Zidul despărțitor

ZIDUL PE CARE L-A DĂRÂMAT MOSCOVA

Desigur, mă refer la Zidul Berlinului. Și mă refer la 30 de ani după acel eveniment, unul dintre cele mai percutante din secolul al XX-lea. Două sunt lucrurile – lunga perioadă de timp care s-a scurs de atunci și memoria mediatică – care mă îndeamnă, acum, să fac o relatare eretică a acestui caz. Și aceasta, deoarece Zidul Berlinului nu l-au dărâmat germanii din RDG, sătui de comunism, nici propaganda occidentală, etalând abundențele capitalismului, ci  anxietățile unui stalinism agonizant.

Ca unul care am fost martor “în prima linie” a acelui eveniment și a acelei epoci, voi trece succint în revistă istoria celui mai faimos tronson din dispăruta frontieră interberlineză, pentru a-i arăta contextul autentic. Și aceasta, deoarece trecerea timpului și apriorismele politice cu multă ușurință generează viziuni aberante asupra Istoriei.

Să spunem, de la bun început că prăbușirea zidului berlinez și unificarea germană care a urmat nu au fost niște evenimente germane, ci sovietice. Au fost niște vânzări pe care le-a efectuat Kremlinul în încercarea de a salva in extremis URSS și stalinismul de la faliment. Desigur, atunci, și chiar și acum, s-a vorbit și se vorbește de reunificare, însă, nici vorbă despre așa ceva. Germania cea unificată de azi nu mai are frontierele pe care le-a avut cel de al treilea Reich, înainte de cel de al Doilea Război Mondial.

Comunismul stalinist agoniza de ceva timp. Din rațiuni economice, desigur. Dar și pentru că monopolul satrapic al puterii instaurate de Stalin a anchilozat statul până la agonie. Când Andropov a preluat funcția de secretar general al Partidului, această anchilozare era evidentă pentru minoritatea conducătoare; era o evidență, însă nu o neliniște. Țara putea să continue să decadă fără să intre în comă, iar Andropov a pus problema în fața Biroului Politic: ce facem? Ne asumăm riscul unei reforme profunde a sistemului și a statului, pentru a le face din nou viabile, sau pariem pe continuarea declinului lent prin imovilism. Iar Biroul Politic, dominat de eroii veterani din revoluția bolșevică și din cel de al Doilea Război Mondial Mondial, a optat pentru continuarea stării de fapt.

Unul dintre multele lucruri pe care Biroul Politic nu le-a putut prevedea, atunci când a început “războiul rece”, a fost cursa înarmărilor declanșată de președintele Reagan și care a grăbit prăbușirea Uniunii Sovietice. Acea criză financiară era foarte neliniștitoare, deoarece lipsa banilor coincidea cu uzura umană a unui sistem pentru care conta mai degrabă loialitatea, decât capacitatea și competența, și se îndepărta tot mai mult de popor. Gorbaciov a preluat funcția de secretar general al Partidului, fiind conștient de toate aceste probleme, însă, a crezut că, dacă rezolvă cumva criza financiară, criza intrinsecă a sistemului se va rezolva de la sine sau cu foarte puține reforme. Lumii întregi i s-a vândut, în schimb, acest proiect cu două etichete care au făcut furori la vremea lor: “Glasnost” și “Perestroika”.

Mihail Gorbaciov

Dar, Gorbachov nu prea avea ce să vândă. În afară de materii prime, URSS nu exporta altceva decât ideologie… ori, aceasta nu aducea nici măcar un sfanț. Așa că a recurs la fantezie și la psihologie politică și a scos la vânzare  Republica Democrată Germană, RDG. Nu numai că era țara cea mai bogată din Pactul de la Varșovia, dar era unicul teritoriu ne rusesc care se putea vinde. Iar bogătașul din acea vreme – Republica Federală Germania – avea, ca rațiune politică de a fi, tocmai unificarea – figura în Constituția țării – și, mai ales, avea destui bani ca să plătească pentru ea un preț foarte mare.

Dacă ideea era bună și factibilă pentru ruși, totuși, nu era ușor de pus în practică. Guvernul german al cancelarului Kohl a acceptat imediat inițiativa Kremlinului, dar, a fost singurul. Opoziția parlamentară germană nu vedea cu ochi buni operația; cu atât mai mult, Marea Britanie și Franța. Social-democrații germani nu acceptau, deoarece considerau că planul era pripit și se temeau că unificarea i-ar fi eternizat la putere pe creștin-democrați. Iar, în lumea comunistă, erau mulți comuniști care considerau că planul însemna sinucidere, însă, puțini dintre aceștia aveau și curajul să spună public ce gândeau.

Helmut Kohl

Paris și Londra vedeau cu teamă reapariția, în Europa, a unei Germanii cu 80 de milioane de locuitori, care ar fi pus în pericol echilibrul de forțe din Uniunea Europeană și i-ar fi sporit ponderea în NATO.

Dar, și în lumea comunistă a apărut, până la urmă, o opoziție disperată, atât la Moscova, cât și în București și în Berlinul de est. Această opoziție ultra-ortodoxă comunistă nu se temea atât de reunificarea germană, cât de “glasnost” și “perestroika”. Vechea gardă de la Kremlin, dar, și Honecker și Ceaușescu percepeau reformele profunde ca pe o sinucidere. Erau convinși că nu putea să existe dictatură în lume care să reziste unor reforme atât de profunde.

Evenimentele care au generat politica lui Gorbaciov au sfârșit prin a da dreptate celor care se opuneau reformelor. Însă, nici vechea gardă sovietică, nici Ceaușescu, și nici Honecker nu aveau puterea pentru a contracara voința noului guvern rus. Opoziția sovietică a fost redusă la tăcere, ca de obicei, fără stridențe. Însă, reacțiile fățișe ale comuniștilor est-germani și români trebuiau pedepsite. Cu “glasnost” și “perestroika” sau fără ele, hegemonia absolută a Kremlinului în lumea comunistă trebuia să fie menținută. Ceaușescu a fost eliminat printr-o revoluție populară sângeroasă tele-condusă de la Kremlin. Iar Honecker a suferit o dublă uzură. Pe de o parte, cea a unor proteste populare, care, brusc, au fost tolerate de poliție, ba chiar și mai mult, de trupele rusești de ocupație. Iar, pe de altă parte, est-germanii fideli Moscovei chiar din sânul Partidului Comunist German îl subminau pe Honecker în interiorul Biroului Politic și în guvern. Și au avut răsplata, căci aveau să preia, foarte curând, hățurile guvernului RDG.

Dovada implicării rusești în debarcarea lui Honecker o reprezintă înfruntarea dintre șeful poliției din Leipzig și comandantul trupelor sovietice staționate în acest oraș. Metropola saxonă s-a erijat în berbec al reformismului și, în fiecare săptămână, “aperturiștii” organizau în strigătele “Noi suntem poporul!” manifestații masive în favoarea aperturismului. Honecker, care se vedea pe zi ce trecea tot mai slab și tot mai singur, a dat ordin, cu câteva săptămâni înainte de căderea zidului, ca poliția să reprime manifestațiile din Leipzig, deschizând focul împotriva demonstranților, dacă era nevoie. Și în acea zi de vineri, agenții au primit cartușe de război pentru armele lor.

După ce Honecker a dat acest ordin, șeful poliției locale a fost chemat la biroul generalului sovietic sub comanda căruia se aflau trupele din zonă, care i-a spus ceva asemănător cu: “Trupele mele au tot timpul asupra lor muniție de război, și începând de azi, au ordin să-i împuște pe agenții tăi, dacă trageți în populația civilă.” În acea zi de vineri, n-a fost niciun foc de armă în Leipzig, dar, Honecker și-a făcut valizele pentru a se fugi în Chile.

Toată lumea euro-comunistă era în fierbere, iar simptomele descompunerii stalinismului puteau fi percepute chiar și cei care pricepeau greu. Însă, era o fierbere, nu o demolare. Gorbachov și Kohl – care deja ajunseseră la un acord asupra contraprestațiilor financiare care îi reveneau RFA pentru unificare – erau conștienți că ambianța favorabilă acestei operații se putea inversa în orice moment. Câteva luni mai târziu, cancelarul Kohl avea să declare că, ceea ce el numea “fereastra reunificării” a stat deschisă numai o săptămână.

În săptămâna aceea, Gorbachov și Kohl s-au impus asupra detractorilor lor, însă, ei amândoi nu au reușit să învingă reticențele franco-britanice. Doar presiunea SUA – adepte tot timpul ale simplificării – a dus la înlăturarea lor, făcând să fie realitate un eveniment care, cu un an mai înainte, ar fi părut, pentru toată lumea, o pură himeră.

Trebuie să semnalez că, dacă vorbesc, aici, despre o fereastră rusească a Germaniei de Răsărit spre Germania Federală, în realitate,  a fost o tranzacție sui generis. Gorbaciov i-a pus multe condiții lui Kohl, toate vizând perpetuarea unei bune părți din moștenirea comunista a țării și salvarea multor cariere politice. Aceasta explică anevoioasele negocieri inter-germane pentru tratatul de reunificare și piruetele politice inițiale care au avut loc în noua Germanie. Văzute din perspectiva a trei decenii, e clar că aceste piruete erau horcăielile unei lumi politice din RDG, care nu a avut trecut și nici nu urma să aibe vreun viitor…dacă o exceptăm pe doamna Angela Merkel. Însă, pentru spectatorii din acele zile – între care mă număr, deoarece mă aflam în prima linie, în calitate de corespondent al “Vanguardiei de Barcelona” la Bonn, – toate acestea formau un fascinant spectacol de arivism, megalomanie și ranchiună. Ba chiar mai mult arivism, decât ranchiună.

Este evident până la saturație că în RDG exista și o enormă presiune psihologică. Datorită limbii comune, datorită proximității geografice – o proximitate agravată de numărul enorm de mare de vizite particulare ale germanilor occidentali la rudele lor din est – datorită faptului că programele de radio și televiziune occidentale se prindeau și în răsărit, germanii din est își doreau, mult mai mult decât visau, să se bucure de un nivel de viață asemănător. Ceea ce a început ca o glumă că, prin divizarea Germaniei, occidentalii au rămas cu capitalul, iar comuniștii cu Marx, părea să fie, acum, o realitate crudă. În răsărit, lumea își dorea cu ardoare să-l schimbe pe Marx cu capitalul.

Căderea Zidului Berlinului

În preajma căderii Zidului, eu am efectuat o mică anchetă demoscopică în RDG. Domnea în țară o atmosferă de schimbări gorbacioviene, iar eu întrebam în stânga și în dreapta:

Ce ați vrea ?

Răspunsul era invariabil același:

Să trăim ca ei !

Prin reunificare, ceea ce mulți germani, de o parte și de cealaltă a Zidului, întrevedeau sau intuiau, avea să se adeverească foarte curând. Mă refer la faptul că, dacă Zidul a dispărut fizic – azi, rămân doar bucăți ca mărturie sinistră -, mentalmente Zidul încă e acolo. Dar, și din punct de vedere economic. Reunificarea adevărată a Germaniei mai are nevoie de una sau două generații. Sunt prea mulți nemții care, în ziua de azi, încă mai fac distincția între cei de aici și cei de acolo. Cu circumstanța agravantă că discriminarea este reciprocă, iar diferența de nivel de viață, evidentă.

În parte, această situație nu se putea evita. Din punct de vedere economic și tehnic, potențialul întreprinderilor din RDG era mult inferior industriei din RFG. Iar, după reunificare, aproape toate întreprinderile din est au fost  achiziționate de către occidentali, care – în mod logic – și-au trimis personalul de încredere ca să conducă noile proprietăți. Directorii și tehnicienii de mai înainte au trecut pe posturi de rangul doi și s-au plâns, de îndată, cu multă amărăciune, că erau victimele unei colonizări a Germaniei de către germanii… din vest. Și azi, salariile în teritoriile din vechea RDG sunt cu 30% mai mici decât în partea occidentală. Căci productivitatea întreprinderilor orientale este mult inferioară celei din întreprinderile occidentale.

Pe termen scurt, situația întreprinderilor va continua să se agraveze, deoarece diferența de salarii dintre cele două sectoare germane a provocat o migrare spre vest a muncitorilor mai bine calificați și, peste puțin timp, 30% dintre salariații din aceste teritorii se vor pensiona, fără să existe perspective de a umple acest gol. Deja hoteluri, clinici și azile caută, prin Răsărit, bucătari, chelneri, infirmieri și medici, fără să reușească să acopere tot necesarul de locuri.

Însă, cred eu, că în cea mai mare parte această discriminare a fost consecința ritmului mare în care s-a făcut reunificarea. Ideile și obiceiurile sunt foarte sedentare; foarte greu se adaptează schimbărilor. Mai ales când schimbările sunt forțate.

Voi ilustra cu o întâmplare personală. Trei ani după reunificare, am mers în concediu împreună cu sora mea și cu soțul ei în orașul Weimar. Sora mea a făcut o gripă puternică, iar medicul la care a fost i-a prescris niște medicamente. Eu m-am dus la farmacie să i le cumpăr și am cerut echivalentele occidentale, pe care le știam din RFG. Am făcut-o involuntar, fiind și eu victimă a acelui sedentarism al obiceiurilor și al ideilor: m-am gândit că medicamentele occidentale, mai mult ca sigur, că sunt mai bune.

Auzind ce ceream eu, farmacistul mi-a spus:

“Medicamente din acestea se vând doar în  RFG; Aici, ne tratăm cu medicamentele pe care le producem noi; nu avem medicamente de dincolo. Să vă dau medicamente de-ale noastre ?”

Le-am luat, deoarece nu aveam încotro, iar surorii mele i-a trecut gripa la fel de repede sau de încet ca în “cealaltă Germanie”.

Viteza cu care s-au făcut schimbările – în Germania atenția a fost acaparată de reunificare, însă, în lume, dispariția comunismului stalinist a schimbat drastic toate scenele politice, cu excepția Coreei de Nord– a fost excesivă chiar și pentru guvernul și locuitorii din RFG. Mare parte dintre aceștia au acceptat foarte greu o mărire generală cu 10% a impozitelor, pentru a face față cheltuielilor de reunificare. În plus, sectoarele cele mai defavorizate ale societății germane occidentale au considerat că era un abuz faptul că locuitorii din est primeau un tratament preferențial, cu beneficii sociale, de la locuințe ieftine, până la subsidii de tot felul.

Cât despre guvernul lui Kohl, acesta și-a dat seama, după câteva luni, că, dacă vroia într-adevăr ca politica sa să se aplice în noile teritorii, trebuia să se sprijine pe vechea Administrație comunistă. Astfel, germanii din est, care au suferit cel mai mult în timpul comunismului, vedeau cum birocrații roșii de odinioară au devenit, acum, democrați în toată legea și continuau să conducă la fel ca înainte.

Astăzi, lucrurile s-au schimbat întrucâtva în Germania reunificată, însă, acest întrucâtva înseamnă, mai degrabă, puțin. S-a schimbat și se schimbă, în continuare, scenariul politic și infrastructura. Însă, stânga radicală și nostalgică încă își mai are bastioanele ei în partea de răsărit a țării, iar bogăția Germaniei trebuie căutată, în continuare, în partea de apus a țării. Tot în apus se află și centrele de putere, ale finanțelor și ale intelectualității.

Și de o parte și de alta – atât în est, cât și în vest – rămâne vie conștiința că “ceilalți” continuă să fie ceilalți.

Vă mulțumesc!

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL MURO QUE DERRIBÓ MOSCÚ

Demolición del Muro de Berlín

Don Juan Mª Atutxa, Dª Irune Zuluaga,… , señoras y señores,

Evidentemente, estoy hablando del muro de Berlín. Pero, lo hago 30 años después de uno de los acontecimientos más impactantes del siglo XX y son dos las cosas – el largo lapso de tiempo transcurrido y la memoria mediática – que me obligan a hacer, ahora, un relato herético del caso. Porque al muro de Berlín no lo derribaron los alemanes orientales, hartos del comunismo, ni tampoco la propaganda occidental, exhibiendo las abundancias del capitalismo, sino las angustias de un estalinismo agonizante.

Como fui uno de los testigos “de primera fila” de aquél acontecimiento y de aquella época, voy a repasar, en cuatro zancadas, la historia del más famoso trozo de la extinta frontera interberlinesa, para situarla en su auténtico contexto. Y es que el paso del tiempo y los apriorismos políticos generan fácilmente visiones aberrantes de la Historia.

Para empezar, la caída del muro berlinés y la consecuente unificación alemana no fueron sucesos alemanes, sino soviéticos. Fueron ventas del Kremlin para tratar de salvar in extremis la URSS y el estalinismo de la bancarrota. Por cierto, entonces y ahora se ha hablado de reunificación, pero, no hubo tal cosa. La Alemania unida de hoy en día no tiene en absoluto las fronteras que tuvo el III Reich antes de la II Guerra Mundial.

El comunismo estalinista llevaba lustros agonizando. Por razones económicas, evidentemente. Pero también, y en no menor medida, porque el monopolio satrápico del poder instaurado por Stalin había anquilosado el Estado hasta la agonía. Cuando Andropov asumió la secretaría general del Partido, esto era una evidencia para la minoría dirigente; una evidencia, pero no una angustia. El país podía seguir decayendo durante decenios sin entrar en coma, y Andropov le planteó al Politburó la disyuntiva del riesgo de una reforma profunda del sistema y del Estado para devolverles la viabilidad o apostar por la continuación del lento declive dentro del inmovilismo. Y el Politburó, copado por los ancianos héroes de la revolución bolchevique y la II Guerra Mundial, optó por el continuismo.

Una de las muchas cosas que no previó el Politburó al iniciarse la “guerra fría” fue la carrera armamentista desencadenada por el presidente Reagan y que precipitó la quiebra de la Unión Soviética. Esta crisis financiera era angustiosa, porque la falta de dinero venía a coincidir con el desgaste humano de un sistema que anteponía la lealtad a la capacidad, al tiempo que se distanciaba cada vez más del pueblo. Gorbachov asumió la secretaría general del Partido consciente de todos estos problemas, pero creyó equivocadamente que si resolvía como fuera la crisis financiera, la crisis intrínseca del sistema se resolvería por sí sola o con unas pocas reformas. Al mundo entero se le vendió en cambio este proyecto con dos etiquetas que hicieron furor en su momento: “Glasnost” y “Perestroika”.

Mijaíl Gorbachov

Pero, Gorbachov tenía poco que vender. Fuera de materias primas, la URSS no exportaba más que ideología… y esa no daba un céntimo. Así que echó mano de fantasía y psicología política y puso en venta la República Democrática Alemana, la RDA. No sólo era el país más rico del Pacto de Varsovia, era sobre todo el único territorio no ruso que se podía vender. Porque el ricacho de la época – la República Federal de Alemania – tenía la unificación como razón política de ser – figuraba en su Constitución – y, sobre todo, tenía el dinero suficiente como para pagar un alto precio por ella.

Claro que si la idea era buena y factible desde el punto de vista ruso, no por ello era fácil. El Gobierno alemán del canciller Kohl asumió enseguida la iniciativa del Kremlin, pero fue el único. La oposición parlamentaria alemana veía con malos ojos la operación; y aún más, Gran Bretaña y Francia. Los socialdemócratas germanos se negaban porque consideraban precipitado el plan y porque temían que la unificación eternizaría en el poder a los cristianodemócratas. Y en el mundo comunista abundaron los comunistas que consideraba que el plan era suicida, pero escasearon los que tenían el valor de decirlo públicamente.

Paris y Londres veían con temor la reaparición en Europa de una Alemania de 80 millones de habitantes que pondría en peligro el equilibrio de poderes en la Unión Europea y elevaría su protagonismo en la OTAN.

También en el mundo comunista surgió, al final, una oposición desesperada, tanto en Moscú, como en Bucarest y el Berlín Oriental. A esta oposición ultra ortodoxa comunista no le inquietaba mucho la unificación alemana, pero sí le espantaban “glasnost” y “perestroika”. A la vieja guardia del Kremlin, al igual que a Honecker y a Ceausescu, las reformas profundas le parecían un suicidio. Todos ellos estaban convencidos de que no había dictadura en el mundo que resistiera reformas de ese calibre.

Los acontecimientos que generaron la política de Gorbachov acabaron dándoles la razón a los anti reformistas. Pero, ni la vieja guardia soviética, ni Ceausescu, ni Honecker tenían poder suficiente para contrarrestar al nuevo Gobierno ruso. La oposición soviética fue acallada como siempre, sin estridencias. Pero, las rebeldías abiertas de los comunistas germanorientales y rumanos tenían que ser castigadas. Con “glasnost” y “perestroika” o sin ellas, la hegemonía absoluta del Kremlin en el mundo comunista debía seguir. Ceausescu fue eliminado con una sangrienta revolución popular teledirigida desde el Kremlin. Y Honecker sufrió una doble erosión. Por un lado, el de una protesta popular que súbitamente era tolerada por la policía y, aún más, por las tropas rusas de ocupación. Y por otro lado, los germanorientales fieles a Moscú en el propio Partido Comunista alemán también socavaban el poder de Honecker dentro del Politburó y del Gabinete. Y tuvieron su premio, ya que no tardaron en tomar las riendas del Gobierno de la RDA.

De la implicación rusa en el desmontaje de Honecker da fe el enfrentamiento del jefe de la policía de Leipzig con el comandante de las tropas soviéticas estacionadas en esa ciudad. La metrópoli sajona se había erigido en el ariete del reformismo y cada semana los “aperturistas” organizaban al grito de “¡Nosotros somos el pueblo!” manifestaciones masivas en pro del aperturismo. Honecker, que se veía cada día más débil y solo, ordenó, pocas semanas antes de la caída del muro, que la policía reprimiera las manifestaciones de Leipzig, aunque fuera a tiro limpio. Y ese viernes, los agentes recibieron balas de verdad para sus armas.

Después de que Honecker diera esa orden, el jefe local de la policía fue convocado en el despacho del general ruso que mandaba las tropas de la zona quien le dijo algo muy parecido a: “Mis tropas van siempre armadas con balas de verdad y desde hoy tienen orden de disparar contra sus agentes si éstos disparan contra la población civil.” Ese viernes, no se hizo disparo alguno en Leipzig, pero, el matrimonio Honecker trazó ya sus planes de fuga a Chile.

Todo el orbe eurocomunista estaba en ebullición y los síntomas de descomposición del estalinismo las notaba hasta el más lerdo. Pero, era una ebullición y no una demolición. Gorbachov y Kohl – que ya se habían puesto de acuerdo en las contraprestaciones financieras que iba a dar la RFA por la unificación – eran conscientes de que el ambiente favorable a esta operación podría invertirse en cualquier momento. Meses más tarde, el canciller Kohl declaró que lo que él llamaba “la ventana de la unificación” solo estuvo abierta una semana.

En esta semana Gorbachov y Kohl se impusieron a sus detractores, pero ni el uno ni el otro lograban superar las reticencias franco-británicas. Fue la presión de los Estados Unidos – siempre partidarios de la simplificación – la que acabó con ellas, haciendo realidad un acontecimiento que un año antes habría sonado en todo el mundo a quimera pura.

Tengo que señalar que si yo hablo aquí de una venta rusa de la Alemania Oriental a la Federal; en realidad fue una transacción muy sui generis. Gorbachov impuso muchas condiciones a Kohl, todas encaminadas a perpetuar buena parte de la herencia comunista del país y a salvaguardar muchas carreras políticas. Eso explica las arduas negociaciones inter-alemanas para el tratado de unificación y las piruetas políticas de primera hora que se registraron en la nueva Alemania. Vistas con la perspectiva de seis lustros, resulta evidente que estas piruetas eran los estertores de un mundillo político de la RDA que no había tenido pasado ni iba a tener futuro…si se exceptúa a la señora Ángela Merkel. Pero, para los espectadores de aquellos días – entre los que me cuento, puesto que estaba en primera fila como corresponsal de “La Vanguardia” en Bonn – todo eso era un fascinante espectáculo de arribismo, megalomanía y rencor. Incluso, de más arribismo que de rencor.

Es evidente hasta la saciedad que en la RDA había también una enorme presión psicológica. A causa de la comunidad idiomática, la proximidad física –una proximidad agravada por el ingente número de visitas particulares de los alemanes federales a sus familiares del este – y la captación de los programas de TV y radios occidentales, los germano orientales ansiaban más que soñaban con gozar de un nivel de vida similar. Lo que empezó como un chascarrillo de que en la división de Alemania los occidentales se quedaron con el capital y los comunistas con Marx parecía ahora una realidad sangrante. En el Este ansiaban cambiar a Marx por el capital.

Demolición del Muro de Berlín

En vísperas de la caída del muro yo hice mi microscópica encuesta demoscópica en la RDA. Los aires gorbachevianos de cambio imperaban en el país y yo preguntaba a diestro y siniestro

¿ Qué queréis ?

E invariablemente se me respondía:

¡ Vivir como ellos !

Con la unificación, lo que muchos alemanes a uno y otro lado del muro entreveían o simplemente intuían iba a ratificarse muy pronto. Me refiero a que si el muro había desaparecido físicamente – hoy quedan un par de pedazos como lúgubre testimonio -, mentalmente sigue estando allí. Y económicamente, también. La auténtica unificación de Alemania requerirá aún una o dos generaciones. Porque hoy en día son demasiados los alemanes que siguen distinguiendo entre los de allá y los de acá. Con el agravante de que la discriminación es mutua y la diferencia de nivel de vida, patente.

En parte, esta situación era y es inevitable. Económica y técnicamente el potencial fabril de la RDA era muy inferior a la industria de la RFA. Y cuando se consumió la unificación, casi todas las empresas orientales fueron adquiridas por las occidentales, que – con un criterio muy lógico – enviaron a su personal de confianza para dirigir las nuevas propiedades. Los gerentes y técnicos de antes pasaron a cargos de segunda fila y se quejaron enseguida, y muy amargamente, de que eran víctimas de una colonización de Alemania por alemanes… del oeste. Aún hoy en día los salarios en los territorios de la antigua RDA son un 30% más bajos que los de la parte occidental. Con el agravante de que la productividad de las empresas germano-orientales también es muy inferior a la de las occidentales.

A corto plazo, la situación empresarial se agravará todavía más porque el desnivel salarial entre los dos sectores alemanes ha provocado una migración al oeste de los trabajadores mejor preparados y, dentro de poco, el 30% de los asalariados de esos territorios se jubilará sin que haya perspectivas de reemplazo. Ya hoy en día hoteles, clínicas y asilos buscan en los países del Este europeo cocineros, camareros, enfermeros y médicos y no terminan de cubrir todas las plazas.

Pero, creo yo, en mayor parte esta discriminación ha sido la consecuencia de la velocidad de todo el proceso de unificación. Las ideas y los hábitos son sumamente sedentarios; se adaptan mal y de mala gana a los cambios. Y no digamos, cuando los cambios son forzosos.

Lo ilustraré con una anécdota personal. Tres años después de la unificación, fui con mi hermana y su marido a la ciudad de Weimar de vacaciones. Mi hermana agarró allá una gripe muy fuerte y la médica que visitó le recetó unos fármacos. Yo fui a la farmacia a comprárselos y pedí los específicos occidentales equivalentes que conocía de la RFA. Lo hice inconscientemente, víctima también de ese sedentarismo de los hábitos y las ideas: si los fármacos eran occidentales, pensé, seguro que serían mejores.

Cuándo el farmacéutico oyó mi pedido, me dijo:

“Ah, sí; eso es lo que venden en la RFA. Pero, aquí, nos medicamos con los fármacos de aquí; los de allá no los tenemos. ¿Quiere usted los nuestros ?”

Los quise por falta de alternativa y mi hermana se curó la gripe tan deprisa o despacio como le ocurría en la “otra Alemania”.

La velocidad de los cambios – en Alemania acaparaba la atención la unificación, pero, en el mundo, fue la desaparición del comunismo estalinista lo que cambió drásticamente todos los escenarios políticos, excepto el de Corea del Norte – fue excesiva también para el Gobierno y los habitantes de la RFA. Gran parte de estos últimos aceptó a regañadientes un incremento general del 10% de los impuestos para afrontar los gastos de la unificación. Además, los sectores más desfavorecidos de la sociedad germano-occidental consideraron un abuso que los habitantes del Este recibieran un trato preferente a la hora de tener beneficios sociales, desde viviendas baratas, hasta subsidios de todo tipo.

En cuanto al Gobierno de Kohl, tardó pocos meses en darse cuenta de que, si quería que su política se aplicara de verdad en los nuevos territorios, tenía que apoyarse en la vieja Administración comunista. Con lo cual, los alemanes orientales que más habían sufrido durante el comunismo veían como  los burócratas rojos de antaño eran ahora demócratas de toda ley y seguían mandando cómo antes.

Helmut Kohl

Hoy en día, las cosas han cambiado algo en la Alemania unificada, pero ese algo es más bien poco. Ha cambiado y está cambiando el escenario político y la infraestructura. Pero, las izquierdas radicales y las nostálgicas tienen aún hoy sus bastiones en el este del país y la riqueza de Alemania hay que seguirla buscando en el oeste. También están en el oeste los centros de poder, de las finanzas y de la intelectualidad.

Y en ambos lados – en el Este y en Oeste – sigue viva la conciencia de que “los otros” siguen siendo otros.

Muchas gracias.

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com    

y  Valentín Popescu.