale. Dorința lui de a ne lua soarta în propriile mâini. Nevoia de a demonstra că putem face lucruri mari aici, acasă la noi, fără să luăm drumul străinătății. Simt astăzi nevoia să mă adresez și grecilor din străinătate. Celor pe care criza i-a făcut să ia calea exilului. N-o să vă cer în seara aceasta, în numele unui patriotism romantic, să vă întoarceți. Vă cer doar să fiți cu ochii și cu inima întoarse spre Grecia. De astăzi lucrăm ca să schimbăm țara pe care ați fost nevoiți s-o părăsiți. Nu suntem o societate de la care să ai așteptări mici și pretenții puține. (Noi) grecii merităm lucruri mai bune… V-am cerut un mandat puternic ca să schimbăm țara. Mi l-ați oferit cu generozitate, depășind prejudecăți, stereotipuri și liniile care ieri ne despărțeau. Și n-o să vă înșel speranțele. Astăzi putere îmi vine și din susținerea familiei mele. Vreau să le mulțumesc din inimă soției mele și celor trei copii ai mei. Și, permiteți-mi să spun că, în acest moment, simt cum mă protejează, ca nicipdată, binecuvântarea părinților mei… De azi începe o luptă grea, dar frumoasă. Țara ridică din nou capul, cu mândrie. Și noi ne suflecăm mânecile. (…) Prestigiul democrației și al instituțiilor va fi restaurat.

«Ελληνίδες, Έλληνες, παντού στη χώρα και παντού στον κόσμο, όπου ζει και προκόβει ο Ελληνισμός.

Απόψε μίλησε ο κυρίαρχος ελληνικός λαός. Και η ετυμηγορία του ήταν ξεκάθαρη. Η κοινωνία θέλει να πάμε μπροστά ενωμένοι. Όλοι μαζί. Χωρίς κανένας να μένει πίσω. Θέλει πάνω από όλα, ανάπτυξη, δουλειές και ασφάλεια. Για να ξαναγίνει η Ελλάδα δυνατή όπως μας αξίζει. (…) Θα είμαι Πρωθυπουργός όλων των Ελλήνων. Και θα δουλέψω σκληρά για να πείσω και τους συμπολίτες μας που δεν μας στήριξαν, ότι είμαι εδώ για όλους. Για κάθε Ελληνίδα και για κάθε Έλληνα. Είμαστε λίγοι για να είμαστε διχασμένοι, κι έχουμε πολλά να κάνουμε μαζί. Αναλαμβάνω τη διακυβέρνηση του τόπου, έχοντας πλήρη επίγνωση της εθνικής ευθύνης.   Στέκομαι με σεμνότητα και σεβασμό απέναντι στη λαϊκή ετυμηγορία. Αλλά και με απόλυτη εμπιστοσύνη στις δυνάμεις μου για να φέρω εις πέρας αυτή τη σπουδαία αποστολή που μου αναθέσατε. Ξέρω τις δυσκολίες που περιμένουν εμένα και τους συνεργάτες μου. Αντλώ, όμως, δύναμη από τη δύναμη του λαού. … Δεν εκφράστηκε απλά η θέληση να κλείσει ένας κύκλος βαθιά επώδυνος για την πατρίδα μας. Ήταν κάτι πολύ παραπάνω. Η πίστη ενός λαού στις δυνάμεις του. Η επιθυμία του να πάρουμε τις τύχες μας στα χέρια μας. Η ανάγκη να αποδείξουμε ότι μπορούμε να μεγαλουργήσουμε εδώ, στον τόπο μας, χωρίς να αναζητήσουμε το δρόμο της ξενιτιάς.

Νιώθω σήμερα την ανάγκη να απευθυνθώ και στους Έλληνες του εξωτερικού. Αυτούς που εξόρισε η κρίση. Δεν θα σας ζητήσω απόψε, στο όνομα ενός ρομαντικού πατριωτισμού, να πάρετε το δρόμο της επιστροφής. Σας ζητώ, απλά, να έχετε το βλέμμα σας και την καρδιά σας στραμμένη στην Ελλάδα. Από σήμερα δουλεύουμε για να αλλάξουμε τη χώρα που αναγκαστήκατε να εγκαταλείψετε. Δεν είμαστε μια κοινωνία χαμηλών προσδοκιών και ελάχιστων απαιτήσεων. Οι Έλληνες αξίζουμε καλύτερα. Ζήτησα ισχυρή εντολή να αλλάξουμε την Ελλάδα. Μου την προσφέρατε γενναιόδωρα, ξεπερνώντας προκαταλήψεις, στερεότυπα, διαχωριστικές γραμμές του χθες. Και δεν θα διαψεύσω τις ελπίδες σας.

Σήμερα, όμως, αντλώ και δύναμη από τη στήριξη της οικογένειάς μου. Της συζύγου μου και των τριών παιδιών μου, θέλω να τους ευχαριστήσω από καρδιάς. Και -επιτρέψτε μου να το πω- αυτή την ώρα νιώθω να με προστατεύει όσο ποτέ και η ευχή του γονιών μου.   Από σήμερα ξεκινά ένας δύσκολος, αλλά όμορφος αγώνας. Η χώρα σηκώνει και πάλι περήφανα το κεφάλι. Και εμείς σηκώνουμε τα μανίκια. (…) Το κύρος της δημοκρατίας και των θεσμών θα αποκατασταθεί.

Și iată ce mai declara ziariștilor Kiriakos Mitsotakis, oarecum apoteotic:

Împreună putem. Uniți vom merge înainte, uniți vom crea o Grecie puternică și de sine stătătoare. Grecia lasă în urmă, definitiv, epoca crizei și toate câte au marcat-o… Suntem în zorii unei Greci luminoase.

De observat mitsotakis-centrismul discursului noului prim-ministru !

MITSOTAKIS 3

MITSOTAKIS 1Kiriakos Mitsotakis cu soția sa Mareva Grabowski-Mitsotakis, în drum spre ceremonia de depunere a jurământului la Palatul Prezidențial, Atena, 8 iulie 2019

MITSOTAKIS 6Kiriakos Mitsotakis  la depunerea jurământului în fața Arhiepiscopului Atenei și a toată Ellada, Ieronim, în prezența Președintelui Republicii, Prokopis Pavlopoulos, Palatul Prezidențial, 8 iunie 2019

MITSOTAKIS 4Soția și cei trei copii ai lui Kiriakos Mitsotakis  la depunerea jurământului, Palatul Prezidențial, 8 iunie 2019

MITSOTAKIS 7

ÔÅËÅÔÇ ÏÑÊÙÌÏÓÉÁÓ ÔÏÕ ÍÅÏÕ ÐÑÙÈÕÐÏÕÑÃÏÕ ÊÕÑÉÁÊÏÕ ÌÇÔÓÏÔÁÊÇ ÓÔÏ ÐÑÏÅÄÑÉÊÏ ÌÅÃÁÑÏ

MITSOTAKIS 9Kiriakos Mitsotakis cu Președintele Republicii, Prokopis Pavlopoulos și Arhiepiscopul Atenei și a toată Ellada, Ieronim, Palatul Prezidențial, 8 iunie 2019

Să mai spunem că alături de ND (39,8% și 158 de deputați) și de SYRIZA (31,6% și 86 de deputați), în Parlamentul elen au intrat încă patru formațiuni: KINAL (socialist), născut din cenușa PASOK-ului, condus de doamna Fofi Genimata (8,1% și 22 de deputați), KKK, partidul  comunist (5,3% și 15 deputați), Soluția Greacă, naționalist, dreapta radicală, a lui Kyriakos Velopoulos care vrea un guvern ultranaționalist sprijit de Rusia și de creștinătatea ortodoxă, (3,70% și 10 deputați) și partidul MeRa25 (Frontul Nesupunerii Realiste Europene/Μέτωπο Ευρωπαϊκής Ρεαλιστικής Ανυπακοής) al fostului ministru de finanțe și camarad al lui Alexis Tsipras (3,44% și 9 deputați). Din fericire, partidul neo-fascist Zorii aurii a rămas în afara Parlamentului.

Macedonia de Nord

Nu putem încheia, însă, fără a pomeni de… ceea ce grecii consideră înalta trădare a lui Tsipras. Pe care a plătit-o cu pierderea alegerilor. Un preț, totuși, mic în comparație cu răul făcut !

El a acceptat, în numele Greciei, ca Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FYROM), cu capitala la Skopie, să se numească Republica Macedoniei de Nord (RMN). El a semnat, împreună cu omologul său de la Skopie, Zoran Zaev, tratatul care îi dă dreptul acestei mici țări să poarte numele provinciei grecești Macedonia și el a îndemnat Parlamentul grec să ratifice acest tratat. Tratat care recunoaște că există un popor/o națiune și o limbă macedoneană… în afara Greciei !

Nicio rațiune politică nu justifică, totuși, acest compromis detestat de majoritatea grecilor și desigur, de Kiriakos Mitsotakis. Istoric și lingvistic vorbind, există un singur dialect al limbii grecești, cel macedonean; acesta este singura „limbă” care poate fi numită astfel; iar singurii care pot fi numiți macedoneni sunt vechii și actualii locuitori ai provinciei din Nordul Greciei, Macedonia. Ca să nu mai vorbim de faptul că numele lui Alexandru Macedon, adică din Macedonia, a devenit sinonim cu elenism, pentru că Alexandru a răspândit elenismul din Egipt până în Persia/Iran și India.

Credem că RMN, care aspiră să intre în NATO și în UE, ar fi intrat oricum și oricum s-ar fi ținut departe de Rusia. Din păcate, spun istoricii greci, nu ei îi aparține proprietatea numelui de Macedonia. Ci exclusiv Greciei.

Poate, totuși, Al. Tsipras va fi mai mult decât un apărător al Termopilelor, poate va fi din nou prim-ministru mai repede decât ne-am aștepta. Depinde de ce va reuși să facă Kiriakos Mitsotakis în primele șase luni de la preluarea guvernării (de altfel arată mult zel în a-și ține promisiunile) și mai depinde de momentul februarie 2020, când are loc alegerea președintelui republicii.

În februarie 2020 e posibil ca în Grecia să fie, din nou alegeri. E posibil. Atunci Parlamentul fie îi reînnoiește mandatul actualului președinte al țării, Parokopis Pavlopoulos, fie va alege un nou președinte. Va avea nevoie de 180 de voturi. Dacă nu le va avea, atunci se vor organiza alte alegeri legislative. Așa, de altfel, a căzut guvernul Samaras la sfârșitul lui 2014, deschizând drumul spre guvernare și spre putere formațiunii lui Al. Tsipras, SYRIZA, în ianuarie 2015.

De ce am pomenit de Termopile ? Pentru că Alexis Tsipras ne-a lăsat să înțelegem că el și SYRIZA au fost, până acum apărătorii celebrei strâmtori unde a murit un rege spartan, Leonidas, împreună cu garda sa regală de 300 de războinici.

Au murit apărând strâmtoarea de perșii lui Xerses I, în 480 î. Hr. Dar, prin sacrificiul lor, alianța celorlalte cetăți grecești, condusă de Atena, i-a alungat odată pentru totdeauna din Grecia și din Europa pe perși, după ce i-a înfrânt, pe mare, la Salamina.

Termopilele n-au fi putut fi cucerite niciodată dacă n-ar fi existat un trădător, un grec, pe nume Efialte, care le-a arătat perșilor un alt drum, pe lângă defileu. Efialte (în greaca modernă efialtis a ajuns să însemne coșmar !) i-a ajutat pe perși să-i înconjoare pe grecii care le blocau intrarea în țară și el i-a ajutat să incendieze Atena.

Ni se pare potrivit să încheiem cu un poem: Termopile, al marelui poet grec din Alexandria Egiptului, Konstantinos Kavafis:

TERMOPILE

Cinste celor care-n a lor viață
Au ales să păzească și păzesc Termopilele.
Întotdeauna la datorie;
drepți și cinstiți în toate ale lor fapte,
dar cu milă, îndurare și îngăduință;
darnici când sunt bogați
și iarăși darnici, din puținul lor, când sunt sărci,
mereu sărindu-ți în ajutor atât cât pot;
spunând întotdeauna adevărul,
doar că fără ură pentru cei ce mint.
Și mai multă cinste li se cuvine
când prevăd (și mulți prevăd)
că Efialte va apărea la sfârșit,
și Mezii până la urmă vor trece.

ΘΕΡΜΟΠΥΛΕΣ

Τιμή σ’ εκείνους όπου στην ζωή των
ώρισαν και φυλάγουν Θερμοπύλες.
Ποτέ από το χρέος μη κινούντες·
δίκαιοι κ’ ίσιοι σ’ όλες των τες πράξεις,
αλλά με λύπη κιόλας κ’ ευσπλαχνία·
γενναίοι οσάκις είναι πλούσιοι, κι όταν
είναι πτωχοί, πάλ’ εις μικρόν γενναίοι,
πάλι συντρέχοντες όσο μπορούνε·
πάντοτε την αλήθεια ομιλούντες,
πλην χωρίς μίσος για τους ψευδομένους.
Και περισσότερη τιμή τούς πρέπει
όταν προβλέπουν (και πολλοί προβλέπουν)
πως ο Εφιάλτης θα φανεί στο τέλος,
κ’ οι Μήδοι επί τέλους θα διαβούνε.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR:  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și traducătorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura traducătorului, în cadrul aceluiași articol.

149 la 0/149 a 0

Etiquetas

, , , ,

MADAGASCAR 1

 149 la 0

Madagascar, cel de al doilea stat insular din lume ca mărime și cel mai populat și sărac, este cunoscut pentru bogăția faunei sale și pentru atracțiile sale turistice. Însă, lumea nu prea știe că Madagascarul deține rezultatul cel mai scandalos înregistrat vreodată la un meci oficial de fotbal: 149 la 0. Un gol la fiecare 36 secunde !

Pentru a face acest record și mai singular, – rezultatul a fost înregistrat în anul 2002, în faza finală a campionatului național -, câștigătorul nu a marcat niciunul din cele 149 de goluri: toate au fost marcate de echipa care a pierdut, campioana de până atunci, Stade Olympique de l´Emyrne, toate au fost auto-goluri. Antrenorul clubului din acea vreme – Ratsimandsrey Ratsarazaka – le-a ordonat jucătorilor săi să șuteze spre propria lor poartă în semn de protest contra unei decizii a arbitrului care i-a nedreptățit într-un meci anterior.

Nu știm dacă Guinness, cartea recordurilor, a înregistrat această tropăială fotbalistică, însă, este clar că nimeni nu a observat-o în lume, și nici consecințele ei: autoritățile sportive din insulă i-au suspendat, mult timp, atât pe antrenor, cât și pe jucătorii de la Stade Olympique, Razafindrakoto, Andrianiaina și Rakototonandrasana.

Dar, cine e capabil să ofere o surpriză, întotdeauna vine cu cel puțin încă una. Și, cea de a doua surpriză fotbalistico-financiară a produs-o Madagascarul, anul acesta, la Cupa Africii, calificându-se, contra tuturor pronosticurilor, în sferturile de finală. Și a făcut-o fără bani, fără jucători de primă linie (majoritatea celor selecționați joacă în categoriile inferioare ale fotbalului francez) și cu un antrenor care își desfășoară activitatea în nivelurile joase ale fotbalului din Franța: Nicolas Dupuis, care își câștigă pâinea antrenând, de obicei, echipa FC Fleury, din nivelul numărul patru al fotbalului francez.

Nicolas Dupuis 1Nicolas Dupuis

Și, dacă malgașii nu se pierd în mărunțișuri în sport, nu sunt mai prejos nici în domeniul economic. Căci, țara aceasta, în care trei sferturi din populație  o duce de pe azi pe mâine cu 1,90 $ pe zi, a fost în stare să cheltuiască 170.000 de euro pentru pregătirea selecționatei sale naționale și deplasarea ei în Egipt, pentru meciurile din Cupa Africii. Nu cu bani care să nu provină din bugetul statului sau oferiți de sponsori, patroni de întreprinderi, ci în urma unei decizii foarte personale a președintelui țării.

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

MADAGASCAR 2

149 a 0

Madagascar, el segundo mayor Estado insular del mundo y el más poblado y pobre, es conocido por la riqueza de su fauna y sus atractivos turísticos. Pero, casi nadie sabe que es el detentor del resultado más escandaloso jamás registrado en un encuentro oficial de futbol : 149 a 0 ¡ Un gol cada 36 segundos !

Para hacer ese record aún más singular, el resultado se anotó en el 2002, en la fase final del campeonato nacional, y el ganador no marcó ninguno de los 149 tantos; todos fueron marcados por el perdedor, y campeón saliente, el Stade Olympique de l´Emyrne. El entonces entrenador del club – Ratsimandsrey Ratsarazaka – ordenó a sus jugadores hacer todos los saques contra la propia portería como protesta por una decisión arbitral que les había perjudicado en un encuentro anterior.

No sé si el libro de records de Guinness ha tomado nota de esa increíble pataleta futbolera, pero, es evidente que nadie se percató de ella en el mundo, ni de sus consecuencias : las autoridades deportivas de la isla suspendieron largo tiempo tanto al entrenador como a los jugadores del Stade Olympique Razafindrakoto, Andrianiaina y Rakototonandrasana.

Pero, quien es capaz de una sorpresa siempre lo es también de una segunda. Y la segunda sorpresa futbolístico-financiera la ha dado Madagascar este año en la Copa de África, clasificándose contra todo pronóstico para los cuartos de final. Y lo ha hecho sin dinero, sin jugadores de primera fila (la mayoría de los seleccionados militan en las categorías inferiores del futbol francés) y con un entrenador que también imparte su sapiencia en los bajíos del futbol galo: Nicolás Dupuis, quien se gana habitualmente la pitanza entrenando al FC Fleury, equipo del cuarto nivel del balompié francés.

Nicolas Dupuis 2Nicolas Dupuis

Y si en lo deportivo los malgaches no se andan por las ramas, en lo económico tampoco. Porque este país, en el que las tres cuartas partes de la población malvive con 1,90 $ diarios, ha sido capaz de invertir 170.000 euros en la preparación de la selección nacional y su desplazamiento a Egipto para disputar la Copa de África. Claro que no con un dinero no previsto en los presupuestos del Estado o aportado por los patrocinios empresariales, sino por una personalísima decisión del presidente.

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com   y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

SUDAN: UCENICUL VRĂJITOR/SUDÁN: EL APRENDIZ DE BRUJO

Etiquetas

, , , , , , ,

SUDAN 1

SUDAN: UCENICUL VRĂJITOR

Sudanul din zilele noastre este versiunea politică a poveștii cu ucenicul vrăjitor: soldățimea chemată, cu ani în urmă, de autoritățile de la Khartum pentru a-i intimida pe disidenții din provincie – în mod special, pe cei din Darfur – terorizează, acum, tot Sudanul, cu deosebire, capitala.

Sudanul are probleme în Darfur de foarte mult timp (teritoriul a fost, într-o vreme, un sultanat independent – între secolele XVII – XIX – înainte de a fi anexat de Egipt, devenind, astfel, provincie egipteană). Istoria sa s-ar putea reda în trei cuvinte: sărăcie, xenofobie și tribalism.

Sărăcia e dintotdeauna, însă, odată cu evoluția climatică, s-a agravat enorm. La aceasta s-a adăugat problema eternă a Sudanului: este o țară cu negri animiști (numele ei istoric este „Beled as Sudan”, care înseamnă țară a negrilor) dominată de arabi musulmani. Aceștia dețin puterea politică în toată Republica, în Darfur, însă, conflictul se acutizează, deoarece acolo negrii sunt agricultori, iar, arabii, nomazi-crescători de vite. Conflictului dintre rase i se adaugă cel al intereselor. Și, în sfârșit, structura socială în Darfur este eminamente tribală.

Tripla tensiune a izbucnit în 2003, odată cu răscoala negrilor („Armata Sudaneză de Eliberare”). Marele conducător din acea vreme, Bashir, a recurs la milițiile paramilitare pentru a înnăbuși rebeliunea: „yanyavizi”, formate mai ales din triburi arabe și mercenari veniți de peste tot.

Omar al BashirOmar al Bashir

Timp de zece ani, lucrurile au mers așa cum a vrut Bashir. Yanyavizii pustiau, tâlhăreau și ucideau fără opreliști din partea Armatei (au fost uciși 300.000 de oameni). În Darfur, nu a apărut nicio mișcare anti-guvernamentală.

Dar, situția s-a schimbat total când puterea lui Bashir a intrat în declin, iar, unul dintre șefii yanyavizi – Mohamed Hamdan Daglo, originar din Darfur – l-a trădat. Daglo i-a rebotezat, în 2013, pe yanyavizi în „Forțe Rapide de Sprijin” și s-a deplasat repede cu ele spre Khartum, pentru a-și aduce propriile aspirații la putere.

Muhammad Hamdan DagloMuhammad Hamdan Daglo

Miliții călite (aproximativ 50.000 de oameni), care se auto-întrețin din furturi și jafuri, încurajate de ineficiența rivalilor, trupele lui Daglo repetă, în Khartum, pe scară mare, nelegiuirile din Darfur. Însă, acum, au o pus mâna pe o pradă împortantă: fac parte din Junta care guvernează țara. Superioritatea lor militară este, în prezent, atât de mare, încât se consideră că, în Sudan, omul forte al Juntei este tocmai Mohamed Hamdan Daglo.

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

SUDAN 3

SUDÁN: EL APRENDIZ DE BRUJO

El Sudán actual es la versión política del cuento del aprendiz de brujo: la soldadesca llamada, años ha, por las autoridades de Khartum para amedrentar a los disidentes de provincias – en especial, los de Darfur – aterroriza, ahora, todo el Sudán y, con la máxima saña, a la misma capital.

En realidad, los problemas del Sudán en Darfur tienen un largo historial (el territorio fue incluso un sultanato independiente – siglos XVII al XIX – antes de ser anexionado por Egipto, país al que pertenecía también Sudán como provincia) que puede resumirse en tres palabras: pobreza, xenofobia y tribalismo.

La pobreza es de siempre, pero, con la evolución climática se ha agravado enormemente. A ella se ha sumado el problema eterno del Sudán: el de ser un país de negros animistas (su nombres histórico de “Beled as Sudan” significa país de negros ) dominado por árabes musulmanes. Estos tienen el poder político en toda la República, pero, en Darfur, el conflicto se encrespa, porque allí los negros son agricultores y los árabes, ganaderos nómadas. Al conflicto de razas se suma, allá, el de intereses. Por último, la estructura social en Darfur es eminentemente tribal.

Omar al Bashir 2Omar al Bashir

La triple tensión estalló en el año 2003 con el alzamiento negro (“Ejército Sudanés de Liberación). El entonces máximo dirigente del país, Bashir, echó mano de milicias paramilitares para sofocar la rebelión: los “yanyavid”, integradas mayoritariamente por tribus árabes y mercenarios de todas partes.

Durante diez años, la operación funcionó a gusto de Bashir. Los yanyavid asolaban, robaban y mataban sin cortapisas del Ejército (se habla de 300.000 personas asesinadas) pero, en Darfur, no prosperaba ningún movimiento antigubernamental.

La situación cambió totalmente cuando el poderío de Bashir entró en declive y uno de los jefes de los yanyavid – Mohamed Hamdan Daglo, nacido en Darfur – le traicionó. Daglo rebautizó, en el 2013, a los yanyavid en “Fuerzas Rápidas de Apoyo” y se fue rápidamente con ellas sobre Khartum, para aportar sus propias aspiraciones de poder.

Muhammad Hamdan Daglo 2Muhammad Hamdan Daglo

Omar al Bashir y Muhammad Hamdan DagloOmar al Bashir y Muhammad Hamdan Daglo

ilicias aguerridas (cerca de 50.000 hombres), autofinanciadas con los robos y saqueos, y envalentonadas por la ineficiencia de sus rivales, los hombres de Daglo repiten, en Khartum, a gran escala, los desmanes de Darfur. Pero, ahora, con un botín principal: ya forman parte de las fuerzas de la Junta que gobierna el país. Su superioridad militar es tal que, hoy en día, se considera en el Sudán que hombre fuerte de la Junta es precisamente Mohamed Hamdan Daglo.

SUDAN 2

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com   y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU