De la Floralia la Florii

Intrarea lui Iisus în Ierusalim, Cappella Palatina, Palermo, circa 1150/The Yorck Project (2002) 10.000 Meisterwerke der Malerei (DVD-ROM), distributed by DIRECTMEDIA Publishing GmbH

1. Numele sărbătorii: de ce Florii ?

Sărbătoarea intrării lui Iisus Hristos în Ierusalim are, la români, şi un nume popular: Florii.

Florii vine din Floralia. Aşa numeau romanii serbările zeiţei Flora care ţineau 6 zile, din 28 aprilie până în 3 mai.

Flora era o străveche Zeiță italică a Primăverii, a Florilor și a Înfloririi. Era ocrotitoarea pomilor înfloriți (o ipostază a Gliei roditoare, tinere și pline de seve) și a tinereții abia înmugurite. O zeiță a tinereții nubile, înfloritoare, a speranței fetelor de măritat, a dulceții și voluptății… inocente a copilelor și femeilor.

Interesant este faptul că numele Floralia s-a păstrat numai în română, desigur sub forma de Florii. Trebuie că Săptămâna Mare, care începea, de fapt, din Duminica Intrării în Ierusalim, cădea deseori în acelaşi timp cu Floraliile, serbările Florei, lucru care a făcut ca Floraliile să devină Florii în mintea strămoşilor noştri, latinizaţi şi creştinaţi în acelaşi timp.

În limbile romanice, numele sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim vine din Evanghelia după Ioan (12, 13) unde se spune că mulţimea, aflând că Iisus vine în Ierusalim, a luat crengi de palmier ca să-L întâmpine cum se cuvine.

În textul original al Evangheliei, cel grecesc, crengile de palmier sunt vaia ton finikon/βαΐα τῶν φοινίκων,  în traducerea latină (în Vulgata, sau Biblia Latină): rami palmarum.

De aceea grecii îi spun Duminicii Intrării în Ierusalim: Kiriaki ton Vaion/Κυριακή των Βαΐων, adică Duminica ramurilor, iar latinii o numesc după rami palmarum:  italienii îi spun: Domenica delle Palme, spaniolii: Domingo de Ramos, francezii: Dimanche des Rameaux sau, în sudul Franţei: Dimanche des Palmes sau dimenche di Rampau (din Ramis palmæ, în provensală), germanii: Palmsonntag  şi englezii: Palm Sunday.

2. De ce românii primesc, de Florii, crengi sfinţite de salcie ?

La noi, credincioşii primesc la sfârşitul liturghiei de Florii crengi sfinţite de salcie (stâlpări), ca unii care-i întruchipează pe pelerinii veniţi din întregul Israel, la Ierusalim, să-l vadă pe Iisus dar, neîndoios, şi pentru Pesah/Paşte. De ce salcie?

Evangheliile după Matei și Marcu ne spun că mulțimea îi așternea lui Iisus, la picioare, haine și „crengi din copaci”, iar cea după Ioan specifică: „ramuri de finic”, adică de palmier (βαΐα τῶν φοινίκων).Românii au ales salcia pentru că nu aveau finic/palmier, și pentru că, la noi, ca și în alte părți, din Europa până în Extremul Orient, salcia mereu verde este Copacul Vieții și un simbol al morții și al învierii, al renașterii și al nemuririi.Iar Floriile creștine înseamnă tocmai învierea din morți a lui Lazăr, așa cum o spune Ioan: „Deci mulțime mare de iudei… a venit în Ierusalim nu numai pentru Iisus, ci să vadă și pe Lazăr, pe care-l înviase din morți”.

Intrarea lui Iisus în Ierusalim (Ciclul Viața lui Iisus), frescă, Giotto di Bondone; 1304 – 1306/File:Giotto_di_Bondone_-_No._26_Scenes_from_the_Life_of_Christ_-_10._Entry_into_Jerusalem_-_WGA09206.jpg

3. De când sărbătoresc creștinii Floriile/Intrarea Domnului în Ierusalim ?

Intrarea Domnului în Ierusalim trebuie că era sărbătorită de toate comunitățile creștine încă de la formarea lor și era legată, desigur, de Învierea Domnului, de Paște. Și, cum Paștele este cea mai veche sărbătoare creștină (începutul ei este în vremea Apostolilor), și Floriile trebuie că sunt la fel de vechi. Să spunem, totuşi, că primele mărturii ne vin din secolul al IV-lea.

Ambele praznice se țin, întotdeauna, duminica: Duminica Intrării Domnului Iisus Hristos în Ierusalim (Duminica Floriilor) și Duminica Învierii Domnului Iisus Hristos (Duminica Paștelui).

Teologii consideră că Duminica Floriilor este chiar intrarea în Săptâmâna Sfântă, numită și Săptâmâna Mare sau Săptâmâna Patimilor.

La început Intrarea Domnului în Ierusalim se sărbătorea împreună cu Învierea lui Lazăr, duminica, dar, cu timpul, Învierea lui Lazăr a fost mutată în sâmbăta de dinainte, care s-a numit apoi Sâmbăta lui Lazăr.

4. Ce sărbătorim de Florii ?

Intrarea lui Iisus în Ierusalim, adică momentul în care Iisus Hristos a fost recunoscut public drept Dumnezeu!

În pericopa din Duminica Floriilor, din Evanghelia lui Ioan (cap. 12) Iisus este întâmpinat de noii Săi credincioși în Ierusalim, înaintea Paștelui, fie ca „cel despre care au scris profeții” că va fi regele lui Israel, fie ca Dumnezeu, pentru că Osana, binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului este rugăciunea de binecuvântare cu care pelerinii evrei intrau în Ierusalim la cele trei mari sărbători ale anului.

Și nu greșeau, Iisus era Dumnezeu întrupat.

Textul este important, însă, pentru altceva: pentru lecția și promisiunea învierii. O promisiune pe care Iahve n-o mai făcuse niciodată poporului lui Israel.

Iată textul:

Ioan 12, 1-18: Așadar, Iisus a venit cu șase zile înaintea Paștelui în Betania, unde era Lazăr, cel care murise și pe care-l înviase din morți. Și I-au făcut o cină acolo și Marta servea (la masă). Iar Lazăr era unul dintre cei ce stăteau la masă cu El. Maria, luând o litră de mir de nard curat, de mare preț, I-a uns picioarele lui Iisus și, cu părul ei, I le-a șters și casa s-a umplut de mireasma mirului. Și a spus atunci unul din ucenicii Lui, Iuda Iscariotul, fiul lui Simon, cel ce avea să-L dea pe mâna (arhiereilor): de ce mirul acesta nu s-a vândut cu trei sute de dinari și nu s-a dat săracilor ? Iuda  zisese așa nu pentru că-i păsa lui de săraci, ci pentru că era hoț. El ținea punga cu bani și fura din ce primeau (Iisus și ucenicii). Și a spus Iisus: las-o, pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Pe săraci îi aveți mereu cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți mereu. Și mulțime multă de iudei știa că-i acolo și a venit nu numai pentru Iisus, ci și ca să-l vadă pe Lazăr pe care-l înviase din morți. Și arhiereii  se sfătuiau să-l omoare pe Lazăr, pentru că, prin el, mulți iudei veneau și credeau în Iisus. A doua zi mulțime multă, cei care veniseră  la sărbătoare, auzind că vine Iisus la Ierusalim au luat crengi de finic (βαΐα τῶν φοινίκων) și I-au ieșit în întâmpinare și I-au strigat: Osana, binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului, regele lui Israel. Găsind Iisus un măgăruș, a șezut pe el așa cum stă scris: nu te teme, fiică a Sionului, iată regele tău vine șezând pe mânzul asinei. La început, ucenicii Lui nu pricepeau ce voiau să însemne aceste cuvinte, dar și-au dat seama, când Iisus S-a preamărit, că fuseseră scrise despre El și că tot ce făcuseră ei până atunci, pentru El făcuseră (ca ele să se împlinească). Și mulțimea a dat mărturie (despre ce văzuse), mulțimea ce fusese cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt și l-a înviat din morți.

Iisus venea din Efraim. Trecea prin Iudeea în drum spre Ierusalim unde voia să facă Paștele cu ucenicii. Ultimul Paște!

Se ascundea de arhiereii care deciseseră că trebuia să moară: dacă nu, atunci Legea lui Moise s-ar fi transformat în Legea lui Iisus ! Iar ei nu se simțeau parte din planul Lui ! Prea multă lume începuse să creadă că Iisus e Mesia și prea mulți erau pregătiți să devină… creștini.

Mai ales după ce acest Fiu al lui Dumnezeu le demonstrase că învierea/nemurirea/viața veșnică este atât de reală și atât de la îndemână. De fapt, vindecările și învierile făcute de Iisus i-au atras pe toți: nimeni nu mai voia să moară și învierea lui Lazăr din Betania îi umpluse de speranță.

Iisus voia să facă o mică, dar esențială demonstrație: că, de fapt, nu există moarte, că morții „se trezesc, se scoală” din moarte, ca dintr-un somn, și trăiesc din nou.

Venind acasă la Lazăr, Iisus le arată noilor săi credincioși cam ce ar putea fi învierea/ renașterea, pe măsura nivelului lor de înțelegere: stă la masă și mănâncă și bea cu un om care fusese mort timp de patru zile și care acum trăiește la fel ca înainte.

De ce-l alege pe Lazăr ? Poate pentru că-l iubea foarte mult (vedem în capitolul 11), semn că era un bărbat special, probabil delicat, smerit, cuminte cucernic și un mare iubitor de oameni, un binefăcător. De altfel vedem că era bogat: uleiul curat de nard (neamestecat cu alte arome inferioare), cu care sora lui, Maria, Îi unge picioarele lui Iisus, era foarte scump.

O litră costa 30 de dinari (dinarul era moneda romană) și era aproape salariul pe un an al unui lucrător: nardul se aducea tocmai din India (unde în sanscrită i se spunea narda, de unde nered/(נֵרְדְּ) în ebraică). Și nu era vorba doar de câteva grame, ci de o litră întreagă (litra era măsura romană) adică  327,25 de grame, așadar aprox. 330 de grame ! Maria Îl răsplătise pe Iisus cu o ungere… regească!

De altfel, nardul era un balsam al maharajahilor, al regilor, și, de aceea, era balsamul cel mai potrivit pentru trupul lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Regelui Lumii!

Maria îi unsese picioarele lui Iisus pentru că era oaspetele lor și, desigur, în semn de recunoștință și de iubire. Dar, fără să știe, ea era de acum o mironosiță, adică o femeie care spală și unge cu balsam trupul mort, care grijește mortul cum spunem noi.

Și  nu întâmplător casa i s-a umplut de mireasma mirului, a uleiului de nard: era semnul prezenței lui Dumnezeu.

Poate Iuda, ucenicul care-L va preda arhiereilor, era invidios. Era altfel decât i-o arăta numele, pentru că Iuda înseamnă „cel lăudat” sau „cel căruia i se aduc mulțumiri” și era altfel decât o arăta porecla: Iscariotul: „orășanul” sau „civilizatul”. E de înțeles ! Iisus era tratat, la propriu, ca un rege, iar el, ca un simplu paznic al pungii cu… donațiile pe care le primeau, un paznic al… cutiei milelor!

Iisus rege, da: așa îl vedeau și mulțimile care așteptau de la El să le învețe… să nu mai moară. Îl întâmpinau la intrarea în Ierusalim așa cum strămoșii lor îi întâmpinaseră pe regii victorioși, triumphatori, ai lui Israel, cu ramuri de finic, adică de palmier – un simbol al biruinței, al regalității și al dumnezeirii. Aici, finicul este, desigur, simbolul biruinței asupra morții!

Un rege călare pe un măgăruș ! Un mesaj cât se poate de clar care întărește ce le spusese de curând ucenicilor: cel mai mare trebuie să-i slujească pe ceilalți, nu să fie slujit.  Măgărușul sau asinul este un animal de povară și ajutorul de nădejde al țăranului, pe când calul, animalul cel mai nobil cu putință, este ajutorul regelui-războinic și al războinicului, mai târziu, simbolul cavalerului!

Dar și Iisus Dumnezeu: mulțimile îi strigau osana/ὡσαννά, adică: salvează-ne, Te rog! De fapt, hoșa-na! Unde hoșea/ הוֹשֵׁעַ este imperativul verbului hoșia/הוֹשִׁיע:a salva, a elibera, și unde –na/(נָא) este o particulă care se traduce cu: rogu-te!

Și hoșa-na este o rugăciune adresată lui Dumnezeu !

Osana, binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului este un verset, de fapt, o scurtă rugăciune de ocrotire și binecuvântare, din Psalmul 117 (25-26): O, Doamne, mântuieşte! O, Doamne, sporeşte! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului; binecuvântatu-v-am pe voi, din casa Domnului (Trad. Biblia Sinodală)…

… psalm pe care-l cântau Domnului pelerinii evrei când intrau în Ierusalim, cu ramuri de palmier în mâini… atunci când veneau în pelerinaj, de Paște de pildă.

 Să spunem că hoșia este intensivul (hifilul) verbului iașa (יָשַׁע): a salva, a elibera, a mântui, a da biruința într-o bătălie și că din verbul iașa s-a născut și numele lui Iisus: Iehoșua/ יהושע, adică „Dumnezeu (este cel ce) salvează/ eliberează”.

În treacăt să mai spunem că Iisus din limbile moderne nu vine direct din Iehoşua, ci din forma lui prescurtată, Ieşua, care în greacă, limba evangheliştilor, a devenit Iησοῦς (Iisus).  Sau, din pronunţia lui în aramaica galileană, Ieşu… și că

… Iisus se traduce prin: „Dumnezeu (ne/mă) salvează, scapă, izbăveşte, mântuieşte” sau „Dumnezeu este salvarea/salvarea este Dumnezeu”…  altfel  spus: Salvatorul trimis de Dumnezeu.

Ciudat este că tocmai ucenicii nu înțelegeau de ce Iisus este primit de mulțimi cu psalmul pelerinilor și cu cuvintele profetului Zaharia (9,9): Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei./Trad. Biblia Sinodală.

Tocmai ei, care-L recunoscuseră în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu/Mesia ! Încă nu realizau că aproape trei ani trăiseră și merseseră alături de Dumnezeu coborât pe pământ, de care vorbiseră, cu sute de ani mai înainte, profeții !

O vor face abia după Înviere și după Înălțare, adică după ce  Iisus S-a … preamărit !

Și ce înseamnă „fiica Sionului” ? Nimic altceva decât „cetatea Ierusalimului”. Sion/צִיּוֹן) este un alt nume al Ierusalimului, pe care-l datorează Muntelui Sion (Muntele Arid), colina unde a existat prima acropolă/fortăreață a Orașul Sfânt.

De ce S-a dus Iisus să moară pe cruce ca ultimul tâlhar, El, Dumnezeu întrupat? Și asta după ce lumea Îl recunoscuse ca Dumnezeu, în Ierusalim, la pelerinajul de Paște ? Simplu: ca să ne învețe cum să trăim trecând… peste moarte.

Paște (pesah/(פֶּסַח) în aramaică și pasha/πάσχα în greacă) nu înseamnă altceva decât… a trece peste… moarte. Vine din verbul pasah/(פָּסַח), a trece peste, a sări peste, a ocoli, a evita (o primejdie), a evita moartea!

Așadar, să ne învețe cum să trăim fără de moarte !

Intrarea lui Iisus în Ierusalim, Pietro Lorenzetti (1320); Basilica Sf. Francisc din Assisi, Biserica de Jos, transeptul sudic./File:Assisi-frescoes-entry-into-jerusalem-pietro_lorenzetti.jpg

5. Mărturii despre sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim

Iată ce scria împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul (Cel născut în purpură; cu anii de domnie: 913-959) în cartea sa Despre ceremoniile de la Curtea Bizanţului/De Cerimoniis Aulae Byzantinae (I,31) despre Sâmbăta lui Lazăr:

În Sâmbăta lui Lazăr, seara se deschid porţile palatului şi intră toţi senatorii, magistrații, proconsulii, patricienii şi cubicularii (eunucii în grija cărora se află dormitorul sacru al basileului – n.n.). Împăratul stă în Biserica Sfântului Dimitrie, în faţa icoanei Maicii Domnului dinspre poarta care dă spre solarium. Senatorii ies apoi prin porţile de argint de la Răsărit, în biserică se dă semnalul şi senatorii intră înşiruiţi, unul câte unul, în Biserica Sfântului Dimitrie şi primesc din mâna împăratului  câte o creangă înfrunzită de finic, maghiran şi alte flori înmiresmate de primăvară. (…). Prin cealaltă poartă a Bisericii Sf. Dimitie, intră apoi în Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a Farului şi deîndată începe vecernia (slujba de seară – n.n.). La sfârşit cântă o parte cubicularii şi o parte preoţii imperiali: „Cu Tine îngropatu-ne-am sub pământ”. Cei din fruntea statului primesc crengi mari de finic (palmier) pe care le impart cu propriile lor mâini celor din cubiculum. După vecernie, ies toţi prin Poarta de Fildeş.

AUTOR  ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.