APROPIERE ÎNTRE EVREI ȘI ARABI/APROXIMACIÓN JÚDEO-ÁRABE

Etiquetas

, , , , , ,

oriente medio 2

APROPIERE ÎNTRE EVREI ȘI ARABI     Washington, Diana Negre

Știrea nu a apărut în niciun mijloc de informare în masă și niciun diplomat al vreuneia dintre țările interesate nu a vrut să o confirme, dar, în Orientul Mijlociu, incompatibilitatea absolută dintre musulmani și israelieni se reduce pe zi ce trece.

Este o certitudine, dar, valoarea sa este, totuși, foarte relativă, așa cum este toată politica în această parte a lumii. Preponderența personalismelor, volatilitatea loialităților și a pactelor, precum și năzuința endemică de a prefera căile complicate și întortocheate drumului drept și direct ne obligă să considerăm întreaga politică – națională și internațională – din Orientul Mijlociu ca fiind ceva foarte relativ.

Atât de reltiv, încât, în ziua de azi, dintre țările care continuă să nu recunoască Israelul, 19 sunt arabe sau, cel puțin, musulmane.

Dar, iată că sultanul din Oman l-a primit, în luna octombrie a anului trecut într-o vizită oficială, pe șeful guvernului israelian. Tot atunci, ministrul de externe al Omanului îndemna țările arabe să recunoască existența Israelului.

oriente medio 3

Mai înainte, în vara anului 2017, prințul moștenitor saudit însuși – Mohamed bin Salman – s-a întâlnit, în timpul vizitei sale în SUA, cu conducători ai comunităților evreiești din America. Iar ambasadorul saudit la Washington – prințul Türki al Feisal – se întâlnește public cu israelieni de rang înalt. Israelul, la rândul său, îngăduie ca diplomați din Qatar să poată survola teritoriul său, atunci când aceștia vizitează în mod oficial fâșia Gaza, pentru a ușura grava situație economică a acestui teritoriu.

Printre multele motive care au determinat această schimbare de atitudine se cuvine să evdențiem: Iranul, președinții Obama/Trump și emigrația palestiniană, ca fiind cele mai importante. Chestiunea cu Iranul este un subiect recurent. Persia a exercitat în vremuri trecute o hegemonie de nesuportat și care nu poate fi dată uitării în țările arabe, atât la nivel guvernamental, cât și popular. În vremuri mai apropiate de noi, acest antagonism s-a concentrat în rivalitatea dintre Iran și Arabia Saudită în dominarea lumi islamice. Și, de când la Teheran poruncesc ayatolahii cu politica lor agresiv expansionistă, aversiunea reciprocă arabo-iraniană cunoaște o puternică recrudescență.

Venirea lui Trump la președinția SUA a făcut ca apropierea arabilor de Israel, marele protejat al Americii, să fie mai ușor de asumat. În lumea arabă, se crede că răspunzător pentru recentul avânt al Iranului ar fi președintele Obama, cu politica sa de normalizare. În Orientul Mijlociu, principiul conform căruia dușmanul dușmanului meu este prietenul meu cel mai bun este mai în vigoare decât în oricare alt loc din lume.

În sfârșit, pentru opinia publică din Orientul Mijlociu aversiunea față de Israel și față de politica sa de marginalizare a palestinienilor s-a redus proporțional cu creșterea emigrației palestiniene. Aceasta, ca de altfel toate emigrațiile în stare de necesitate, reprezintă o masă lucrătoare, luptătoare, de multe ori mai bine calificată decât echivalentele indigene și dispusă să accepte salarii mai mici, doar pentru a avea un loc de muncă. Adică, este mai mult decât incomodă, din cauza concurenței pe care o face. Acest fenomen se manifestă foarte puternic în Irak.

Desigur, în Orientul Mijlociu, lucrul acesta este valabil astăzi, căci mâine, ar putea să fie exact invers… și, mai ales, să fie adevărat.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

APROXIMACIÓN JÚDEO-ÁRABE                 Washington, Diana Negre

oriente medio 4

La noticia no se ha publicado en ningún medio informativo ni la quiere ratificar ningún diplomático de las naciones interesadas, pero en el Oriente Medio la incompatibilidad absoluta entre musulmanes e israelíes es cada vez menor.

Esto es cierto, pero de un valor muy relativo, como toda la política de esta parte del mundo. La preponderancia de los personalismos, la volatilidad de las lealtades y pactos, así como una querencia endémica a preferir las vías complicada y retorcidas a los caminos rectos obliga considerar toda lo política –nacional e internacional – del Oriente Medio como algo muy relativo.

Tan relativo, que hoy en día 19 de las naciones que siguen sin reconocer a Israel son árabes o, por lo menos, musulmanas. Pero el sultán de Omán recibió el pasado mes de octubre en visita oficial al jefe del Gobierno israelí. Simultáneamente, el ministro omaní de Exteriores pedía a los Estados árabes que reconociesen ya a Israel.

Anteriormente, en el verano del 2017, el mismísimo príncipe heredero saudí – Mohamed bin Salman – se reunió durante su gira por los EE.UU. con dirigentes de las comunidades judías estadounidenses. Y el embajador de Arabia Saudita en Washington – príncipe Türki el Feisal – celebrara públicamente reuniones con políticos israelíes de alto rango. Israel, por su parte, tolera sin más que diplomáticos kataríes sobrevuelen su territorio cuando visitan la zona de Gaza, oficialmente para aligerar la grave situación económica de ese territorio.

muhammad bin salman

El príncipe heredero de Arabia Saudí, Muhammad bin Salman

Entre las muchas causas de este cambio de actitud hay que destacar a Irán, Obama/Trump y la emigración palestina como las más importantes. Lo del Irán es un tema recurrente. Persia ejerció en tiempos pasados una hegemonía mal soportada y nada olvidad por los países árabes, tanto a nivel gubernamental como popular. En épocas más recientes ese antagonismo se centró en la rivalidad entre Irán y Arabia Saudí por dominar el mundo islámico. Y desde que en Teherán mandan los ayatolás con su agresiva política expansionista, la mutua repulsa arabo-iraní se ha recrudecido fuertemente.

alí khamenei

El ayatolah iraní Alí Khamenei

La llegada de Trump a la presidencia estadounidense ha hecho más asumible para los árabes la aproximación a Israel, el gran protegido de los EEUU. Y es que en el mundo árabe, se cree que el responsable del reciente auge de Irán fue el presidente Obama, con su política de normalización. Y en el Oriente Medio, eso de que el enemigo de mi enemigo es mi mejor amigo rige más que ninguna otra parte.

Por último, para la opinión pública del Oriente Medio la inquina a Israel y su política de marginación de la población de Palestina ha disminuido proporcionalmente al aumento de la emigración palestina. Y es que esta, como la de todos los angustiados, representa una masa laboral, pugnaz, muchas veces mejor preparada que su equivalente indígena y dispuesta a cobrar menos con tal de tener un trabajo. Es decir, es más que incomoda por la competencia que representa. El fenómeno es especialmente fuerte en el Irak.

oriente medio

Claro que en el Oriente Medio si esto es así hoy, mañana puede ser exactamente al revés… y también será verdad.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

 

Din lac, în puț… /De Málaga en Malagón

Etiquetas

, , , ,

trump 1

Din lac, în puț…     Washington, Diana Negre

Nimeni dintre cei care au urmărit peripețiile politicii americane nu poate să creadă că ultimii doi ani, de când a venit Donald Trump la Casa Alba, au fost  liniștiți și plăcuți, însă, iată că în noua etapă care tocmai a început sunt semne că urmează un adevărat tsunami: tensiunile dintre partide, nesiguranța economică și riscurile la care este supus sistemul financiar internațional vin toate deodată.

Situația aceasta contrastează cu calmul de pe străzile capitalei americane, tocmai acum când sute de mii de funcționari se află într-un concediu forțat, ale căror salarii rămân înghețate, deoarece legitorii și Casa Albă nu ajung la un acord pentru a aproba bugetul național. Legile americane nu permit ca guvernul să poată beneficia de o muncă neremunerată și, cu toate că acești funcționari își vor încasa banii mai devreme mai mai târziu, deocamdată, ministerele, muzeele și alte instituții ale guvernului federal rămân închise.

trump 2

Cu îndatorarea publică din SUA și din multe alte țări, s-ar putea crede că lipsa unui acord asupra bugetului american s-ar datora dificultății de a găsi fonduri pentru a subvenționa activitățile guvernului. Nu este așa: bugetele generale sunt blocate de o dispută în jurul a 5 miliarde de euro, cam cât spune Trump că ar fi averea lui, oricum o sumă mică în comparație cu deficitul bugetar planficat, care, în acest exercițiu, ar putea fi de un bilion de euro, și chiar minusculă  în cadrul unui buget de 4 bilioane.

Sunt banii pe care Trump îi cere ca primă rată pentru a ridica zidul promis la granița cu Mexicul, care ar urma să protejeze țara de invazia imigranților și de droguri, una dintre principalele sale promisiuni electorale din 2016, sub sloganul că “îi va reda Americii măreția de odinioară”. Zidul nu va împiedica sosirea muncitorilor cât timp țara are nevoie de ei – în prezent, ca de altfel în toată istoria ei, ca mână de lucru – și nici intrarea drogurilor, atâta timp cât americanii vor dori să le consume; în plus, aceste 5 miliarde vor fi insuficiente pentru a ridica zidul: sunt doar un joc de forță între președinte și noua opoziție democrată, majoritară de acum în Camera Reprezentanților, care este în funcțe începând de joia trecută.

zid 3

Această tropăială a legiuitorilor și a președintelui însuși are loc într-un moment inoportun: rivalii internaționali cum sunt China și Rusia cred că este momentul să profite, noi lideri, cum este președintele Braziliei, vor să-l imite pe Trump, în timp ce tot sistemul financiar internațional pare a fi și mai instabil, cu niveluri mari de îndatorare, care, azi, ajung la 250 de bilioane de dolari, adică de trei ori mai mult ca acum 20 de ani. Iar, datornici nu sunt săracii, ci SUA, UE, China și Japonia: le revine 75% din datoria întreprinderilor, 65% din cea personală și 80% din cea publică.

Însă, dacă SUA, sau restul țărilor din lume, ar ajunge în situația de a avea nevoie urgentă de o doză de liderat american, este posibil să rămână doar cu doleanța … și cu criza în cârcă: la Washington sunt timpuri de frondă, care corespund divizărilor tot mai adânci din țară și care s-au văzut foarte clar joia aceasta când noii legiuitori și-au luat în primire posturile: generația care a preluat ștafeta respinge orice măsură de austeritate, noua majoritate își ascute cuțitele pentru a le înfige în Trump, iar președintele se parapetează sub sloganurile adepților săi tradiționali.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

zid 1

De Málaga en Malagón       Washington, Diana Negre

trump 3

Nadie que haya seguido las peripecias de la política norteamericana puede creer que los últimos dos años, desde que Donald Trump llegó a la Casa Blanca, hayan  transcurrido plácidamente, pero la nueva etapa que acaba de comenzar lleva trazas de ser un auténtico tsunami: las tensiones entre los partidos, la incertidumbre económica y los riesgos para el sistema financiero internacional llegan todos al mismo tiempo.

Semejante situación contrasta con la calma de las calles de la capital norteamericana, ante las vacaciones forzosas de cientos de miles de funcionarios, cuyo sueldo está congelado porque los legisladores y la Casa Blanca no se ponen de acuerdo para aprobar los presupuestos nacionales. Las leyes norteamericanas no permiten que el gobierno se beneficie de un trabajo no remunerado y, aunque estos funcionarios cobrarán tarde o temprano con efectos retroactivos, de momento los ministerios, museos y otros centros del gobierno federal están cerrados.

Con el creciente endeudamiento público norteamericano y de muchos otros países, uno podría creer que la falta de acuerdo presupuestario en Estados Unidos se debe a la dificultad de encontrar los fondos para financiar las operaciones del gobierno. Pero no es así: los presupuestos generales están retenidos por una disputa en torno a 5 mil millones de euros, aproximadamente el monto total de la fortuna personal que Trump dice tener y una cantidad exigua frente al proyectado déficit de presupuesto, que en este ejercicio podría rondar el billón de Euros -y más exigua aún en el marco de un presupuesto de 4 billones.

trump 4

Pero es la cantidad que Trump exige como primer pago para construir la prometida muralla en la frontera mexicana que habría de proteger al país de las invasiones de inmigrantes   y de droga, una de sus principales promesas electorales de 2016, bajo el slogan de “devolver la grandeza a América”. La muralla ni impediría la llegada de trabajadores mientras el país siga necesitando – ahora como en toda su historia – mano de obra, ni la entrada de drogas mientras los norteamericanos la quieran seguir consumiendo; pero además estos 5 mil millones serían insuficientes para construírla: constituyen tan solo un juego de fuerzas entre el presidente y la nueva oposición demócrata, mayoritaria desde ahora en la Cámara de Representantes que entró en funciones este pasado jueves.

Esta pataleta de los legisladores y del propio presidente ocurre en un momento inoportuno: rivales internacionales como China y Rusia creen que es momento de sacar tajada, nuevos líderes como el presidente del Brasil quieren imitar a Trump, mientras todo el sistema financiero internacional parece más inestable, con elevados niveles de endeudamiento que hoy se acercan a los 250 billones de dólares, el triple que hace 20 años. Y los deudores no son los pobres, sino EEUU, la UE, China y Japón: les corresponde el 75% de la deuda empresarial, el 65% de la personal y el 80% de la pública.

zid 2

Pero si el país, o el resto del mundo, llegaran a necesitar pronto una dosis de liderazgo norteamericano, es probable que se quedasen con las ganas… y con la crisis a cuestas: en Washington son tiempos de fronda, que corresponden a las divisiones cada vez más profundas de este país y que se vieron claramente en la toma de posesión de los nuevos legisladores este jueves: la generación que toma el relevo rechaza cualquier medida de austeridad, la nueva mayoría afila los cuchillos para clavárselos a Trump y el presidente se parapeta aupando los slogans de sus seguidores tradicionales.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

ZIDURI ȘI IAR ZIDURI/MUROS Y MÁS MUROS

Etiquetas

, , , , , , , ,

putin

ZIDURI ȘI IAR ZIDURI

Federația Rusă s-a alăturat șirului de state care-şi ridică ziduri la frontiere. Cel pe care tocmai l-a ridicat la granița Crimeei cu Ucraina este nimic în comparație cu alte asemenea lucrări din istorie, însă, mai mult ca sigur, este tot atât de inutil ca cele de dinainte și ca toate câte vor mai urma … începând cu cel pe care vrea să-l construiască Donald Trump la frontiera cu Mexicul.

el muro entra frontera de eeuu con méxico 2

De fapt, toate aceste construcții nu au fost decât niște mega-monumente ale incompetenței politice și militare. Zidul chinezesc care trebuia să oprească incursiunile triburilor din stepă n-a servit la nimic; la fel de inutil a fost cel ridicat de romani între Anglia și Scoția. Nici zidurile Constantinopolului nu au rezistat asaltului final al otomanilor. La fel s-a întâmplat și cu zidurile Ierusalimului în fața armatelor babiloniene și – mai târziu – romane. Mult mai târziu, cel mai sofisticat și aducător de moarte, zidul Berlinului, n-a putut opri prăbușirea politică și economică a Germaniei comuniste. Doar “Zidul Plângerii” din Ierusalim continuă să fie util, deoarece este o încercare de a păstra credința și amintirile religioase. A rămas în picioare deoarece nu are menirea de a realiza ceva imposibil – să oprească cursul istoriei -, ci să păstreze convingeri și speranțe.

La o privire atentă, constatăm că această pornire de a ridica ziduri izvorărște din alt zid: cel care se află în capetele închistate și sărace în idei. Când regii Chinei nu au știut să se apere de călăreții mongoli, au ridicat impunătorul Zid chinezesc, care nu i-a oprit pe călăreții atacatori, deoarece aceștia pur și simplu au ocolit zidul. Iar Zidul Berlinului – la fel ca întreaga graniță inter-germană, cu sârmă ghimpată, plin de mine și de dispozitive automate care scuipau schije și proiectile – nu i-a fost de niciun folos regimului din RDG, în încercarea de a păstra fidelitatea unei populații tot mai dezamăgite.

În cazul ultimului zid – cel care separă Crimeea de Ucraina -, construcția este cu atât mai absurdă, cu cât nu era nevoie de ea. Marea majoritate a locuitorilor Crimeei se consideră ruși și aproape nimeni nu e tentat să plece în Ucraina, țară cu un nivel de viață și siguranță mult inferior lor. Și nici riscul de invazie civilă nu depășește nivelul de simplă speculație ultra-naționalistă, dată fiind psihoza anti-rusă din Ucraina. În plus, un traseu prin această parte a Ucrainei ar fi deosebit de riscant, din punct de vedere fizic.

crimea 1

ucraina

Desigur, jurnaliștii și propagandiștii ruși sunt foarte conștienți de absurditatea deciziei de a ridica zidul din Crimeea. În știrile oficiale și oficioase, lansate dinspre Moscova, pe această temă se adaugă că, pe lângă scopurile militare, noul zid este o măsură luată și împotriva contrabandei… Acest lucru, ar putea să-i dea un oarecare simț practic acestei măsuri și să reducă puțin rușinea proprie și a celorlalți.

În sfârșit, plutește în continuare amenințarea zidului anti-migrație de la frontiera dintre Mexic și SUA. Deocamdată, se pare că Congresul american blochează proiectul și economisește un pumn de dolari, scutind țara de o situație ridicolă: din cele care se pare că îl încântă pe președintele Trump.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

el muro entra frontera de eeuu con méxicoEl muro en la frontera de EEUU con México

MUROS Y MÁS MUROS

La Federación Rusa se ha sumado a la retahíla de Estados que erigen muros fronterizos. El que acaba de levantar en la frontera de Crimea con Ucrania es una minucia en comparación con otras obras similares de la Historia, pero será a buen seguro tan inútil como todos sus predecesores y sucesores… empezando por el que quiere implantar Donald Trump en la frontera mejicano-estadounidense.

En realidad, todas esas construcciones no han sido más que mega monumentos a la incompetencia política y militar. Porque la muralla china con que se pretendía frenar las incursiones de las tribus esteparias no sirvió de nada; igualmente inútil fue la levantado por los romanos entre Inglaterra y Escocia. Y tampoco los muros de Constantinopla resistieron el asalto final de los otomanos. Estériles fueron también los muros de Jerusalén ante los ejércitos babilonios y – después – romanos. Y, a la larga, la más mortífera y sofisticada muralla, la de Berlín, tampoco pudo impedir el colapso político-económico de la Alemania Comunista. Tan solo el “muro de la las lamentaciones” de Jerusalén sigue siendo útil, pero porque es un intento de preservar la fe  y la memoria religiosa. Sigue en pie porque no pretende un imposible – detener el curso de la Historia -, sino mantener convicciones y esperanzas.

Bien mirado, este afán amurallador arranca de otro muro: el que está en las cabezas de los inmovilistas y pobres de ideas. Cuando los monarcas chinos no supieron idear defensas contra la rápida caballería mongola, levantaron la imponente muralla china que no cortó el paso a nadie porque los jinetes invasores la orillaron. Y el muro de Berlín – como toda la frontera interalemana, alambrada, minada y trufada de dispositivos automáticos que disparaban metralla – no le sirvió de nada al régimen de la RDA en sus intentos de mantener la fidelidad de una población cada vez más desencantada.

En el caso último – el que separa Crimea de Ucrania -, la construcción es tanto más absurda por cuanto no hacía falta alguna. La gran mayoría de los residentes de Crimea se siente rusa y casi nadie tiene la menor tentación de irse a Ucrania, un país con un nivel de vida y seguridad muy inferior al suyo.  Tampoco el riesgo de invasión civil pasa de lucubración ultra nacionalista, dada la psicosis anti rusa imperante en Ucrania y lo arriesgado que sería físicamente un trayecto por esa parte de Ucrania.

crimea 2

Seguramente, los periodistas y propagandistas rusos son muy conscientes de lo absurda que es la decisión de levantar el muro de Crimea. Y en las noticias oficiales y oficiosas emitidas desde Moscú acerca del tema se añade que, a más de los fines militares, la nueva muralla es también una medida contra el contrabando… Por lo menos, esto podría darle un sentido práctico a la medida y reducir un poco la vergüenza propia y ajena.

Por último, queda flotando la amenaza del muro anti migración de la frontera mejicano-estadounidense. Por ahora, parece que el Congreso de Washington bloquea el proyecto y le ahorrará al país un puñado de dólares y un ridículo mayúsculo; un ridículo de esos que aparentemente le encantan al presidente Trump.

zid trump

Trazado del muro de Trump

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu

VALENTIN POPESCU

COSTISITOAREA EXTINDERE SPRE RĂSĂRIT/LA COSTOSA AMPLIACIÓN AL ESTE

Etiquetas

, , , , , , , ,

BALCANI

COSTISITOAREA EXTINDERE SPRE RĂSĂRIT

În 2019, an în care președinția Uniunii Europene (UE) îi va reveni, pentru prima oară, unei țări  balcanice – România -, supernațiunea își continuă cu încăpățânare planurile de extindere spre răsărit,  în ciuda brexit-ului și a semnelor că economiei occidentale îi va merge rău în anii care vor veni. Această încăpățânare va costa, în total, 17 miliarde de €, dacă luăm în calcul ceea ce s-a cheltuit din 2007 încoace și sumele care sunt prevăzute la bugetul pentru extinderea în Balcani.

UE

Dacă nu vor exista surprize, în 2025, vor fi admise în UE Serbia și Muntenegru. Pentru această extindere se prevede „un ajutor pentru intrare și adaptare” de 1 miliard 700 de milioane (așa numita tranșă IPA II), dar, dacă la această tranșă se adaugă și subvențiile acordate din 2007 încoace (IPA I) precum și diferitele ajutoare regionale transnaționale (aproximativ 9 miliarde) ajungem la suma de 17 de miliarde, pe care am menționat-o deja.

BALCANI 2

Această privire asupra contabilității comunitare ne arată că extinderea spre răsărit este, mai întâi de toate și pe deasupra tuturor lucrurilor, o operație politică, deoarece grosul ajutoarelor pentru noii membri va fi dedicat întăririi valorilor democratice, statului de drept și sporirii competitivității. Se pare că prioritară nu este atât extinderea spațiului economic al Uniunii, ci efortul titanic pentru a democratiza într-adevăr această parte a Europei. Cu tot succesul destul de slăbuț pe care l-au avut aceste eforturi în Bulgaria și România (admise în UE în 2007), Bruxelles consideră că pariul merită să fie continuat. În definitiv, ceva s-a obținut în aceste două țări, cu toate că mult mai puțin în Bulgaria, decât în România.

Prioritatea obiectivelor politice față de cele economice în extinderea spre răsărit se vede și mai bine dacă se compară bugetul prevăzut pentru Serbia cu ajutoarele comunitare destinate Turciei, o țară strategică cu 80 de milioane de locuitori, care a înregistrat o dezvoltare economică impresionantă în ultimii ani, și care, de foarte mult timp, tot încearcă să intre în UE.

Astfel, ceea ce s-a cheltuit până acum și ceea ce se prevede că se va investi în Serbia se ridică la 29 € pe cap de locuitor, în timp ce contribuțiile comunitare pentru Turcia nu ajung la 8 €. Ori, Turcia are de patru ori și jumătate mai mulți locuitori, decât populația din întreaga zonă a Balcanilor Occidentali, iar economia Turciei este de opt ori mai mare decât cea a Balcanilor Occidentali. Dar, se pare că Bruxelles îi iubește pe balcanici, în timp de pe turci, nu.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LA COSTOSA AMPLIACIÓN AL ESTE

TURCIA

En 2019, año en que la presidencia de la Unión Europea (UE) corresponde por primera vez a una nación balcánica – Rumania -, la supernación sigue erre que erre con sus planes de ampliación por el este, pese al brexit y a los malos augurios para la economía occidental en los próximos años. Tan firme es este empeño que le vale casi 17.000 millones de € entre lo ya gastado, desde el 2007, y lo que tiene presupuestado para la expansión balcánica.

Esta registrará – salvo sorpresas improbables – el ingreso de Serbia y Montenegro en la UE en el 2025. Para ello se ha previsto una “ayuda de entrada y adaptación” de 1.700 millones (la llamada partida IPA II, pero si a esta partida se suman las subvenciones desembolsadas desde el 2007 (IPA I) y las diversas ayudas regionales transnacionales (unos 9.000 millones) se llega a los mentados 17.000 millones.

PENINSULA BALCANICĂ

Este vistazo a la contabilidad comunitaria evidencia que la ampliación al este es, ante todo y por encima de todo, una operación política, ya que el grueso de las aportaciones a los nuevos miembros están destinadas a incrementar los valores democráticos, el Estado de Derecho y el incremento de la competitividad. Parece que lo prioritario no es ampliar el espacio económico de la Unión, sino un esfuerzo titánico por democratizar realmente esa parte de Europa. Frente al escaso éxito que han tenido esos esfuerzos en Bulgaria y Rumania (que ingresaron en el 2007), Bruselas cree que la apuesta sigue valiendo la pena. Al fin y al cabo, algo se ha avanzado en esos dos países, aunque muchísimo menos en Bulgaria que en Rumania.

La anteposición de las metas políticas a las económicas en las ampliaciones orientales se evidencia todavía más si se compara lo presupuestado para Serbia con las ayudas comunitarias a Turquía, una nación estratégica de 80.000.000 de habitantes que ha tenido un desarrollo económico impresionante en los últimos años y que lleva lustros intentando entrar en la UE.

BALCANI 3

Así, lo ya gastado y lo previsto invertir en Serbia asciende a 29 € por habitante, mientras que las aportaciones comunitarias a Turquía no llegan a los 8 €. Y en Turquía viven cuatro veces y media más habitantes que en todos los Balcanes Occidentales y la economía turca es ocho veces mayor que la de los Balcanes Occidentales. Pero, parece que Bruselas se les quiere a los balcánicos y a los turcos, no.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu

VALENTIN POPESCU

PENDULUL TURCO-AMERICAN/EL PÉNDULO TURCO-AMERICANO

Etiquetas

, , , , , , , , , ,

Erdogan 1

Erdogan

PENDULUL TURCO-AMERICAN         Washington, Diana Negre

Anuțata retragere militară americană din Siria – care n-a fost dusă, încă, la îndeplinire – nu este motorul relațiilor turco-americane, dar este una dintre piesele sale cele mai importante. Și desigur, una dintre cele care i-au adus mari satisfacții președintelui turc, Erdogan, în aceste momente.

Din punct de vedere militar, aceasă retragere este o floare la butonieră: este vorba de aproximativ 2.000 de soldați bine căliți și cu un arsenal puternic. Nu ar fi mare lucru dacă îi comparăm cu forțele desfășurate de Rusia sau Iran în zonă, dar, reprezintă atât cât este nevoie pentru a stabiliza teritoriul dintre Eufrat și frontera siro-turcă. Din punctul Ankarei de vedere, era o problemă de nerezolvat în acțiunea de dizolvare a PYD (Unitățile Populare Defensive), corpul de voluntari kurzi, care au luptat alături de SUA în războiul împotriva Statului Islamic în Siria și Irak.

Războiul civil din Siria este, în realitate, un fel “război general prin delegare” a întregului Orient Mijlociu. Iran, Arabia Saudtă, Qatar, Turcia, naționaliștii kurzi din 4 țări (Turcia, Siria, Irak și Iran), Israel, precum și marile puteri situate departe, dar aproape omniprezente  – Rusia și SUA – s-au folosit de aceste lupte pentru a-și apăra și extinde interesele în zonă.

Dintre toate aceste interese care se încrucișează, se înfruntă și se împletesc de o manieră complicată și încâlcită (este tipic pentru Orientul Mijlociu), cele mai sângeroase și încrâncenate sunt cele dintre guvernul turc și milițiile naționaliștilor kurzi. Ankara se teme că organizarea și echipamentul militar de care dispun milițiile naționaliștilor kurzi vor spori recrudescența pretențiilor autonomiste-separatiste ale acestei minorități etnice, care reprezintă, numai în Turcia, aproximativ 10 la sută din populația totală a țării. Astfel încât, a intervenit în războiul civil din Siria, mai ales pentru a desființa sau anihila cotingentele PYD.

KURDISTAN

A atacat cu destul succes, de nenumărate ori, unitățile milițiior kurde care operau în zona occidentală a frontierei siro-turcești. Însă, forțele PYD staționate pe malul Eufratului nu puteau fi ținta unor atacuri terestre, deoarece între ele și bazele militare turcești se aflau trupe americane. Dar, când acestea se vor retrage, se va deschide calea pentru o ofensivă a Turciei.

TURCIA

Calea se va deschide și mai mult dacă relațiile diplomatice dintre Washington și Ankara vor continua să se îmbunătățească. Aceste relații căzuseră foarte jos, acum ceva mai mult de un an, când Turcia a cumpărat dispozitive antibalistice rusești, S 400, nerespectând o convenție care există în cadrul NATO, ca toate armatele să aibă în dotare echipamente similare. Însă, acum, Erdogan și Trump nu numai că sunt uniți prin aversiunea lor față de Iran, dar desfășoară o politică de apropiere reciprocă sistematică și constantă.

O piatră de hotar decisivă în acest proces este, acum, oferta Turciei de a cumpăra și unități antibalistice americane – “Patriot” – în valoare de 3 miliarde 500 de milioane de $…cu condiția ca Congresul american să aprobe vânzarea. Această operație ar avea o cireașă în plus pentru SUA: Ankara a lăsat să se înțeleagă că, dacă i se vor vinde rachete “Patriot”, le va permite experților americani să analizeze pe îndelete rachetele rusești S-400.

Misiles Patriot 1

Rachete Patriot

Misiles S 400 rusos

Rachete S 400  ruseşti

 

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

EL PÉNDULO TURCO-AMERICANO     Washington, Diana Negre

Donald Trump

La anunciada – pero aún no realizada – retirada militar estadounidense de Siria no es el motor de las relaciones turco-americanas, pero es quizá una de sus piezas más importantes. Y, desde luego, una de las más satisfactorias para el presidente turco Erdogan, en estos momentos.

Militarmente, dicha retirada es flor en el ojal: alrededor de 2.000 soldados muy aguerridos y con un poderoso arsenal. No es gran cosa si se compara con el despliegue armado ruso o iraní en Siria, pero era suficiente para estabilizar el territorio entre el Éufrates y la frontera sirio-turca. Y desde el punto de vista de Ankara, constituía un problema insoluble para la erradicación del PYD (Unidades Populares Defensivas), el cuerpo de voluntarios kurdos que lucharon al lado de los EE.UU. en la guerra contra el Estado Islámico (ES) de Siria e Irak.

La guerra civil siria es en realidad una especie de “guerra general por delegación” de todo el Oriente Medio. Irán, Arabia Saudí, Qatar, Turquía, los nacionalistas kurdos de 4 países (Turquía, Siria, Irak e Irán), Israel y las grandes potencias lejanas, aunque casi omnipresentes – Rusia y los EE.UU. – han aprovechado esta lucha para defender o tratar de ampliar sus intereses en la zona.

De todos estos intereses que se cruzan, enfrentan y entrecruzan de la más complicada y retorcida manera (que en realidad es lo propio del Oriente Medio), los más sangrientos y empecinados son los que enfrentan al Gobierno turco con las milicias de los nacionalistas kurdos.  Ankara teme que la organización y el equipamiento militar de las milicias de los nacionalistas kurdos recrudezca las pretensiones autonomista-separatistas de esta minoría étnica, una minoría que representa cerca del 10% del total de la población del país. Así que ha intervenido en la guerra civil siria ante todo para desmantelar o aniquilar los contingentes del PYD.

Milicias kurdas

Milicias kurdas

TURCIA 2

A las unidades de la milicia kurda que operaban en la zona occidental de la frontera sirio-turca las ha atacado ya repetidas veces con bastante fortuna. Pero, las fuerzas del PYD asentadas a orillas del Éufrates no eran abordables por tierra, porque entre ellas y las bases militares turcas estaban las posiciones del Ejército estadounidense.  En el momento en que éstas se retiren, el campo quedará libre para una ofensiva otomana.

Y quedará aún más libre si las relaciones diplomáticas entre Washington y Ankara siguen mejorando. Estas tuvieron un momento bajísimo hace algo más de un año, cuando Turquía compro a Rusia dispositivos antibalísticos S 400, rompiendo el sobrentendido de la OTAN de que todos los ejércitos de la Alianza tengan equipamientos similares. Pero, ahora, Erdogan y Trump no solo comparten la animadversión hacia el Irán, sino que llevan una política de aproximación mutua paulatina y constante.

Erdogan 2

Erdogan

Un hito decisivo en este proceso es, ahora, la oferta turca de comprar también unidades antibalísticas estadounidenses – “Patriot” – por valor de 3.500 millones de $… siempre y cuando el Congreso estadounidense apruebe la venta. La operación tendría una guinda suplementaria para los EE.UU.: Ankara ha dejado entrever que con la compra de los “Patriot” dejaría que los técnicos militares estadounidenses analicen a placer los S-400.

Misiles Patriot 3

Misiles Patriot

Misiles S 400 rusos 2

Misiles S 400 rusos

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

Este, oare, Trump un poet frustrat ?/¿Es Trump un poeta frustrado?

Etiquetas

, ,

TRUMP 4

Este, oare, Trump un poet frustrat ?  Diana Negre,  Washington

Vorbăria lui Trump nu ar depăși, ca importanță, nivelul politicii cotidiene americane – cu toate că a fost decisivă pentru victoria sa electorală – dacă faptele nu i-ar infirma, cu încăpățânare, una dintre axiomele istoriei, aceea că întotdeauna majoritatea sfârșește prin a fi învingătoare.

Până acum, politica externă a lui Donald Trump a fost una nu numai de înfruntare cu toată lumea, dar, pe zi ce trece, cu o enormă plăcere face noi și noi dușmani Statelor Unite. Iran, China, Uniunea Europeană, primul ministru britanic Theresa May, Mexicul sunt câțiva dintre cei mai cunoscuți parteneri, vecini și foști prieteni ai SUA.

United States President Donald J. Trump departs The White House in Washington, DC, headed to West Virginia to attend political events, USA - 29 Sep 2018

Fiecare caz, la momentul său, s-ar fi putut explica (dar, nu justifica) din punctul de vedere a acelui moment. Ba chiar și unele confruntări comerciale sau politice s-ar fi putut justifica sfârșind prin a fi tot atâtea victorii pentru Washington. Însă, hiper-activismul politic al lui Trump face ca acest colos american  – care încă este prima super-putere militară și economică din lume, cu toate că nu mai e cu mult deasupra celorlalte, ca acum 60 de ani, – să aibă relații încordate cu toți adversarii deodată.

Toate acestea sunt atât de clare încât reprezintă adevăruri evidente care nu mai necesită vreun comentariu. Președintele înșuși, precum și întreaga sa echipă știu prea bine că istoria este un șir de victorii ale majorităților, atât pe câmpul de luptă, cât și la alegeri. Iar majoritățile s-au făurit întotdeauna pe baza unor alianțe. Astfel, Roma a cucerit lumea în Antichitate, incorporându-i pe cei învinși în legiunile sale, până a ajuns să dispună de cea mai mare armată – și de cea mai bună administrație – din acea epocă. Francii au cucerit Galia doar după ce triburile lor s-au confederat; goții au spulberat armatele bizantine la Adrianopol doar după ce s-au unit cu triburile transdanubiene; hoardele lui Gingis Han s-au înstăpânit în Asia și Europa doar după ce acest conducător a unit toate triburile stepei; sau – și închei pentru ca să nu lungesc prea mult lista exemplelor – otomanii au reușit ceea ce niciun invadator turc nu obținuse până atunci.

TRUMP 2

Însă, privind traiectoria politică a lui Trump din momentul în care a ajuns la Casa Albă, nu găsim în ea nicio urmă de tentativă de a unifica ceva sau de a se alia cu cineva. Din contră, îi ceartă tot timpul și îi amenință cu războiul pe uriași și pe pitici. Desigur, în onoarea adevărului și a minimei prudențe pe care pare să o respecte, Trump a făcut să răsune cutia tunetelor doar față de ruinata Coree de Nord și față de un Iran a cărui populație își dorește cu tot mai multă ardoare mai degrabă bunăstarea de pe urma relațiilor comerciale, decât fericirile promise de ayatolahi.

Însă, puținătatea acestui realism nu ajută la explicarea conduitei actualului președinte american. Și văzând lucrurile în ansamblul lor, suntem tentați să credem că cheia ar consta în faptul că Donald Trump este un poet; un poet frustrat, dar, totuși, poet. Și îndrăgostit până în măduva oaselor de ceea ce spunea Francisco de Quevedo: “…eu îi vorbesc de rău pe mulți și mulți mă vorbesc de rău pe mine: însă eu singur valorez mult mai mult, deoarece sunt unul împotriva tuturor…”

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

¿Es Trump un poeta frustrado?            Diana Negre,     Washington

TRUMP 1.jpg

La verborrea de Trump no tendría más trascendencia que la de la política cotidiana estadounidense – a pesar de que ha sido decisiva para su victoria electoral – si no fuera porque sus hechos contradicen empecinadamente uno de los axiomas de la Historia, el de que siempre acaban triunfando las mayorías.

Y hasta ahora la política exterior de Donald Trump no tan sólo ha sido de enfrentarse a casi todo el mundo, sino que está haciendo con fruición cada día más y más enemigos. Irán, China, la Unión Europea, la premier británica Theresa May, Méjico, son sólo los más conocidos de los socios, vecinos y ex amigos de los EE.UU.

Cada caso, en su momento, podría explicarse (pero no justificarse) desde el punto de vista de aquél instante. Incluso alguna que otra confrontación comercial o política podría incluso justificarse y acabar con una victoria de Washington. Pero el híper activismo político de Trump está consiguiendo que el coloso estadounidense – aún es la primera potencia militar y económica del mundo, aunque no tan por encima del resto del mundo como hace 60 años – se las tenga tiesas con todos sus contrincantes al mismo tiempo.

Todo esto es tan evidente que decirlo resulta una perogrullada. Porque el mismo presidente y todo su equipo saben de sobras que la Historia es un rosario de triunfo de las mayorías, tanto en los campos de batalla como en los comicios. Y las mayorías se han fraguado siempre a base de alianzas. Así, Roma conquistó el mundo en la Antigüedad, incorporando a los derrotados a sus legiones hasta disponer del mayor Ejército -y de la mejor Administración- de la época. Los francos conquistaron Galia sólo cuando sus tribus se confederaron; los godos pulverizaron los ejércitos bizantinos en Andrinópolis tan solo cuando se unieron a las tribus transdanubianas; las hordas de Gengis Khan mandaron en Asia y Europa solo después de que este uniera a todas las tribus de las estepas; o – y concluyo para no alargar en exceso la lista de ejemplos – los otomanos consiguieron lo que ningún invasor turco había logrado antes.

TRUMP 5

Pero si se mira la trayectoria política de Trump desde su llegada a la Casa Blanca, en ella no hay ni rastro de intento de unificar nada ni de aliarse con nadie. Todo lo contrario, él le canta las cuarenta hasta al lucero del alba y amenaza con la guerra a grandes y chicos. Bueno, en honor a la verdad y al mínimo de prudencia que parece mantener, Trump solo ha hecho resonar la caja de los truenos con la arruinada Corea del Norte y un Irán cuya población ansía cada vez más el bienestar procedente de las relaciones comerciales que las bienaventuranzas prometidas por los ayatolás.

Pero este deje de realismo no ayuda a explicar la conducta del actual presidente estadounidense. Y viéndola en su conjunto, uno se inclina a creer que la clave está en que Donald Trump es un poeta; poeta frustrado, pero poeta. Y enamorado hasta la médula del escrito en el que nuestro Francisco de Quevedo decía que: “…yo hablo mal de muchos y muchos hablan mal de mi: pues más valgo yo, por ser uno contra todos…”

TRUMP 6

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

AUTOCEFALIA BISERICII ORODOXE UCRAINIENE/EL PRIMER PATRIARCA DE LA IGLESIA UCRANIANA

Etiquetas

, , , , , , , , ,

Epifanie 1Epifanie, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ucrainiene

AUTOCEFALIA BISERICII ORODOXE UCRAINIENE

Epifanie (Epifanii, în ucraineană), care s-a născut acum 39 de ani cu numele de Serghei Dumenko, este, din data de 15 decembrie a acestui an, primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ucrainiene.

Cum în Europa de Răsărit totul este complicat și foarte complicat, actul din 15 decembrie nu este numai un eveniment canonic – desprinderea oficială a Bisericii Ortodoxe Ucraineene de cea a Rusiei: oficială, deoarece deja exista una faptică și parțială, condusă de mitropolitul Filaret, din anul 1992 -, ci o complexă mașinație politică și personală.

Această desprindere este consecința directă a luptei dintre Kiev și Moscova, dar și rezultatul incompatibilităților personale dintre Bartolomeu, Patriarhul Constantinopolului, și Kiril, Patriarhul Moscovei.  Acesta din urmă este un personaj machiavelic, cu ambiții nemărginite și un egocentrism nestăpânit. Prima sa trăsătură l-a făcut să fie un aliat necondiționat al lui Putin, iar cea de a doua l-a învrăjbit cu mulți ierarhi ortodocși, în primul rând cu Patriarhul Constantinopolului, Bartolomeu, care s-a văzut disprețuit și umilit de  întâi-stătătorul de la Moscova. Iar când președintele Ucrainei, Poroșenko, a reușit să pună în mișcare desprinderea canonică ruso-ucraneană, Bartolomeu a aprobat imediat această ruptură.

Putin y Kiril 1Putin şi Kiril

Însă, dacă politicienii ucrainieni au reușit aparent să facă această mișcare, în practică nu este clar dacă într-adevăr au câștigat partida.Și iată de ce: Moscova nu recunoaște independența religioasă a Ucrainei, căci continuă să țină hățurile economice ale parohiilor ortodoxe din Ucraina. Și cum această țară este pe punctul de a da faliment, este foarte posibil ca mulți parohi să continue să se supună directivelor venite de la Moscova și nu celor de la Kiev.

Se cuvine să spunem câteva cuvinte și despre Epifanie, Patriarhul ortodox ucrainean. Este un teolog deosebit de inteligent. Părinții săi au venit din Republica Moldova. A studiat la Kiev și Atena.  Ambițiile sale l-au determinat să ducă o viață monahală – de călugăr -, tocmai pentru a putea urca spre cele mai înalte funcții ierarhice; preoții obișnuiți se ocupă exclusiv de sufletele enoriașilor din parohiile lor. Pe calea monahală, Epifanie a făcut rapid carieră în umbra lui Filaret: a fost stareț al unei mănăstiri, pe urmă a devenit rector al Academiei Teologice din Kiev.

Recunoașterea oficială a noii Biserici Autocefale Ucraineene și a lui Epifanie ca Patriarh al ei va avea loc la Kiev pe data de 6 ianuarie… când, ortodocșii după stil vechi, vor sărbători Crăciunul.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

UCRAINA 1

EL PRIMER PATRIARCA DE LA IGLESIA UCRANIANA

Epifanie 2Epifanio

Epifanio (Epifanii, en ucraniano), nacido en el mundo hace 39 años como Sergio Dumenko, es el primer patriarca – máxima autoridad eclesiástica en las Iglesias ortodoxas – desde el pasado 15 de diciembre.

Como en el mundo de la Europa oriental todo es complicado y recomplicado, el acto del pasado día 15 no es tan sólo un acontecimiento canónico – independización oficial de la Iglesia ortodoxa ucraniana de la rusa: oficial, porque ya había una fáctica y parcia, encabezada por el metropolita Filaret, desde 1992 -, sino una compleja maquinación político-personal.

Porque la independización es consecuencia directísima de la pugna entablada entre Kiev y Moscú, pero también fruto de las incompatibilidades personales entre la máxima autoridad eclesial de la ortodoxia, Bartolomé I, Patriarca de Constantinopla, y el Patriarca de Moscú, Cirilo I. Este último es un personaje maquiavélico, de ambiciones infinitas y un egocentrismo rayano en lo provocativo. Lo primero le ha hecho ser un aliado incondicional de Putin y lo segundo le enfrentado con muchos jerarcas ortodoxos, empezando con el Patriarca Bartolomé quien se consideró menospreciado y humillado por su colega moscovita. En cuanto el presidente ucraniano, Poroshenko, logró poner en marcha el cisma canónico ruso-ucraniano, Bartolomé I fue un declarado partidario de esa ruptura.

Putin y Kiril 2Putin y Kiril

Pero, si los políticos ucranianos se han salido con la suya, no es tan claro que en la práctica hayan ganado la partida. Porque Moscú no reconoce la independencia religiosa de Ucrania, sino que sigue pretendiendo llevar las riendas económicas de las parroquias ortodoxas de Ucrania. Y como esta nación está a un paso de la bancarrota, es muy posible que sean muchos los párrocos de todo el país que, a la hora de actuar y rendir cuentas, sigan obedeciendo las directrices de Moscú y no las que vaya a dar Kiev.

Kiril 1Kiril

Y para acabar, dos palabras sobre Epifanio, el nuevo Patriarca nacional. Este es un teólogo muy inteligente. Hijo de una familia oriunda de la República de Moldavia, que cursó estudios en Kiev y Atenas. Sus ambiciones le llevaron al monacato, única vía en la Iglesia ortodoxa de ocupar altos cargos, ya que el clero seglar está destinado exclusivamente a la cura de almas en las parroquias. Y por la vía monacal, Epifanio hizo rápidamente carrera al amparo de Filaret: fue abad de un monasterio, luego rector de la Academia de Teología de Kiev.

El reconocimiento oficial de la nueva Iglesia autocéfala ucraniana y de Epifanio como su Patriarca llegará a Kiev el próximo 6 de enero… que es cuando en los calendarios ortodoxos llega a esta parte del mundo la Navidad.

UCRAINA 2

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

Libertate între gratii/Libertad entre rejas

Etiquetas

, , ,

PRESOS 1

Libertate între gratii           Washington, Diana Negre

Pentru americani, libertatea este una dintre cele mai apreciate valori. Imnul SUA numeşte America “pământul celor care sunt liberi”, iar cântecele patriotice americane preamăresc libertățile cetățenilor lor. Însă, mai mult de două milioane de persoane se văd private de acest dar prețios, iar populația care a suferit condamnări este cea mai mare din lume, nu numai în termeni relativi, dar și în cifre absolute: 75% din deținuții din întreaga lume se află în SUA.

Lăsând de o parte detențiile preventive, precum și arestul imigranților fără acte, care sunt reținuți în diferite secții și centre publice, în penitenciarele din SUA se află peste două milioane două sute de mii de deținuți. Dacă îi mai adăugăm și pe cei care au fost cândva în închisoare, cifra celor care sunt sau au trecut prin închisoare depășește 17 milioane.

PRESOS 2

Închisori sunt de toate felurile: federale, controlate de statele respective, centre de maximă siguranță, alte centre cu regim aproape deschis, însă, în majoritatea dintre ele, deținuții nu se bucură de unele avantaje care există în alte țări, cum sunt vizitele conjugale, sau măcar posibilitatea de a sta de vorbă cu prietenii sau cu familia în privat: un geam îi separă întotdeauna, iar conversația are loc într-o sală comună.

O asemenea situație a dus la statistici neașteptate într-o țară atât de dezvoltată și bogată: jumătate din populație are un prieten, o rudă sau un cunoscut care a trecut prin pușcărie.

Acest risc este mai mare pentru persoanele sărace sau pentru grupurile sociale defavorizate, cum sunt negrii, dar nu numai ei, deoarele la închisoare ajung, aici, mai mult decât în oricare alt loc din lume, și bogații și săracii,  ignoranții sau persoane cu studii, bărbați și femei.

La această situație au condus doi factori mai importanți: “bunele intenții” ale unor președinți de a reduce delincvența și epidemia drogurilor, pe care autoritățile încearcă fără succes să le combată cu legi tot mai aspre.

PRESOS 3

Dintre președinții care au contribuit cel mai mult la această situație s-a evidențiat democratul Bil Clinton, care și-a anunțat proiectul în acest sens în unul dintre tradiționalele discursuri asupra “Stării Uniunii”, când s-a adresat tuturor delincvenților reali sau în fașă: “dacă primești trei condamnări, ultima va fi pe viață”. La această închisoare pe viață pentru recidiviști se adaugă normele pe care judecătorii sunt obligați să le respecte, ceea ce îi oprește să arate clemență după criteriul lor.

Persoanele care au fost închise nu se mai întorc la o viață normală, atunci când ies din închisoare: din cauza antecedentelor penale nu-și mai pot găsi un loc bun de muncă, își pierd posibilitatea de a-și câștiga în mod demn pâinea,  ne-mai-putând să-și redobândească toate drepturile civile, deoarece nu mai au drept de vot.

Acum li se deschide o rază de speranță prin propunerea de reformă penitenciară, sprijinită sincer de președintele Trump: pe lângă programele de reabilitare și pregătire profesională, legea va limita condamnările pentru acte de volență, va permite judecătorilor să dea și alte pedepse celor care nu reprezintă un pericol pentru societate și va îmbunătăți condițiile de viață din închisori.

TRUMP 1

Dacă va fi adoptată, este posibil ca vreun prieten al lui Trump, urmărit de justiție, să beneficieze de pe urma acestei legi. Poate chiar și Trump, deoarece unii juriști conservatori semnalează că cercetările care sunt în curs și care deja îi vizează pe câțiva din colaboratorii săi, l-ar putea face să-și piardă nu numai funcția de președinte, ci chiar și libertatea.

Ar fi primul: singurul președinte din toată istoria Americii care a fost arestat a fost Ulysses Grant, pe care un polițist, fără să realizeze cu cine avea de a face, l-a arestat pentru o contravenție în trafic. Când a descoperit că era vorba chiar de președintele țării, polițistul a vrut să renunțe, însă Grant a insistat să i se aplice sancțiunea.

În cazul lui Grant nu au existat consecințe, deoarece contravenția a fost anulată, dar Trump, dacă va cădea în ghearele sistemului care îl urmărește de doi ani, are puține șanse să iasă basma curată.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

Libertad entre rejas       Washington, Diana Negre

PRESOS 4

Los norteamericanos tienen la libertad como uno de sus valores más apreciados, su himno nacional se refiere al país como “la tierra de los que son libres” y sus canciones patrióticas ensalzan sus libertades, pero más de dos millones de personas están privadas de este precioso don y su población penal es la mayor del mundo, no solo en términos relativos sino en cifras absolutas: el 75% de los prisioneros de todo el mundo están en EEUU.

Sin contar detenciones preventivas, o a los indocumentados retenidos en diversas instalaciones públicas, en el país hay más de 2,2 millones de personas encarceladas. Si a esto sumamos los que alguna vez han estado entre rejas, son más de 17 millones los que han estado alguna vez en un centro penitenciario.

Cárceles las hay de todo tipo: federales, controladas por los diferentes estados, centros de máxima seguridad, otros de régimen casi abierto, pero en la mayoría de ellas los prisioneros no disfrutan de algunas ventajas que existen en otros países, como las visitas conyugales o siquiera la posibilidad de hablar en privado con sus amigos o su familia: un cristal los separa siempre y la conversación se realiza en una sala común.

PRESOS 5

Semejante situación ha llevado a estadísticas inesperadas en un país tan rico y desarrollado: la mitad de la población tiene algún amigo, familiar o conocido que ha pasado algún momento encarcelado.

Este riesgo es mayor para las personas pobres o los grupos sociales menos favorecidos, como la población negra, pero no es una exclusiva de ellos, porque a la cárcel van aquí, con mucha más frecuencia que en cualquier lugar del mundo, ricos y pobres, ignorantes o gente preparada, hombres y mujeres.

A esta situación se ha llegado gracias a dos factores principalmente: las “buenas intenciones” de algunos presidentes para reducir la delincuencia y la epidemia de droga que las autoridades tratan inútilmente de combatir con leyes cada vez más duras.

Entre los presidentes que más destacan por contribuir a esta situación está el demócrata Bill Clinton, quien incluso anunció su proyecto en uno de los tradicionales discursos del “Estado de la Unión”, cuando se dirigió a todos los delincuentes reales o en ciernes: “si le condenan a usted tres veces, será para toda la vida”. A esta prisión perpetua para los reincidentes se unen las normas de sentenciar que los jueces han de seguir obligatoriamente, lo que les impide conceder clemencia a su criterio.

Las personas encarceladas no vuelven a una vida normal al salir de la cárcel: los antecedentes penales hacen casi imposible encontrar un buen trabajo y no solamente pierden sus posibilidades de ganarse la vida dignamente, sino que tampoco recuperan todos sus derechos civiles porque no pueden votar.

TRUMP 2

Ahora se les abre un rayo de esperanza con una propuesta de reforma penitenciaria que cuenta con un franco apoyo del presidente Trump: además de ofrecer programas de rehabilitación y preparación profesional, la ley limitaría las penas de prisión a actos de violencia, permitiría que los jueces castiguen de otra forma a quienes no representan un peligro para los demás y mejoraría las condiciones de vida en las cárceles.

De aprobarse, quizá alguno de los amigos de Trump que está perseguido por la Justicia podrá beneficiarse. O tal vez el propio Trump, pues incluso algunos juristas conservadores señalan que las investigaciones actualmente en marcha que ya han encausado a varios de sus colaboradores, no ponen en peligro solamente su presidencia, sino que hasta él mismo podría acabar en la cárcel.

TRUMP 3

En esto sería el primero: el único presidente arrestado en la historia del país fue Ulysses Grant al que un policía, sin darse cuenta de quien era, lo detuvo por una infracción de tráfico. El policía quiso retractarse inmediatamente al descubrir que tenía delante al presidente, pero Grant insistió en que le aplicaran la sanción y retuvieran su carruaje.

En el caso de Grant no hubo consecuencias, pues los cargos quedaron anulados, pero Trump, si cae en garras del sistema que lleva dos años persiguiéndole, tiene pocas probabilidades de salir tan bien parado.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

KOSOVO: NU EXISTĂ, DAR ARE PROPRIA SA ARMATĂ/KOSOVO: EN EL LIMBO, PERO CON EJÉRCITO

Etiquetas

, , , , , ,

KOSOVO

KOSOVO: NU EXISTĂ, DAR ARE PROPRIA SA ARMATĂ

Kosovo este unul dintre multele lucruri absurde ale secolului XXI: există ca stat recunoscut de 110 țări din lume, iar pentru restul țărilor (România și Spania, printre ele) nu este decât un proiect ideal perfect, dar irealizabil în practică, adică, o entelehie politică. Economic, nu este viabil, însă este menținut (într-o stare de pseudo-sărăcie) de NATO, care are acolo un contingent de 4.000 de oameni. Existența sa este un coșmar, atât pentru Priștina și pentru marea sa dușmancă, Serbia, cât și pentru locuitorii acestor două state.

Și, ca și cum toate acestea nu ar fi suficiente pentru ca minusculul stat balcanic (11.000 km2, 1.750.000 de locuitori cu un venit anual pe cap de locuitor de 3.750 $ ) să aspire la recordul incongruențelor, guvernul kosovar vrea să-și creze, acum, o armată.

De fapt, conducătorii de la Priștina vor să transforme FSK (Forțele de Securitate din Kosovo), un corp de salvare și de geniști, care are sarcina de a interveni în cazuri de catastrofe naturale, într-un mini-corp militar, dotat cu tot armamentul pe care slăbuțul buget statal și-l poate permite.

1521041433_GettyImages-927511584

Forțele de Securitate din Kosovo

Decizia aceasta în sine nu ar merita decât un comentariu de stupefacție dacă nu ar exista și reacția Serbiei la acest proiect militarist al fostei sale provincii.

Istoria provinciei Kosovo este legată puternic de cea a Serbiei, căci, din stat medieval independent, a devenit, pentru mulți ani, provincie a Serbiei, și, pe urmă, regiune autonomă a unei Iugoslavii, în care ritmul și cadența le marca Serbia, și, din nou, provincie sârbească, după dispariția Iugoslaviei. În sfârșit, cu opoziția îndârjită a Belgradului, Priștina și-a proclamat unilateral independența, în 2008.

Aversiunea reciprocă sârbo-kosovară nu este doar o chestiune între cancelarii: populațiile acestor două țări se urăsc puternic, o ură care riscă să devină moarte în respectivele teritorii locuite de minorități ale celeilalte națiuni. Situația este foarte tensionată în zona din nord a Kosovo-ului unde locuiesc sârbi majoritari, care nu vor să fie kosovari.

Această încleștare sârbo-kosovară mai avea nevoie ca aspirația militaristă a Priștinei să aibă și un răspuns pe măsură din partea Belgradului… și acesta nu a întârziat să sosească. Președintele sârb, Aleksandar Vučić, a acuzat guvernul local din Kosovo că vrea să aibă o armată proprie doar pentru a-i alunga cu forța pe etnicii sârbi din zona de nord a provinciei.

Aleksandar Vučić 1

Aleksandar Vučić

Și povestea aceasta absurdă și grotescă a culminat cu răspunsul kosovar pentru Vučić. Ramush Haradinai, șeful guvernului din Priștina, a afirmat că țara sa vrea să aibă propia sa armată “… pentru a ajuta, în viitor, forțele  NATO din Afganistan și Irak…”. Și a spus-o cu atâta seriozitate, încât figurează și în scris, ca declarație guvernamentală.

Ramush Haradinaj 1

Ramush Haradinai

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

KOSOVO: EN EL LIMBO, PERO CON EJÉRCITO

SERBIA

Kosovo es uno de los múltiples absurdos del siglo XXI: existe como Estado para 110 naciones del mundo ( España, no) y para el resto no es más que una entelequia política. Económicamente no es viable, pero lo mantiene (en estado de pseudo pobreza) la OTAN, que ha destinado allá un contingente de 4.000 hombres. Y su existencia es una pesadilla tanto para Pristina y su archienemiga Serbia, como para los habitantes de ambos Estados.

Y por si todo esto no bastara para que el minúsculo país balcánico ( 11.000 km2, 1.750.000 habitantes con una renta per cápita anual de 3.750 $ ) aspirara al record de las incongruencias, el Gobierno kosovar quiere crear ahora un Ejército.

Bueno, más que crear lo que pretenden los dirigentes de Pristina es transformar sus FSK (Fuerzas de Seguridad de Kosovo), un cuerpo de socorristas y zapadores encargados de intervenir en casos de catástrofes naturales, en un mini cuerpo militar dotado de todo el armamento que el magro presupuesto estatal pueda sufragar.

Fuerzas de Seguridad de Kosovo 2

Fuerzas de Seguridad de Kosovo

La decisión en si no se merecería más que un comentario de estupefacción si no fuera por la reacción serbia ante el proyecto militarista de su antigua provincia.

Porque la historia de Kosovo está íntimamente imbricada en la de Serbia, pues de Estado medieval independiente pasó a ser largos años provincia serbia, luego región autónoma en una Yugoslavia en la que marcaba el paso Serbia y nuevamente provincia serbia tras la desaparición de Yugoslavia. Finalmente, y con la enrabiada oposición de Belgrado, Pristina proclamó unilateralmente su independencia en 2008.

La inquina serbo-kosovar no es solo cuestión de cancillerías : las poblaciones de ambas naciones se repudian pasionalmente, una pasión con riesgo de muerte en los respectivos territorios habitados por minorías de la otra nación. La situación es especialmente tensa en la región norteña de Kosovo, habitada mayormente por serbios que no quieren ser kosovares.

Este emparejamiento odioso serbo-kosovar requería que la aspiración militarista de Pristina tuviera una respuesta similar de Belgrado… y esta llegó a vuelta de correo. El presidente serbio, Alejandro Vucic, acusó al Gobierno de su ex provincia de querer tener un Ejército propio tan solo para echar a la fuerza de sus provincias septentrionales a la etnia serbia.

Aleksandar Vučić 2

Alejandro Vucic

Y esta historia esperpéntica culminó con la respuesta kosovar a Vucic. Ramush Haradinai, jefe del Gobierno de Pristina, declaró que su país quiere tener un Ejército propio “…para ayudar en un futuro a las fuerzas de la OTAN destinadas en el Afganistán y el Irak…”. Y lo dijo tan seriamente que hasta figura por escrito como declaración gubernamental.

Ramush Haradinaj 2

Ramush Haradinai

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

CURSURI UNIVERSITARE ȘI POLITICĂ/AULAS Y POLÍTICA

Etiquetas

, , ,

George Soros 1

George Soros

CURSURI UNIVERSITARE ȘI POLITICĂ

George Soros este un miliardar american cu origini evreiești care a  emigrat din Ungaria în secolul trecut și care investește o parte din enorma sa avere în activități filantropice, mai ales în protecția minorităților etnice. Aceasta i-a atras, mai mult sau mai puțin direct, antipatia multor partide conservatoare și aversiunea personală a lui Victor Orban, primul-ministru al Ungariei.

Această aversiune datează de mulți ani, dar, în prezent s-a intensificat atât de mult, încât a cuprins chiar și domeniul studiilor universitare. Guvernul Ungariei a somat CEU (Central European University) de la Budapesta să-și refomeze programa de studii sau să părăsească țara… ceea ce această instituție va face – dacă nu apar surprize de ultimă oră –,  anul viitor, mutându-și sediul la Viena.

CEU își concentrează activitatea pe teme umanistice și are vreo 1.500 de studenți, veniți la Budapesta din toată lumea, atrași atât de limba în care se predau cursurile – engleza –, cât și de faptul că, în capitala maghiară, pot obține două dipome deodată: una maghiară și cealaltă americană… iar, aceasta din urmă poate deschide, profesionalmente, multe porți.

George Soros 2George Soros

Viktor Orban 2Victor Orban

Guvernul condus de Orban nu e deranjat de beneficiile culturale și turistice pe care le aduce activitatea CEU, ci de sprijinul pe care Soros îl acordă celor care critică politica xenofobă a Ungariei. Și, în cadrul unui plan “anti – Soros”, guvernul maghiar a reușit să impună o lege, anul trecut, în virtutea căreia, o universitate maghiară poate acorda diplome străine, doar dacă desfășoară activități docente și în țara străină respectivă.

CEU s-a străduit să ajungă imediat la un acord, în acest sens, cu “Bard College” din New York, dar Ministerul maghiar al Educației nu a găsit timp, până acum, să aproble cererea de recunoaștere în acest sens, prezentată de universitatea patronată de Soros. Ceea ce nu l-a împiedicat să declare presei că “… CEU nu îndeplinește o cerință, pe care, în schimb, o îndeplinesc alte două universități americane, precum și una chineză și o alta tailandeză. În plus, a acorda două diplome, deodată, pentru un singur curs reprezintă o concurență neloială față de universitățile maghiare… ”

Și, cum, în această încleștare cu Soros, Ungaria are mult de pierdut, legea din 2017 se aplică în cazul CEU cu o mână foarte largă. Atât de largă, încât studenții înscriși deja, vor putea să-și termine studiiile în Ungaria, iar universitatea însăși precum și biblioteca sa – foarte bogată și de mare calitate – pot să-și păstreze sediile în Budapesta. I se interzice în mod strict, doar să nu mai acorde diplome americane…

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

UNGARIA

AULAS Y POLÍTICA

Viktor Orban 1

Victor Orban

George Soros es un multimillonario estadounidense cuya familia judía emigró de Hungría el siglo pasado y que invierte parte de su enorme fortuna en actividades filantrópicas, mayormente centradas en la protección de las minorías étnicas. Esto le ha acarreado más o menos directamente la antipatía de muchos partidos conservadores y la inquina casi personal de Victor Orbán, jefe del Gobierno magyar.

Esta animadversión tiene un largo historial, pero hoy en día se ha recrudecido de tal manera que ha terminado por dirimirse incluso en el campo de los estudios universitarios. El Gobierno húngaro ha emplazado a la CEU (Central European  University) de Budapest a reformar su programa de estudios o a irse del país…, cosa que – salvo sorpresas de última hora – esta hará el año próximo, trasladando su sede a Viena.

La CEU centra su actividad en temas humanísticos y cuenta con cerca de 1.500 alumnos que acuden a Budapest de todo el mundo, atraídos ante todo por el idioma – los cursos de dan en inglés – y el hecho de que allá pueden obtener dos diplomas a la vez : uno magyar y otro americano… y este último puede abrir profesionalmente muchas puertas.

Pero al Gobierno de Orbán la promoción cultural y turística que puede suponer para el país la actividad de la CEU no le importa tanto como el apoyo de Soros a los detractores de la política xenófoba húngara. Y, dentro de un plan de acción “anti Soros”, el Gobierno magyar promulgó una ley el año pasado en virtud de la cual una universidad húngara sólo podría extender diplomas extranjeros si también ejerce una función docente en la nación correspondiente.

George Soros 3

George Soros

La CEU se apresuró a llegar a un acuerdo en este sentido con el “Bard College” de Nueva York, pero el Ministerio magyar de Educación no ha encontrado tiempo hasta la fecha para reconocer la correspondiente solicitud de reconocimiento presentada por la universidad patrocinada por Soros. Lo que no le ha impedido declarar a la Prensa que “…la CEU no cumple un requisito que si han atendido otras dos universidades americanas así como una china y una tailandesa. Además, eso de extender dos diplomas por un solo curso constituye una competencia desleal con las universidades magyares… ”

De todas formas, como en esta pugna con Soros Hungría tiene mucho que perder, la ley del 2017 se aplica en el caso de la CEU con una manga muy ancha. Tan ancha que se tolera que los alumnos ya matriculados en el centro puedan acabar sus estudios en Hungría y que la universidad misma y su biblioteca – muy nutrida y de alta calidad – puedan seguir teniendo su sede en Budapest. Lo único que se le prohibirá tajantemente a partir del año próximo es que expenda títulos americanos…

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU