1918 – 2018, O SUTĂ DE ANI AMEȚITORI

Devenirea istorică a omenirii a cunoscut, în ansamblul ei, o dezvoltare relativ constantă, însă, în secolul trecut, procesul de accelerație a devenit halucinant. Viteza a devenit atât de mare, atât de multe au fost evenimentele  hotărâtoare, încât contemporanii lor cu greu și-au dat seama de magnitudinea acestora.

Avalanșa progreselor, schimbărilor și disparițiilor a fost copleșitoare în toate sectoarele vieții, de la politică și economie, până la morală și știință, în care, un loc primordial l-a ocupat tehnologia. Omul a ajuns pe Lună, a reușit să domine energia nucleară, să generalizeze folosirea informaticii, să realizeze grefe de organe și să cloneze  ființe vii. Aproape uitate, însă transcendentale au fost descoperirea antibioticelor, a îngrășămintelor ieftine pe bază de azotați și “revoluția verde”, care a eradicat foametea de pe o importantă parte a globului pământesc.

În secolul trecut, au avut loc două războaie mondiale, cele mai distrugătoare din toată istoria omenirii, care au  dus la dispariția ierarhiei de valori după care lumea s-a condus timp de secole. Au dispărut și colonialismul, apartheid-ul, precum și câteva imperii. S-a reușit împlinirea unor vise ce păreau a fi himere: unificarea Germaniei și crearea statului Israel, și s-a consumat prăbușirea unor consensuri morale ce fuseseră asumate, e drept, mai mult declarativ decât în fapte, de către ceea ce am putea numi “lumea întâi”, în secolele imediat anterioare.

Ne referim la faptul că schimbarea vertiginoasă a structurilor sociale și a motoarelor economice a înlocuit toată structura morală și intelectuală, creată încă din secolul al XVIII-lea, și care constituise, până atunci, liantul societății rasei albe. Ceea ce este relativ nou – relativ, deoarece fenomenul are antecedente în istorie – este că, de data aceasta, societățile diferitelor națiuni trăiesc din roadele și valorile implicite ale unei culturi care a rămas fragmentată și descompusă, în asemenea măsură, încât este de nerecunoscut. Acești o sută de ani au înregistrat, de asemenea, o uimitoare amorțire politică.

Astfel, într-o lume globalizată nu se mai regăsește nicăieri Predica de pe munte, cu toate că aceasta este o piesă indispensabilă pentru o bună conviețuire. La fel, a început să se confunde mila cu dreptul absolut la supa săracilor. Și pentru a debusola și mai mult lumea aceasta nouă, s-a demonizat criteriul autorității, tocmai când ieftinirea înformaticii provoacă proliferarea de știri false și zvonuri stupide, lipsind astfel masele de un punct de referință sigur; sigur sau, cât de cât fiabil.

În domeniul cultural, secolul al XX-lea – și anii care s-au scurs din cel de al XXI-lea – au fost martorii impunerii englezei ca lingua franca în lume. Traficul aerian și cel comercial se derulează în engleză; se cântă în engleză; se tipăresc instrucțiunile de folosire în engleză și chiar există intenția de a ne îmbrăca, de a bea, mânca și a trăi în stil anglo-american… Și cui nu-i place, n-are decât…

Atâtea schimbări sociale, economice și culturale au produs aproape inevitabil o descumpănire politică, mai ales în Europa. Pulverizarea bipolară și recurgerea din nou la arme de către țările occidentale, – exemplul războaielor din Iugoslavia a fost deosebit de clar -, au pulverizat pariul pe statul-națiune.

Cauzele acestui fenomen sunt multiple, prea multe pentru timpul și luminile de care dispunem, pentru a le putea dezbate aici. Însă, se poate vedea că impactul decolonizării, terorismul urban, acutele crize economice ciclice și renunțarea la o formare culturală solidă “erga omnes” le-a determinat pe noile generații să nu mai aibă încredere în valorile moștenite și să caute alte căi.

Spunem alte căi și nu formule noi, deoarece nu este o noutate să desființezi o întreprindere eșuată, cum a fost cazul Cehoslovaciei și Iugoslaviei, pentru a le dezmembra și reveni la entitățile teritoriale anterioare. Nu este o noutate nici să nu ai încredere într-un responsabil care nu dă răspunsuri satisfăcătoare la necesități de bază. Adică, este vorba de o neîncredere a unui tineret care se vede condamnat la șomaj sau se teme că nu are niciun viitor, deoarece nicio autoritate nu apără mediul înconjurător.

Astfel, în concluzie, nu este ceva nou în a respinge statul-națiune; situații asemănătoare au mai existat, “mutatis mutandis” în secolele XIV, XIII și XII înainte de Hristos. Nou este, până la un punct, simtomul de uluire: să vezi că primele căi pe care le găsesc noile generații pentru străvechile probleme sunt cele care au fost părăsite demult de omenire. A renunța la statul-națiune pentru a reveni la etnii – așa cum se întâmplă în diferite regiuni din Africa – nu duce la rezultate bune și nici nu a dus vreodată în istorie. Iar, Africa este doar un caz extrem.

În Europa, uimește să vezi că de pe ruinele URSS-ului se naște un stat care a existat doar în Evul Mediu: Republica Moldova. Sau, cum din Iugoslavia lui Milosevic, apar entități politice, care au avut autonomie și în Evul Mediu, cum sunt Kosovo sau Bosnia Herțegovina.

La fel de mare este uluirea pe care ți-o produce constatarea că puterile care nu au ezitat să termine cu Libia lui Gaddafi sunt impasibile față de cruzimea autorităților turcești împotriva minorității kurde… o minoritate care reprezintă aproximativ 10% din populația totală a Turciei.

De fapt, problema etniilor sau a minorităților naționale este uitată cu încăpățânare de majoritățile naționale. În unele cazuri, din cauza atotputerniciei; în alte cazuri, din cauze total opuse: de frică sau din neputință latentă. Dar, în toate conflictele de acest gen, un factor determinant îl constituie atașamentul claselor conducătoare față de conceptul exclusiv și exclusivist al statului-națiune.

Rezumând mult – și deci foarte rău –, s-ar putea spune că secolul al XX-lea a îngropat o lume. Și, odată cu ea, modelul foarte precar de conviețuire, scara de valori și conformismul fatalist care fuseseră adoptate de societățile rasei albe în epoca anterioară. Mai puțin radicală, dar, totuși foarte importantă a fost demitificarea comunismului stalinist, laicismului persan și a militarismului atotputernic în foarte multe locuri de pe globul pământesc. Înfrângerea Statelor Unite ale Americii în Vietnam și a URSS în Afganistan au dus la prăbușirea mitului armatelor invincibile. Contrapartida a fost un avânt al gherilelor, și, pe termen lung, al terorismului, aproape peste tot în lume.

M-am molipsit de iureșul secolului XX și am alergat în galop prin această panoramă a evenimentelor din secolul trecut. Mă voi explica de acum înainte, încercând să nu merg chiar atât de repede și să cuprind mai puțin. Și, ca să nu fac o plagă din această prelegere, voi vorbi numai despre politică. Voi vorbi mai ales, dar nu exclusiv, de politica europeană, care este a noastră, iar noi suntem tot atât de egocentrici ca toți ceilalți…ca întotdeauna.

În bilanțul anului trecut, cel mai mare capitol este cel al disparițiilor. Cel de al Doilea Război Mondial a însemnat lovitura de moarte dată colonialismului și hegemoniei rasei albe pe planetă. Franța, Marea Britanie și Germania au cedat întâietatea Statelor Unite, Rusiei și Chinei.

Spun Rusiei și nu Uniunii Sovietice, deoarece URSS a fost una dintre cele mai surprinzătoare dispariții. Și nu pentru că prăbușirea ei nu ar fi fost previzibilă, ci pentru că regimul stalinist domina ca nimeni altcineva arta disimulării, propaganda și ocultarea, și a știut să ascundă sub mândrii militariste și prozelitisme ideologice falimentul structurilor sale economice și uzura cadrelor sale politice și a motivațiilor sale romantice. Uniunea Sovietică de la finele secolului XX era la fel ca hidalgo-șii spanioli din secolul al XVIII-lea, plini de titluri nobiliare și de costume strălucitoare, însă cu stomacul ghiorăind de foame și cu cămara goală.

Oricum, în bună parte, surpriza s-a datorat și dorinței de a nu vedea. Polarizarea ideologică din timpul “războiului rece” era atât de mare, încât comuniștii și simpatizanții lor vedeau își vedeau mai degrabă dorințele lor și nu realitățile din “lumea roșie”. La puțin timp după moartea lui Franco, eu am putut să călătoresc prin Republica Democrată Germană și am văzut în orașul Pausewitz – aproape de granița cu Polonia – una dintre cazarmele Armatei Sovietice de ocupație, și nu-mi venea să cred ce îmi spunea ghidul, și anume, că era o cazarmă militară și nu un grajd, așa cum crdeam eu. Să vă spun doar că ferestrele nu aveau geamuri, deoarece erau acoperite cu hârtie de ziar, îmbibată în grăsime …

Uniunea Sovietică este cazul antagonic Imperiului Otoman care, după o îndelungată agonie, a apus, odată cu înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial. La fel ca Rusia țaristă, Turcia otomană a murit transformându-se în opusul a ceea ce fusese până atunci; în cazul Turciei, timp de secole, în timp ce în cazul Rusiei comuniste, a durat numai trei generații. Din marea putere islamică și tradiționalistă, a devenit o republică laică occidentalizată, dar, o țară cumplit de prost finanțată și, și mai rău guvernată.

Însă, spre deosebire de Rusia, care vrea să revină la protagonismul ei istoric pe calea unui ultra-naționalism ambițios – dar răbdător -,Turcia lui Erdogan și a partidului care îl susține, AKP, vrea să se erijeze într-o referință politică a Orientului Mijlociu, pe calea islamismului radical și a opresiunii militare.

La toate acestea, sultanatul turc a lăsat ca moștenire omenirii un viespar de națiuni nepregătite și ne-armonizate care au continuat să recurgă la cruzimi pentru a-și rezolva  atât neînțelegerile interne, cât și cele internaționale în Balcani. Desigur, la crisparea balcanică au colaborat din plin și puterile occidentale, învingătoare în Primul și în cel de al Doilea Război Mondial, care au cârpit și despărțit teritorii după criterii distante și abstracte, ca și cum Balcanii ar fi fost o altă Africă colonială, bună de împărțit… cu toate că, de data aceasta, doar în zone de inflență. Ironii ale istoriei: în războaiele lui Milosevic, care au pus capăt Iugoslaviei lui Tito, intervenția militară a puterilor din Europa Occidentală nu a dat roade până când nu au intrat în luptă forțele NATO americane – adică nu cele europene.

Nu vorbesc de dispariția Imperiului Habsburgic, deoarece se aseamănă foarte mult cu cazul sultanatului otoman. Poate, cu două mari diferențe. Una este moștenirea geopolitică lăsată de ambele imperii; cea austriacă s-a dovedit a fi mai puțin otrăvită. Cealaltă este că ranchiuna învingătorilor din Primul Război Mondial s-a adunat în componenta care, din punct de vedere militar, a fost cea mai puternică din Imperiul austro-ungar: Ungaria. Tratatele de pace din1918 și 1945 au fost deosebit de ranchiunoase cu Ungaria.

Multe alte schimbări care au avut loc în secolul trecut au fost mai puțin radicale decât aceste dispariții sau apariții pe scena istoriei. Astfel, de pildă, terorismul, fundamentalismul, populismul și migrațiile masive sunt fenomene de lungă cursă istorică, potențate acum de masificarea și globalizarea socială care pare să fi atins limita de sus. Toate aceste fenomene au zdruncinat secolele XX și XXI ca niciodată în Istorie, mai mult chiar decât comoțiile cauzate de invaziile popoarelor mării, în secolul al XIII-lea înainte de Hristos.

Înainte de Stalin, Hitler și Mussolini a existat un Sila sau un Cromwell. Mai înainte de teroare ca armă de război – înainte de Septembrie Negru, FLN algerian, taliban afgani sau Tupamaros argentinieni – Timur Lenk, Gingis Han sau almoravizii deja foloseau cruzimea pentru a-și potența armatele cu panica pe care o răspândeau printre potențialele victime cruzimile soldaților lor. KGB, Gestapo sau Stasi sunt modernizări îmbunătățite ale poliției speciale a țarului Ivan del Groaznic sau a inchizitorilor lui Torquemada. Dar, cumpliții secolelor XX și XXI au dispus de resurse tehnice și economice cu care precedesorii lor nu au visat vreodată.

Desigur, bilanțul politico-militar al secolului XX nu este numai negativ; există și o relatare pozitivă a acestor o sută de ani. Este cea care menționează generalizarea politicilor  sociale, un mai mare respect pentru minorități, potențarea legislațiilor democratice și îmbunătățirea, atât juridică, cât și economică în sfera muncii; eradicarea unor boli oribile cum sunt variola și poliomielita. Iar, în “zestrea” politică a secolului trebuie să menționăm când și cum s-a pus capăt divizării Germaniei și Zidului din Berlin; s-au creat state într-adevăr independente în lumea musulmană; evreii și-au dobândit o patrie…cu toate că a fost pe seama palestinienilor; iar, sfera muncii din țările industrializate a început să fie mai dreaptă și mai generoasă. Lista ar putea continua mult mai mult, dar, mă tem că nu și răbdarea dumneavoastră.

Pentru europenii occidentali din zilele noastre, piatra de hotar a datelor pozitive ale secolului trecut este crearea Pieței Comune care a dus la înființarea Uniunii Europene. În mod evident, este încă departe de a fi structura supranațională unificatoare a Europei Occidentale, atât de dorită de fondatorii ei, dar, este un pas șovăitor și totuși dătător de speranțe, spre mult visata federație a Statelor Europene, care să garanteze, odată pentru totdeauna, pacea în această parte a lumii.

Aceasta poate să pară mai mult un vis, decât ceva factibil, dar chiar dacă ar fi Europa Patriilor imaginată de generalul de Gaulle sau o versiune cisatlantică a Statelor Unite ale Americii, Uniunea Europeană este o foarte posibilă cale a păcii și stabilității pe Vechiul Continent.

Desigur, posibilă nu înseamnă deloc că va fi și ușoară. Căci, pentru a obține unitatea social-politică a Continentului este nevoie, sau a fost nevoie până acum, de voință. Ca și cum nu ar fi suficiente abisalele diferențe economice dintre țările de pe Vechiul Continent, procesul unificator este împiedicat enorm și de diferențele culturale, morale și religioase, care domină încă în Europa.

Și, de vreme ce tot m-am lansat să arăt piesele șiragului de piedici existente în calea creării acestei structuri supranaționale o voi pune pe listă pe cea mai mare dintre ele: egoismul. Mai bine zis, egoismele. Căci, aici își dispută întâietatea egoismele tuturor, de la ambițiile personale, până la încăpățânările retro-naționale, suspiciunile etnice, dar și mulțimea de oportuniști specializați în a pescui în ape tulburi.

Trebuie să ținem seama de egoisme, deoarece reprezintă un element constitutiv al ființelor vii. Nu voi aminti faptul că primul pas evolutiv al primelor ființe vii care au locuit pe planetă a fost canibalismul unicelularelor; a-și mânca vecinul pentru a prospera cu cele mai mici costuri energetice posibile. Așa că voi trece să vorbesc despre o epocă puțin mai modernă: despre Europa de ieri și de alaltăieri. Voi vorbi despre neandertalii care au trăit aici până acum 40.000 de ani, și despre aheii și celelalte triburi care au coborât din nord pentru a popula actuala Grecie și coastele Mării Egee.

Arheologia și mitologia nu au scos la iveală altă conviețuire pașnică a acelor oameni de pe teritorii, la vremea aceea foarte puțin locuite, decât atunci când întâlnirile cu alți locuitori sau vecini aveau loc din an în Paști. Europa de acum 40.000 de ani găzduia vreo cinci milioane de ființe umane. Câteva milenii mai târziu, aheii și ceilalți imigranți veniți din nord nu erau mai mulți decât câteva mii per trib sau neam colonizator sau invadator. Adică, indiferent când au trăit, ființele umane au conviețuit pașnic numai atunci când vecinii lor se aflau în afara contactului direct.

Toată această uvertură la Piața Comună/Uniune Europeană servește încercării de a explica de ce un proiect pe cât de idealist, pe atât de promițător în faza sa inițială, tropăie acum cu alarmante simtome de descompunere. Ideea unei Europe uniforme din punct de vedere social și politic, precum și solidară economic este, în zilele noastre, un spectru trist, care se desface în nord prin brexit, se înneacă cu autoritarism în centrul polono-maghiar și trăznește de corupție în Bulgaria și România.

Ca și cum nu ar fi de ajuns, peste tot problema umanitară a avalanșei de fugari ai foametei și ai războaielor din lumea a treia scoate în evidență sentimentele întregii populații a Europei, chemată să arate un pic de îndurare și solidaritate. Aceasta se întâmplă din cauza celui mai mare defect din naștere al acestui proiect supranațional: menținerea cu orice preț a suveranităților naționale. Imposibilitatea de a depăși acest egocentrism major care a torturat istoria europeană – și nu numai europeană – de-a lungul a peste 3.000 de ani a făcut ca proiectul super-statului continental să se nască cu o minimă expectativă de supraviețuire, deoarece îi lipsesc piese esențiale: o politică socială, fiscală și juridică comună.

Aceasta explică, în parte, faptul că proiectul a fost un succes copleșitor atâta timp cât s-a limitat să fie doar ceea ce spunea numele lui: o piață comună a șase țări foarte asemănătoare în privința bogățiilor lor proporționale, dar, din ce în ce mai nesigure de scara lor de valori morale și culturale și toate șase deopotrivă de interesate să facă parte dintr-o piață fără frontiere cu o monedă comună..și aproape nimic mai mult.

Succesul inițial a făcut să se creadă că procesul de integrare ar putea merge mai departe, dar, mai ales, a evidențiat faptul că ar fi fost foarte periculos să fie o insulă a bunăstării, înconjurată de țări din ce în ce mai sărace, pe măsură ce crește distanța față de nucleul celor șase. Astfel, mai degrabă prin decrete, decât prin construcție, Piața Comună s-a extins cu tot mai puține trăsături de piață și voințe împărtășite, până a ajuns să constituie Uniunea Europeană actuală, acum, pe marginea prăpastiei. Este o Uniune care este o mare ne-uniune economică – să ne reamintim falimentul Greciei – și o rebeliune egoistă, din orice punct am privi-o: xenofobia maghiară, închiderea încăpățânată a Italiei în problema migrației, hiper-naționalismul juridic al Poloniei și României sau îmbufnarea  secesionistă a Marii Britanii, țară care întotdeauna a fost mult mai atlantică, decât europeană…În această enumerare am menționar numai crizele recente și răsunătoare. Abundă semnalele de sfârșit de evoluție politică; semnale că totul a intrat în faza de lichidare. Poate că nu va fi așa, și să dea Dumenezeu ca Bruxelles să găsească oameni și idei noi, pentru a continua cea mai ambițioasă construcție politică din secolul al XX-lea, inițiată cu prea puțin romantica denumire de Piața Comună.

Este posibil, de asemenea, ca acest proces politic să nu fie viabil din cauza esenței ființelor omenești, incapabile  să renunțe la personalitatea lor proprie, la identitatea lor, în favoarea binelul comun general. Unul dintre marile creiere politice ale secolului trecut – generalul Charles de Gaulle – a înțeles acest lucru și, când ciclul exinterilor a ajuns să cuprindă incoporarea Marii Britanii, el a propus, în acel moment, părăsirea căii integrărilor și inițierea altui proiect mai modest și, prin urmare, mai factibil: “Europa patriilor”. Nu ar fi fost o Europă retopită într-o nouă entitate, în schimb ar fi fost o Europă sincronizată și armonizată, iar suveranitățile ar fi continuat să fie protagoniste, într-o ordine superioară acestora. După cum afirma De Gaule, în vremea aceea președinte al Franței, într-o “Europă a patriilor” puteau să conviețuiască în largul lor nu numai britanicii, dar și rușii și celelalte popoare din răsărit. În viziunea sa, “Europa patriilor” urma să primească toate statele continentului, de la Urali până la Atlantic.

Charles de Gaulle

Pentru a încheia această prelegere, voi adăuga două reflecții rapide asupra celui mai negru capitol din istoria secolului al XX-lea: războaiele. În fruntea listei se află prin propriul lor drept cele două războaie mondiale, cele mai aducătoare de moarte din istoria omenirii. Însă, conflicte armate – războaie și lupte ale gherilelor – au avut loc de-a lungul secolelor, peste tot, fără încetare… Secolele XX și XXI nu s-au deosebit prin nimic față de cele anterioare, decât că forța lor de distrugere a fost mult mai mare.

Și, într-o lume care se vroia mai matură, gânditoare și experimentată, acest lucru, teoretic, nu-și mai avea locul. Și totuși, și-a găsit locul, un loc cam prea mare. Nu pot și nici nu intenționez să fac aici o analiză a conflictelor armate și a cauzelor lor. Însă, se cuvine să semnalez că se ajunge la războaie, mai ales, din lipsa unor resurse intelectuale – pentru că există incapacitatea de a găsi alternative la ucideri – și deoarece lipsește generozitatea. Imensa majoritate a conflictelor armate au izbucnit dintr-un egoism pur și dur.

Ambele le avem în gene. Locuitorii planetei de acum 200.000 de ani puteau străbate într-o zi aproximativ 80 de km, însă progresele culturale și tehnice înaintau cu 3 km pe an. Astfel că, în fața eternității egoismului închistat și a violenței ca panaceu social-politic, ajungem invariabil la concluzia că, în secolul al XX-lea, în cel actual sau în secolul al XXX-lea înainte de Hristos, protagoniști al Istoriei au fost întotdeauna ființele omenești…în același fel, în felul lor ! Însă, trecând peste orice fel de piedici și obstacole, în ansamblul ei, lstoria are o tendință pozitivă, spre mai bine.

Iar, acum și aici, cel mai bine este că am terminat de vorbit.

Vă mulțumesc!

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

1918 – 2018, CIEN AÑOS DE VÉRTIGO

El devenir histórico de la humanidad tiene en su conjunto un desarrollo relativamente regular, pero con un proceso de aceleración constante que el siglo pasado alcanzó una velocidad alucinante. Tan grande ha sido esa velocidad – tal, la cantidad de acontecimientos trascendentales – que los testigos de la evolución difícilmente se han percatado de su magnitud.

Y es que el alud de avances, cambios y desapariciones fue abrumador en todas las parcelas de la vida, desde la política y la económica hasta la moral y la científica con un lugar preeminente para la tecnología. Se llegó a la Luna, se dominó la energía nuclear, se generalizó el uso de la informática, se trasplantaron órganos en los hombres y se clonaron otros seres vivos. Y casi olvidados, pero trascendentales fueron el descubrimiento de los antibióticos, los abonos nitrogenados baratos y la “revolución verde”, que ha erradicado las hambrunas de buena parte de la Tierra.

El siglo registró las dos guerras mundiales más mortíferas de la Historia, la desaparición de una escala de valores que había regido el mundo blanco durante siglos. Y también desapareció el colonialismo, el apartheid, así como varios imperios. Se logró la consecución de sueños quiméricos cómo la unificación alemana y la creación del Estado de Israel y se consumió el hundimiento de unos consensos morales que habían sido asumidos – aunque más de boquilla qué de hecho – por el que podríamos llamar “primer mundo” en los siglos inmediatamente anteriores.

Me refiero a que el vertiginoso cambio de las estructuras sociales y de los motores económicos arrasó con toda la estructura moral e intelectual que había sido el colágeno de la sociedad blanca desde el siglo XVIII hasta ahora. Lo relativamente nuevo – relativo, porque el fenómeno tiene antecedentes en la Historia – es que esta vez las sociedades de las distintas naciones viven de los frutos y sobrentendidos de una cultura que ha quedado fragmentada y descompuesta hasta lo irreconocible. También registran estos cien años un sorprendente pasmo político.

Así, en un mundo globalizado no se encuentra el sermón de la montaña por ninguna parte, pese a que es pieza indispensable para la convivencia. Consecuentemente, también se ha confundido la piedad con el derecho absoluto a la sopa boba. Y para terminar de dejar sin brújula a los habitantes de este nuevo mundo, se ha demonizado el criterio de autoridad justamente cuando el abaratamiento de la informática provoca la proliferación de noticias manipuladas y rumores estúpidos, dejando a las masas huérfanas de un punto de referencia seguro; seguro o, por lo menos, razonablemente fiable.

En el ámbito cultural, el siglo XX – y aún más lo que llevamos del XXI – ha sido testigo de la irrupción del inglés como la lengua franca del mundo. El tráfico aéreo y el comercial se hacen en inglés; los hombres de ciencia hablan entre sí en inglés; se canta en inglés; se imprimen las instrucciones de uso en inglés y hasta se pretende vestir, beber, comer y vivir a lo angloamericano… Y al que no le guste, peor para él.

 Tanto cambio social, económico y cultural ha producido casi inevitablemente un pasmo político, sobre todo en Europa. La pulverización del mundo bipolar y el renovado recurso a las armas de las naciones occidentales, del que las guerras de Yugoslavia han sido el ejemplo más claro, ha socavado fuertemente la apuesta por el Estado-nación.

Las causas de este fenómeno son múltiples, demasiadas para el tiempo y las luces de que yo dispongo para debatirlas aquí. Pero salta a la vista que el impacto de la descolonización, el terrorismo urbano, las agudas crisis económicas cíclicas y el abandono de una formación cultural sólida “erga omnes” ha determinado a las nuevas generaciones a desconfiar de los valores heredados y buscar otras vías.

Digo otras vías y no nuevas fórmulas, porque no es nuevo deshacer una empresa fracasada, como en los casos de Checoslovaquia e Yugoslavia, para desmembrarlas en las entidades territoriales anteriores. Ni tampoco es nuevo desconfiar de un responsable que no da respuestas satisfactorias a necesidades básicas. Es decir, la desconfianza de una juventud que se ve condenada al paro o que teme no tener ni siquiera porvenir porque ninguna autoridad defiende el medio ambiente.

Así, en resumen, no es nuevo renegar del Estado nación; situaciones similares se dieron, “mutatis mutandis” ya en los siglos XIV, XIII y XII antes de Cristo. Pero es hasta cierto punto nuevo el síntoma de pasmo: ver que las primeras vías encontradas por las nuevas generaciones a los más que viejos problemas son las ya abandonadas tiempo ha por la Humanidad. Renunciar al Estado-nación para volver a las etnias – como sucede en varias regiones de África – no está dando buenos resultados ni los dio en el pasado. Y África es solo un caso extremo.

Porque en Europa asombra ver como de las ruinas de la URSS nace un Estado que solamente existió en la Edad Media, la República de Moldavia. O como de la Yugoslavia de Milosevic nacen entidades políticas que tuvieron autonomía también en la Edad Media, como el Kosovo o Bosnia Herzegovina.

Tampoco es menor el pasmo que produce ver como las potencias que no dudaron en acabar con la Libia de Gaddafi se desentienden de la saña turca contra la minoría kurda… una minoría que representa casi el 10% del censo nacional.

En realidad, el problema étnico o de las minorías nacionales es ignorado empecinadamente por las mayorías nacionales. En unos casos, por prepotencia; y en otros, por todo lo contrario: por miedo o impotencia latente. Pero en todos los conflictos de este tipo constituye un factor determinante el apego de las clases dirigentes al concepto exclusivo y excluyente del Estado-nación.

Resumiendo, muchísimo – y, por tanto, muy mal –, se puede decir que el siglo XX enterró un mundo. Y con él, su modelo muy precario de convivencia, una escala de valores morales y cierto conformismo fatalista con la sociedad existente que había adoptado la civilización blanca de la época. Menos radical, pero no menos trascendente, fue la desmitificación del comunismo estalinista, del laicismo persa y del militarismo prepotente en demasiadas partes de la Tierra. Las derrotas de Estados Unidos en el Vietnam y de la URSS en el Afganistán acabaron con el mito de los ejércitos invencibles. La contrapartida fue un auge de las guerrillas y, a la larga, del terrorismo en casi todo el Globo.

Me he contagiado de la vorágine del siglo XX y he galopado en esta panorámica de los acontecimientos del siglo pasado. Me explicaré a partir de ahora un poco más despacio y abarcando menos. Porque, para no hacer de esta charla una plaga, me limitaré a hablar de política. Y aunque no tan solo, hablaré sobre todo de política europea, que es la nuestra y nosotros somos tan egocéntricos como los demás… y como siempre.

En el balance del siglo pasado, el capítulo mayor corresponde a las desapariciones. Con la II Guerra Mundial se le dio la estocada final al colonialismo y a la hegemonía blanca en el planeta. Francia, Gran Bretaña y Alemania cedieron la primacía a Estados Unidos, Rusia y China.

Digo Rusia y no Unión Soviética, porque la URSS fue una de las desapariciones más sorprendentes. Y no porque su extinción fuera imprevisible, sino porque el régimen estalinista dominaba como nadie el arte del disimulo, la propaganda y la ocultación y supo tapar con alardes militaristas y proselitismos ideológicos la quiebra de sus estructuras económicas y el desgaste de sus cuadros políticos y motivaciones románticas. La Unión Soviética de finales del siglo XX se parecía a los hidalgos españoles del siglo XVIII, llenos de título de nobleza y oropeles, pero sin nada en el estómago ni en la despensa.

De todas formas, en buena parte la sorpresa se debió también a las ganas de no ver. La polarización ideológica de la “guerra fría” era tal tras la II Guerra Mundial que los comunistas y sus simpatizantes veían sus deseos y no las realidades del llamado “mundo rojo”. Poco después de la muerte de Franco, yo pude viajar como periodista por la República Democrática Alemana y vi en la ciudad de Pausewitz – cerca de la frontera con Polonia – uno de los cuarteles del Ejército soviético de ocupación y me costó mucho creer a mi guía cuando me dijo que eran esto, una caserna militar, ya que yo habría jurado que eran establos. Con decirles a ustedes que las ventanas no tenían cristales, sino que estaban tapadas con papel de diario empapado en grasa…

La Unión Soviética es el caso antagónico al del Imperio Turco que, tras una larga agonía, feneció con la derrota alemana en la I Guerra Mundial. Cómo la Rusia zarista, la Turquía otomana murió convirtiéndose en todo lo contrario de lo que había sido hasta entonces; en el caso turco, durante siglos mientras que el ruso comunista fue de solo 3 generaciones. Pasó de gran potencia, islámica y tradicionalista, a república laica y occidentalizada, amén de nación pesimamente financiada y peor gobernada.

Pero a diferencia de Rusia, que quiere volver al protagonismo histórico por el sendero de un ultranacionalismo ambicioso – pero paciente -, la Turquía de Erdogan y el AKP pretende erigirse ya en la referencia política del Oriente Medio por la senda del islamismo radical y la opresión militar.

A todo esto, el sultanato turco le dejó al mundo en herencia un avispero de naciones mal preparadas y peor avenidas que siguieron recurriendo a la violencia cruel tanto para resolver sus diferencias internas como las internacionales: Los Balcanes. Claro que a la crispación balcánica cooperaron también – y no poco – las potencias occidentales vencedoras en la I y la II Guerra Mundial, que zurcieron y separaron territorios con criterios distantes y abstractos como si los Balcanes fueran otra África colonial a repartirse… aunque en este caso no fueran más que zonas de influencia. Ironías de la Historia: En las guerras de Milosevic, que acabaron con la Yugoslavia de Tito, la intervención militar de las potencias de Europa Occidental no fructificó hasta que entraron en combate las fuerzas estadounidenses – es decir, no europeas – de la OTAN.

No hablo de la extinción del imperio de los Habsburgo porque es muy parecido al caso del sultanato otomano. Quizá con dos grandes diferencias. Una es la herencia geopolítica dejada por ambos imperios; la austriaca resultó menos envenenada. Y la otra es que el rencor de los vencedores de la I Guerra Mundial se cebó en el componente militarmente más fuerte del Imperio Austro-húngaro: Hungría. Los tratados de paz del 1918 como del 1945 fueron cruelmente rencorosos con Hungría.

Menos radicales que esas desapariciones e irrupciones en el escenario histórico han sido muchos de los otros cambios registrados el siglo pasado. Así, por ejemplo, el terrorismo, el fundamentalismo, el populismo y las migraciones masivas son fenómenos de largo recorrido histórico, pero potenciados ahora por la masificación y una globalización social que parece haber alcanzado ya su techo. Todos estos fenómenos impactaron en la historia de los siglos XX y XXI como no lo habían hecho nunca en la Historia, incluyendo las conmociones de las llamadas invasiones de los pueblos de la mar en el siglo XIII antes de Cristo.

Antes que Stalin, Hitler y Mussolini hubo un Sila o un Cromwell. Y antes del terror como arma de guerra – antes que el Septiembre Negro, el FLN argelino, los talibán afganos o los Tupamaros argentinos – Tamerlán, Gengis Kan o los almorávides ya usaban la crueldad para potenciar sus propios ejércitos con el pánico que generaban en sus víctimas potenciales las crueldades de los respectivos soldados. KGB, Gestapo o Stasi son modernizaciones mejoradas de la policía especial del zar Iván el Terrible o de los inquisidores de Torquemada. Pero los espantosos del siglo XX y XXI disponían de unos recursos técnicos y económicos que no podían ni siquiera haber soñado sus predecesores.

Naturalmente, el balance político-militar del siglo XX no es sólo negativo; también hay un relato positivo de esos cien años. Es el que recoge la generalización de políticas sociales, un mayor respeto de las minorías, la potenciación de las legislaciones democráticas y las mejoras tanto jurídicas como económicas del mundo laboral; la erradicación de enfermedades horrendas como la viruela o la poliomielitis  Y en el “haber” político del siglo hay que anotar cuándo y cómo se acabó la división de Alemania y el muro de Berlín; se crearon Estados realmente independientes en el mundo musulmán; los judíos obtuvieron una patria… aunque fuera a costa de los palestinos; y el mundo laboral de las naciones industriales comenzó a ser más justo y generoso. La lista se podría alargar mucho más, pero me temo que la paciencia de ustedes, no.

Para nosotros, los europeos occidentales de hoy en día, el hito de los datos positivos del siglo pasado es la creación del Mercado Común que ha derivado en la Unión Europea. Evidentemente, dista mucho de ser el ente supranacional unificador de Europa Occidental deseado por sus fundadores, pero es un paso titubeante, aunque esperanzador, hacia la soñada federación de Estados europeos que garantice de una vez para siempre la paz de esta parte del mundo.

Quizá hoy eso parezca más quimérico que factible, pero sea como la Europa de las Patrias ideada por el general de Gaulle o como una versión cisatlántica de los Estados Unidos de América, la Unión Europea es un muy posible camino de paz y estabilidad para el Viejo Continente.

Claro que posible no quiere decir ni mucho menos, fácil. Porque para conseguir la unidad sociopolítica del Continente falta, o ha faltado hasta ahora, voluntad. Por si no bastara con las abismales diferencias económicas existentes entre las naciones del Viejo Continente, también dificultan enormemente el proceso unificador las diferencias culturales, morales y religiosas imperantes aún en Europa.

Y lanzado a señalar piezas del rosario de trabas a la creación ese ente supranacional he de poner en la lista a la mayor de todas: El egoísmo. O, mejor dicho, los egoísmos. Porque aquí se disputan la primacía los egoísmos todos, desde las ambiciones personales, hasta los empecinamientos retro nacionales, las suspicacias étnicas y el pulular de los oportunistas especializados en pescar en aguas revueltas.

Y es que a los egoísmos hay que tenerles en cuenta que se trata de un elemento constitutivo de los seres vivos. No voy a recordarles que el primer paso evolutivo de los primeros seres vivos que habitaron el planeta fue el canibalismo de los unicelulares; comerse al vecino para prosperar al menor coste energético posible. Así que pasaré a hablar de una época un poco más moderna: De los moradores de Europa de ayer y anteayer. Hablaré de los neandertales – que vivieron aquí hasta hace 40.000 años – y de los aqueos y demás tribus que bajaron del norte para poblar la Grecia actual y las costas del Egeo.

La arqueología y la mitología no atestiguan más convivencia pacífica de aquellos hombres que en los territorios tan despoblados a la sazón que el encuentro con otros moradores o vecinos se daba de Pascuas a Ramos. La Europa de hace 40.000 años albergaba unos cinco millones de seres humanos. Y unos milenios más tarde, los aqueos y demás inmigrantes septentrionales se contaban por unos pocos millares por tribu o estirpe colonizadora o invasora. Es decir, que fuera cuando fuera, los seres humanos sólo han convivido en paz cuando han tenido a los vecinos fuera de su alcance.

Todo este introito al Mercado Común/Unión Europea viene a cuenta del conato de explicación de por qué un proyecto tan idealista como prometedor en sus inicios está piafando ahora con alarmantes síntomas de descomposición. La idea de una Europa social y políticamente uniforme a la par que económicamente solidaria es hoy en día un triste espectro que se desgaja por el norte con el brexit, se atraganta de autoritarismo por el centro polaco-magyar y apesta en el este por la corrupción que campa a sus anchas en Bulgaria y Rumania.

Y, por si fuera poco, en todas partes la cuestión humanitaria que plantea el alud de fugitivos del hambre y de las guerras del tercer mundo saca a relucir los peores sentimientos de toda la población europea, llamada a un poco de conmiseración y solidaridad. Todo esto sucede ante todo a causa del mayor defecto que ha tenido este proyecto supranacional desde su nacimiento: El mantenimiento contra viento y marea de las soberanías nacionales. La imposibilidad de superar ese egocentrismo mayúsculo que ha torturado la historia europea – y no sólo la europea – a lo largo de más de 3.000 años ha causado que el proyecto del superestado continental naciera con una mínima expectativa de supervivencia por carecer de piezas tan esenciales como una política social, fiscal y jurídica comunes.

Eso explica también en parte que el proyecto fuera un éxito apabullante en tanto y cuanto se limitó a ser solamente lo que su nombre decía: Un mercado común de seis naciones muy parejas en sus riquezas proporcionales, pero cada vez más inseguras de sus escalas de valores morales y culturales e interesadas todas seis por igual en formar parte de un mercado sin fronteras ni aduanas y con una divisa común… y casi nada más.

El éxito inicial incitó a creer que se podría ir a más en el proceso integrador y, sobre todo, evidenció que resultaba peligrosísimo ser una isla de bienestar rodeada de naciones cada vez más pobres a medida que se alejaba del núcleo de los seis. Y así, más por decreto que por construcción, se fue ampliando el Mercado Común poco a poco y con cada vez menos rasgos de mercado y voluntades compartidas hasta llegar a la constitución de la Unión Europea actual que está al borde precipicio. Porque es una Unión que es toda una desunión económica – recuérdese la quiebra griega – y toda una rebelión egoísta, mírese por donde se mire: La xenofobia húngara, la cerrazón en banda italiana en el tema migratorio, el hiper nacionalismo jurídico de Polonia y Rumania o la pataleta secesionista de una Gran Bretaña, nación que fue siempre muchísimo más atlántica que europea…Y en esta enumeración me he limitado a citar tan solo las crisis más recientes y sonadas. Abundan las señales de fin de trayecto político; de que todo ha entrado en fase de liquidación. Quizá – ¡ojalá! – no sea así y Bruselas encuentre gente e ideas nuevas para proseguir en la construcción política más ambiciosa del siglo XX, iniciada con el nada romántico nombre de Mercado Común.

También es posible que este proceso político fuera inviable desde siempre por mor de la esencia de los seres humanos, que son incapaces de renunciar a la propia personalidad, a la propia identidad, en aras de un bien común general. Uno de lo grandes cerebros políticos del siglo pasado – el general Charles de Gaulle – lo entendió así y cuando el ciclo de ampliaciones llegó a pretender la incorporación de Gran Bretaña, él propuso en aquel momento abandonar el camino de las integraciones e iniciar otro proyecto más modesto y por tanto más factible : La “Europa de las patrias”. No iba a ser una Europa fundida en un ente nuevo, pero sí una Europa sincronizada y armonizada en la que las soberanías seguían siendo protagonistas, pero dentro de un orden superior a ellas. Según el, a la sazón presidente francés, en la “Europa de las patrias” iban a poder convivir a gusto no solo los británicos, sino también los rusos y demás europeos del este. En su visión, la “Europa de las patrias” acogería a todos los Estados del Continente, desde los Urales hasta el Atlántico.

Charles de Gaulle

Para acabar esta charla, añadiré dos reflexiones rápidas sobre el capítulo más negro de la historia del siglo XX: Las guerras. La lista la encabezan por derecho propio las dos guerras mundiales, las más mortíferas en la historia de la Humanidad. Pero los conflictos armados – guerras y guerrillas – los ha habido casi sin solución de continuidad a lo largo de los siglos en todas partes. En esto, el siglo XX y el XXI no se han diferenciado de los que le precedieron más que en su poder destructor.

Y en un mundo que pretendía ser ya maduro, pensante y experimentado esto teóricamente no tenía cabida. Pero la tenía, y mucha. Ni puedo ni pretendo hacer aquí un análisis de los conflictos armados y sus causas. Pero es obligado señalar que a las guerras se llega ante todo por falta de recursos intelectuales – por no saber encontrar alternativas a la matanza – y por falta de generosidad. La inmensa mayoría de los conflictos armados surgieron por egoísmo puro y duro.

Lo uno y lo otro lo llevamos los seres humanos en los genes. Los habitantes del planeta de hace 200.000 años eran capaces de recorrer en un día hasta 80 km, pero los avances culturales y técnicos progresaban 3 km por año. Así que, ante la eternidad del egoísmo cerril y la violencia como panacea sociopolítica, uno no tiene más remedio que llegar a la conclusión de que en el siglo XX, el actual o el siglo XXX antes de Cristo, la Historia la han protagonizado siempre los seres humanos…¡de la misma manera, a su manera! Pero, aunque sea a trancas y barrancas, en conjunto, la Historia tiene una tendencia positiva, hacia lo mejor.

Y ahora y aquí, lo mejor es que yo dejo de hablar.

Muchas gracias.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.