Pentru Eugen

De Iubirea ce mă răpi pe mine, mie însumi, și mă prădui/ D’Amors, qui m’a tolu a moi… Un Chrétien de Troyes (Crestiens de Troies), soupirant al Mariei de Champagne… regina sa, sa „dame de Champaigne.” La Dame-Amour… Amor nu mai era zeul, ci… Zeița îndrăgostiților… Ocrotitoarea, Stăpâna… o Venus restituta !). Și nici nu putea fi altfel, de vreme ce meister Crestiens îl avea drept maestru pe Ovidiu însuși, poetul roman al iubirii, din care a tradus în lenga romana, franceza veche. Iar Ovidiu o adora pe Venus… mama lui Cupidon… Cupidon, nu Amor !

De Iubirea ce mă răpi pe mine, mie însumi, și mă prădui
I
De Iubirea ce mă răpi pe mine, mie însumi, și mă prădui
de a mea întreagă ființă, și nu mai vru să mă păstreze pentru sine,
voi a mă plânge astfel: de`acu nainte și pentru totdeauna-i voi îngădui
să facă ce-i va fi pe plac, ce va pofti cu mine.
Și dacă acum nu mă mai pot ține
să nu mă plâng, voi spune și de ce voi a mă tângui:
cei ce-o trădează, o, cum îi văd, destui,
Ades se bucură de-a lor izbândă, fără de rușine,
Când eu dau greș, deși credință îi arăt, în loc să birui.
II
De Iubirea (ca legea-i să și-o preamărească, s-o facă să domnească
și ei să ne supunem !) voiește pe-ai săi potrivnici acum a-i converti,
cuminte-ar fi din partea-i, cum cred, să nu greșească
alor săi și bine-a chibzui.
Și eu – carele nu putui pleca și nicidecum a părăsi
pe cea în fața căreia adânc mă-nclin și-mi e stăpână -, inima-mi, care-i a ei, să o servească
eu i-o trimit, din nou să mi-o primească;
deși deloc nu cred că bine-o pot sluji
de înapoi îi dau doar ce-i al ei de drept: inima-mi, să mi-o tămăduiască.
III
Doamnă, spuneți-mi răspicat de vă e pe plac
să fiu al vostru, ca odinioară.
Dar nu, nu-i cu putință ! Dacă vreodată bine vă știui, și n-o să mă prefac,
Mai degrabă, povară vă sunt vouă, o grea piatră de moară.
Fiindcă voi nu mă vreți ca-ntâia oară
și al vostru sunt în silă doar și știu că vă displac.
Dar, de veți avea vreodată milă de cineva sărac
suferiți-mă, atunci, deși vă sunt povară,
Pentru că nu știu în lume nimănui servi și am să tac.
V
Eu nu băui vreodată din licoarea
ce pe Tristan îl otrăvi, de-o lume-ntreagă cunoscut;
dar, totuși, mai mult ca el iubesc: candoarea-mi
și inima-mi cea tandră și aleasă și buna mea voință m-au făcut.
Ar trebui să fie plăcut să vă slujesc, fiind știut
că de bună voie și nesilit de nimeni rob vă sunt și nu la a cuiva mustrare,
ochilor mei doar le dădui crezare
și doar din vina lor intrai pe-un drum bătut,
din care-n veci ieși-voi și din care, cum până azi căit sau îndoit nu fui, nu este înturnare.
V
Inimă, dacă doamnei mele nu-i ești dragă,
rău îți va fi de o vei părăsi, doar pentru că neiubirea-i te-a durut:
în ale vieții tale zile toate în puterea-i tu să fii, te roagă,
așa te-ai angajat să fii de la-nceput.
Nicicând, de vrei a mea părere, nu vei iubi mai împlinit, mai mult;
să nu te înspăimânte lupta pentru ce-ți e drag sau dragă;
binele-i mai dulce când îl aștepți și după el tânjești, o viață-ntreagă.
Mai dulce-ți va părea și te va desfăta dulceața-i, din el gustând, când îl vei încerca.
VI
Milă aș fi aflat, după cugetul meu,
de ea s-ar fi aflat în cercurile toate
ale lumii, acolo unde-o caut eu;
dar, mai degrabă cred că nu-i. Și de aceea, poate:
nicicând nu fui eu prefăcut și mizerabil și nici nerușinate
gânduri n-avusei s-o rog, cu prefăcătorie, pe doamna mea preadulce, s-o implor mereu:
căci eu o rog și o rog întruna, fără de izbândă, ca pe Dumnezeu,
ca unul care nu știe sluji Iubirea prin prefăcute mângâieri, deșarte,
și făcând glume, râzând, înșelător și batjocoritor și fariseu.

D’Amors, qui m’a tolu a moi

I.
D’Amors, qui m’a tolu a moi,
n’a soi ne me veut retenir,
me plaing ensi, qu’adés otroi
que de moi face son plesir.
Et si ne me repuis tenir
que ne m’en plaigne, et di por quoi:
car ceus qui la traïssent voi
souvent a lor joie venir
et g’i fail par ma bone foi.
II.
S’Amors pour essaucier sa loi
veut ses anemis convertir,
de sens li vient, si com je croi,
qu’as siens ne peut ele faillir.
Et je, qui ne m’en puis partir
de celi vers qui me souploi,
mon cuer, qui siens est, li envoi;
mes de noient la cuit servir
se ce li rent que je li doi.
III.
Dame, de ce que vostres sui,
dites moi se gre m’en savez.
Nenil, se j’onques vous conui,
ainz vous poise quant vous m’avez.
Et puis que vos ne me volez,
dont sui je vostres par ennui.
Mes se ja devez de nului
merci avoir, si me souffrez,
que je ne sai servir autrui.
IV.
Onques du buvrage ne bui
dont Tristan fu enpoisonnez;
mes plus me fet amer que lui
fins cuers et bone volentez.
Bien en doit estre miens li grez,
qu’ainz de riens efforciez n’en fui,
fors que tant que mes euz en crui,
par cui sui en la voie entrez
donc ja n’istrai n’ainc n’en recrui.
V.
Cuers, se madame ne t’a chier,
ja mar por cou t’en partiras:
tous jours soies en son dangier,
puis qu’empris et comencié l’as.
Ja, mon los, plenté n’ameras,
ne pour chier tans ne t’esmaier;
biens adoucist par delaier,
et quant plus desiré l’auras,
plus t’en ert douls a l’essaier.
VI.
Merci trovasse au mien cuidier,
s’ele fust en tout le compas
du monde, la où je la quier;
mes bien croi qu’ele n’i est pas.
Car ainz ne fui faintis ne las
de ma douce dame proier:
proi et reproi sanz esploitier,
comme cil qui ne set a gas
Amors servir ne losengier.

Și… ce cale mai directă duce spre cunoașterea tuturor tainelor lumii decât… iubirea… Dex est charitez/Dumnezeu e iubire… Graalul lui Chrétien: opaițul, lampa cu lumină necreată, candela neadormită…:

Perceval văzu, deodat, că i se arată-n fața-i,
într-o vale, un turn, ivit de nicăieri.
Ce unul mai mândru și mai bine făurit
Pân` la Beirut nu afli, negreșit.
Era din piatră sură și pătrat,
și de alte multe turnuri era înconjurat.
O sală el văzu în fața ăstui turn de apărare
și dinaintea ei, loggiile de intrare.
(…)
Merse spre poartă, hotărât;
și un pod zări, ce fuse coborât
anume pentru el. Când peste pod trecu
valeți veniră să-l primească, trei, la al lor
(…)
domn să-l ducă și senior…
(…)
Doi alți feciori intrară-n marea sală,
sfeșnice-n mâini ținând, cu grijă și sfială,
de aur fin, lucrate cu podoabe smălțuite.
Preafrumoși erau valeții, ce purtau, neprețuite
sfeșnicele dumnezeiește măiestrite.
În sfeșnice ardeau, neadormite,
câte zece lumânări, în fiecare mână scânteind vrăjite.
Un graal purta în ale sale mâini, de-aleasă viță,
intrată o dată cu feciorii, o tânără domniță,
atotfrumoasă și suavă și acoperită din cap până-n picioare
cu cele mai de preț odoare.
De cum păși-năuntru, graalul ce-n mâini ținea
de-ndată începu a lumina.
Lumină orbitoare izbucni atunci și se pierdură
luminile din sfeșnice, ce fură
ca stelele pierind
când se ridică soarele sau luna pe cerul strălucind.
În urma-i venea înc-o domniță c-o tavă de argint.
Graalul ce mergea în față, era, desigur, făurit
din aur fin și lămurit;
Cu nestemate felurite era împodobit,
cele mai scumpe din lumea-ntregă, de neprețuit,
pe mările întinse și pe pământul tot, de negăsit,
pentru că nestematele graalului le-ntrec pe toate, negreșit.

(Scurt fragment din Perceval sau povestea Graalului)

Lors vit devant lui an un val…

Lors vit devant lui an un val/3050
le chief d’une tor qui parut.
L’an ne trovast jusqu’a Barut
si bele ne si bien asise.
Quarree fu, de pierre bise,
si avoit torneles antor.
La sale fu devant la tor,
et les loiges devant la sale.
(…)
Ensi vers la porte s’an va;
devant la porte un pont trova
torneïz, qui fu avalez.
Par sor le pont s’an est alez,
et vaslet corent contre lui,
troi…
(…)
Devant le seignor sont alé;
(…)
Et lors dui autre vaslet vindrent,
qui chandeliers an lor mains tindrent,
de fin or, ovrez a neel.
Li vaslet estoient mout bel,
cil qui les chandeliers portoient.
An chascun chandelier ardoient
Dis chandoiles a tot le mains.
Un graal antre ses deus mains
une dameisele tenoit
et avoec les vaslez venoit,
bele et jointe et bien acesmee.
Quant ele fu leanz antree
atot le graal qu’ele tint,
une si granz clartez an vint,
ausi perdirent les chandoiles
lor clarté come les estoiles
qant li solauz lieve et la lune.
Aprés celi an revint une
qui tint un tailleor d’argent.
Le graal, qui aloit devant,
de fin or esmeré estoit;
pierres precieuses avoit
el graal de maintes menieres,
des plus riches et des plus chieres
qui an mer ne an terre soient;
totes autres pierres valoient
celes del graal sanz dotance.

(Perceval ou le conte du Graal)

Galahad, Bohort și Perceval descoperind Graalul, Sir Edward Burne-Jones, William Morris și John Henry Dearle (1895)

Regele Artur, cavalerii Mesei Rotunde și Graalul. Miniatură de Évrard d’Espinques, Lancelot, 1470

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Aceleași lucruri, ca de obicei Washington, Diana Negre.

Nici interesele economice, nici stabilitatea țării pe plan internațional sau stabilitatea instituțiilor americane nu par a fi motive suficiente pentru ca politicienii să renunțe la pozițiile lor extreme și să deschidă dialogul cu cei care nu gândesc ca ei.
După mai multe cicluri electorale în care tensiunile au tot crescut, se arată mai interesați de înfruntare, decât de consens și, mai ales, să-și sacrifice siguranța și bunăstarea economică, pentru ca „ceilalți” să nu reușească în ceea ce întreprind, sau chiar să fie lipsiți de posibilitatea de a se mai exprima.
În ultimele săptămâni și zile, activitatea politică a țării a arătat cât de ireconciliabile sunt atitudinile ambelor tabere.
Am putea să ne uităm la trei chestiuni care ruinează conviețuirea și buzunarul cetățenilor: „raportul Durham” despre presupusul sprijin rusesc pentru candidatura prezidențială a lui Donald Trump, bugetul național pentru ca guvernul american să-și poată plăti facturile și judecarea – nici mai mult nici mai puțin – a secretarului pentru Justiție, Merril Garland.
Să începem cu raportul Durham, rezultatul a patru ani de investigații duse de un procuror independent, investit cu toate puterile pentru a descoperi dacă, așa cum l-a acuzat Partidul Democrat pe președintele Trump, Rusia a intervenit pentru a-l ajuta să câștige alegerile. Rezultatul a fost pe cât de surprinzător, pe atât de decepționant: politicienii din ambele tabere cred sau nu cred ce se spune acolo, în funcție de crezul lor politici
Republicanii îl percep ca pe o dovadă a exceselor democrate cu un clar abuz de putere, în timp ce democrații îl resping sau văd în el o manevră republicană pentru a-i defăima.
Probabil, din afara țării, lumea vede în acest raport încă o luptă internă, însă este totuși o analiză a unor fapte care au influențat două alegeri americane și au compromis credibilitatea centrelor de securitate, cum sunt FBI – care este, de fapt, poliția națională – și CIA – care ar trebui să promoveze securitatea internațională a țării, fără interferențe politice.
Pentru a-i face pe adepții celor două partide să se înfrunte și mai mult, o congresistă republicană a cerut, nici mai mult nici mai puțin, să fie judecat însuși ministrul Justiției, Merrill Garland, pe care îl acuză că îi urmărește pe republicani în scopuri politice, și, în același timp, îi protejează pe democrați, a căror corupție nu vrea să o vadă.
Iar Garland, nu pare să-și fi pierdut ranchiuna împotriva republicanilor, care i-au închis accesul la Tribunalul Suprem, pentru care fusese numit de președintele democrat de atunci, Obama: Senatul se afla în mâinile democraților și nu i-a luat în considerare candidatura, sub pretextul că alegerile erau iminente. Victoria lui Donald Trump a adus Executivul în mâinile republicanilor ceea ce i-a închis definitiv calea lui Garland.
Însă, cel mai grav lucru pentru consecințele imediate pe care le-ar putea avea este dezbaterea asupra cheltuielilor publice: Partidul Democrat nu vrea în ruptul capului să-i scape controlul asupra bugetului, iar repblicanii nu acceptă o creștere a datoriei naționale.
Nu că n-ar putea SUA să-și plătească datoriile, însă legiuitorii nu cad de acord să mărească bugetul național. Aceste impasuri bugetare sunt un lucru obișnuit atunci când puterea se împarte între două partide: pentru a-și împlini ambițiile politice, fiecare își folosește la maximum posibilitățile de care dispune.
Lucrurile nu ajung niciodată să se înrăutățească prea mult, astfel că SUA tocmai au ajuns la un acord în ultimul moment și își vor plăti datoriile, însă prestigiul internațional al țării are de suferit…dar și buzunarul cetățenilor săi. Ultima dată când s-a mai întâmplat acest lucru, clasificarea datoriei publice a SUA a coborât, ceea ce a dus la scumpirea dobânzilor la operațiile financiare ale țării.
Azi, situația este și mai rea, deoarece Washingtonul nu mai are numai un singur mare rival cum a fost cândva Uniunea Sovietică, ci doi, căci Rusiei i s-a alăturat, între timp, China, care încearcă să-i mineze poziția Americii în contextul mondial.
Puțini americani cred că administrația lor nu va face față angajamentelor ei economice, însă teatrul politic se joacă până la maximum, în cazul acesta până în data de 1 iunie viitor, când se sfârșește în mod oficial termenul pentru aprobarea unei creșteri a cheltuielilor publice.
Președintele Biden, care a fost la reuniunea G7 cu chestiunea aceasta rămasă nerezolvată, a fost nevoit să-și scurteze programul pentru a reveni la Washington și a continua negocierile, în timp ce în capitala americană continuă cacofonia politică.
Căci, pe lângă neînțelegerile obișnuite, țara se îndreaptă spre un nou proces electoral: mai rămâne un an și jumătate până la următoarele alegeri prezidențiale, și ambele partide se pregătesc deja pentru a păstra sau a recupera puterea.
Ca de obicei, cu toate mijloacele de care dispun.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Más de lo mismo Washington, Diana Negre.

Ni los intereses económicos, ni la estabilidad internacional del país o de las instituciones norteamericanas, parecen ser motivos suficientes para que los políticos renuncien a posiciones extremas y se abran al diálogo con quienes no piensan como ellos.
Después de varios ciclos electorales en que las tensiones han ido en aumento, se muestran más interesados en el enfrentamiento que en el consenso -y dispuestos a sacrificar su seguridad y bienestar económicos para que “los otros” no se salgan con la suya, o incluso para que no tengan ni voz ni voto.
En estas últimas semanas y días, la actividad política
del país ha puesto de relieve lo irreconciliables que son las actitudes de ambos bandos.
Podemos fijarnos en tres cuestiones que emponzoñan la convivencia y el bolsillo de los ciudadanos: el “informe Durham” acerca del supuesto apoyo ruso a la candidatura presidencial de Donald Trump, el presupuesto nacional para que el gobierno norteamericano pueda pagar sus facturas y el encausamiento de -nada menos- que del secretario de Justicia, Merril Garland.
Si empezamos con el informe Durham, fruto de cuatro años de investigaciones a cargo de un fiscal independiente, ungido con todos los poderes para descubrir si, como acusaron desde el Partido Demócrata al presidente Trump, Rusia intervino en su favor para ayudarle a ganar las elecciones, el resultado ha sido tan sorprendente como decepcionante: los políticos de ambos bandos lo creen o no según su credo político.
Los republicanos lo ven como una prueba de los excesos demócratas con un claro abuso de poder, mientras que los demócratas lo rechazan y simplemente lo entienden como una maniobra republicana para desprestigiarlos.
Probablemente, desde fuera del país la gente vea este informe como una lucha interna más, pero no se puede olvidar que analiza hechos que influyeron en dos elecciones norteamericanas y que han comprometido la credibilidad de sus centros de seguridad como son el FBI -de hecho es la policía nacional- así como la CIA -que debería encargarse de promover la seguridad internacional del país, sin interferencias políticas.
Al margen de lo que uno pueda pensar sobre el partidismo o la imparcialidad del informe Durham, lo que está en juego es la estabilidad de las instituciones del país.
Para enfrentar más aún a los seguidores de ambos partidos, una congresista republicana ha pedido el encausamiento de nada menos que el propio ministro de Justicia, Merrill Garland, a quien acusa de perseguir a los republicanos con fines políticos, al tiempo que ampara a sus correligionarios demócratas, cuya corrupción no quiere ver.
En cuanto al propio Garland, no parece haber perdido el rencor contra los republicanos que le cortaron el acceso al Tribunal Supremo para el que le nombró el entonces presidente demócrata, Obama: el Senado estaba entonces en manos demócratas y se negaron a considerar su candidatura, alegando que las elecciones eran inminentes. La victoria de Donald Trump puso el ejecutivo en manos republicanas y cerró el camino de Garland.
Pero, quizá lo más grave por las consecuencias inmediatas que puede acarrear es el debate por el gasto público: El Partido Demócrata no quiere dar su brazo a torcer a la hora de controlar el presupuesto, mientras que los republicanos se niegan a aumentar la deuda nacional.
No es que Estados Unidos no pueda pagar sus deudas, es que los legisladores no se ponen de acuerdo para aumentar los límites del presupuesto nacional. Estos impases presupuestarios son habituales cuando el poder se reparte entre dos partidos: para conseguir sus respectivas ambiciones políticas, ambos utilizan al máximo sus posibilidades.
La sangre nunca ha llegado al río y Estados Unidos acaba por llegar a un acuerdo en el último momento y siempre paga sus deudas, pero el prestigio internacional del país sufre….y también el bolsillo de sus ciudadanos. La última vez que esto ocurrió, la clasificación de la deuda pública norteamericana bajó de nivel, lo que encareció los tipos de interés para las operaciones financieras del país.
La situación es todavía peor hoy en día, pues Washington ya no tiene solamente un gran rival como fue otrora la Unión Soviética, sino dos, porque a Rusia se le ha añadido hoy la China, que trata de minar la posición de Estados Unidos en el contexto mundial.
Pocos norteamericanos creen que su gobierno no afrontará sus compromisos económicos, pero el teatro político se extiende hasta el máximo, en este caso el día uno del próximo mes de junio, en que, oficialmente, acaba el plazo para aprobar un incremento del gasto público.
El presidente Biden, que se fue a la reunión del G7 con la cuestión pendiente, tuvo que recortar su programa para volver a Washington y seguir las negociaciones, mientras en la capital norteamericana continúa la cacofonía política.
Y es que, además de los desacuerdos habituales, el país va encarando el nuevo proceso electoral: falta todavía un año y medio para las próximas elecciones presidenciales, pero ambos partidos se preparan ya a repetir o recuperar el poder. Como siempre, por todos los medios a su disposición.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Toți împotriva tuturor Washington, Diana Negre

Disputele politice cresc în SUA din patru în patru ani, în preajma alegerilor pentru Casa Albă, însă, acum, cu un an și jumătate înaintea prezidențialelor, tensiunile politice și sociale sunt la un nivel fără precedent, astfel încât afectează relațiile dintre vecini, dintre prieteni și, mai ales, viața politică a americanilor.
A fost o vreme, nu prea îndepărtată, în care liderii politici lăsau de o parte diferențele lor ideologice și întrețineau relații bune cu membrii partidului rival și, nu de puține ori, republicanii și democrații, după ce răcneau unii la alții în amfiteatru, mergeau împreună la un păhărel. Președinții se mândreau cu faptul că numeau printre miniștrii lor câte un membru al opoziției, iar unele portofolii erau încredințațe unor persoane neafiliate la vreun partid politic.
Însă, în Congresul SUA, asemenea lucruri nu se mai întâmplă: dezacordurile politice devin respingeri personale și chiar descalificări, atât personale, cât și profesionale.
Este posibil ca unii cititori să creadă că situația aceasta este rezultatul președinției polemice a lui Donald Trump, însă, probabil, Trump a fost mai degrabă o consecință decât o cauză a acestor dispute.
De fapt, în vremurile de început ale republicii americane, nu era necesar și nici un lucru obișnuit să faci parte din vreun partid. Din contra, primii americani considerau că pe teritoriul lor trebuiau să se țină departe de jocurile politice europene, ca modalitate de a se feri de războaie și corupție.
Însă evoluția politică de zi cu zi a avut și de partea aceasta a Atlanticului aceleași consecințe ca în patriile de origine ale imigranților. Acum, datorită rapidității comunicațiilor, creșterii demografice și diferențelor dintre modelele de societăți, partidele politice au dobândit mult mai multă forță.
Însă, nu numai aceste două partide, cel Democrat și cel Republican, au rol important în viața politică, ci și diferiții guru din interiorul acestor formații, care sunt atât de porniți unii împotriva celorlalți în interiorul aceluiași partid, cât și împotriva celor din opoziție.
Să semnalăm, pentru a putea continua, că, în SUA, culorile au semnificații exact invers decât ale noastre: albaștrii sunt progresiștii, iar cei roșii sunt conservatorii. În plus, „liberalii” n- au nimic comun cu ceea ce înseamnă liberalism în Europa, căci reprezintă stânga din partidele lor. Singurul lucru care este la fel pe ambele maluri ale Atlanticului sunt noțiunile de stânga și dreapta.
Astfel, o vreme au existat „blue dog democrats” („câinii democrați albaștri”), care, contrar a ceea ce ne-ar face numele lor să credem, nu erau mai „albaștri” decât ceilalți colegi ai lor din partid, ci se situau mai spre centru și erau mai dispuși să ajungă la compromisuri.
Acest grup există și acum, însă are un număr mic de membri și chiar s-a scindat, la începutul acestui an, pentru un lucru minor cum este schimbarea numelui: nu voiau să se mai numească nici câini și nici albaștri, ci „democrați cu bun simț” însă, cum se știe, nu toată lumea are bun simț… astfel că nu și-a schimbat nici numele, și nici grupul nu a rămas întreg.
Moderația de care dădeau dovadă și faptul că se situau la centru făcea ca ei să fie interlocutori ideali ai republicanilor, un fel de punte între ambele partide. Însă, azi, de abia dacă se mai aude vorbindu-se de ei, deoarece moderația este o amintire din alte vremuri.
Nici în sectorul roșu, lucrurile nu merg mai bine: se acuză unii pe alții că sunt „rinos” (Republican in Name Only, republicani numai cu numele, care se țin de minciunele), în timp ce rino-șii deplâng radicalismul conservator al celorlalți.
Înfruntarea a crescut treptat și, în plus, are coordonate geografice: în centrele urbane, unde locuitorii se mândresc cu nivelurile lor de pregătire academică, domnesc ideile progresiste cu puțină toleranță pentru cei care au alte idei, căci singura explicație pe care o găsesc pentru diferența de opinii pare a fi ignoranța rivalilor lor.
Însă, asemenea dezacorduri au existat întotdeauna, iar noutatea constă în virulența de acum, care se poate datora rapidității cu care se transmit, în prezent, ideile prin mijloacele de comunicare. Unii consideră că acest curent a început în timpul președinției lui Bill Clinton.
Și nu pentru că ar fi avut poziții radicale, căci, ca toți democrații din sud, Clinton era un democrat de centru. Însă, nu a câștigat cu o majoritate a electoratului, deoarece a venit la Casa Albă cu numai 43% din voturi. Dacă l-a învins pe președintele republican de atunci, George Bush, victoria sa nu s-a datorat vreunei majorități obținute, ci faptului că voturile pentru republicani s-au risipit între Bush, cu aproape 38% și Ross Perot, cu 19%, un candidat aparent independent, însă care a apelat la voturile alegătorilor republicani.
Printre democrați, tendințele radicale s-au manifestat în timpul președinției lui Barak Obama, primul președinte negru, însă nici el nu reprezenta pozițiile radicale. Obama era un „negru-alb”, adică nu venea din păturile sărace, deoarece mama sa era albă și l-a trimis la cea mai bună școală privată din Hawaii. Însă, componenta rasială a trezit expectative revanșiste care au cuprins toate sectoarele progresiste.
Intoleranța se află acum peste tot. Un exemplu este incidentul din Comitatul Loudoun, în împrejurimile Washingtonului, unde un grup organizat sub numele de „Loudoun Love Warriors” (războinicii care iubesc Loudoun-ul), a reacționat cu multă ostilitate la plângerile unui domn împotriva promovării tendințelor homosexuale în școală: oștile „iubirii”, desigur homosexuale, au anunțat că vor încerca să obțină concedierea acelui domn de la locul său de muncă și că același lucru li se va întâmpla și celor care îl sprijină, pentru ca „viața lor să se ruineze și niciodată să nu mai găsească vreun loc de muncă.”
Și nu e vorba numai de politică, căci în toată țara domnește râca și răzbunarea: imigranții sunt respinși de negri, deoarece se tem că își pierd ajutoarele publice, universitarii nu se înțeleg cu muncitorii, homosexualii nu se înțeleg cu cei care preferă cu un partener de sex opus, muncitorii cu intelectualii, polițiștii cu sectoarele marginale. Și toate acestea se întâmplă, destul de des, cu violență, cu tensiuni care ajung în stradă, unde, uneori, e periculos să ieși, deoarece există riscul să fii atacat de cineva care se răzbună pe un necunoscut din cauza unei jigniri reale sau imaginare.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Todos contra todos Washington, Diana Negre

Las desavenencias políticas aumentan en Estados Unidos cada cuatro años en vísperas de las elecciones cuatrienales para la Casa Blanca, pero ahora, año y medio antes de los comicios, el aumento de las tensiones políticas y sociales no tiene precedentes: hoy afecta las relaciones entre vecinos, entre amigos y, especialmente, la vida política norteamericana.
Hubo una época, no muy lejana, en que los líderes políticos dejaban de lado sus diferencias ideológicas y tenían buenas relaciones con miembros del partido rival y no era raro ver reunidos a republicanos y demócratas tomando una copa después de haber vociferado unos contra otros en el hemiciclo. Los presidentes tenían a gala nombrar entre sus ministros a un miembro de la oposición e incluso algunas carteras fueron a quienes no militaban en ningún partido.
Pero, en el Congreso de Estados Unidos esto ya no existe: para la mayoría de los congresistas o senadores los desacuerdos políticos se convierten en rechazos personales y hasta en una descalificación, personal como profesional.
Quizá algunos lectores crean que esta situación es producto de la polémica presidencia de Donald Trump, pero probablemente Trump fue más bien una consecuencia que una causa de las desavenencias.
En realidad, en los primeros tiempos de la nueva república americana, la pertenencia a un partido no era necesaria ni habitual. Al contrario, los primeros americanos consideraban que en su territorio se mantendrían alejados de la politiquería europea, como manera de protegerse de guerras y corrupción.
Pero el día a día político tuvo a este lado del Atlántico las mismas consecuencias que en las madres-patrias de los inmigrantes. Ahora, con la rapidez de las comunicaciones, el crecimiento demográfico y las diferencias entre los modelos de sociedad, los partidos políticos han adquirido mucha más fuerza.
Pero no son tan solo estos partidos, Demócrata y Republicano, los que protagonizan el quehacer político, sino también los diversos gurus dentro de estas formaciones, a veces tan enfrentados entre sí dentro del mismo partido, como pudieran estarlo con su oposición.
Antes de seguir, señalemos que los colores americanos van al revés que los nuestros: los azules son progresistas y los rojos conservadores. Y los “liberales” no tienen nada que ver con la definición europea, sino que son la izquierda de su partido. Lo único que compartimos a ambos lados del Atlántico, es el concepto de izquierda y derecha.
Así, durante un tiempo existieron los “blue dog democrats” (“perros azules demócratas”), quienes, contrariamente a lo que su nombre induce a pensar, no eran más “azules” que sus correligionarios, sino más de centro y dispuestos al compromiso.
Este grupo sigue existiendo, pero tan solo tiene unos pocos miembros e incluso se escindió a principios de año por una cuestión tan improbable como el cambio de nombre: ya no querían llamarse ni perros ni azules, sino “demócratas con sentido común” pero, como tantas veces recuerda el refrán, el sentido común no es común….y ni el nombre se cambió ni el grupo se mantuvo íntegro.
La moderación y el centrismo los hacía interlocutores ideales de los republicanos, algo así como un puente entre ambos partidos. Pero apenas se oye hablar de ellos hoy, porque la moderación es un recuerdo de otras épocas.
En el sector rojo, las cosas no van mucho mejor: los unos acusan a los otros de ser “rinos” (Republican in Name Only, es decir, unos republicanos de mentirijillas) mientras que los rinos lamentan el radicalismo conservador de los otros.
El enfrentamiento ha ido creciendo poco a poco y tiene además unas coordenadas geográficas: en los centros urbanos, cuyos residentes presumen de sus grados académicos y su sofisticación, imperan las ideas progresistas con escasa tolerancia para quienes no comulgan con ellas, pues la única explicación que encuentran para la diferencia de opiniones parece ser la ignorancia de los rivales.
Pero estos desacuerdos siempre han existido y lo nuevo es la virulencia actual que puede achacarse a la rapidez de las comunicaciones y la velocidad con que se transmiten las ideas. También hay quienes piensan que esta corriente empezó a partir de la presidencia de Bill Clinton.
Y no porque él tuviera posiciones radicales, pues como casi todos los demócratas sureños, Clinton era un demócrata de centro. Pero no ganó por una mayoría del electorado, pues llegó a la Casa Blanca con tan solo el 43% de los votos. Si se impuso al entonces presidente republicano, George Bush, no fue por la mayoría obtenida, sino porque el voto republicano se dividió entre el casi 38% de Bush y el 19% de Ross Perot, un candidato en teoría independiente, pero que apelaba a los votantes republicanos.
Entre los demócratas las tendencias radicales se manifestaron durante la presidencia de Barak Obama, el primer presidente negro que tampoco representaba posiciones radicales. Obama era un “negro-blanco”, es decir que no venía de sectores pobres, sino que su madre era blanca y lo mandó a la mejor escuela privada de Hawaii. Pero el componente racial destapó expectativas revanchistas que se fueron extendiendo por todos los sectores progresistas.
La intolerancia se encuentra ahora en todo. Un ejemplo es el incidente en el Condado de Loudoun, en las afueras de Washington, donde un grupo organizado bajo el nombre de “Loudoun Love Warriors” (los guerreros del amor de Loudon), reaccionó con una hostilidad intensa a las quejas de un señor por el fomento de las tendencias homosexuales dentro de la escuela: las huestes “del amor”, seguramente homosexuales, anunciaron que tratarían de que despidieran a ese señor de su puesto de trabajo y que lo mismo ocurriera a cuantos le apoyaban para “arruinar su vida y que nunca más vuelvan a encontrar empleo”.
Y no se trata solo de la política, sino que en todo el país domina la greña y el revanchismo: a los inmigrantes los rechazan los negros pues temen perder ayudas públicas, los académicos no se entienden con los obreros, los homosexuales con los que prefieren al otro sexo, los obreros con los intelectuales, los policías con sectores marginales. Y todo esto se manifiesta a menudo con violencia, con tensiones que llegan a la calle, donde a veces es peligroso simplemente caminar, ante el riesgo de verse atacado por alguien que se venga en un desconocido por alguna ofensa real o imaginada.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Același film Washington, Diana Negre

Cele două partide din SUA, atât cel al președintelui, cât și cel din opoziție, sunt prinse într-un joc care se tot repetă de ani buni, atunci când Casa Albă și Congresul nu sunt controlate de același partid, și anume: e paralizată aprobarea bugetului național, fiecare din ele sperând că-și va avansa programul propriu împotriva celuilalt partid, și cu semi-garanția că va atrage atenția presei din țară și din străinătate.
În presa națională, știrea e preluată în funcție de orientarea politică: alarmist și cu editoriale apocaliptice în mijloacele de informare favorabile guvernului, sau cu bucurie în cele care sunt de partea opoziției, într-un joc aproape teatral, deoarece atât Casa Albă, cât și cele două partide știu că țara nu va rămâne fără bani pentru a-și onora angajamentele, și pe cele internaționale și cele de acasă și că, astfel, în mod sigur, se va ajunge la un acord înainte de a fi prea târziu.
Acum, când Camera Reprezentanților e controlată de republicani, opuși unei Case Albe și unui Senat democrat, vedem din nou același film, care răsună în presa din toată lumea, deoarece mulți din corespondenții de presă se află de puțin timp aici,și cred tot ce se spune în declarațiile alarmiste ale partidelor.
Sunt declarații cu conținut și cu scop politic. Și cu atât mai mult anul acesta, deoarece țara se îndreaptă spre alegerile prezidențiale și generale, care vor avea loc peste 18 luni, fără ca vreunul dintre cele două partide să fi prezentat, până acum, un lider atrăgător: atât președintele Biden, cât și rivalul său republican, fostul președinte Donald Trump, sunt, deocamdată, cei mai puternici candidați și nu numai că nu mai au har în fața opoziției și a alegătorilor independenți, dar nu-și mai entuziasmează nici măcar coreligionarii din propriul partid.
Biden se bucură de respectul pe care partidul îl arată președintelui, în timp ce Trump, în mod surprinzător, continuă să atragă un mare număr de adepți, cu toată plecarea lui tumultuoasă de la Casa Albă, de acum trei ani, și în ciuda riscului de a se vedea implicat în noi procese pentru infracțiuni financiare sau pentru felul în care a acționat după alegerile care l-au adus pe Biden la putere.
Dar și acest risc este mai degrabă mai mare în articolele de presă care apar în țară și în afară, decât în tribunalele americane. Se pare că Trump este primul candidat prezidențial din istoria SUA care își face campanie electorală cu toate că este implicat într-un proces penal. Însă, Constituția îi permite, deoarece nu le închide calea spre alegeri celor inculpați.
E greu de înțeles faptul că o țară bogată și dezvoltată, cu 350 de milioane de locuitori, să aibă niște candidați la președinție atât de problematici, mai ales în afara țării, însă o glumă pe care aproape orice străin o aude când sosește în această țară este că „noi, americanii afirmăm că oricine poate ajunge să fie președinte… lucru demonstrat tot la patru ani.”
Este posibil -și chiar probabil- ca la apariția acestui comentariu, bătălia pentru buget să se fi rezolvat ca de obicei, pe baza unor concesii cosmetice care permit tuturor să se considere învingători.
Sigur este că, trezoreria americană este tot mai slăbită din cauza unui buget necontrolat, rezultat al unei politici duse timp de ani și agravată de cheltuielile – necesare dar și de prisos -ale pandemiei.
Cifrele pot să alarmeze ușor: deficitul bugetar este de aproape 3 bilioane de dolari, cu toate că, acum 25 de ani, când președinte era democratul Bill Clinton, practic, nu mai exista niciun deficit. Datoria publică a fost atât de mare doar în vremuri de război, și nu în războaie relativ mici pentru capacitatea militară a țării, ci în eforturi enorme cum a fost cel din cel de al Doilea Război Mondial, când a depășit 285 de miliarde. Proporțional, se poate compara cu datoria federală de acum, care depășește 30 de bilioane.
Diferența e mare, iar situația este mult mai rea în prezent, decât acum 80 de ani: dacă procentajul datoriei este azi asemănător cu cel de atunci, perspectivele de a o achita sunt mult mai mici în prezent, în bună parte deoarece, în toți acești ani, trezoreria americană și-a tot asumat angajamente „sfinte” față de veteranii săi (care sunt mulți în urma războaielor din Vietnam, Afganistan și a diferitelor campanii africane), față de Asigurările Sociale și asistența medicală pentru pensionari, cunoscută sub numele de „Medicare.”
Aceste trei sectoare consumă nici mai mult nici mai puțin decât două treimi din buget, iar restul se împarte în bugetul pentru Pentagon, administrația publică și serviciul datoriei, care, în prezent, este de 5% din bugetul total.
Datoria acumulată tot crește, astfel că se apreciază că veniturile totale ale guvernului dacă depășesc 4 bilioane, ceea ce ar acoperi mai mult sau mai puțin angajamentele menționate mai sus, iar cheltuielile care nu fac parte din aceste angajamente măresc deficitul cu aproape 2 bilioane pe an, adică, vor fi deficite mari tot timpul, care vor slăbi finanțele publice și posibil chiar poziția SUA în lume.
Se evidențiază această posibilitate în miza cu China, o țară cu mai puține angajamente militare internaționale și care beneficiază enorm în urma deschiderii piețelor pentru produsele sale.
Pentru președintele Biden, cel mai bine ar fi ca interesul populației să se concentreze pe alte probleme, cum ar fi personalitatea lui Trump, protestele de la Capitoliu de acum trei ani sau războiul din Ucraina, care, aici, este prezentat din perspectiva cea mai bună. Adică, mai bine să se vorbească despre orice, însă nu și despre realitățile politice și economice actuale, și, în niciun caz, despre el în calitate de candidat.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

La misma película Washington, Diana Negre

Los dos partidos norteamericanos, tanto el del presidente como de la oposición están enfrascados en un juego repetido a lo largo de los años, cuando la Casa Blanca y el Congreso no están controlados por el mismo partido: paralizar la aprobación del presupuesto nacional, con la esperanza de avanzar el programa propio en contra del partido contrario -y con la casi garantía de atraer la atención de la prensa nacional y extranjera.
En la prensa nacional, la noticia es recogida de manera distinta según la orientación política: con alarma y editoriales de tendencia apocalíptica por los medios favorables al gobierno, vista con alegría en los favorables a la oposición, en un juego casi teatral pues tanto la Casa Blanca como ambos partidos saben que el país no se quedará sin dinero para atender sus compromisos internacionales y mucho menos los de dentro de casa, de forma que se llegará a un acuerdo antes de que sea demasiado tarde.
Ahora, que la Cámara de Representantes está controlada por los republicanos, opuestos a una Casa Blanca demócrata con el apoyo de un Senado del mismo partido, volvemos a ver la misma película, que también resuena en la prensa de todo el mundo, seguramente porque muchos corresponsales llevan poco tiempo en el país y se creen las declaraciones alarmistas de los partidos.
Son declaraciones de contenido y objetivo político. Y todavía más este año, pues el país se apresta las elecciones presidenciales y generales en 18 meses, sin que ninguno de los dos partidos haya presentado hasta ahora a un líder atractivo: tanto el presidente Biden, como su rival republicano y ex presidente Donald Trump, son por ahora los candidatos más fuertes y no solamente tienen poco atractivo para la oposición y los votantes independientes, pero ni siquiera entusiasman a la mayoría de sus correligionarios.
En el caso de Biden,es por la deferencia que el partido da al presidente,y en el de Trump por su sorprendente capacidad de seguir atrayendo a gran número de seguidores,a pesar de su tumultuosa salida de la Casa Blanca hace tres años y el riesgo de que se vea envuelto en nuevos procesamientos por cuestiones económicas o por su actuación después de las elecciones que llevaron a Biden al poder.
También este riesgo es mucho mayor en los artículos periodísticos dentro y fuera del país, que en los tribunales norteamericanos. Pero no se puede descartar que Trump sea el primer candidato presidencial en la historia norteamericana que hace campaña a pesar de verse envuelto en un caso penal contra él. Pero puede hacerlo porque la Constitución no cierra el camino electoral a los encausados.
Que un país rico y desarrollado, con 350 millones de habitantes, tenga unos candidatos presidenciales tan problemáticos resulta difícil de entender, especialmente fuera de Estados Unidos, pero un chiste que casi todos los extranjeros oyen al llegar a este país, es que “los norteamericanos decimos que cualquiera puede llegar a presidente…y lo demostramos cada cuatro años”
Es posible -y hasta probable- que a la hora de aparecer estas líneas la batalla presupuestaria se haya resuelto como siempre, a base de algunas concesiones cosméticas que permitan a todos cantar victoria.
Lo que es seguro, es que el erario norteamericano se vea cada vez más debilitado por un presupuesto descontrolado, fruto de una política fraguada a lo largo de los años y agravada por los gastos -necesarios y superfluos- de la pandemia
Las cifras pueden alarmar fácilmente: el déficit presupuestario ronda ahora los 3 billones de dólares, aunque hace tan solo 25 años, cuando era presidente el demócrata Bill Clinton, había desaparecido prácticamente. La deuda pública tan solo ha sido tan alta como ahora en épocas de guerra, y no de guerras relativamente pequeñas para la capacidad militar del país, sino para el esfuerzo gigantesco que representó la Segunda Guerra Mundial, cuando supero los 285 mil millones. Proporcionalmente a la economía nacional, es algo semejante a la deuda federal de ahora, que supera ya los 30 billones.
Pero la diferencia es grande, y es mucho peor si comparamos la situación actual con la de casi 80 años atrás: si el porcentaje de la deuda es semejante hoy al de entonces, las perspectivas de saldarla son mucho menores hoy, en buena parte porque, en todos estos años, el erario norteamericano ha ido contrayendo compromisos “sagrados”, con sus veteranos (que en este país son muchos después de las guerra del Vietnam, Afganistán y diversas campañas africanas), la Seguridad Social y la atención médica a los jubilados, conocida como “Medicare”.
Estos tres apartados consumen nada menos que dos tercios del presupuesto y el resto se ha de repartir entre el presupuesto del Pentágono, la administración pública y el servicio de la deuda, que en estos momentos corresponde aproximadamente al 5% del presupuesto total.
La deuda acumulada aumenta, pues se estima que los ingresos totales del gobierno apenas superaran los 4 billones, lo que más o menos corresponde a los compromisos antes mentados y los gastos que no forman parte de estos compromisos aumentan el déficit en casi 2 billones al año, es decir, hay que prever déficits elevados permanentes, que irán debilitando las finanzas públicas y posiblemente la posición de Estados Unidos en el mundo.
Ya se apunta a esta posibilidad en el envite con China, un país con menos compromisos militares internacionales y el gran beneficiario de la apertura de los mercados para sus productos.
Para el presidente Biden, lo mejor es que el interés popular se centre en otras cuestiones, como la personalidad de Trump, las protestas del Capitolio hace tres años o la guerra de Ucrania que aquí se presenta desde la mejor perspectiva posible. Todo mejor que hablar de las realidades políticas y económicas del momento, especialmente de la personalidad del candidato.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Se caută candidat prezidențial Washington, Diana Negre

Mai rămâne un an și jumătate până la alegerile din SUA și mai mult de opt luni până la începerea oficială a campaniei, cu obișnuita serie de alegeri primare în diferite state, timp în care, se pot întâmpla multe. Deocamdată, însă, totul indică o repetare a campaniei din anul 2020, cu aceeași rivali la președinție, adică, actualul chiriaș al Casei Albe, Joe Biden, și fostul președinte, Donald Trump.
Așa cum se întâmplă de obicei în lupta electorală din această țară, Biden va avea rivali puțini și slabi, deoarece se află pe post, însă lui Trump i-au apărut, deja, câțiva politicieni care îi vor face concurență, pe lângă unul dintre ei cu care se înfruntă aproape zilnic, cu toate că, în mod oficial, încă nu e candidat.
E vorba de guvernatorul de Florida, Ron DeSantis, pe care îl preferă mulți republicani, deoarece este cu 30 de ani mai tânăr decât Trump și este o personalitate mai reconciliantă. Cu toate acestea, candidatura sa nu va fi ușoară, deoarece sistemul electoral american nu permite ca doi candidați ai aceluiași partid să fie rezidenți în același stat. Ori, tocmai acest lucru se va întâmpla, deoarece Trump, care timp de decenii a locuit în New York, s-a mutat, de curând, în Florida.
Problema cea mare este faptul că Trump, cu toată respingerea pe care o întâmpină în mari sectoare ale populației, are sprijin popular aproape de două ori mai mare decât DeSantis, oricât e nesiguri ar fi indicatorii în această etapă a campaniei.
Pe de altă parte, DeSantis apelează la voturile conservatoare din Florida, stat în care a crescut populația datorită impozitelor mici și climatului economic favorabil, însă este îndoielnic ca pozițiile sale să fie tot atât de populare și în alte locuri din țară. Una dintre ele este în legătură cu avortul, pe care l-a limitat ca fiind posibil doar până în a șasea săptămână de sarcină, pierzând în felul acesta sprijinul unor personaje cu bani, pe lângă respingerea care îi vine din partea unor mari sectoare care favorizează legalitatea avortului până într-un stadiu foarte avansat al sarcinii.
DeSantis are probleme și în privința politicii internaționale, deoarece a adoptat o poziție mai nuanțată decât cea a partidului său și a țării, în general, referitoare la războiul din Ucraina, dând de înțeles că nu-i va oferi guvernului de la Kiev sprijinul entuziast și abundent pe care îl primește acum din partea administrației Biden.
Și atât timp cât acolo nu mor soldați americani, deoarece Washingtonul acționează de la distanță fără să desfășoare trupe, ci doar trimite arme și bani, războiul poate să fie popular în continuare într-o țară în care interesul și cunoașterea situației internaționale sunt limitate.
Ceilalți candidați republicani nu par deocamdată să atragă multă lume, și întrucât este vorba de personaje în general bine cunoscute, este greu de imaginat că vor fi surprize.
În privința democraților, marea preocupare este senilitatea evidentă a lui Joe Biden precum și îndoielile că va fi capabil să stea în fruntea țării până în 2024, când va avea 85 de ani, în cazul în care va câștiga. Dacă nu va putea să rămână în funcțe, americanii se vor vedea conduși de fosta senatoare din California, Kamala Harris, care, până acum, nu a arătat că ar avea aptitudini pentru funcția de președinte.
Biden a anunțat, săptămâna aceasta, că va candida din nou. Anunțul a trezit puțin entuziasm în afara cercului său de colaboratori. În mod sigur acești colaboratori sunt guvernanți ne-aleși și le-ar plăcea să continue această situație. Anunțul lui Biden a surprins prin discreția cu care a fost făcut, căci a durat puține minute, iar el nu a apărut direct în fața camerelor de televiziune.
Alegătorii vor fi nevoiți să cântărească puținele avantaje și multele inconveniente ale ambilor candidați și chiar ar putea da speranțe unora care nu le-au avut niciodată în campaniile prezidențiale americane: candidații independenți, a căror unică misiune a fost, până acum, să aducă victoria aspiranților din celălalt partid…care, acum, ar putea fi doi, un independent cu tendințe progresiste pentru a-i salva pe democrați de la săraca opțiune pe care o reprezintă Biden și celălalt, conservator, pentru a face același lucru cu republicanii lui Trump.
Dacă nu apar alți candidați, perspectiva unui viitor guvern american este puțin promițătoare, o situație care nu-i poate bucura mult pe americanii interesați de situația din țara lor, însă care, probabil, place la Beijing și la Moscova, deoarece China ar putea să-și sporească influența, iar Rusia capacitatea de a ieși în câștig din răboiul cu Ucraina.
Între timp, americanii sunt cu gândul la alte lucruri: la fel ca restul lumii, se luptă cu o inflație mare, cu o tranziție în piața muncii, precum și cu noile provocări tehnologice pe care le aduce dezvoltarea și cursa înarmării.
Moment nu prea bun pentru un cârmaci care nu are o destinație clară.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Se busca candidato presidencial Washington, Diana Negre

Falta todavía un año y medio para las elecciones norteamericanas y más de ocho meses hasta que oficialmente comience la campaña con la habitual serie de primarias en diversos estados norteamericanos, tiempo en que pueden ocurrir muchas cosas pero, de momento, todo apunta a una repetición de la campaña de 2020, con los mismos rivales para la presidencia de Estados Unidos, es decir, el actual ocupante de la Casa Blanca, Joe Biden, y el expresidente, Donald Trump.
Como es tradicional en la lucha electoral de este país, Biden tendrá pocos y débiles rivales, pues está ejerciendo el cargo, pero a Trump le han salido ya varios políticos que le harán la competencia, además de uno con el que ya se enfrenta casi diariamente, aunque oficialmente no sea candidato.
Se trata del gobernador de Florida, Ron DeSantis, a quien muchos republicanos prefieren porque es 30 años más joven que Trump y tiene una personalidad más conciliadora. A pesar de ello, su candidatura no será fácil: en primer lugar, el sistema electoral norteamericano no permite que dos candidatos del mismo partido sean residentes del mismo estado, precisamente lo que ocurriría en este caso pues Trump, quien vivió durante décadas en Nueva York, trasladó, no hace mucho, su residencia a Florida.
Pero este no es el único ni mucho menos el principal problema, sino que Trump, a pesar del rechazo que genera en grandes sectores de la población, casi dobla a DeSantis en apoyo popular, por mucho que en esta etapa de la campaña los indicadores no son fiables.
Por otra parte, DeSantis apela a los votos conservadores de Florida estado que ha añadido población debido a su baja fiscalidad y clima económico favorable, pero es dudoso que algunas de sus posiciones sean tan populares en otros lugares del país. Una de ellas se refiere al aborto, que ha limitado hasta la sexta semana de embarazo, lo que ya le ha provocado la pérdida de apoyo por parte de algunos personajes con bolsillos profundos, aparte del repudio de grandes sectores que favorecen la legalidad del aborto hasta muy avanzado el embarazo.
También tiene DeSantis problemas en cuanto a política internacional, pues toma una posición más matizada que la del resto de su partido y en general del país, en cuanto a la guerra de Ucrania, lo que hace pensar que no daría al gobierno de Kiev el apoyo entusiasta y abundante que ahora recibe de la administración Biden.
Y mientras allí no mueran soldados norteamericanos, porque Washington actúa desde lejos sin desplegar tropas y tan solo envía armas y dinero, la guerra puede seguir siendo popular en un país donde el interés y el conocimiento de la situación internacional es limitado.
El resto de los candidatos republicanos no parece por ahora atraer a mucha gente y, como se trata de personajes bien conocidos en general, es difícil imaginar que haya sorpresas.
En cuanto a los demócratas, la gran preocupación es la senilidad evidente de Joe Biden y las dudas en cuanto a su capacidad de mantenerse al frente del país hasta 2024, cuando tendría ya 85 años en el caso de que ganara. De no poder seguir en el cargo, los norteamericanos se verían gobernados por la ex senadora de California, Kamala Harris, quien, hasta ahora, no ha dado indicación alguna de tener aptitudes para el cargo.
Biden anunció esta semana pasada que repetirá candidatura, lo que generó poco entusiasmo fuera de su círculo de colaboradores, seguramente porque estos colaboradores son gobernantes no elegidos a los que tan solo les puede gustar que continúe esta situación. Incluso el anuncio de Biden sorprendió por su discreción, pues duró pocos minutos y él no apareció directamente ante las cámaras.
Los votantes habrán de sopesar las escasas ventajas y los muchos inconvenientes de ambos candidatos e incluso podrían dar esperanzas a quienes nunca las han tenido en las campañas presidenciales norteamericanas: los candidatos independientes, cuya única misión hasta ahora ha sido dar la victoria a los aspirantes del otro partido…que en este caso podrían incluso ser dos, un independiente de tendencias progresistas para salvar a los demócratas de la pobre opción que representa Biden y otro, éste conservador, para hacer lo mismo con los republicanos con respecto a Trump.
Si no aparecen otros candidatos, la perspectiva de futuro gobierno norteamericano es poco halagüeña, una situación que no puede alegrar mucho a los norteamericanos que se interesan por su país, pero probablemente hace frotarse las manos a Pekín y su aliado ruso, quienes podrían aumentar, el uno su influencia y el otro su capacidad de salir airoso de la guerra de Ucrania.
Entre tanto, los norteamericanos tienen la cabeza en otras cosas: Como casi el resto del mundo, siguen luchando con una inflación alta, la transición en los mercados laborales y los nuevos desafíos tecnológicos que les trae el desarrollo y la carrera armamentista.
Mal momento para un timonel sin un rumbo claro.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Kavafis în anul 1928, la 65 de ani. Amintindu-și, poate, de un iubit pasager. Un efeb alexandrin -„dumnezeiește de frumos” (περικαλλής) – pe care-l iubise, poate, câteva după-amiezi sau nopți, într-o cameră sordidă de hotel…, trei ani la rând… până când moartea i l-a răpit. Cumplit de nedrept…

Așadar, un epitaf… din seria epitafurilor sale de efebi și din seria de Zile din…, serie de numai 5 poeme.

Un tânăr care nu avusese norocul efebilor din vechea Alexandrie să fie întreținuții vreunui aristocrat, să aibă alaiuri de admiratori, să poarte cununi de lauri ca atleți… ai frumuseții și frumusețea lor de tânăr zeu să rămână lumii, nemurită în statui și portrete.

Și pe al cărui trup dumnezeiesc îl cumpărase ocazional… când tânărul își dorea o cravată de duminică, mai scumpă, sau o cămașă mov, poate culoarea lavandei…

E limpede că poetul nostru trăia în două lumi, în două Alexandrii, cea veche, a Marii Biblioteci și a Efebilor de lux, a Ptolemeilor și a învățaților, pe care-i place s-o reconstituie și unde adoră să se refugieze din când în când, și cea în care se născuse, a administrației și a birourilor guvernamentale, a prostituției mizere, a cafenelelor și hotelurilor murdare și a viciului… chinuit și acela.

Zile din 1909, ’10, și ’11

Era fiul unui marinar – om sărman și necăjit
(dintr-o insulă din Marea Egee).
Muncea la un fierar. Hainele-i erau vechi.
Pantofii de lucru, rupți, de mai mare mila.
Mâinile-i erau pătate de rugină și ulei.

Seara, după ce închidea prăvălia,
dacă-și dorea mult ceva,
vreo cravată mai scumpă,
vreo cravată de duminică,
sau dacă văzuse-ntr-o vitrină vreo
cămașă frumoasă, mov,
și tare și-o dorea,
își vindea trupul pentru un taler sau doi.

Mă-ntreb, în antichitate,
avu Alexandria cea faimoasă vreun tânăr atât de dumnezeiește de frumos,
Un băiat mai desăvârșit ca el – care s-a dus ?
Nu i-au făcut statuie, se-nțelege, nici tablou;
l-a doborât prea repede munca grea
din dugheana veche a fierarului;
l-au pierdut bețiile și desfrâul mizer,
chinuit al oamenilor simpli.

Μέρες του 1909, ’10, και ’11

Ενός τυραννισμένου, πτωχοτάτου ναυτικού
(από νησί του Αιγαίου Πελάγους) ήταν υιός.
Εργάζονταν σε σιδερά. Παλιόρουχα φορούσε.
Σχισμένα τα ποδήματά του της δουλειάς κι ελεεινά.
Τα χέρια του ήσαν λερωμένα από σκουριές και λάδια.

Το βραδινό, σαν έκλειε το μαγαζί,
αν ήταν τίποτε να επιθυμεί πολύ,
καμιά κραβάτα κάπως ακριβή,
καμιά κραβάτα για την Κυριακή,
ή σε βιτρίνα αν είχε δει και λαχταρούσε
κανένα ωραίο πουκάμισο μαβί,
το σώμα του για ένα τάλιρο ή δυο πουλούσε.

Διερωτώμαι αν στους αρχαίους καιρούς
είχεν η ένδοξη Αλεξάνδρεια νέον πιο περικαλλή,
πιο τέλειο αγόρι από αυτόν – που πήε χαμένος:
δεν έγινε, εννοείται, άγαλμά του ή ζωγραφιά·
στο παλιομάγαζο ενός σιδερά ριχμένος,
γρήγορ’ απ’ την επίπονη δουλειά,
κι από λαϊκή κραιπάλη, ταλαιπωρημένη, είχε φθαρεί. [1928]

Iată ce scria (Kavafis – cel născut într-o familie de negustori avuți din capitala Bizanțului) într-o notă din 1908 (Note de poetică și morală):

Îmi place și mă mișcă frumusețea oamenilor din popor, a tinerilor săraci. Sclavi (servitori ?), muncitori, mici funcționari din comerț, funcționari (vânzători ?) din magazine. Este răsplata, ai spune, pentru toate lucrurile care le lipsesc. Munca multă și mișcarea multă le fac trupurile delicate și simetrice. Sunt aproape întotdeauna grațioși. Fețele lor, fie albe când muncesc în magazine, fie arse de soare când muncesc în aer liber, au o culoare plăcută, poetică. Cu totul altfel sunt tinerii bogați, care sunt bolnăvicioși și care put în mod natural, care au pungi de grăsime și pete de la prea multă mâncare și băutură și de la puful (în care sunt crescuți). Ai spune că pe fețele lor umflate sau zbârcite se vede urâțenia furturilor și prădăciunilor de la cei pe care i-au moștenit și de la cei din care se trag.

Să-l fi urmărit vina de a se fi născut într-o familie înstărită, unde a cunoscut efporia (εὐπορία), adică bunăstarea ?

Zile din 1909, ’10, și ’11 a avut, la început un alt titlu: Un muncitor la fierărie, de 22 de ani – «Ένας εργάτης σιδεράδικου, 22 ετών», la care poetul a renunțat. Iată manuscrisul care cuprinde două file: poemul față/verso, o filă, și cîteva scurte note, a doua filă:

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Un Shakespeare atât de îndrăgostit de frumusețe… de efebie… și atât de speriat de bătrânețea umilitoare, distrugătoare a splendorii divine a trupului tânăr, a frumuseții îmbătătoare…

Shakespeare și omul shakespeare-ian, îmbătat de erosul și de statuile grecilor… de frumusețea bărbatului cu chip de zeu… și a kouros-ului…

Ce trist îl face ideea că omul ar fi în război cu bătrânețea: numai metafore militare: anii cei mulți (40 puteau fi sfârșitul unei vieți!) care-l asediază, tranșeele (noi am fi spus brazde), câmpul frumuseții care trimite la câmpul de bătaie.

Un Shakespeare care nu poate concepe sfârșitul, pierderea, moartea frumuseții (ochii duși în fundul capului… trimit la o hârcă !): de unde un fel de reparație consolatoare: fiul, oglinda tatălui. Tatăl renăscut, regăsit în fiu, în care-și mai trăiește o dată splendoarea tinereții… Salvarea frumuseții, frumusețea perpetuă.

Un lamento, plângerea pierderii pentru totdeauna a celei mai minunate comori a unui bărbat (… și a unei femei), frumusețea… crede el…

Dar cine să fie acest bărbat în care Shakespeare s-a pierdut cu totul… De-al cărui chip nu se mai satură a-l contempla, visa, adora…?

Un curtean ?

Statutul i-l descrie un singur cuvânt, strecurat ca din întâmplare: livery, livreaua. Și, desigur, metaforele militare. Poate-i un om al reginei, deci un curtean, dar de rang inferior. Sau un oștean. Sau omul de încredere/de arme al vreunui nobil de la curte, un bărbat aflat… în slujba…

Livery, livreaua, este o uniformă: haina slujbașului, a micului curtean, a servitorilor/ slujitorilor, valeților, vizitiilor. Chiar și a pajilor. O purtau oamenii/prietenii/soldații regelui/nobilului. Cei care aveau… un stăpân… Care slujeau o casă sau un blazon.

Livreaua era emblemă, un simbol, insignia/însemnele stăpânului… Însemna livrare, alocație: (de mâncare, provizii, haine, plată, stipendiu…). Haina livrată slujitorului de către stăpân…

Livery a intrat în engleză, pe la 1.300, din franceza veche: livere (liveree/livrée): rație alocată servitorilor (de vin, bere, carne, haine…).

Și e important de știut că, așa cum o arată sensul cuvântului, începând cu secolul al XVI-lea, livreaua o purtau doar oamenii cu un statut inferior, pentru că nobilii primeau bani să și-o facă… pe gustul lor…

Ce multe ne spune acest superb și trist sonet despre cea mai mare tristețe a lui Shakespeare: moartea frumuseții bărbatului în floarea vârstei…

Sonnet 2

When forty winters shall beseige thy brow…

When forty winters shall beseige thy brow,
And dig deep trenches in thy beauty’s field,
Thy youth’s proud livery, so gazed on now,
Will be a tatter’d weed, of small worth held:
Then being ask’d where all thy beauty lies,
Where all the treasure of thy lusty days,
To say, within thine own deep-sunken eyes,
Were an all-eating shame and thriftless praise.
How much more praise deserved thy beauty’s use,
If thou couldst answer ‘This fair child of mine
Shall sum my count and make my old excuse,’
Proving his beauty by succession thine!
This were to be new made when thou art old,
And see thy blood warm when thou feel’st it cold.

***
Sonetul 2

Când patruzeci de ierni fruntea-ți vor fi împresurat…

Când patruzeci de ierni fruntea-ți vor fi împresurat,
Și adânci tranșee îți vor fi săpat în câmpul frumuseții tale,
Când mândra-ți livrea a tinereții – până deunăzi privită cu nesaț, cu dor nemăsurat -,
Fi-va doar zdrențe, o pălămidă fără niciun preț, respingătoare, ce nu mai are căutare:
De te vor întreba unde se duse toată a frumuseții tale floare,
Unde comoara-ți neatinsă a zilelor cu soare, dorință și vigoare,
Să le răspunzi că-n ai tăi ochi se duseră – ochi care
Adânc se scufundară în găvane –
Ar fi o laudă săracă și o rușine atot-devoratoare.
Cu mult mai mult te-ar prețui de le-ai răspunde la-ntrebare
cum știut-ai folosi nespusa-ți frumusețe, odată răpitoare: „Încununare
a vieții mele-i acest frumos copil al meu, sumă a sumelor, averea-mi cea mai mare,
și pentru bătrânețea-mi o dulce împăcare,”
Adeverind că a ta e frumusețea lui, moștenitoarea frumuseții tale !
Înseamnă dar că tu, cel de acum, bătrân, prin el ești iarăși tânăr, renăscut,
Că vezi cum sângele din nou ți-e cald (la el în vine), când pe-al tău îl simți că-ngheață și-i stătut.

Kouros, marmură de Paros, aprox. 530 î. Hr., Anavissos (Ανάβυσσος), Attica, Grecia. Statuia funerară a tânărului Kroisos, purtând inscripția: Oprește-te și-l plângi pe răposatul Kroisos, la mormântu-i. Mâniosul Ares viața-i scurtă, pe când lupta cu apărătorii (astrei cetăți, ăstui pământ… ?)

***

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

O gogoașă politică Washington, Diana Negre

Majoritatea americanilor se declară-și într-adevăr așa sunt-moderați, din punct de vedere politic, iar cei care se definesc ca „independenți” sunt din ce în ce mai mulți. Totuși, cei care fac politică sunt, pe zi ce trece, tot mai polarizați.
Dacă urmărim mijloacele de informare, mai ales televiziunile, vedem că majoritatea posturilor de radio, ziarele și televiziunile care sunt de partea Partidului Democrat nu-i sprijină pozițiile moderate, ci pe cele extreme, cunoscute sub denumirea de „woke”, în timp ce puținele mijloace de informare conservatoare par a fi hotărâte să-și compenseze numărul redus cu un zel tot mai mare.
Politicienii își ascut ghearele apropiindu-se de extremele partidelor lor pentru a nu fi catalogați de „rinos” (“Republican in Name Only”, adică, niște prefăcuți și nu niște conservatori autentici), iar ceilalți, democrații, să nu fie percepuți ca slăbuți și urmăriți cu îndârjire de elementele cele mai vocale-și extremiste-ale progresiștilor.
Teama de atacurile „woke” explică, în parte, transformarea lui Joe Biden, un candidat care promitea să negocieze dinspre centru și să atragă adepți, proprii și străini, prin politica sa inclusivă, dar care, odată ajuns la Casa Albă, a devenit un președinte militant în aripa extremă a partidului.
Căci, acest „wokism” se dovedește a fi tot mai agresiv, iar, în rândurile democraților, mulți se tem că vor fi etichetați ca slăbuți sau, mult mai rău, că nu sunt adevărați progresiști, adică, un fel de „rinos”, în versiunea stângii.
Progresiștii democrați sălășluiesc de ceva timp în centrele universitare, practic ocupate în totalitate de universitari care se întrec în a se poziționa tot mai spre stânga și care își influențează studenții. Aceștia sunt, oricum, un teren deja fertilizat, conform zicalei „cel ce nu este de stânga în tinerețe, nu are inimă”. În cazul americanilor, cea de a doua parte a zicalei: „iar cel care e de stânga și la bătrânețe nu are minte”, nu se potrivește, deoarece tocmai profesorii, în marea lor majoritate de patruzeci și cincizeci de ani, sunt cei care îi îndeamnă pe cei tineri să adopte poziții tot mai radicale.
Sunt chiar și unii oameni în vârstă celebri care militează în rândurile progresiștilor, așa cum este miliardarul din lumea finanțelor, George Soros, care, la cei 93 de ani ai săi, se menține activ în apărarea cauzelor democrate, sau și mai discretul și mai bogatul miliardar newyorkez, Michael Bloomberg, (la cei 82 de ani ai săi, este, prin comparație, un flăcăiaș) și, cu toate că nu apără poziții extreme, se străduiește din răsputeri să promoveze politici de stânga.
De fapt, apartenența la un partid sau altul, nu ne arată prea bine care sunt convingerile politicienilor, căci ei se orientează mai mult după cum bate vântul, care de o bună bucată de vreme suflă spre progresiști.
Nu a fost așa întotdeauna, cum a fost cazul lui Donald Trump, care a intrat în cursa prezidențială ca republican, deoarece nu a fost loc pentru el în structurile democrate. Trump a fost membru al Partidului Democrat timp de opt ani, din 2001, până în 2009, și la fel s-a întâmplat și cu fii săi: aceștia nu au putut să voteze în favoarea tatălui lor în alegerile primare din 2016… deoarece nu au avut timp suficient să-și schimbe carnetul de partid, în care figurau ca democrați. Era prea târziu să se facă republicani chiar înaintea alegerilor primare.
Convertirea la conservatorism a lui Trump s-a putut datora și exceselor stângii, căci și alte persoane cunoscute, chiar în mod tradițional democrate cum sunt negrii, au trecut în tabăra adversă, deoarece nu au digerat noile tendințe extremiste, considerând că republicanii sunt un rău mai mic.
Nici în tabăra conservatoare nu domnește moderația, sau cel puțin nu dă această impresie, deoarece mijloacele de informare își dedică cea mai mare a timpului detalierii pozițiilor extreme, iar comentatorii moderați sunt puțini… căci, cu moderație nu trezesc niciun interes.
Uitându-ne la candidați, vedem că moda momentului se află în extreme: printre democrați, nu sunt aspiranți declarați la președinție, deoarece este probabil ca Biden să încerce să repete mandatul, astfel că ne așteptăm ca actuala tendință spre extremism să continue.
Printre republicani, cei care domină sunt fostul președinte Trump și, la mare distanță, guvernatorul de Florida, Ron De Santis, care are avantajul că este mult mai tânăr (la cei 45 de ani ai săi, aproape că este un bebeluș în comparație cu ceilalți), însă nici el nu militează printre republicanii de centru. Cu toată popularitatea pe care o are în Florida și a bunelor rezultate pe care le obține în sondaje, De Santis se află mult în urma lui Trump. Însă, valoarea acestor rezultate este limitată deoarece alegerile sunt încă departe.
Dacă partidele nu au clare nici perspectiva și nici programele lor, nici publicul nu pare a fi mai bine orientat, deoarece, în aceste momente, sondajele dau avantaje minime celor trei candidați, Biden, Trump și De Santis. Avantaje egale pentru oricare dintre candidații republicani.
Realitatea poate fi foarte diferită și foarte favorabilă pentru Biden: dacă De Santis i se impune lui Trump în alegerile primare republicane, este posibil ca fostul președinte să nu renunțe la aspirațiile sale și să se prezinte ca independent, iar acest lucru va diviza votul republican (ca în 1992, cu candidatura primului președinte Bush) oferind asfel o victorie amplă actualului președinte, un om care, probabil, nu guvernează, fiind doar un figurant în ceea ce pare a fi cel de al treilea mandat al fostului președinte Obama.
Dacă este așa, Obama își demostrează adevăratele sale afinități politice, pe care le-ar fi ascuns la alegerile din 2008 și 2016, pentru a-și atrage marea masă de voturi moderate ale țării, de care nu mai are nevoie acum pentru a guverna din umbră și își poate urma ideile mai progresiste pe care le-a apărat în viața sa politică, înainte de a fi președinte.
În marginea acestor ipoteze, rămâne clar că americanii trăiesc într-o gogoașă politică, în care golul îi revine centrului pe care îl ocupă majoritatea populației, în timp ce forța politică s-a deplasat spre extreme, acolo unde se află politicienii și minoritățile radicalizate.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Un donut político Washington, Diana Negre

La mayoría de los norteamericanos se declara -y lo es- políticamente moderado y quienes se definen como “independientes” son cada vez más, pero los que ejercen la política parecen estar crecientemente polarizados.
Si seguimos los medios informativos, especialmente las televisiones, vemos que la mayoría de radios, diarios y televisiones son seguidores del Partido Demócrata y que no apoyan sus posiciones moderadas sino las más extremas, conocidas como “woke”, mientras que los pocos medios conservadores parecen decididos a compensar su escaso número con un celo cada vez mayor.
En cuanto a los políticos, han de afilarse las uñas atrayendo a los extremos de su partido para no correr el riesgo de que unos los llamen “rinos” (“Republican in Name Only”, es decir, de mentirijillas y no auténticos conservadores) y a los otros, los demócratas, los tilden de tibios y sean perseguidos con saña con los elementos más vocales -y extremistas- de la progresía.
El temor ante los ataques “woke” quizá explique en parte la transformación de Joe Biden, un candidato que prometía negociar desde el centro y atraer a propios y extraños con su política inclusiva, convertido al llegar a la Casa Blnca en un presidente que parece militar en el ala extrema del partido.
Porque este “wokismo” se muestra cada vez más agresivo y en las filas demócratas muchos temen que los tilden de tibios o, mucho peor, de no ser auténticos progresistas, es decir, algo así como los “rinos”, pero en versión de izquierda.
Hace ya tiempo que la progresía demócrata reside en los centros universitarios, prácticamente copados por catedráticos que compiten por situarse más a la izquierda que cualquier otro y que influyen en los estudiantes, quienes de todas formas son ya un terreno abonado, según el antiguo dicho de que “el que no es de izquierdas cuando es joven, no tiene corazón”. En el caso americano, sin embargo, no se aplica la segunda parte del dicho de que “el que sigue siéndolo cuando envejece no tiene cabeza”, porque son precisamente los profesores, cuarentones o cincuentones en su mayoría, quienes estimulan a los jóvenes hacia posiciones más y más radicales.
También hay algunos célebres ancianos que militan en las filas de la progresía, como el multimillonario del mundo de las finanzas George Soros que a sus 93 años se mantiene activo en defensa de causas demócratas, o el más discreto y todavía más millonario, el financiero neoyorkino Michael Bloomberg, (a sus 82 abriles es en comparación un mozalbete) y, aunque no defiende posiciones extremas, pone un enorme empeño en fomentar políticas de izquierda.
En realidad, la pertenencia a uno u otro partido no nos indica demasiado cuáles son las convicciones de los políticos, pues más bien se inclinan en el sentido del viento, que desde hace ya tiempo sopla hacia la progresía.
Pero no siempre es así, como en el caso de Donald Trump, quien probablemente entró en la carrera presidencial como republicano porque no encontró un camino en las estructuras demócratas. Trump fue miembro del Partido Demócrata de Nueva York durante ocho años, desde 2001 a 2009 y otro tanto ocurría con sus hijos: no pudieron votar por su padre en las primarias de 2016…porque todavía no habían tenido tiempo de cambiar el carnet del partido y figuraban como demócratas. Era demasiado tarde para cambiarse a republicanos antes de las primarias.
También podría ser que la conversión conservadora de Trump se debiera a los excesos de la izquierda, pues otras personas conocidas, incluso tradicionalmente demócratas como son los negros, se han pasado de partido porque no comulgan con las nuevas tendencias extremistas y consideran a los republicanos un mal menor.
Lo cierto es que en el sector conservador tampoco impera la moderación, o al menos no da esta impresión porque los medios informativos dedican la mayor parte del tiempo a detallar posiciones extremas y los comentaristas moderados son pocos…porque de ser moderados generarían poco interés.
Un vistazo a los candidatos basta para ver que la moda del momento está en los extremos: entre los demócratas no hay aspirantes que se pronuncien interesados en la presidencia porque parece probable que el presidente Biden trate de repetir mandato, de forma que cabe esperar que la actual tendencia hacia el extremismo continúe.
Entre los republicanos, quienes más dominan son el ex presidente Trump a quien sigue muy de lejos el gobernador de Florida, Ron De Santis, quien tiene las ventajas de ser mucho más joven (a sus 45 años, casi un bebé comparado con los demás), pero desde luego no milita entre los republicanos de centro. A pesar de su popularidad en Florida y de buenos resultados en encuestas que proyectan las probabilidades de ganar, De Santis va muy por detrás de Trump en las encuestas a las que hay que reconocer un valor limitado porque las elecciones están todavía muy lejos.
Si ambos partidos no tienen claro ni el panorama ni sus programas, tampoco el público parece mucho mejor orientado pues, en estos momentos, las encuestan dan ventajas mínimas a los tres principales candidatos, es decir, Biden, Trump y De Santis, con ventajas para cualquiera de los candidatos republicanos.
La realidad puede ser muy distinta y muy favorable a Biden: si De Santis se impone a Trump en las primarias republicanas, es posible que el ex presidente no renuncie a sus aspiraciones, sino que se presente como candidato independiente, lo que dividiría el voto republicano (como ocurrió en 1992 con la candidatura del primer presidente Bush) y daría así una amplia victoria al actual presidente, un hombre que probablemente no gobierna, sino que hace de figurón para lo que en realidad parece ser el tercer mandato del ex presidente Obama.
De ser así, Obama estaría demostrando sus verdaderas afinidades políticas que habría ocultado en las elecciones de 2008 y 2016 para ganarse a la gran masa de votos moderados del país, a la que ya no necesita para gobernar desde la sombra y puede seguir las ideas más progresistas que había defendido en su vida política anterior a la presidencia.
Al margen de estas hipótesis, queda claro que los norteamericanos están viviendo en un donut político, donde el vacío corresponde al centro que ocupa la mayoría de la población, mientras que la fuerza política se ha desplazo a los extremos, donde están los políticos y las minorías radicalizadas.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Același Shakespeare… hărțuitor ! Frustrat ! Tentatorul… Cel care duce în ispită… Seducătorul care nu primește ce cere ! Tema Lăsatei/Diatei/Testamentului… ne arată, poate, că poftea la vreun ajutor de notar, poate chiar la un notar…

Sonnet 4

Unthrifty loveliness, why dost thou spend
Upon thyself thy beauty’s legacy?
Nature’s bequest gives nothing but doth lend,
And being frank she lends to those are free.
Then, beauteous niggard, why dost thou abuse
The bounteous largess given thee to give?
Profitless usurer, why dost thou use
So great a sum of sums, yet canst not live?
For having traffic with thyself alone,
Thou of thyself thy sweet self dost deceive.
Then how, when nature calls thee to be gone,
What acceptable audit canst thou leave?
Thy unused beauty must be tomb’d with thee,
Which, used, lives th’ executor to be.

Sonetul 4

La ce bun atâta frumusețe, când splendoarea ce ți-a fost lăsată
Pe tine doar o risipești ? Natura moștenire ți-o lăsă, (ca pe-o comoară),
Dar Ea nimic nu dă, nicicând, ci numai cu-mprumut, și-atunci, odată,
Și darnică fiind, celor darnici ca ea-mprumută, cu asupra de măsură. Atuncea, dară,
De ce, avar frumos, (ca un semeț), nesocotești
Al ei potop de daruri ție dăruite, să le dăruiești ?
Cămătar sărac, la ce-ți vor folosi, aste domnești
Averi peste averi, de vreme ce nu știi să trăiești ?
Doar tu cu tine treabă ai, te cumperi și te vinzi pe tine însuți ție, și atunci, într-una,
Tu singur pe tine te-amăgești și pe-al tău prea-dulce sine.
Cum (vei răspunde), dar, când fi-va timpul, natura
Să te cheme la-al său sân ? Ce lași în urma-ți ? Ce bilanț ? Cu tine
Frumusețea ție dăruită și, vai, nefolosită, intra-va în mormânt.
De folosită ar fi fost, ar fi trăit vie, de-a pururi, executor să-ți fie, pe pământ.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Noul război rece Washington, Diana Negre

„Aceasta îi revine lui Itamaraty”, spunea, acum câțiva ani, unul dintre candidații prezidențiali, atunci când l-au întrebat despre relațiile internaționale ale Braziliei.
Itamaraty este palatul din Brasilia, capitala țării, unde se află Ministerul de Externe al Braziliei, iar afirmația candidatului arăta că prioritatea sa era să câștige alegerile și să se ocupe, atât în calitate de candidat, cât și ca viitor președinte, de afacerile interne ale țării sale: problemele internaționale trebuiau să rămână în seama experților în afaceri externe.
Pentru orice diplomat american, o asemenea atitudine e de invidiat, dată fiind practica președinților de a-i premia cu posturi de ambasadori pe cei care l-au ajutat în campaniile lor electorale și de a-i pune pe experți în posturi secundare. În funcție de aportul lor la campania electorală, prietenii politici sunt trimiși la ambasade de mai mare sau mai mică importanță.
Această diferență dintre SUA și multe alte țări, atunci când sunt luate în considerare relațiile lor internaționale, este nu numai o caracteristică a vieții politice americane și a sistemului de finanțare a campaniilor electorale, ci și o consecință a locului pe care SUA îl ocupă în lume, încă din secolul trecut: nu numai că este țara cu cea mai mare pondere economică, dar este, de asemenea cea mai mare putere militară, la mare distanță de orice rival, în ambele aspecte.
Este adevărat că SUA au pierdut poziții față de alțe țări, mai ales în domeniul economic, căci, acum, nu mai este unicul gigant, așa cum era în urmă cu 80 de ani. Ba chiar se înfruntă cu o concurență din ce în ce mai mare din partea Chinei.
Competiția a crescut și în domeniul militar, căci, cu toate că Uniunea Sovietică, care amenința cu arsenalele sale atomice, s-a dizolvat atunci când a încetat Războiul Rece, Rusia de azi continuă să dispună de o mare capacitate pentru a lansa un atac atomic, iar China a crescut, atât din punct de vedere economic, cât și militar, reprezentând o amenințare în ambele aceste două domenii.
Și totuși, Washington continuă să fie capitala primei puteri din lume…cu toate că atât în interiorul țării, cât și în afara ei lumea e conștientă că această țară trebuie să-și reconsidere poziția internațională și să-și readapteze strategiile.
Însă, a face aceste lucruri este mult mai dificil decât acum 70 de ani, când administrația americană a adoptat recomandările NSC 68, un document ultra secret de 66 de pagini, redactat de departamentele de Apărare și Afaceri Externe, document care a constituit fundamentul ideologic al Războiului Rece și care a dominat politica externă americană, de la președintele de atunci, Harry Truman, și până în 1991, când s-a destrămat Uniunea Sovietică.
NSC-68 azi nu mai servește la nimic, însă, nevoia de a-l înlocui este evidentă: acum, sunt alți actori, dar amenințarea unui nou război nu a dispărut, iar americanii se confruntă cu un nou război rece, cu riscuri la fel de mari sau chiar mai mari decât acum 70 de ani.
Pericolele de război persistă, iar ambițiile posibililor rivali ai Americii sunt, poate, și mai mari. În plus, acești rivali sunt acum mult mai puternici decât era URSS în urmă cu 70 de ani și, mai ales, acum există doi rivali: alături de Rusia, care își păstrează arsenalele atomice și nu a renunțat nici la mașinăria sa de război, vine și China, noua mare putere care, la forța ei economică îi adaugă o tot mai mare capacitate militară, pretinzând un loc pe harta supraputerilor, pe care consideră că îl merită, datorită nivelului său economic și numărului mare al populației țării.
Cel care trebuie să facă față acestor provocări este președintele SUA, atât cel de acum, cât și cel care va fi ales peste un an și jumătate. Atât Biden, cât și posibilii săi rivali la președinție, trebuie să-și pregătească o campanie electorală pe probleme interne, cât și o politică externă adaptată la noile realități.
În domeniul relațiilor externe, atât în timpul campaniei electorale cât și la Casa Albă, provocarea nu este expusă în fața publicului, astfel că unii au impresia că mandatarii actuali nu știu prea bine cum va fi politica lor externă, nici față de Moscova și nici față de Beijing.
Chinezii par a fi un pericol nou în fața căruia nu sunt indicii că SUA și-ar spori apărarea, iar Rusia din rival a devenit inamic, datorită politicii americane de a extinde NATO.
În plus, Rusia și China s-au apropiat și mai mult pentru a se opune Statelor Unite, formând un front unit mult mai puternic decât posibilii inamici din vremea Războiului Rece. Sunt motive pentru a bănui că starea de alertă maximă decretată în Pacific, vinerea trecută, pentru forțele ruse, face parte din această colaborare cu China, în mod deosebit în niște momente în care tensiunile dintre Washington și Beijing au crescut din cauza Taiwanului, până într-atât, încât în SUA există temerea că China ar putea lansa o operație împotriva Taiwanului.
Este posibil ca cei care vor candida la președinție în alegerile de anul viitor să intenționeze să stabilească o nouă politică internațională, însă, deocamdată, nu semnalează și nu declară nimic în acest sens.
Dinamica electorală americană aproape că-i obligă să se concentreze pe chestiuni interne, cum sunt impozitele, delincvența sau avortul, însă poderea internațională a SUA impune ca președinții lor să-și orienteze eforturile spre menținerea păcii în lume, care, în acest caz și din punctul lor de vedere, necesită menținerea superiorității militare a Pentagonului.
Poate, atunci când va veni la Casa Albă, noul președinte va orienta eforturile echipei sale spre chestiunile internaționale, însă, până acum, niciunul dintre candidați, nici chiar actualul președinte, nu a arătat vreun interes special pentru ceea ce se întâmplă în afara granițelor țării.
Este un risc pe care țara cu cea mai mare pondere economică și militară din lume nu și-l poate permite, nici consecințele pe care le-ar putea avea pentru cei 350 de milioane de americani, și nici pentru mult mai multele milioane ale aliaților din lumea întreagă.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

La nueva guerra fría Washington, Diana Negre

“Eso es cosa de Itamaraty”, decía hace algunos años uno de los candidatos presidenciales brasileños cuando le preguntaban acerca de las relaciones internacionales del Brasil.
Itamaraty es el palacio en Brasilia donde se halla el ministerio de Asuntos Exteriores brasileño y la frase del candidato indicaba que su prioridad era ganar las elecciones y ocuparse, tanto como candidato como futuro presidente, de los asuntos internos de su país: Las cuestiones internacionales debían quedar en manos de los expertos en asuntos exteriores.
Para cualquier diplomático norteamericano, semejante actitud resulta envidiable, dada la propensión de sus presidentes a premiar con embajadas a quienes les ayudaron en sus campañas electorales y a relegar a los expertos a cargos secundarios. Según las cantidades que aportaron a la campaña electoral, las embajadas a las que son enviados los amigos políticos son de mayor o menor importancia.
Esta diferencia entre Estados Unidos y muchos otros países a la hora de considerar sus relaciones internacionales, no es solo una peculiaridad de la vida política norteamericana y del sistema de financiación de las campañas electorales, sino una consecuencia del lugar que Estados Unidos ocupa en el mundo desde el siglo pasado: no solo es el país de mayor peso económico, sino que también es la gran potencia militar, a gran distancia de cualquier rival en ambos aspectos.
Es cierto que Estados Unidos ha perdido posiciones relativamente a otros países, especialmente en el terreno económico, pues no ya es el único gigante, como ocurría hace 80 años, sino que se enfrenta a una competencia cada vez mayor por parte de la China.
También en el terreno militar han aumentado los desafíos, pues si bien la Unión Soviética que los amenazaba con sus arsenales atómicos desapareció al acabar la Guerra Fría, la Rusia de hoy sigue teniendo gran capacidad para un ataque atómico, mientras que la China ha crecido tanto económica y militarmente que representa hoy una amenaza en ambos terrenos.
Pero Washington sigue siendo la capital de la primera potencia mundial…aunque tanto desde dentro, como fuera del país hay conciencia de que es necesario replantearse su posición internacional y ajustar sus estrategias.
Pero hacerlo hoy es mucho más difícil que hace 70 años, cuando el gobierno norteamericano adoptó las recomendaciones del NSC 68, un documento super secreto de 66 páginas, redactado por los departamentos de Defensa y Estado, y que constituyó el fundamento ideológico de la Guerra Fría y dominó la política exterior norteamericana desde el entonces presidente Harry Truman, hasta 1991, tras la disolución de la Unión Soviética.
El NSC-68 es ya inútil hoy, pero la necesidad de substituírlo es evidente: Los actores son otros, pero las amenazas de una guerra no han desaparecido y los norteamericanos se enfrentan otra vez a una nueva guerra fría, con riesgos iguales o mayores que los de hace 70 años.
Porque los peligros bélicos no han desaparecido, mientras que las ambiciones de sus posibles rivales son quizá mayores todavía. Además, estos rivales son más fuertes ahora de lo que era la URSS hace 70 años y, sobre todo, ya no hay solo un rival sino dos: no es solamente Rusia, un rival que sigue manteniendo grandes arsenales atómicos y no se ha desprendido de su maquinaria de guerra, sino que se le ha añadió China, la nueva gran potencia que va sumando a su poderío económico una creciente capacidad militar y que exige un lugar en el mapa de las superpotencias, como cree que le corresponde por su nivel económico y su elevada población..
Quien debe enfrentar todos estos desafíos es el presidente norteamericano, tanto el actual como el que salga elegido para el cargo dentro de año y medio. Tanto Biden, como sus posibles rivales para la presidencia, han de encargarse al mismo tiempo de preparar una campaña basada en cuestiones internas y en formular una política internacional adaptada a las nuevas realidades.
En cuestiones de relaciones exteriores, tanto durante la campaña electoral como desde la Casa Blanca, el desafío no se despliega ante el público y algunos tienen la impresión de que los mandatarios actuales no tienen una línea clara de lo que será su futura política exterior, ni ante Moscú ni ante Pekín.
Los chinos parecen representar un peligro nuevo ante el que no hay indicios de que Estados Unidos aumente su protección, mientras que Rusia se ha convertido de rival en enemigo a causa de la política norteamericana que parece dispuesta a ampliar la OTAN.
No sólo esto, sino que Rusia y China se han acercado más para oponerse a Estados Unidos, que se halla hoy ante un frente unido y más fuerte que cualquiera de sus posibles enemigos en la Guerra Fría. Hay razones para sospechar que el estado de máxima alerta en el Pacífico decretado este viernes para las fuerzas rusas, forma parte de esta colaboración con China, especialmente en momentos en que las tensiones entre Washington y Pekín han aumentado a causa de Taiwan, hasta el punto de que algunos temen en Estados Unidos que China lance una operación contra Taiwan.
Es posible que los candidatos presidenciales para las elecciones del año próximo tengan la intención de establecer una nueva política internacional pero, de ser así, no lo demuestran ni lo indican en sus declaraciones.
La dinámica electoral norteamericana les casi obliga a centrarse en cuestiones internas como los impuestos, la delincuencia o el aborto, pero el peso internacional de Estados Unidos requiere también que sus presidentes orienten sus esfuerzos al mantenimiento de la paz en el mundo que, en este caso y desde su punto de vista, exige también que se mantenga la superioridad militar del Pentágono.
Quizá al llegar a la Casa Blanca, el nuevo presidente dedique el esfuerzo de su equipo a atender las cuestiones internacionales, pero en estos momentos ninguno de los candidatos, incluido el actual presidente, han dado muestras de un interés especial por lo que ocurre fuera de sus fronteras.
Es un riesgo que el país con mayor peso económico y militar del mundo no se puede permitir, ni por las consecuencias que acarrea para los 350 millones de norteamericanos, ni para los muchos más millones de aliados alrededor del mundo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.