Zidul discordiei           Washington, Diana Negre

Nimeni nu știe câți dintre centro-americanii care au pornit în caravană de la sud de Mexic vor reuși să ajungă la punctele de frontieră mexicane din California, și cu atât mai puțin câți vor putea intra în SUA pentru a cere azil și câți dintre ei îl vor obține.

 Dar, sunt și unele lucruri care se vor putea afla, cum ar fi modul în care este finanțată expediția, sau grupurile care o promovează, ascunse în spatele propagandei și intereselor unora și ale altora. Mijloacele de informare, până acum, par să fi abdicat de la răspunderea lor de a informa publicul asupra a ceea ce se întâmplă. Nu pentru că nu ar informa, ci pentru că oferă versiuni diametral opuse, în funcție de orientarea lor politică.

Marile ziare și televiziuni progresiste din New York, Washington și California prezintă imagini lacrimogene cu mii de centro-americani care intră în Mexic, prin ceea ce a dobândit numele de “Golgota Pelerinului”, o caravană formată din femei și copii neajutorați, împreună cu tineri disperați și speriați de violența din țara lor, care s-au pornit la drum, pentru a ajunge în ponegritul paradis din SUA.

Puținele rețele de radio și televiziune conservatoare, precum și cele câteva ziare de tendință similară, ne asigură că organizațiile progresiste mai radicale, cum ar fi “Popor fără Frontiere” sau “Familia Latină” sunt cele care au sprijinit această caravană, atât propagadistic, cât și printr-o generoasă subvenționare, și că, printre familiile care caută un trai mai sigur, s-au strecurat și delincvenți și chiar teroriști.

Este cert că poliția a arestat un salvadorian care a mărturisit că face parte din MS-13, o bandă de delincvenți periculoși, dar, e greu să faci din acest caz o dovadă că această caravană ar fi un pericol pentru securitatea publică.

Toți vorbesc despre faptul că poliția a folosit gaze lecrimogene și aerosoli cu ardei iute pentru a-i dispersa pe cei care încercau să pătrundă pe teritoriul SUA. Dar, dacă mijloacele de informare prezintă imagini cu familiile care sunt “victime ale unei barbarii nedemne de SUA”, conservatorii semnalează că și Administrația președintelui Obama a făcut în mod regulat uz de aceleași mijloace, pe durata mandatului său, și nimeni nu și-a rupt veșmintele, până nu a venit momentul pentru a-l condamna pe Trump.

Transformați în pioni ai jocului politic american, centro-americanii au puține șanse să știe cum să procedeze și, probabil, le va fi foarte greu să-și atingă obiectivul de a trăi în SUA, oricum, mult mai greu decât le-a fost caravanelor de imigranți fără acte care i-au precedat… în mod deosebit cele care au sosit înainte de a fi președinte Donald Trump.

Atitudinea lui Trump pare să-i motiveze pe adversarii săi politici care își sporesc eforturile pentru a-l necăji pe președintele milionar. Cu toate că aceste caravane au devenit, din 2010 încoace, un eveniment ce se petrece anual, cele de acum sunt mult mai mari. În plus, sunt mult mai cunoscute de marele public: majoritatea americanilor nu au putut citi în ziare sau vedea la televizor aceste pelerinaje, care, în mod normal, se terminau în California, deoarece acest stat, cel mai populat și cel mai bogat din țară, este un “sanctuar” unde imigranții fără acte sunt protejați de autorități și pot dispune de documente pentru a circula fără a trezi suspiciuni.

Generalul însărcinat cu protejarea frontierei din sud în fața avalanșei centro-americane,Terrence O’Shaughnessy, semnalează că “situația de acum nu s-a mai văzut” și, într-adevăr, contrastul dintre cele două părți ale frontierei nu a fost niciodată atât de mare. În Tijuana și Mexicali, două orașe  situate lângă granița mexicană din California, mii de persoane trăiesc îngrămădite în corturi de campanie, puțin adecvate pentru a le proteja de ploile care cad și care, de obicei, sunt foarte rare în California. Exisă riscul înbolnăvirii de tuberculoză și de alte boli infecțioase, întrucât au izbucnit deja unele focare. Cei mai tineri și mai puternici, încearcă să escaladeze zidul care desparte cele două țări.

Tijuana, Mexic

De cealaltă parte, vor căuta raiul unui loc de muncă stabil și bine plătit, asistență medicală, școli pentru copiii lor, în unele cazuri își vor căuta rudele, stabilite deja în SUA. Însă, primul lucru peste care dau este sârma ghimpată, instalată în aceste ultime săptămâni de militarii pe care Trump i-a trimis să apere frontiera, și care, pentru moment, rămâne un obstacol de netrecut .

În acest timp, cu lecția bine învățată a argumentelor care justifică dreptul lor la azil politic, mii de centro-americani așteaptă stoic, în condițiile precare din tabere, să le vină rândul să apară în fața funcționarilor americani, pe care urmează să-i convingă. Așteptarea poate să dureze luni și chiar ani.

Mai aproape de ei se află funcționarii mexicani, alarmați de mareea umană, pentru care nici Tijuana și nici Mexicali nu sunt pregătite, îngrijorați de posibilele efecte negative asupra traficului de frontieră, esențial pentru circulația mărfurilor care se exportă în SUA. Acești funcționari au reușit deja să repatrieze câteva sute de “pelerini”. Aceștia se întorc mult mai ușor și comod, deoarece nu mai merg pe jos până în Honduras sau Guatemala, ci cu avionul, până pe aeroportul din Tapachula, de unde circulă autobuze spre țările lor.

Este o cheltuială suportată de guvernul mexican, care nu înnoată într-o mare de bani, însă nemulțumirea locuitorilor din Tijuana și costurile sănătății publice și chiar ale securității în regiune ar putea fi mult mai mari.

Între timp, și zidul dintre cele două țări a semănat discordie la Washington, deoarece Trump amenință că va paraliza guvernul federal dacă Congresul nu-i  pune la dispoziție, din bugetele naționale,  5 miliarde de dolari, pentru a întări cei trei mii de kilometri de frontieră. Este un mod puțin promițător de a începe o nouă legislatură.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

 

Migrantes centroamericanos

La muralla de la discordia         Washington, Diana Negre

Nadie puede saber todavía cuántos de los centroamericanos que marcharon en caravana desde el sur de México acabarán llegando a los puestos fronterizos mexicanos de California, mucho menos cuántos conseguirán entrar en Estados Unidos y presentar su solicitud de asilo y aún menos cuántos la verán aprobada.

 Pero, las cosas que tal vez sí se podrían saber, como la forma en que se financia la expedición, o los grupos que la fomentan, quedan ocultas tras la propaganda e intereses políticos de unos y otros, mientras que los medios informativos parecen hasta ahora haber abdicado su responsabilidad de informar al público de lo que ocurre. No porque dejen de informar, sino que dan versiones diametralmente opuestas según la orientación política de los diversos medios.

Los grandes diarios y las televisiones ubicadas en Nueva York, Washington y California, de carácter progresista, presentan imágenes lacrimosas de millares de centroamericanos que cruzan México en lo que ya empieza a conocerse como EL “Via Crucis del Peregrino”, una caravana de mujeres y niños desamparados que, junto con jóvenes desesperados y temerosos ante la violencia en su país se han lanzado a los caminos para llegar al vilipendiado paraíso de Estados Unidos.

Las pocas cadenas conservadoras de radio y TV, así como unos también escasos diarios  de tendencia similar, nos aseguran que las organizaciones progresistas más radicales, como “Pueblo sin Fronteras” o “Familia Latina” han fomentado esta caravana, tanto con propaganda como con una generosa financiación y que, junto a las familias que buscan seguridad, viajan delincuentes y hasta terroristas.

Es cierto que la policía detuvo a un salvadoreño que confesó su pertenencia al MS-13, una banda de peligrosos delincuentes, pero es difícil convertir este caso en una prueba de que la caravana sea un peligro para la seguridad pública.

Tanto los unos como los otros hablan del uso policial de gases lacrimógenos y aerosoles de pimienta para dispersar a los que tratan de forzar la entrada. Pero si los medios progresistas presentan imágenes de familias “víctimas de una barbarie indigna de Estados Unidos”, los conservadores señalan que la Administración del presidente Obama usó estos mismos medios regularmente, durante casi toda su presidencia y nadie se rasgó las vestiduras, hasta que no llegó la hora de condenar a Trump.

 Convertidos en peones del juego político norteamericano, los centroamericanos tienen pocas posibilidades de saber cómo han de actuar y probablemente les será muy difícil conseguir su objetivo de mudarse a vivir en Estados Unidos, o en cualquier caso mucho más difícil que a las previas caravanas de emigrantes indocumentados…especialmente las que llegaron antes de la presidencia de Donald Trump.

Y es que la actitud de Trump parece motivar a sus adversarios políticos a redoblar sus esfuerzos para disgustar al millonario presidente y, si bien estas caravanas son un evento anual desde 2010, las de ahora son mucho mayores. Y, sobre todo, son mucho más públicas: la mayoría de norteamericanos nunca pudo leer en los diarios ni ver en las televisiones estos peregrinajes que normalmente terminan en California, porque este estado, el más poblado y rico del país, es además un “santuario” en donde los indocumentados están protegidos de las autoridades migratorias y pueden disponer de documentos para circular sin suscitar sospechas.

Migrantes centroamericanos

El general encargado de proteger la frontera del alud centroamericano, Terrence O’Shaughnessy, asegura que “la situación de ahora es nunca vista” y, efectivamente, el contraste entre los dos lados de la frontera no ha sido jamás tan grande. En Tijuana y Mexicali, dos ciudades fronterizas mexicanas de California, miles de personas viven hacinadas en tiendas de campaña, poco adecuadas para protegerlas de las lluvias que están cayendo y que tan raras son en California, con riesgo de contagio por brotes de tuberculosis y otras enfermedades infecciosas que han surgido ya. Los más jóvenes y fuertes, tratan de escalar el muro que divide a los dos países.

Al otro lado, buscan el paraíso de un trabajo regular y bien pagado, atención médica garantizada, escuelas para sus hijos, quizá incluso parte de su familia ya afincada en EEUU. Pero lo primero que encuentran son rollos de alambre de púas, instalados en las últimas semanas por los militares que Trump ha enviado a proteger la frontera y, de momento, son un obstáculo insuperable.

Entre tanto, con su lección bien aprendida de los argumentos que justifican su derecho al asilo político, miles esperan estoicamente en las condiciones precarias de los campamentos a que les toque el turno de comparecer ante los funcionarios norteamericanos a quienes han de convencer. La espera puede durar meses y algunos hablan de años.

Más cerca, tienen a los funcionarios mexicanos, alarmados ante la marea humana para la que ni Tijuana ni Mexicali están preparados y a quienes la preocupa también el posible efecto negativo sobre el tráfico fronterizo, esencial para el traslado de mercancías exportadas a EEUU. Estos funcionarios han conseguido ya repatriar a centenares de “peregrinos” que regresan  mucho más cómodamente, pues en vez de caminar hasta Honduras o Guatemala, los trasladan en avión hasta el aeropuerto de Tapachula, desde donde hay autobuses hasta su país.

Tijuana, México

Es un gasto para el gobierno mexicano, que no nada precisamente en la abundancia, pero el descontento ciudadano en Tijuana y el costo para el sistema de salud pública e incluso para la seguridad podría ser probablemente mucho mayor.

Entre tanto, la muralla entre los dos países también ha sembrado la discordia en Washington, pues Trump amenaza con paralizar el gobierno federal si el Congreso no le concede, en los presupuestos nacionales, 5 mil millones de dólares para reforzar los tres mil kilómetros de frontera. Una manera poco prometedora de empezar la nueva legislatura.

Alambre de púas en la frontera de EEUU con México

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.