Bona Dea

Mai – luna creşterii

1. Maia – zeița creșterii

Numele lunii mai vine de la zeița romană Maia, zeița creșterii și a primăverii.

Maius, în latină, înseamnă „mai mare” și este comparativul neutru al lui magnus, mare (de unde majestas: grandoare, măreție, majestate).

Era o zeiță misterioasă. Întruchipa forța generatoare feminină a primăverii. Vitalitatea care irumpe !

Romanii o sărbătoreau pe 1 Mai. Pentru ei, Maia personifica creșterea și înmulțirea a tot ce e viu în natura sălbatică, campestră și domestică: vegetație, animale, turme. Ea făcea să crească iarba și ierburile, verdeaţa, frunzele în copaci, să apară mlădițele noi, să crească puii animalelor sălbatice și domestice, puii turmelor: mieii, iezii, vițeii, mânjii. Era, deasemenea, „puterea învietoare şi însufleţitoare a naturii” (Atanasie Marienescu).

Maia trebuie că era o divinitate italică străveche pe care o putem așeza în rândul zeițelor rodniciei: Venus, Flora, Ceres sau Tellus-Glia care, toate, sunt ipostaze ale Marii Mame. La început, însă, trebuie că fusese un numen, forța divină a generării, a nașterii și a creșterii, a înmulțirii și a vieții care irumpe.

Cu timpul, Maia s-a confundat cu alte două divinități: cu Bona Dea și cu Fauna/Fatua. La fel de misterioase amândouă. Două întruchipări ale feminității sacre/magice, tainice, ascunse, nepătrunse. De altfel, Maia, etimologic, este rudă cu magia (cuvânt împrumutat din greacă: maghia/ μαγεία, din magos/μάγος, mag, care, le rândul lui vine din radicalul indo-european *meg(h): a creşte, a spori, a fi mare.)

2. Bona Dea – zeița care îmbunează soarta

Ca Bona Dea – zeița cea bună (de unde „zâna cea bună” în basmele europenilor) – Maia era o ocrotitoare și o ajutătoare a femeilor. Le ajuta să conceapă/zămislească, să fie fecunde, să-și crească copiii voinici și sănătoși, să fie sănătoase și să se vindece. Era o zeiță tămăduitoare. Probabil o amintire a femeii-șaman care dispăruse cu mult timp în urmă în spațiul italic.

Era, deasemenea, „zâna cea bună”, cea care-ţi schimbă soarta, din rea în bună. Care o îmbunează.

Maia – Bona Dea era o zeiță-fecioară. În templul ei, pe colina Aventin (unde nu puteau intra bărbații !) se păstrau ierburile de leac pe care preotesele ei le dădeau femeilor bolnave pe care le tratau acolo ca într-o… clinică. Era reprezentată șezând pe un tron și ţinând un corn al abundenţei. Capul statuii era încununat cu viță de vie și lângă statuie se afla întotdeauna un vas cu vin și un şarpe sfânt, simbolul inițierii în artele vindecării și ale profeției. În artele secrete ! De altfel, dublul ei zoomorf, animalul ei sfânt era şarpele și de aceea, în templul Maiei se țineau şerpi consacraţi.

De ziua ei, 1 Mai, femeile își puneau cununi împletite de viţă și petreceau împreună, lipsite de griji, vesele, pline de viață. Ele între ele.

Se pare că zeița aceasta a creșterii avea un nume inefabil, de negrăit, secret, pe care nu-l mai știm, și că Maia și Bona Dea erau doar numele cu care putea fi chemată. Femeile romane o mai numeau și: Sancta (Sfânta), Sanctissima (Preasfânta), Coelestis (Cereasca) sau chiar Juno şi Magna Mater.

Nu-i de mirare de Fecioara Maria, Maica Domnului, le-a fost atât de familiară romanilor și înțelegem de ce le-a înlocuit atât de bine pe toate „bunele zeițe” ale femeilor romane, poate mai ales pe… Maia ! Maria… Maia ! Maica cea bună și grabnic-ajutătoare a făcut-o uitată pe zâna cea bună și tot grabnic-ajutătoare !

Un mit o consideră pe Maia/Bona Dea fiica, pururea fecioară, a lui Faun. O zeiță bună, blândă, protectoare, vindecătoare… Un  alt mit, însă, probabil arhaic, o consideră soața lui Faun și o nimfă de pădure… deținătoare a științei secrete a vieții, a lecuirii, a ierburilor vindecătoare… o divinitate care cădea deseori în transă, care era răpită… în duh, care știa să facă farmece și leacuri…

De aceea i se mai spunea și Fauna sau Fatua, adică Priincioasa și Profetesa.

În mitologia hindusă se pare că Maia are o… geamănă: Mahi, personificarea feminină a principiului creator.

Pentru studioși:

Faunus sau Fatuus (care are şi el sărbătoarea lui, Faunalia, în 5 decembrie) şi Fauna sau Fatua sunt nume simbolice ce trimit la rituri/practici şi divinităţi arhaice legate de viaţa păstorilor şi a ţăranilor.

Faunus este „duhul cel bun”, „Binefăcătorul” sau „Purtătorul de grijă”, dublul masculin al „zânei celei bune” Fauna/ Fatua/ Bona Dea.Faunus şi Fauna/Fatuus şi Fatua, erau un cuplu divin al sorţii/norocului şi al profeţiei, fiindcă dezvăluiau destinul (fatum = soartă, destin).

Acest al doilea nume nu este altceva decât participiul verbului rostirii divine: for, fari, fatum = a vorbi, de unde şi fas (= îngăduit adică fast, de bun augur, binecuvântat).

Faunus provine din verbul faveo, favere: a favoriza (creşterea, sporirea), a fi favorabil/binevoitor/binefăcător; a meni de bine, a ura; a purta de grijă, a asista, a ajuta, a sprijini, a îndrăgi, a iubi, a aproba, a încuraja, a ţine cu, a fi de partea… .

Se înţelege că Faunus întruchipa însuşi „duhul ce bun” al naturii/firii care face să rodească păşunile şi câmpurile şi care înmulţeşte turmele, oamenii, recoltele.

Unui vorbitor de latină, când pronunţa Faunus, îi venea imediat în minte familia lui faveo:

– favor, favoris = favoare, simpatie, afecţiune, iubire, sprijin; entuziasm pentru …

– favorabilis = favorabil, care favorizează/ arată interes; dar şi cel care obţine favoarea şi se bucură de interes, de simpatie, de unde bine văzut, plăcut, iubit.

– faustus, fausta = norocos şi aducător de noroc, de bun augur; favorabil, propice, binevenit, prosper, de succes. A se vedea Faust-ul lui Goethe care s-a mântuit după ce i-a ajutat pe alţii.

Bona Dea, jumătatea sec. III d. Hr., Roma

3. Armindeni – ziua lui Ieremia

La noi, ziua de 1 Maia a devenit, în calendarul popular,  arminden(i), adică „ziua Profetului Ieremia”/Irmin den. Numele l-am împrumutat din slava veche: оремиинздъни (DEX online). E un nume teologic și trebuie că a intrat în română de când slavona a devenit, la noi, limba liturghiei și a bisericii.

Armindeni mai înseamnă, în română, crengile verzi care se pun de 1 Mai la poarta, ușa sau la ferestrele caselor. Mlădița cea nouă ! Iar mlădița cea nouă, simbolul vieții care tot crește în tot ce ne înconjoară,  n-are nici o legătură cu Profetul Ieremia, ci cu moștenirea noastră precreștină, dacă și romană.

Și țăranii romani și țăranii daci, ca dealtfel toți țăranii europeni, își împodobeau ușile caselor și ale staulelor sau grajdurilor cu mlădițe noi. Ele simbolizau creșterea naturii/verdeții renăscute. Stâlpul de armindeni, adică creanga bine înfrunzită, se păstra până la seceriș și se folosea la coacerea pâinii celei noi.

La fel, de Sfântul Gheorghe (23 aprilie), capul anului agricol, se împodobeau porțile grânarelor, ale staulelor și porțile și ușile caselor cu verdeață, cu crengi bine înfrunzite și se… mânca miel fript (Sfântul Gheorghe era și un patron al ciobanilor). Și se bea vin roșu cu pelin spălat cu rouă (pelinul este un conservant natural).

Toate acestea ne arată că Sfântul Gheorghe (profetul Ieremia n-a avut puterea s-o facă !) a înlocuit-o pe Maia și orice divinitate a agricultorilor și a păstorilor în care credeau strămoșii noștri, înainte de a deveni creștini. O asemenea divinitate era vechea zeiță romană Pales, o zeiță a păstorilor italici și, probabil, traci (care trebuie că o numeau altfel).

Bona Dea, dinar emis de împărăteasa Tranquillina, sec. III d. Hr. , colecția Barry Feirstein

4. Pales – zeița păstorilor

Pales este importantă pentru că era divinitatea… Paștelui, ca să zicem așa, din vechea Italie. Ea o preceda pe Maia în calendarul roman (era sărbătorită pe 21 aprilie). Sărbătoarea ei se numea Parilia sau Palilia.

Pales a fost o zeiță a păstorilor (Dea pastorum), a cirezilor de oi și capre, a pășunilor, a islazurilor, a vitelor, a belșugului, a sporului, a laptelui… Era zeița poliadă a Romei, apărătoarea colinei Palatin, unde trebuie că se ridica prima acropolă a Romei întemeietorilor săi, primul fiind Romulus. Pales era pentru Roma cam ce era Pallas Atena pentru cetatea Atenei ! Iar acropola era centrul religios, dar și politic al unei cetăți.

Ca o divinitate poliadă (ocrotitoare a unei cetăți), Pales era sărbătorită ca o ocrotitoare a familiei romane și a statului roman.

Iar ca o divinitate a păstorilor, era sărbătorită ca o patroană a păstoritului, a ciobanilor și a oilor mai ales.

Ei o invocau pe 21 aprilie, cu lapte cald, must fiert și turte de mei, spunând o rugăciune, cu fața spre Răsărit, de 4 ori, cu mâinile spălate în rouă (apa cea mai pură, apa divină, întrucât era căzută din cer în zori).

Numele ei, Pales, vine din radicalul indo-european *pa-: a hrăni, a paşte, de unde în latină: pasco, pascere, pavi, pastum, a paşte, a duce la păscut; pascua (un plural), pășune şi pastor, păstor.

Rugăciunea către Pales păstrată la Ovidiu (Fastele, cartea a IV-a) este foarte importantă pentru noi pentru că, în text, găsim ramurile și mlădițele tinere, cununile de frunze și ghirandele care împodobesc… staulul oilor, porțile…

Mlădițele – dovada vie că natura a înviat și tot crește… erau/sunt tot atât de importante și pentru ciobanii români. Ele își transmiteau forța vitală în creștere asupra a tot ce atingeau.

Iată rugăciunea către Pales:

Păstorule, la asfinţit stropește-ți oile-ţi sătule cu apă sfinţită, să le purifici: 735
Mai întâi apa ude pământul şi apoi mlădița abia-nfrunzită să-l măture;
Staulul oilor împodobit fie cu cununi bogate de frunze şi cu ramuri înfipte (stâlpări),
O lungă cunună acopere porţile aşa-mpodobite.
Albăstrească-se ele, ca ceru-n furtună, de la fumul sulfului viu.
Să behăie, atunci, oaia cu sulf afumată (semn că va fi sănătoasă).
Arde, păstorule, măslini bărbați și pin şi ierburi sabine,
Să trosnească dafinul, împrăștiind scântei, în mijlocul vetrei;
Coşuleţul din mei împletit să urmeze (să se umple de) turtițele făcute din mei:
Câmpeneasca zeiţă-i cea mai bucuroasă de astă mâncare.
Adu-i bucatele sfinte şi șiștarul cu laptele abia muls.
Și după ce bucatele tăiatu-i-le-ai,
Roag-o aşa pe Pales, stâpâna pădurilor, întinzându-i lapte călduţ:
Ai grijă, spune-i zeiţei, de turmă și de stăpâinii turmei:
Îndepărtează-mi de staule relele toate, să fugă !
[…]
Ţine departe de noi bolile; să fie sănătoşi oameni şi tume. 763
Veghează să ne fie sănătoşi câinii, ceata prevăzătoare ce ne păzeşte de rele.
Să nu mă-ntorc cu mai puţine oi decât cele cu care plecat-am de dimineaţă.
Să n-aduc acasă, gemând de necaz, lâna vreuneia, smulsă din gura lupului.
Lipsească-ne foamea duşmană: ierburi şi frunze să prisosească,
Apa să fie destulă, să ne spălăm trupul şi să avem de băut.
Ugere pline să mulg, caşul aducă-mi bani mulţi,
Sita cea rară din mlădiţe-mpletită să lase să curgă zerul curat;
Fie-mi berbecul focos şi soaţa-i, la rându-i să zămislească, prinzându-i sămânţa
Mulţi fie în staulu-mi mieii
Lâna moale să fie, copilelor rău să nu facă,
Uşoară fie la tors, oricât de delicate mâini or avea.
Cele ce cer, să se-mplinească şi la anul îi vom face mari turte
lui Pales, stăpâna păstorilor.

Bona Dea , Bollettino della Commissione Archeologica Comunale di Roma, 1879; retipărit în Enciclopedia dell’Arte Antica.

Pastor, oves saturas ad prima crepuscula lustra: 735
unda prius spargat, virgaque verrat humum;
frondibus et fixis decorentur ovilia ramis,
et tegat ornatas longa corona fores.
caerulei fiant puro de sulpure fumi,
tactaque fumanti sulpure balet ovis. 740
ure mares oleas taedamque herbasque Sabinas,
et crepet in mediis laurus adusta focis;
libaque de milio milii fiscella sequatur:
rustica praecipue est hoc dea laeta cibo.
adde dapes mulctramque suas, dapibusque resectis 745
silvicolam tepido lacte precare Palem.
‘consule’ dic ‘pecori pariter pecorisque magistris:
effugiat stabulis noxa repulsa meis.
[…]
pelle procul morbos; valeant hominesque gregesque, 763
et valeant vigiles, provida turba, canes.
neve minus multos redigam quam mane fuerunt, 765
neve gemam referens vellera rapta lupo.
absit iniqua fames: herbae frondesque supersint,
quaeque lavent artus quaeque bibantur aquae.
ubera plena premam, referat mihi caseus aera,
dentque viam liquido vimina rara sero; 770
sitque salax aries, conceptaque semina coniunx
reddat, et in stabulo multa sit agna meo;
lanaque proveniat nullas laesura puellas,
mollis et ad teneras quamlibet apta manus.
quae precor, eveniant, et nos faciamus ad annum 775
pastorum dominae grandia liba Pali.’

AUTOR  ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.