O gogoașă politică Washington, Diana Negre

Majoritatea americanilor se declară-și într-adevăr așa sunt-moderați, din punct de vedere politic, iar cei care se definesc ca „independenți” sunt din ce în ce mai mulți. Totuși, cei care fac politică sunt, pe zi ce trece, tot mai polarizați.
Dacă urmărim mijloacele de informare, mai ales televiziunile, vedem că majoritatea posturilor de radio, ziarele și televiziunile care sunt de partea Partidului Democrat nu-i sprijină pozițiile moderate, ci pe cele extreme, cunoscute sub denumirea de „woke”, în timp ce puținele mijloace de informare conservatoare par a fi hotărâte să-și compenseze numărul redus cu un zel tot mai mare.
Politicienii își ascut ghearele apropiindu-se de extremele partidelor lor pentru a nu fi catalogați de „rinos” (“Republican in Name Only”, adică, niște prefăcuți și nu niște conservatori autentici), iar ceilalți, democrații, să nu fie percepuți ca slăbuți și urmăriți cu îndârjire de elementele cele mai vocale-și extremiste-ale progresiștilor.
Teama de atacurile „woke” explică, în parte, transformarea lui Joe Biden, un candidat care promitea să negocieze dinspre centru și să atragă adepți, proprii și străini, prin politica sa inclusivă, dar care, odată ajuns la Casa Albă, a devenit un președinte militant în aripa extremă a partidului.
Căci, acest „wokism” se dovedește a fi tot mai agresiv, iar, în rândurile democraților, mulți se tem că vor fi etichetați ca slăbuți sau, mult mai rău, că nu sunt adevărați progresiști, adică, un fel de „rinos”, în versiunea stângii.
Progresiștii democrați sălășluiesc de ceva timp în centrele universitare, practic ocupate în totalitate de universitari care se întrec în a se poziționa tot mai spre stânga și care își influențează studenții. Aceștia sunt, oricum, un teren deja fertilizat, conform zicalei „cel ce nu este de stânga în tinerețe, nu are inimă”. În cazul americanilor, cea de a doua parte a zicalei: „iar cel care e de stânga și la bătrânețe nu are minte”, nu se potrivește, deoarece tocmai profesorii, în marea lor majoritate de patruzeci și cincizeci de ani, sunt cei care îi îndeamnă pe cei tineri să adopte poziții tot mai radicale.
Sunt chiar și unii oameni în vârstă celebri care militează în rândurile progresiștilor, așa cum este miliardarul din lumea finanțelor, George Soros, care, la cei 93 de ani ai săi, se menține activ în apărarea cauzelor democrate, sau și mai discretul și mai bogatul miliardar newyorkez, Michael Bloomberg, (la cei 82 de ani ai săi, este, prin comparație, un flăcăiaș) și, cu toate că nu apără poziții extreme, se străduiește din răsputeri să promoveze politici de stânga.
De fapt, apartenența la un partid sau altul, nu ne arată prea bine care sunt convingerile politicienilor, căci ei se orientează mai mult după cum bate vântul, care de o bună bucată de vreme suflă spre progresiști.
Nu a fost așa întotdeauna, cum a fost cazul lui Donald Trump, care a intrat în cursa prezidențială ca republican, deoarece nu a fost loc pentru el în structurile democrate. Trump a fost membru al Partidului Democrat timp de opt ani, din 2001, până în 2009, și la fel s-a întâmplat și cu fii săi: aceștia nu au putut să voteze în favoarea tatălui lor în alegerile primare din 2016… deoarece nu au avut timp suficient să-și schimbe carnetul de partid, în care figurau ca democrați. Era prea târziu să se facă republicani chiar înaintea alegerilor primare.
Convertirea la conservatorism a lui Trump s-a putut datora și exceselor stângii, căci și alte persoane cunoscute, chiar în mod tradițional democrate cum sunt negrii, au trecut în tabăra adversă, deoarece nu au digerat noile tendințe extremiste, considerând că republicanii sunt un rău mai mic.
Nici în tabăra conservatoare nu domnește moderația, sau cel puțin nu dă această impresie, deoarece mijloacele de informare își dedică cea mai mare a timpului detalierii pozițiilor extreme, iar comentatorii moderați sunt puțini… căci, cu moderație nu trezesc niciun interes.
Uitându-ne la candidați, vedem că moda momentului se află în extreme: printre democrați, nu sunt aspiranți declarați la președinție, deoarece este probabil ca Biden să încerce să repete mandatul, astfel că ne așteptăm ca actuala tendință spre extremism să continue.
Printre republicani, cei care domină sunt fostul președinte Trump și, la mare distanță, guvernatorul de Florida, Ron De Santis, care are avantajul că este mult mai tânăr (la cei 45 de ani ai săi, aproape că este un bebeluș în comparație cu ceilalți), însă nici el nu militează printre republicanii de centru. Cu toată popularitatea pe care o are în Florida și a bunelor rezultate pe care le obține în sondaje, De Santis se află mult în urma lui Trump. Însă, valoarea acestor rezultate este limitată deoarece alegerile sunt încă departe.
Dacă partidele nu au clare nici perspectiva și nici programele lor, nici publicul nu pare a fi mai bine orientat, deoarece, în aceste momente, sondajele dau avantaje minime celor trei candidați, Biden, Trump și De Santis. Avantaje egale pentru oricare dintre candidații republicani.
Realitatea poate fi foarte diferită și foarte favorabilă pentru Biden: dacă De Santis i se impune lui Trump în alegerile primare republicane, este posibil ca fostul președinte să nu renunțe la aspirațiile sale și să se prezinte ca independent, iar acest lucru va diviza votul republican (ca în 1992, cu candidatura primului președinte Bush) oferind asfel o victorie amplă actualului președinte, un om care, probabil, nu guvernează, fiind doar un figurant în ceea ce pare a fi cel de al treilea mandat al fostului președinte Obama.
Dacă este așa, Obama își demostrează adevăratele sale afinități politice, pe care le-ar fi ascuns la alegerile din 2008 și 2016, pentru a-și atrage marea masă de voturi moderate ale țării, de care nu mai are nevoie acum pentru a guverna din umbră și își poate urma ideile mai progresiste pe care le-a apărat în viața sa politică, înainte de a fi președinte.
În marginea acestor ipoteze, rămâne clar că americanii trăiesc într-o gogoașă politică, în care golul îi revine centrului pe care îl ocupă majoritatea populației, în timp ce forța politică s-a deplasat spre extreme, acolo unde se află politicienii și minoritățile radicalizate.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Un donut político Washington, Diana Negre

La mayoría de los norteamericanos se declara -y lo es- políticamente moderado y quienes se definen como “independientes” son cada vez más, pero los que ejercen la política parecen estar crecientemente polarizados.
Si seguimos los medios informativos, especialmente las televisiones, vemos que la mayoría de radios, diarios y televisiones son seguidores del Partido Demócrata y que no apoyan sus posiciones moderadas sino las más extremas, conocidas como “woke”, mientras que los pocos medios conservadores parecen decididos a compensar su escaso número con un celo cada vez mayor.
En cuanto a los políticos, han de afilarse las uñas atrayendo a los extremos de su partido para no correr el riesgo de que unos los llamen “rinos” (“Republican in Name Only”, es decir, de mentirijillas y no auténticos conservadores) y a los otros, los demócratas, los tilden de tibios y sean perseguidos con saña con los elementos más vocales -y extremistas- de la progresía.
El temor ante los ataques “woke” quizá explique en parte la transformación de Joe Biden, un candidato que prometía negociar desde el centro y atraer a propios y extraños con su política inclusiva, convertido al llegar a la Casa Blnca en un presidente que parece militar en el ala extrema del partido.
Porque este “wokismo” se muestra cada vez más agresivo y en las filas demócratas muchos temen que los tilden de tibios o, mucho peor, de no ser auténticos progresistas, es decir, algo así como los “rinos”, pero en versión de izquierda.
Hace ya tiempo que la progresía demócrata reside en los centros universitarios, prácticamente copados por catedráticos que compiten por situarse más a la izquierda que cualquier otro y que influyen en los estudiantes, quienes de todas formas son ya un terreno abonado, según el antiguo dicho de que “el que no es de izquierdas cuando es joven, no tiene corazón”. En el caso americano, sin embargo, no se aplica la segunda parte del dicho de que “el que sigue siéndolo cuando envejece no tiene cabeza”, porque son precisamente los profesores, cuarentones o cincuentones en su mayoría, quienes estimulan a los jóvenes hacia posiciones más y más radicales.
También hay algunos célebres ancianos que militan en las filas de la progresía, como el multimillonario del mundo de las finanzas George Soros que a sus 93 años se mantiene activo en defensa de causas demócratas, o el más discreto y todavía más millonario, el financiero neoyorkino Michael Bloomberg, (a sus 82 abriles es en comparación un mozalbete) y, aunque no defiende posiciones extremas, pone un enorme empeño en fomentar políticas de izquierda.
En realidad, la pertenencia a uno u otro partido no nos indica demasiado cuáles son las convicciones de los políticos, pues más bien se inclinan en el sentido del viento, que desde hace ya tiempo sopla hacia la progresía.
Pero no siempre es así, como en el caso de Donald Trump, quien probablemente entró en la carrera presidencial como republicano porque no encontró un camino en las estructuras demócratas. Trump fue miembro del Partido Demócrata de Nueva York durante ocho años, desde 2001 a 2009 y otro tanto ocurría con sus hijos: no pudieron votar por su padre en las primarias de 2016…porque todavía no habían tenido tiempo de cambiar el carnet del partido y figuraban como demócratas. Era demasiado tarde para cambiarse a republicanos antes de las primarias.
También podría ser que la conversión conservadora de Trump se debiera a los excesos de la izquierda, pues otras personas conocidas, incluso tradicionalmente demócratas como son los negros, se han pasado de partido porque no comulgan con las nuevas tendencias extremistas y consideran a los republicanos un mal menor.
Lo cierto es que en el sector conservador tampoco impera la moderación, o al menos no da esta impresión porque los medios informativos dedican la mayor parte del tiempo a detallar posiciones extremas y los comentaristas moderados son pocos…porque de ser moderados generarían poco interés.
Un vistazo a los candidatos basta para ver que la moda del momento está en los extremos: entre los demócratas no hay aspirantes que se pronuncien interesados en la presidencia porque parece probable que el presidente Biden trate de repetir mandato, de forma que cabe esperar que la actual tendencia hacia el extremismo continúe.
Entre los republicanos, quienes más dominan son el ex presidente Trump a quien sigue muy de lejos el gobernador de Florida, Ron De Santis, quien tiene las ventajas de ser mucho más joven (a sus 45 años, casi un bebé comparado con los demás), pero desde luego no milita entre los republicanos de centro. A pesar de su popularidad en Florida y de buenos resultados en encuestas que proyectan las probabilidades de ganar, De Santis va muy por detrás de Trump en las encuestas a las que hay que reconocer un valor limitado porque las elecciones están todavía muy lejos.
Si ambos partidos no tienen claro ni el panorama ni sus programas, tampoco el público parece mucho mejor orientado pues, en estos momentos, las encuestan dan ventajas mínimas a los tres principales candidatos, es decir, Biden, Trump y De Santis, con ventajas para cualquiera de los candidatos republicanos.
La realidad puede ser muy distinta y muy favorable a Biden: si De Santis se impone a Trump en las primarias republicanas, es posible que el ex presidente no renuncie a sus aspiraciones, sino que se presente como candidato independiente, lo que dividiría el voto republicano (como ocurrió en 1992 con la candidatura del primer presidente Bush) y daría así una amplia victoria al actual presidente, un hombre que probablemente no gobierna, sino que hace de figurón para lo que en realidad parece ser el tercer mandato del ex presidente Obama.
De ser así, Obama estaría demostrando sus verdaderas afinidades políticas que habría ocultado en las elecciones de 2008 y 2016 para ganarse a la gran masa de votos moderados del país, a la que ya no necesita para gobernar desde la sombra y puede seguir las ideas más progresistas que había defendido en su vida política anterior a la presidencia.
Al margen de estas hipótesis, queda claro que los norteamericanos están viviendo en un donut político, donde el vacío corresponde al centro que ocupa la mayoría de la población, mientras que la fuerza política se ha desplazo a los extremos, donde están los políticos y las minorías radicalizadas.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Același Shakespeare… hărțuitor ! Frustrat ! Tentatorul… Cel care duce în ispită… Seducătorul care nu primește ce cere ! Tema Lăsatei/Diatei/Testamentului… ne arată, poate, că poftea la vreun ajutor de notar, poate chiar la un notar…

Sonnet 4

Unthrifty loveliness, why dost thou spend
Upon thyself thy beauty’s legacy?
Nature’s bequest gives nothing but doth lend,
And being frank she lends to those are free.
Then, beauteous niggard, why dost thou abuse
The bounteous largess given thee to give?
Profitless usurer, why dost thou use
So great a sum of sums, yet canst not live?
For having traffic with thyself alone,
Thou of thyself thy sweet self dost deceive.
Then how, when nature calls thee to be gone,
What acceptable audit canst thou leave?
Thy unused beauty must be tomb’d with thee,
Which, used, lives th’ executor to be.

Sonetul 4

La ce bun atâta frumusețe, când splendoarea ce ți-a fost lăsată
Pe tine doar o risipești ? Natura moștenire ți-o lăsă, (ca pe-o comoară),
Dar Ea nimic nu dă, nicicând, ci numai cu-mprumut, și-atunci, odată,
Și darnică fiind, celor darnici ca ea-mprumută, cu asupra de măsură. Atuncea, dară,
De ce, avar frumos, (ca un semeț), nesocotești
Al ei potop de daruri ție dăruite, să le dăruiești ?
Cămătar sărac, la ce-ți vor folosi, aste domnești
Averi peste averi, de vreme ce nu știi să trăiești ?
Doar tu cu tine treabă ai, te cumperi și te vinzi pe tine însuți ție, și atunci, într-una,
Tu singur pe tine te-amăgești și pe-al tău prea-dulce sine.
Cum (vei răspunde), dar, când fi-va timpul, natura
Să te cheme la-al său sân ? Ce lași în urma-ți ? Ce bilanț ? Cu tine
Frumusețea ție dăruită și, vai, nefolosită, intra-va în mormânt.
De folosită ar fi fost, ar fi trăit vie, de-a pururi, executor să-ți fie, pe pământ.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Noul război rece Washington, Diana Negre

„Aceasta îi revine lui Itamaraty”, spunea, acum câțiva ani, unul dintre candidații prezidențiali, atunci când l-au întrebat despre relațiile internaționale ale Braziliei.
Itamaraty este palatul din Brasilia, capitala țării, unde se află Ministerul de Externe al Braziliei, iar afirmația candidatului arăta că prioritatea sa era să câștige alegerile și să se ocupe, atât în calitate de candidat, cât și ca viitor președinte, de afacerile interne ale țării sale: problemele internaționale trebuiau să rămână în seama experților în afaceri externe.
Pentru orice diplomat american, o asemenea atitudine e de invidiat, dată fiind practica președinților de a-i premia cu posturi de ambasadori pe cei care l-au ajutat în campaniile lor electorale și de a-i pune pe experți în posturi secundare. În funcție de aportul lor la campania electorală, prietenii politici sunt trimiși la ambasade de mai mare sau mai mică importanță.
Această diferență dintre SUA și multe alte țări, atunci când sunt luate în considerare relațiile lor internaționale, este nu numai o caracteristică a vieții politice americane și a sistemului de finanțare a campaniilor electorale, ci și o consecință a locului pe care SUA îl ocupă în lume, încă din secolul trecut: nu numai că este țara cu cea mai mare pondere economică, dar este, de asemenea cea mai mare putere militară, la mare distanță de orice rival, în ambele aspecte.
Este adevărat că SUA au pierdut poziții față de alțe țări, mai ales în domeniul economic, căci, acum, nu mai este unicul gigant, așa cum era în urmă cu 80 de ani. Ba chiar se înfruntă cu o concurență din ce în ce mai mare din partea Chinei.
Competiția a crescut și în domeniul militar, căci, cu toate că Uniunea Sovietică, care amenința cu arsenalele sale atomice, s-a dizolvat atunci când a încetat Războiul Rece, Rusia de azi continuă să dispună de o mare capacitate pentru a lansa un atac atomic, iar China a crescut, atât din punct de vedere economic, cât și militar, reprezentând o amenințare în ambele aceste două domenii.
Și totuși, Washington continuă să fie capitala primei puteri din lume…cu toate că atât în interiorul țării, cât și în afara ei lumea e conștientă că această țară trebuie să-și reconsidere poziția internațională și să-și readapteze strategiile.
Însă, a face aceste lucruri este mult mai dificil decât acum 70 de ani, când administrația americană a adoptat recomandările NSC 68, un document ultra secret de 66 de pagini, redactat de departamentele de Apărare și Afaceri Externe, document care a constituit fundamentul ideologic al Războiului Rece și care a dominat politica externă americană, de la președintele de atunci, Harry Truman, și până în 1991, când s-a destrămat Uniunea Sovietică.
NSC-68 azi nu mai servește la nimic, însă, nevoia de a-l înlocui este evidentă: acum, sunt alți actori, dar amenințarea unui nou război nu a dispărut, iar americanii se confruntă cu un nou război rece, cu riscuri la fel de mari sau chiar mai mari decât acum 70 de ani.
Pericolele de război persistă, iar ambițiile posibililor rivali ai Americii sunt, poate, și mai mari. În plus, acești rivali sunt acum mult mai puternici decât era URSS în urmă cu 70 de ani și, mai ales, acum există doi rivali: alături de Rusia, care își păstrează arsenalele atomice și nu a renunțat nici la mașinăria sa de război, vine și China, noua mare putere care, la forța ei economică îi adaugă o tot mai mare capacitate militară, pretinzând un loc pe harta supraputerilor, pe care consideră că îl merită, datorită nivelului său economic și numărului mare al populației țării.
Cel care trebuie să facă față acestor provocări este președintele SUA, atât cel de acum, cât și cel care va fi ales peste un an și jumătate. Atât Biden, cât și posibilii săi rivali la președinție, trebuie să-și pregătească o campanie electorală pe probleme interne, cât și o politică externă adaptată la noile realități.
În domeniul relațiilor externe, atât în timpul campaniei electorale cât și la Casa Albă, provocarea nu este expusă în fața publicului, astfel că unii au impresia că mandatarii actuali nu știu prea bine cum va fi politica lor externă, nici față de Moscova și nici față de Beijing.
Chinezii par a fi un pericol nou în fața căruia nu sunt indicii că SUA și-ar spori apărarea, iar Rusia din rival a devenit inamic, datorită politicii americane de a extinde NATO.
În plus, Rusia și China s-au apropiat și mai mult pentru a se opune Statelor Unite, formând un front unit mult mai puternic decât posibilii inamici din vremea Războiului Rece. Sunt motive pentru a bănui că starea de alertă maximă decretată în Pacific, vinerea trecută, pentru forțele ruse, face parte din această colaborare cu China, în mod deosebit în niște momente în care tensiunile dintre Washington și Beijing au crescut din cauza Taiwanului, până într-atât, încât în SUA există temerea că China ar putea lansa o operație împotriva Taiwanului.
Este posibil ca cei care vor candida la președinție în alegerile de anul viitor să intenționeze să stabilească o nouă politică internațională, însă, deocamdată, nu semnalează și nu declară nimic în acest sens.
Dinamica electorală americană aproape că-i obligă să se concentreze pe chestiuni interne, cum sunt impozitele, delincvența sau avortul, însă poderea internațională a SUA impune ca președinții lor să-și orienteze eforturile spre menținerea păcii în lume, care, în acest caz și din punctul lor de vedere, necesită menținerea superiorității militare a Pentagonului.
Poate, atunci când va veni la Casa Albă, noul președinte va orienta eforturile echipei sale spre chestiunile internaționale, însă, până acum, niciunul dintre candidați, nici chiar actualul președinte, nu a arătat vreun interes special pentru ceea ce se întâmplă în afara granițelor țării.
Este un risc pe care țara cu cea mai mare pondere economică și militară din lume nu și-l poate permite, nici consecințele pe care le-ar putea avea pentru cei 350 de milioane de americani, și nici pentru mult mai multele milioane ale aliaților din lumea întreagă.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

La nueva guerra fría Washington, Diana Negre

“Eso es cosa de Itamaraty”, decía hace algunos años uno de los candidatos presidenciales brasileños cuando le preguntaban acerca de las relaciones internacionales del Brasil.
Itamaraty es el palacio en Brasilia donde se halla el ministerio de Asuntos Exteriores brasileño y la frase del candidato indicaba que su prioridad era ganar las elecciones y ocuparse, tanto como candidato como futuro presidente, de los asuntos internos de su país: Las cuestiones internacionales debían quedar en manos de los expertos en asuntos exteriores.
Para cualquier diplomático norteamericano, semejante actitud resulta envidiable, dada la propensión de sus presidentes a premiar con embajadas a quienes les ayudaron en sus campañas electorales y a relegar a los expertos a cargos secundarios. Según las cantidades que aportaron a la campaña electoral, las embajadas a las que son enviados los amigos políticos son de mayor o menor importancia.
Esta diferencia entre Estados Unidos y muchos otros países a la hora de considerar sus relaciones internacionales, no es solo una peculiaridad de la vida política norteamericana y del sistema de financiación de las campañas electorales, sino una consecuencia del lugar que Estados Unidos ocupa en el mundo desde el siglo pasado: no solo es el país de mayor peso económico, sino que también es la gran potencia militar, a gran distancia de cualquier rival en ambos aspectos.
Es cierto que Estados Unidos ha perdido posiciones relativamente a otros países, especialmente en el terreno económico, pues no ya es el único gigante, como ocurría hace 80 años, sino que se enfrenta a una competencia cada vez mayor por parte de la China.
También en el terreno militar han aumentado los desafíos, pues si bien la Unión Soviética que los amenazaba con sus arsenales atómicos desapareció al acabar la Guerra Fría, la Rusia de hoy sigue teniendo gran capacidad para un ataque atómico, mientras que la China ha crecido tanto económica y militarmente que representa hoy una amenaza en ambos terrenos.
Pero Washington sigue siendo la capital de la primera potencia mundial…aunque tanto desde dentro, como fuera del país hay conciencia de que es necesario replantearse su posición internacional y ajustar sus estrategias.
Pero hacerlo hoy es mucho más difícil que hace 70 años, cuando el gobierno norteamericano adoptó las recomendaciones del NSC 68, un documento super secreto de 66 páginas, redactado por los departamentos de Defensa y Estado, y que constituyó el fundamento ideológico de la Guerra Fría y dominó la política exterior norteamericana desde el entonces presidente Harry Truman, hasta 1991, tras la disolución de la Unión Soviética.
El NSC-68 es ya inútil hoy, pero la necesidad de substituírlo es evidente: Los actores son otros, pero las amenazas de una guerra no han desaparecido y los norteamericanos se enfrentan otra vez a una nueva guerra fría, con riesgos iguales o mayores que los de hace 70 años.
Porque los peligros bélicos no han desaparecido, mientras que las ambiciones de sus posibles rivales son quizá mayores todavía. Además, estos rivales son más fuertes ahora de lo que era la URSS hace 70 años y, sobre todo, ya no hay solo un rival sino dos: no es solamente Rusia, un rival que sigue manteniendo grandes arsenales atómicos y no se ha desprendido de su maquinaria de guerra, sino que se le ha añadió China, la nueva gran potencia que va sumando a su poderío económico una creciente capacidad militar y que exige un lugar en el mapa de las superpotencias, como cree que le corresponde por su nivel económico y su elevada población..
Quien debe enfrentar todos estos desafíos es el presidente norteamericano, tanto el actual como el que salga elegido para el cargo dentro de año y medio. Tanto Biden, como sus posibles rivales para la presidencia, han de encargarse al mismo tiempo de preparar una campaña basada en cuestiones internas y en formular una política internacional adaptada a las nuevas realidades.
En cuestiones de relaciones exteriores, tanto durante la campaña electoral como desde la Casa Blanca, el desafío no se despliega ante el público y algunos tienen la impresión de que los mandatarios actuales no tienen una línea clara de lo que será su futura política exterior, ni ante Moscú ni ante Pekín.
Los chinos parecen representar un peligro nuevo ante el que no hay indicios de que Estados Unidos aumente su protección, mientras que Rusia se ha convertido de rival en enemigo a causa de la política norteamericana que parece dispuesta a ampliar la OTAN.
No sólo esto, sino que Rusia y China se han acercado más para oponerse a Estados Unidos, que se halla hoy ante un frente unido y más fuerte que cualquiera de sus posibles enemigos en la Guerra Fría. Hay razones para sospechar que el estado de máxima alerta en el Pacífico decretado este viernes para las fuerzas rusas, forma parte de esta colaboración con China, especialmente en momentos en que las tensiones entre Washington y Pekín han aumentado a causa de Taiwan, hasta el punto de que algunos temen en Estados Unidos que China lance una operación contra Taiwan.
Es posible que los candidatos presidenciales para las elecciones del año próximo tengan la intención de establecer una nueva política internacional pero, de ser así, no lo demuestran ni lo indican en sus declaraciones.
La dinámica electoral norteamericana les casi obliga a centrarse en cuestiones internas como los impuestos, la delincuencia o el aborto, pero el peso internacional de Estados Unidos requiere también que sus presidentes orienten sus esfuerzos al mantenimiento de la paz en el mundo que, en este caso y desde su punto de vista, exige también que se mantenga la superioridad militar del Pentágono.
Quizá al llegar a la Casa Blanca, el nuevo presidente dedique el esfuerzo de su equipo a atender las cuestiones internacionales, pero en estos momentos ninguno de los candidatos, incluido el actual presidente, han dado muestras de un interés especial por lo que ocurre fuera de sus fronteras.
Es un riesgo que el país con mayor peso económico y militar del mundo no se puede permitir, ni por las consecuencias que acarrea para los 350 millones de norteamericanos, ni para los muchos más millones de aliados alrededor del mundo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Toți vor putea fi, dar nu Trump Washington, Diana Negre

Faptul că Donald Trump, care a fost deja președinte până acum trei ani, este posibil să candideze din nou pentru Casa Albă este tot atât de excepțional în SUA pe cât îi este de necontrolată personalitatea, iar aspirațiile fostului președinte sunt pe cât de irealizabile, pe atât de excepționale.
Căci Trump, căruia democrații nu-i iartă agresvitatea și faptul că le-a luat victoria pe care o considerau sigură în alegerile din 2016, a reușit doar să-și impună stilul de guvernare și să-și etaleze personalitatea polemică în cei patru ani cât a durat mandatul său prezidențial, având mâinile semi-legate încă din prima zi. El niciodată n-a reușit să se impună birocrației statornicite în capitala americană, cu afinități în general progresiste, care i-a respins de la bun început atât ideile politice, cât și felul de a acționa.
Acum, americanii se înfruntă cu posibilitatea, puțin dorită de majoritatea din țară, ca aspiranții la Casa Albă la alegerile de anul viitor să fie tot aceeași ca cei din 2020, adică, actualul președinte, Joe Biden, și Donald Trump: vor avea de ales între un octogenar evident senil și un milionar plin de resentimente.
În cazul președintelui Joe Biden, candidatura sa are sprijin din inerție, deoarece, de obicei, președintele în exercițiu nu are rivali în interiorul partidului său, mai ales în Partidul Democrat.
În privința lui Trump, acesta este sprijinit din diferite părți: mai întâi de democrați, deoarece ei cred că este un candidat ușor de învins, în al doilea rând, de adepții săi totali, care îi sunt fideli, dar, nu suficienți pentru a-i aduce victoria și, în fine, de cei care acum îl sprijină pur și simplu ca reacție că a fost pus sub acuzare, manevră pe care coreligionarii săi de partid o consideră vânătoare de vrăjitoare, indiferent dacă este sau nu candidatul lor favorit.
Însă, adevărul este că Trump are calea aproape închisă pentru a reveni la Casa Albă, sau pentru a guverna dacă reușește, deoarece mașinăria Democrată a arătat că nu va înceta să-l hărțuiască prin orice mijloc, așa cum a demonstrat procurorul din New York care, săptămâna aceasta, a inițiat o acțiune penală împotriva sa.
Dacă, cu toate dificultățile, ar putea să se întoarcă, totuși, la Casa Albă, Trump are practic garantată aceeași obstrucție pe care a avut-o în timpul mandatului său, numai că, de data aceasta, democrații vor fi și mai porniți și și mai dispuși să folosească toate mijloacele legale împotriva sa.
În rândurile republicanilor sunt și alți candidați cu mari posibilități să câștige și care nu vor avea dificultățile lui Trump, însă, fostul președinte nu pare dispus să se retragă și să lase Casa Albă vreunui coleg de al său de partid, care ar putea să câștige și să guverneze.
În momentele acestea, marele favorit republican este guvernatorul de Florida, Ron de Santis, care, în parte, apelează la același public care l-a adus pe Trump la Casa Albă: Ron de Santis este un om mult mai tânăr, căci la cei 43 ani ai săi ar putea să-i fie fiu, și are mult sprijin în interiorul statului său, unde este guvernator din 2018, funcție pentru care a fost ales cu o mare majoritate, anul trecut.
De Santis, care militează în rândurile conservatorilor din Partidul Republican, l-a tot sprijinit pe Trump în diferite ocazii. Acum se va înfrunta cu el dacă, până la urmă, se decide să-și prezinte candidatura pentru președinție. Lui Trump, lucrul acesta i se pare atât de probabil încât a și început să-l atace.
Cu toate că de Santis ar avea mari posibilități să-l învingă pe Biden într-o luptă pentru Casa Albă, sondajele îl plasează, deocamdată, în urma lui Donald Trump, care beneficiază de sprijinul special pe care i-l aduce cicumstanța de a se prezenta ca victimă a persecuției din partea Partidului Democrat, cel care acum are puterea executivă.
Mai e ceva timp până la alegerile primare – care vor începe anul viitor – și poate acuzația procurorului din New York va reuși să-l îndepărteze de urnele prezidențiale. Dacă nu va fi așa, este posibil ca pretendenții republicani la Casa Albă să hotărască să nu se înfrunte cu Trump, astfel că fostul președinte va avea garantată victoria pentru a se proclama candidat republican.
În aceste momente sondajele de opinie nu au valoare, deoarece un an în politica americană este o veșnicie. Dar, dacă se menține curentul actual, Trump ar avea șanse să-l învingă pe Biden, oricât de inimaginabil ar putea să pară acest lucru acum. Astfel, americanii – și odată cu ei și restul lumii – s-ar vedea guvernați de un președinte cu mâinile legate din cauza unor probleme juridice.
La Kremlin și la Beijing, la fel ca la Havana sau Caracas, un nou guvern Trump ar face deliciile celor care caută slăbiciunea Americii în a se impune vecinilor săi și care prezintă ca viabile niște regimuri și sisteme de guvernare care au dat faliment, de repetate ori, de-a lungul istoriei. Aceste țări totalitare ar putea să se hrănească cu măruntaiele unor societăți care, până acum s-au bucurat de bunăstarea și libertățile pe care i le-au conferit constituțiile lor democratice.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Todos pueden llegar, excepto Trump Washington, Diana Negre

Que Donald Trump, quien fue ya presidente hasta hace tres años, vuelva a presentar una candidatura a la Casa Blanca, es tan excepcional en Estados Unidos como su personalidad descontrolada, pero las aspiraciones del expresidente son tan irrealizables como excepcionales.
Porque Trump, a quien los demócratas no perdonaron nunca su agresividad ni que les quitara la victoria que consideraban segura en las elecciones de 2016, tan solo pudo imponer su estilo de gobierno y exhibir su polémica personalidad en los cuatro años de su mandato presidencial, pero tuvo las manos semi atadas desde el primer día y nunca consiguió imponerse a la burocracia establecida en la capital norteamericana, con afinidades generalmente progresistas y que rechazó desde el primer día tanto sus ideas políticas como su forma de actuar.
Ahora, los norteamericanos se enfrentan a la probabilidad, poco deseada por la mayoría del país, de que los contrincantes para la Casa Blanc en las elecciones del año próximo sean los mismos que se enfrentaron en 2020, es decir, el actual presidente Joe Biden y Donald Trump: tendrán que elegir entre un octogenario evidentemente senil y un millonario resentido.
En el caso del presidente Joe Biden, su candidatura tiene el apoyo de la inercia, porque es habitual que el presidente en funciones no tenga rivales dentro de su propio partido, especialmente si se trata del Partido Demócrata.
Por lo que se refiere a Trump, tiene apoyo de varias partes: en primer lugar, de los propios demócratas que lo creen un candidato fácil de derrotar, en segundo lugar, de sus seguidores incondicionales que le son fieles pero no son bastantes como para darle la victoria y, por último, de quienes le apoyan ahora simplemente en reacción al enjuiciamiento a que le han sometido y que sus correligionarios consideran una caza de brujas, tanto si es su candidato preferido como si no lo es.
Pero lo cierto es que Trump tiene el camino casi cerrado para regresar a la Casa Blanca, o para gobernar si lo consigue, pues la maquinaria Demócrata ha demostrado que no dejará de acosarlo por cualquier medio a su disposición, como ha demostrado el fiscal de Nueva York que abrió esta semana un procedimiento penal contra él.
Si, a pesar de todas las dificultades, pudiera volver a la Casa Blanca, Trump tiene prácticamente garantizada la misma obstrucción a la que se enfrentó durante su mandato, solamente que esta vez los demócratas estarán más envalentonados y dispuestos a usar todos los medios legales contra él.
En las filas republicanas hay otros candidatos con buenas posibilidades de ganar y que no tendrían las dificultades de Trump, pero el ex presidente no parece dispuesto a retirarse y dejar la Casa Blanca para un correligionario que podría ganar y gobernar.
En estos momentos, el gran favorito republicano es el gobernador de Florida, Ron de Santis, que en parte apela al mismo público que llevó a Trump a la Casa Blanca: Ron de Santis, un hombre mucho más joven pues a sus 43 años podría ser su hijo, con gran apoyo dentro de su estado del que es gobernador desde 2018, cargo para el que fue reelegido con una amplia mayoría, el año pasado.
De Santis, que milita en las filas conservadoras del Partido Republicano, ha dado su apoyo repetidas veces a Trump, al que ahora se enfrentaría si finalmente decide presentarse como candidato a la presidencia, algo que a Trump le parece tan probable que ha empezado ya a atacarle.
Aunque de Santis tendría buenas posibilidades de imponerse a Biden en una lucha por la Casa Blanca, las encuestas lo sitúan, en estos momentos, por detrás de Donald Trump, quien se beneficia del apoyo especial que le brinda el poder de presentarse como víctima de una persecución por parte del Partido Demócrata, que ostenta ahora el poder ejecutivo.
Falta todavía tiempo para las elecciones primarias -que no empezarán hasta el año próximo- y tal vez la acusación del fiscal neoyorkino contra Trump consiga alejarlo de las urnas presidenciales. Si no es así, es posible que los pretendientes republicanos a la Casa Blanca decidan no enfrentarse a Trump, de forma que el expresidente tendría garantizada la victoria para declararse candidato republicano.
Las encuestas en estos momentos tienen poco valor, porque un año en la política norteamericana es una eternidad. Pero si se mantuviera la corriente actual, Trump tendría posibilidades de imponerse a Biden, por impensable que nos parezca ahora. De esta forma, los norteamericanos -y el resto del mundo con ellos- se verían gobernados por un presidente maniatado por problemas jurídicos.
Desde el Kremlin y desde Pekín, igual que desde la Habana o Caracas, un nuevo gobierno Trump haría las delicias de quienes buscan la debilidad norteamericana para imponerse a sus vecinos y presentar como viables unos regímenes y sistemas de gobierno que han fracasado repetidamente a lo largo de la historia. Estos países totalitarios podrían nutrirse de los despojos de sociedades que hasta ahora han gozado del bienestar y las libertades que les han ofrecido sus constituciones democráticas.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Trupa electorală Washington, Diana Negre

După ani de acuzații împotriva lui Donald Trump, în sfârșit, procuratura din New York a hotărât să-l transforme pe magnatul financiar în primul președinte american cu o cauză penală, și aceasta se întâmplă la începutul unei noi campanii electorale, în care Trump încearcă să fie, pentru a doua oară, candidatul republican pentru Casa Albă.
În cei 234 de ani de istorie electorală, acest lucru este o noutate la scara lui Trump, un om care a spart precedente și coduri, fără, însă, ca acest lucru să însemne sfârșitul carierei sale politice, și nici măcar sfârșitul campaniei pentru a repeta mandatul prezidențial.
Nici opinia publică și nici legile țării nu-l vor ține departe de urne, cu toate că tribunalele ar putea să o facă în cazul improbabil în care ar fi arestat căci, din închisoare, n-ar mai reuși să-și desfășoare campania electorală.
Pe de o parte, reacția în rândurile republicanilor a fost una de respingere clară a acțiunii juridice împotriva lui Trump, chiar și din partea rivalilor săi politici, ca cea a guvernatorului Floridei, Ron de Santis, care, probabil, va candida și el la președinție, sau a fostului vicepreședinte, Pence, care, la rândul lui, va încerca să ajungă la Casa Albă, anul viitor.
Dar, există și un sector mare, mai ales în tabăra democraților, care se bucură de judecarea lui Trump, iar mijloacele de informare deja au început să ia poziție în favoarea sau împotriva fostului președinte, cu sprijinul previzibil al cercurilor progresiste sau respingere din partea conservatorilor.
Poate și mai important este să ținem seama de semnificația juridică ale acțiunilor legale: legile americane nu opresc ca un acuzat să se prezinte la alegeri și nici măcar nu închid calea unui candidat cu antecedente penale.
Această situație îi permite lui Trump să afirme că este victima unei vendete politice, însă, cu tot sprijinul pe care i-l oferă acum partidul său, indignarea stârnită în sectoarele conservatoare, în mod sigur, nu va fi suficientă pentru a-l putea aduce, din nou, la Casa Albă.
Mai întâi, deoarece sprijinul a 80% dintre republicani nu garantează majoritatea, deoarece, în general, alegerile le hotărăsc grupurile neafiliate. Trump are adepți fermi, însă nu suficienți pentru a decide cursul alegerilor.
Pentru democrați, acțiunea tribunalului new-yorkez înseamnă un sprijin electoral: campania nu va mai trebui să se axeze pe succesele sau insuccesele actualui președinte, Biden, pe senilitatea sa evidentă sau pe instabilitatea economică, căci, electoratul va fi mai atent la problemele juridice ale lui Trump.
Aceasta ne duce din nou la perspectiva electorală, care, pentru mulți, este de neimaginat: o nouă candidatură în care se vor înfrunta un politician evident senil, cum este președintele Biden, și un personaj inflamant și polemic, cum este Trump.
Guvernatorul de Florida, Ron de Santis, a lăsat să se înțeleagă că acest stat, unde Trump își are reședința oficială, nu se va preta la manevra legală împotriva lui Trump și nu va fi de acord să-l extrădeze la New York ca să fie judecat. Este un gest politic abil și o acțiune solidară, care, însă, nu-i vor servi prea mult lui Trump, deoarece, dacă va avea nevoie să se folosească de un asemenea drept, nu va putea face campanie decât în statele care vor refuza să-l extrădeze.
Marele perdant în toată această încâlceală este poporul american care nu va avea acces la niște alegeri normale și va suferi o pierdere de legitimitate în procesul său democratic. Căci, această acțiune împotriva lui Trump nu este decât un început care, în mod sigur, va fi repetată, în viitor, de alți politicieni republicani împotriva candidaților democrați. Deja ea influențează alegerile din anul viitor și distrage atenția de la problemele reale ale țării.
Singurul care este în stare să corecteze situația este Trump însuși, care, în loc să lupte ca victimă jignită, ar putea pur și simplu să-și retragă candidatura și să lase alți republicani să beneficieze de nemulțumirea generală față de problemele economice și de slaba candidatură a lui Joe Biden.
Însă, a-i cere asemenea moderație și înțelepciune lui Trump ar fi versiunea politică să ceri ca plopul să facă pere.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Farándula electoral Washington, Diana Negre

Después de años al borde de nuevas acusaciones contra Donald Trump, finalmente la fiscalía de Nueva York decidió convertir al magnate financiero en el primer presidente norteamericano con una causa penal en contra suya y es algo que ocurre en ciernes de una nueva campaña electoral en que Trump trata de convertirse por segunda vez en el candidato republicano para la casa Blanca.
En los 234 años de historia electoral, esto constituye una novedad a la escala de Trump, un hombre que ha roto precedentes y códigos, pero no significa ni el fin de su carrera política, ni siquiera el fin de su campaña para repetir mandato presidencial.
Ni la opinión pública ni las leyes del país le mantendrán alejado de las urnas, aunque naturalmente podrían hacerlo los tribunales en el caso improbable de que lo detengan y no pueda hacer campaña desde la cárcel.
Por una parte, la reacción en las filas republicanas ha sido de un claro rechazo a la acción judicial contra Trump, incluso por parte de sus rivales políticos como el gobernador de Florida, Ron de Santis, quien posiblemente será también candidato a la presidencia, o el ex vicepresidente, Pence, quien también tratará de llegar a la Casa Blanca, el año próximo. Y los primeros sondeos indican que más del 80% de los republicanos le apoyan en condenar el procesamiento.
Pero al mismo tiempo hay un gran sector, especialmente en las filas demócratas, que se alegra del encausamiento y los medios informativos han comenzado ya a tomar posiciones en favor y en contra del ex presidente, con el apoyo previsible por parte de los medios progresistas y el rechazo de los conservadores.
Quizá más importante es tener en cuenta el significado jurídico de las acciones legales: las leyes norteamericanas no impiden que un encausado se presente a las elecciones y ni siquiera cierran el camino a un candidato con antecedentes penales.
Para Trump, la situación le permite argumentar que es víctima de una vendetta política, pero, a pesar de todo el apoyo que ahora su partido le está brindando, la indignación provocada en los sectores conservadores seguramente no será suficiente para llevarlo de regreso a la Casa Blanca.
En primer lugar, porque el apoyo del 80% de los republicanos no garantiza mayorías, toda vez que las elecciones generalmente las deciden los grupos no afiliados. Y Trump tiene sus seguidores inquebrantables, pero no son suficientes para decidir el curso de las elecciones.
Para los demócratas, la decisión del tribunal neyorkino es un espaldarazo electoral: la campaña ya no tendrá que centrarse en los logros o fracasos del actual presidente Biden, en su senilidad evidente o en la inestabilidad económica, sino que posiblemente el electorado estará más ocupado por los problemas jurídicos de Trump.
Lo cual nos lleva nuevamente al panorama electoral que para muchos es impensable: una nueva candidatura que enfrentaría de nuevo a un político evidentemente senil, como el presidente Biden, a un personaje flamígero y polémico, como Trump.
El gobernador de Florida, Ron Santis, ya ha dado a entender que su estado, donde Trump tiene su residencia oficial, no se prestara a la maniobra legal contra Trump y no consentirá su extradición a Nueva York para que le sometan a juicio. Es un hábil gesto político y una acción solidaria, pero no le servirá de mucho a Trump pues, de necesitar acogerse a semejante derecho, no podría hacer campaña más que en otros estados que asimismo se nieguen a extraditarle a Nueva York.
El gran perjudicado en toda esta trifulca es el pueblo norteamericano que no tendrá acceso a unas elecciones normales y sufrirá una pérdida de legitimidad en su proceso democrático. Porque esta acción contra Trump no es más que un principio y seguramente la repetirán en el futuro otros políticos republicanos contra candidatos demócratas. Pero ya de forma inmediata influye sobre las elecciones del año próximo y distrae la atención de los reales problemas del país.
El único capaz de corregir la situación es el propio Trump, quien, en vez de lucha como víctima ultrajada, podría simplemente retirar su candidatura y permitir que otros republicanos traten de beneficiarse del descontento general ante los problemas económicos y la débil candidatura de Joe Biden.
Pero pedir semejante moderación y sensatez a Trump sería la versión política de las peras en el olmo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Să-l întărești pe inamic Washington, Diana Negre

Înfruntările din Ucraina între trupele rușilor și populația locală ar putea dura mult timp, dacă forțele militare ucrainene și aliații lor din NATO continuă încleștarea cu Rusia, lucru de neimaginat în urmă cu mai bine de un an.
Capacitatea aceasta de rezistență reprezintă prin ea însăși o victorie atât militară, cât și morală, pentru poporul ucrainean. Dar, această „victorie” asupra Moscovei mai are un versant: de noua slăbiciune economică și militară a Rusiei nu beneficiază țările occidentale care ajută Ucraina, ci marele rival al acestora, China, țară care este mai mult decât dispusă să culeagă ceea ce va rămâne din imperiul rus, pentru a-și spori, astfel, puterea economică și militară.
Iar aceste lucruri se întâmplă fără ca cineva să poată acuza China că a intervenit militar sau că și-a continuat politica expansionistă pe seama Rusiei. În alte circumstanțe, s-ar vorbi de ambiții imperiale ale chinezilor, însă, acum, nu se pune problema decât de a colabora cu un vecin la ananghie care, în plus, este și un aliat ideologic: au renunțat ei, rușii, la ambițiile de a impune o dictatură a proletariatului, iar chinezii își continuă și ei o politică economică mai apropiată de capitalism, însă niciunii nici ceilalți nu au tendințe sau ambiții democratice.
Mijloacele de informare occidentale preiau cu satisfacție știrile despre problemele economice ale Moscovei: vinde mai puține gaze și petrol, la exporturi obține prețuri mai mici, a pierdut o piață la care a lucrat timp de decenii, se confruntă cu o criză economică de ne oprit, cu costuri militare și în vieți umane enorme în război, și un prejudiciu adițional cauzat de exodul sectoarelor tinere și productive ale populației, care au părăsit țara în căutarea unor câmpii mai mănoase.
Însă, de fapt, ceea ce politica americană obține prin intermediul NATO este înlocuirea unui inamic cu altul, adică rusul e înlocuit de chinez, cu diferența că ar fi mult mai ușor să se înteleagă cu Moscova, decât cu Beijing-ul: cu toate că este un imperiu situat geografic în Asia (77% din teritoriul său este în Asia), trei pătrimi din populația rusă trăiește în Europa, dincoace de Urali. Rusia și-a dorit dintotdeauna să fie europeană, cu toate că Vestul nu i-a arătat reciprocitate, căci politica expansionistă a rușilor și ceea ce a fost perceput, la un moment dat, ca o amenințare demografică și economică, indemna la o distanțare.
În schimb, China este un imperiu asiatic care a renăscut din cenușa din ultimele două secole care nu împărtășește valorile și ambițiile occidentale. Odinioară a fost colonia diferitelor imperii occidentale cu toată gloria și cultura ei avansată. În secolul al 19-lea se vorbea de „pericolul galben”, cu toate că nu era vorba numai despre China, ci și despre alte popoare asiatice, de japonezi, de pildă. Se vorbea despre „gigantul chinez adormit”, o alegorie atribuită frecvent lui Napoleon. Mai aproape de zilele noastre, tot un lider francez, Charles de Gaulle, a decis să stabilească relații diplomatice cu China lui Mao, atunci când tot restul lumii occidentale urma poziția americanilor, recunoscând doar Taiwanul ca fiind China.
Însă, acum, din perspectiva Washingtonului, China nu pare să prezinte mari probleme, dacă ar fi să ne ghidăm după politica sa în acest conflict. Și nici nu sunt indicii că ar încerca să o oprească. Din contră, pe lângă faptul că tot pierde prin înlocuirea inamicului, SUA, direct sau prin intermediul NATO, par să-și întărească noul rival chinez pe seama slăbitei Rusii.
De fapt, nici măcar nu-și înlocuiește un posibil inamic cu altul, deoarece pericolul rusesc se menține: amenințarea militară a rușilor nu dispare, deoarece această mare putere de odinioară continuă să posede arsenale atomice, continuă să-și dezvolte noi arme și nu încetează să arate că își menține amenințarea nucleară. Și chiar dacă noua sa slăbiciune aparentă se confirmă, nu există nicio garanție că Rusia va rămâne inactivă, căci, așa cum se întâmplă cu un animal rănit, poate deveni și mai agresivă.
Timp de jumătate de secol, Washingtonul s-a pregătit să se apere de rivalul sovietic, însă, de acum înainte, va trebui să fie pregătit și pentru a face față amenințării chinezești. Însă, în prezent, spre deosebire de panorama din timpul Războiului Rece din secolul trecut, SUA nu mai reprezintă marele lider economic și militar la mare distanță de posibilii inamici: restul lumii s-a dezvoltat și s-a îmbogățit, iar noii rivali ai americanilor pot fi o amenințare mult mai mare decât cea din secolul XX.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Fortalecer al enemigo Washington, Diana Negre

Los enfrentamientos en Ucrania ente las tropas rusas y la población local podrían durar mucho tiempo si las fuerzas militares ucranianas y sus aliados de la OTAN siguen manteniendo con Rusia un pulso que había parecido imposible hace poco más de un año.
Simplemente esta capacidad de resistencia representa una victoria, tanto militar como moral, para el pueblo ucraniano. Pero esta “victoria” sobre Moscú tiene otra vertiente: los grandes beneficiados por la nueva debilidad económica y militar rusa no son los países occidentales que se le enfrentan, sino el gran rival de estas mismas naciones: China, más que dispuesta a recoger los despojos del imperio ruso y engrandecerse económica y militarmente con ellos.
Y todo esto sin que nadie la acuse de intervenir militarmente o de seguir una política expansionista a costa de su vecino ruso. En otras circunstancias se hablaría de ambiciones imperiales chinas, pero ahora se trata simplemente de prestar su colaboración a un vecino en apuros que es, además, un aliado ideológico: Los rusos habrán dejado atrás sus ambiciones de imponer una dictadura del proletariado y los chinos siguen una política económica más afín al capitalismo, pero ni un país ni en el otro tienen tendencias ni ambiciones democráticas.
Los medios de prensa occidentales recogen con fruición las noticias de los problemas económicos de Moscú: menos ventas de gas y petróleo, precios más bajos para sus exportaciones, pérdida de un mercado que se habían trabajado durante décadas, una crisis económica imparable, además de los enormes costos humanos y militares de la guerra, con el perjuicio añadido del éxodo de sectores jóvenes y productivos de su población que han abandonado el país en busca de prados más verdes.
Pero en realidad, lo que la política norteamericana obtiene a través de la OTAN es cambiar un enemigo por otro, es decir el ruso por el chino, con la diferencia de que sería mucho más fácil entenderse con Moscú que con Pekín: a pesar de ser un imperio geográficamente asiático (el 77% de su territorio está en Asia), las tres cuartas partes de la población rusa vive en Europa, es decir, al oeste de los Urales. Y Rusia más bien ha deseado ser europea a lo largo de su historia, a pesar de que no encontró mucha reciprocidad en el oeste, donde la política expansionista rusa y lo que en un momento se veía como una amenaza demográfica y económica, impulsaban a un distanciamiento.
Pekín, en cambio, es un imperio asiático que ha renacido de las cenizas de los dos últimos siglos y que no comparte valores ni ambiciones occidentales. Era una realidad que el mundo tenía presente en las época peores para la China, cuando se convirtió en colonia de diferentes imperios occidentales a pesar de sus siglos de gloria y su avanzada cultura. En el siglo 19 se hablaba del “peligro amarillo”, aunque no se limitaba a China sino que abarcaba otros pueblos asiáticos como el Japón. Se hablaba del “gigante dormido” chino, una alegoría que frecuentemente se le atribuye a Napoleón. Más recientemente fue también un líder francés, Charles de Gaulle, quien decidió establecer relaciones diplomáticas con la China de Mao, cuando el resto del mundo occidental seguía la posición norteamericana de reconocer tan solo “una China” que en aquella época era Taiwan.
Pero ahora, desde la perspectiva de Washington, la China no parece presentar grandes problemas si nos guiamos por su política en este conflicto. Tampoco hay muestras de que traten de contenerla. Al contrario, además de salir perdiendo en el cambio de enemigo, parece que Estados Unidos, directamente o a través de la OTAN, refuerza a su nuevo rival chino a expensas de la debilitada Rusia.
Y esto ni siquiera significa que cambie a un posible enemigo por otro, porque el peligro ruso se mantiene: la amenaza militar rusa no desaparece, porque esta otrora gran potencia sigue teniendo arsenales atómicos, continúa desarrollando nuevas armas y no deja de indicar que mantiene su amenaza nuclear. Y si su nueva debilidad aparente se confirma, tampoco es una garantía de que Rusia se mantendrá inactiva, como ocurre con un animal herido que puede tornarse aún más combativo.
Durante medio siglo, Washington se preparó para defenderse del rival soviético, a partir de ahora, habrá de estar preparado para añadir también la amenaza china. Pero ahora, a diferencia del panorama de la Guerra Fría el pasado siglo, Estados Unidos ya no es el gran líder económico y militar a gran distancia de sus posibles enemigos: el resto del mundo se ha enriquecido y desarrollado y los nuevo rivales norteamericanos pueden representar una amenaza mucho mayor que la del siglo XX.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Amintindu-ne de alte războaie Washington, Diana Negre

La începutul oricărui război, este normal ca toți cei implicați să creadă că-l vor câștiga, cu toate că, la sfârșit, se va vedea că numai jumătate dintre ei au avut dreptate. La fel se întâmplă și cu războiul din Ucraina, care durează de mai mult de un an.
La început, cei care urmăreau situația din afară erau convinși că, pentru Rusia, era vorba doar de o defilare militară, iar conflictul se va termina repede prin capitularea Ucrainei.
Cei care urmăresc mijloacele de informare americane, cronicile respectatului Radiou Public Național și ascultă ce declară liderii occidentali, s-au convins că rușii se află la capătul drumului și pe punctul de a pierde definitiv războiul, cu toate avantajele pe care le oferă întinderea geografică a țării lor, ponderea demografică mai mare, precum și faptul că au investit de mult timp în înarmare.
Și cu toate că au arme atomice. Aveau și ucrainenii la sfârșitul Războiului Rece, însă au fost nevoiți să renunțe la ele, în urma presiunilor rușilor și ale occidentalilor, care nu doreau conflicte atomice pe teritoriul desființatului Pact de la Varșovia.
NATO nu putea să impună desființarea sistemelor nucleare ale rușilor, ci doar înlăturarea armelor atomice ale vecinilor Rusiei, pentru a reduce riscul unui dezastru militar.
Comentariile și analizele mijloacelor de informare occidentale sunt acum mai degrabă triumfaliste și admiră capacitatea de rezistență a ucraineanului David în fața Goliatului rus, cu toate că, în acest caz, David nu este chiar atât de slăbuț, ca cel din Biblie, deoarece primește arme și muniții de calitate din partea aliaților din NATO.
Însă, această viziune nu este singulară, deoarece mai circulă o variantă, care evidențiază capacitatea rușilor de a rezista, antecedentele istorice ale acestui popor care a supraviețuit atacurilor din partea unor țări și armate mult mai puternice, precum și avantajele geografice și demografice ale rușilor.
Aceasta este, desigur, versiunea promovată de Kremlin și de prietenii săi, însă nu există motive pentru a o ignora, dacă luăm în considerare posibilitatea ca lucrurile să nu fie chiar atât de dezastroase pe cât ne fac să credem rapoartele pozitive ale mijloacelor de informare occidentale, care, în general, se adapă din surse ale Pentagonului.
Căci, sunt unele aspecte care ne permit să ne îndoim de optimismul acestor mijloace de informare. Unul dintre ele este numărul efectivelor pe care părțile le pot trimite pe front: este posibil ca soldații ruși să nu fie pregătiți și nici motivați, să fi fost recrutați împotriva voinței lor. Însă, în ceea ce privește Ucraina, refacerea forțelor ei este foarte limitată, deoarece are o populație mult mai mică decât cea a Rusiei, iar NATO nu-și va trimite militarii proprii să lupte acolo…
Nimeni din NATO nu vrea acest lucru. Căci, țările occidentale nu vor deloc să se implice direct în acest conflict.
Afirmația președintelui ucrainean Zelenski conform căreia „SUA ar fi nevoite, la un moment dat, să-și trimită fiicele și fiii să lupte în acest conflict” este nu numai o aberație, ci chiar o eroare politică a liderului ucrainean: perspectiva ca cineva din familiile americane să meargă să lupte pe un front îndepărtat și foarte periculos este ceva inacceptabil pentru cetățenii americani.
Există importante sectoare ale populației din SUA care ar vrea ca bugetul să fie cheltuit mai degrabă pentru a îmbunătăți situația din interiorul țării, pentru a avea școli mai bune și mai multă securitate publică. Pe de altă parte, se tem că diminuează apărarea țării trimițând prea multe arme în Ucraina.
Acest lucru oferă un avantaj natural Rusiei, deoarece, până acum, războaiele au fost câștigate sau pierdute, acolo, pe terenul bătătorit cu piciorul, oricât de sofisticate ar fi fost aviația și armele care pot lovi la mare distanță. Probabil noile tehnologii vor schimba situația, însă, dacă va fi așa, ne vom afla pe un teren necunoscut și orice pronostic nu e decât loterie.
Desigur, SUA au capacitatea economică și industrială de a fabrica și livra arme care să le sporească arsenalele și pot face ca balanța conflictului să se încline în favoarea Ucrainei, însă, aceasta nu înseamnă că Washingtonul este dispus să-și deturneze resursele și să-și neglijeze propriile necesități economice și de apărare.
Mai ales dacă populația americană nu prea are interese dincolo de fruntariile țării, căci izolaționismul a fost o constantă în cele aproape trei secole de istorie a națiunii.
S-ar putea distinge un paralelism între acest război al ucrainenilor și războiul de secesiune din SUA, care a început tot cu convingerea ambelor tabere că vor obține victoria. În Sud, se aflau cei mai buni militari, dispuși să lupte, însă Nordul avea mai multe rezerve în oameni și o mai mare capacitate industrială.
Cu toate că această comparație nu este chiar corectă, deoarece Rusia nu se bucură de dezvoltarea economică pe care o are Occidentul, iar calitatea armelor sale ar putea fi inferioară, este posibil ca ea să compenseze acest dezavantaj datorită intinderii pe care o are și numărului de soldați pe care îi poate folosi.
Sunt și unii care văd în acest conflict o versiune modernă a războiului civil spaniol, nu atât din cauza înfruntării dintre ruși și ucraineni, ci pentru că celelalte țări urmăreau conflictul și învățau lecții pentru un viitor care nu a întârzâiat mult, sosind odată cu izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial.
Cu perspectiva aproape a unui secol de atunci, se poate interpreta mult mai bine acel război, decât acesta din zilele noastre, în care fronturile poate sunt clare, însă sprijinul internațional este nesigur ca nisipul, în hazardul unor interese care pot varia, atât economice, cât și electorale.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Recordando otras guerras Washington, Diana Negre

Al comienzo de cualquier guerra, es habitual que todos los contendientes crean que van a ganar, aunque al final se demuestra que tan solo la mitad de ellos tuvo razón. Y esto ocurre también en la guerra de Ucrania, que ha cumplido ya más de un año.
Al principio, los que observaban la situación desde fuera daban por seguro que para Rusia sería un paseo militar y que el conflicto acabaría rápidamente con una capitulación ucraniana.
Quienes siguen los medios informativos norteamericanos, las crónicas de la muy respetada Radio Pública Nacional y escuchan las declaraciones de líderes occidentales, se han convencido de que los rusos están al final del camino y a punto de perder la guerra irremisiblemente, a pesar de las ventajas que les dan su extendida geografía, su mayor peso demográfico y una larga inversión en armamentos.
Incluso tienen armas atómicas, algo que también tenían los ucranianos al final de la Guerra Fría, pero hubieron de desprenderse de ellas tanto por las presiones rusas como por las occidentales, que no querían riesgos de conflictos atómicos en los territorios del desaparecido Pacto de Varsovia.
La OTAN no podía desarmar los sistemas nucleares rusos, pero sí podía quitar las armas atómicas de los arsenales de sus vecinos y con ello creía reducir el riesgo de un desastre militar.
Las crónicas y los análisis de nuestros medios informativos occidentales son hoy más bien triunfalistas y admiran la capacidad de resistencia del David ucraniano frente al Goliat ruso, aunque en este caso David sea menos débil que el de la Biblia porque recibe armas y municiones avanzadas de los aliados de la OTAN.
Pero esta visión no es la única y también circula otra versión, centrada en la capacidad rusa de resistir, los antecedentes históricos de un pueblo que sobrevivió ataques de países y ejércitos más fuertes y las ventajas geográficas y demográficas rusas.
Esta es, naturalmente, la versión que promueven el Kremlin y sus amigos, pero no hay razón para descartarla sin considerar la posibilidad de que no vayan tan descaminados como nos hacen creer los informes positivos de medios occidentales, que en general beben de las fuentes del Pentágono.
Y hay unos aspectos que permiten, por lo menos, dudar del optimismo de estos medios. Uno de ellos es el número de efectivos que ambos contendientes pueden enviar al frente: es posible que los soldados rusos están mal preparados y poco motivados, incluso que hayan sido reclutados a la fuerza y contra su voluntad. Pero en el otro bando simplemente están muy limitados los repuestos, tanto porque Ucrania tiene una población mucho menor que Rusia, como por la disposición de los aliados de la OTAN a enviar a sus propios soldados…
Es algo que nadie desea. Pero además, la disposición de las sociedades occidentales para entrar en semejante conflicto es mínima, para no decir nula.
Las declaraciones del presidente ucraniano Zelenski de que “Estados Unidos tendrá que enviar a sus hijas e hijos a luchar en este conflicto” parecían, no solo una aberración, sino también un error político del líder ucraniano: la perspectiva de que sus familiares vayan a un frente lejano y peligroso sea probablemente inaceptable para el ciudadanos norteamericano.
Hay sectores importantes de la población de Estados Unidos que prefieren gastarse el presupuesto público en mejorar la situación dentro del país, con mejores escuelas o más seguridad pública. Por otra parte, también temen reducir las defensas del país si envían demasiadas armas a Ucrania.
Esto da una ventaja natural a Rusia porque, hasta ahora, las guerras se han ganado o perdido sobre el terreno que se recorre a pie, por muy sofisticada que sea la aviación o las armas a distancia. Quizá las nuevas tecnologías hagan que la situación cambie, pero de ser así nos hallamos en un terreno desconocido y cualquier pronóstico es lotería.
Cierto que Estados Unidos tiene la capacidad económica e industrial para fabricar y suministrar armas que aumenten sus arsenales y puedan empujar hacia Ucrania la balanza del conflicto, pero esto no quiere decir que Washington esté dispuesto a desviar sus recursos y desatender sus propias necesidades económicas y defensivas.
Especialmente cuando la población norteamericana tiene pocos intereses más allá de sus fronteras y el aislacionismo ha sido una constante en los casi tres siglos de historia del país.
Se podría ver un paralelismo entre esta guerra ucraniana y la guerra de secesión en Estados Unidos que también empezó con los dos bandos convencidos de su victoria. En el Sur estaban los mejores militares y la disposición a luchar, pero el Norte tenía más reserva en hombres y en capacidad industrial.
Aunque la comparación no parece correcta porque Rusia no goza del desarrollo económico occidental y tal vez la calidad de sus armas podría ser inferior, es probable que pueda compensar con creces esta desventaja debido a su extensión y el número de soldados que puede emplear.
Algunos ven en este conflicto incluso una versión moderna de la guerra civil española, no por el enfrentamiento entre la sociedades rusa y ucraniana, sino porque los demás países observaban el conflicto y aprendían lecciones para un futuro que no tardó mucho en llegar con la Segunda Guerra Mundial.
Con la perspectiva de casi un siglo, aquella guerra se puede interpretar mucho mejor que la actual en que los frentes quizá están claros, pero sus apoyos internacionales son movedizos como las arenas, al albur de intereses que pueden variar tanto por necesidades económicas como electorales.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Buget pentru alegeri Washington, Diana Negre

În ultimii doi ani, în care la Washington funcționa o administrație monocoloră, cu cele două camere ale Congresului și cu Casa Albă controlate de Partidul Democrat, președintele Biden nu a avut probleme pentru a-și pune în practică dorințele sale politice – sau dorințele colaboratorilor săi, cei care, probabil, conduc, de fapt, și suplinesc, astfel, deficiențele cauzate de senilitatea președintelui lor.
Însă, situația s-a schimbat în luna noiembrie a anului trecut, când Partidul Democrat a pierdut majoritatea pe care a avut-o timp de doi ani în Camera Reprezentanților și, cu toate că și-a păstrat controlul asupra Senatului și a Casei Albe, are, de atunci, mâinile legate: din poziția de minoritate, nu mai controlează comitetele din Congres, nu mai hotărăște agenda și, mai ales, nu mai are voturile necesare pentru a opri inițiativele republicane.
La fel se întâmplă cu președintele, mai ales pentru că are mari planuri, cu care speră să devină marele apărător al mediului înconjurător și trituratorul contribuabililor bogați.
Acest punct din urmă se poate vedea în propunerea fiscală pentru anul viitor pe care, în mod tradițional, Casa Albă o trimite Congresului la data respectivă. Atunci, președinții își declară prioritățile, atât dacă se așteaptă ca propunerile lor să fie aprobate, cât și dacă nu sunt posibilități ca acest lucru să se întâmple. Bugetul este mai degrabă un document politic care explică pozițiile lor și semnalează alegătorilor rațiunile pentru care merită să primească încrederea lor la viitoarele alegeri.
Viitoarele alegeri sunt importante și pentru Biden deoarece, contrar a ceea ce se aștepta majoritatea țării atunci când a devenit președinte, în 2020, este aproape sigur că se va prezenta ca să fie reales, cu toate că mulți democrați ar prefera ca el să se odihnească după zecile de ani de când este în politică și să se retragă și să se bucure de ceea ce încă îi permit capacitățile sale slăbite.
Cu una dintre cele două Camere împotriva sa, orice președinte ar avea mari greutăți pentru aprobarea bugetelor sale, însă, în acest caz, greutatea va fi și mai evidentă deoarece propunerile lui Biden sunt atât de ambițioase în direcția progresistă, încât li se opun chiar și unii congresmani moderați din propriul său partid.
Biden, sau echipa care a pregătit pentru el aceste propuneri, știe perfect cum stau lucrurile: propunerea sa fiscală, care sporește impozitele celor înstăriți la niveluri chiar mai mari decât în Europa, „sosește moartă” pentru legiuitori. Însă, nu se pune problema de a fi pusă în practică, ci de a adopta o poziție electorală pentru 2024.
Căci progresismul lui Biden are slabe șanse să devină realitate, chiar și dacă toată administrația ar fi democrată: sporirea puternică a impozitelor pentru americanii bogați poate fi o frână pentru activitatea economică și poate sărăci țara pentru generații întregi, dar, mai ales, cu una dintre cele două camere controlată de opoziție, nu se vor găsi în niciun fel voturi suficiente.
De fapt, randamentul economic a scăzut, cu toate că mâna de lucru este folosită plenar, iar acest lucru se întâmplă în condițiile cursei tehnologice și economice cu China, în timp ce în emisfera americană situația nu e chiar liniștitoare: SUA sunt serios amenințate de cartelurile drogurilor, care trimit anual în țară tone de produse, care costă mii de vieți, fără ca guvernanții din țările care exportă droguri să arate dorința – sau capacitatea – de a le controla.
Încep să se audă propuneri ale unor cetățeni americani ca SUA să declare război acestor carteluri ale traficanților de droguri, însă este puțin probabil ca să existe vreo colaborare cu vecinii, în principal cu Mexicul, care a devenit o amenințare din cauza producției mari de droguri și a delincvenței pe care o generează pentru a apăra acest sector.
Ultimul incident, răpirea a patru turiști americani – doi dintre ei au murit – a provocat chiar și o neașteptată scuză publică a traficanților mexicani de droguri, care au dat asigurări că „s-au înșelat și a fost o greșeală”. Dar, acest lucru nu a făcut să tacă vocile americanilor care consideră că țara lor este prinsă într-un război, care îi amenință supraviețuirea și căruia trebuie să i se răspundă cu acțiuni militare.
Nu este surprinzător faptul că Mexicul nu vrea să coopereze pentru a duce un asemenea război, căci ar reprezenta o invazie a teritoriului său cu trupe străine. Președintele mexican, López Obrador, s-a grăbit să-i învinovățească pe americani că sunt dependenți de droguri. Singurul guvern din emisfera americană dispus să ia măsuri radicale impotriva traficanților de droguri este El Salvador, țară care a construit adevărate fortărețe inexpugnabile pentru a ține în detenție mafiile drogului, însă, în loc de aplauze, e criticată pentru că încalcă drepturile umane fundamentale ale deținuților.
Însă, nici miile de imigranți ilegali care sosesc la granița din Sud a SUA, nici războiul împotriva traficului cu droguri nu are un loc important în politica Washingtonului, mai concentrată pe chestiuni bugetare și aspecte tehnice ale cursei electorale și cu prea puțină dispoziție pentru o politică de austeritate, în ciuda enormei datorii pe care o are.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Presupuesto para las elecciones Washington, Diana Negre

En los dos últimos años, cuando en Washington regía un gobierno monocolor, con las dos cámaras del Congreso y la Casa Banca controladas por el Partido Demócrata, el presidente Biden no tuvo problema en llevar a la práctica sus deseos políticos – o los deseos de sus colaboradores que son probablemente quienes de verdad gobiernan y suplen así las deficiencias por senilidad de su presidente.
Pero la situación cambió el pasado noviembre cuando el Partido Demócrata perdió la mayoría de que había gozado durante dos años en la Cámara de Representantes y, aunque conservó el control del Sanado y de la Casa Blanca, tiene desde noviembre las manos atadas: desde su posición de minoría, no controla los comités del Congreso, no decide la agenda y, sobre todo, no tiene los votos para impedir las iniciativas republicanas.
Y eso mismo se aplica al presidente, especialmente porque tienes grandes planes, con los que espera pasar a la posteridad como el gran defensor del medio ambiente y el martillo de los contribuyentes adinerados.
Este último punto queda a la vista en la propuesta fiscal para el próximo año que tradicionalmente la Casa Blanca envía al Congreso en estas fechas. Allí, los presidentes declaran sus prioridades, tanto si esperan que aprueben sus propuestas como si no tiene posibilidades de que eso ocurra. El presupuesto consiste más bien en un documento político que explica sus posiciones y señala a los votantes las razones para darle su confianza en las próximas elecciones.
Y para Biden las próximas elecciones son importantes porque, contrariamente a lo que la mayoría del país esperaba cuando se convirtió en presidente en 2020, es casi seguro que se presente a reelección, a pesar de que muchos demócratas prefieran que se tome un descanso tras sus largas décadas en la política y se retire a disfrutar lo que sus menguadas capacidades aún le permitan.
Con una de las dos cámaras en contra suyo, cualquier presidente tiene grandes dificultades para que apoyen sus presupuestos, pero en este caso la dificultad será todavía más evidente porque las propuestas de Biden son tan ambiciosas en el sentido progresista, que incluso se le oponen algunos congresistas moderados de su partido.
Es algo que Biden, o el equipo que haya preparado para él estas propuestas, sabe perfectamente: su propuesta fiscal, que eleva los impuestos de la gente adinerada a niveles incluso superiores a los europeos, “llega muerta” a los legisladores. Pero no se trata de ponerla en práctica, sino de tomar una posición electoral para 2024.
Porque el progresismo de Biden tiene pocas posibilidades de convertirse en realidad, incluso si todo el gobierno fuera demócrata: las fuertes subidas de impuestos a los norteamericanos adinerados, pueden ser un freno a la actividad económica y empobrecer al país por generaciones, pero sobre todo, con una de las dos cámaras controlada por la oposición, no habrá forma de conseguir los votos suficientes.
De hecho, el rendimiento económico ha bajado ya a pesar del pleno empleo del que goza el país y esto ocurre en plena carrera tecnológica y económica con la China, mientras que en el hemisferio americano la situación tampoco es tranquilizante: Estados Unidos se ve seriamente amenazado por los carteles de la droga que envían al país toneladas anualmente de productos que cuestan miles de vidas, sin que los gobernantes de los países que exportan drogas muestren deseos -o capacidad- de controlarlos.
Se empiezan a oir propuestas de ciudadanos norteamericanos para que Estados Unidos declare la guerra a estos carteles de narcotraficantes, pero es improbable que haya ninguna colaboración entre sus vecinos, principalmente México que se ha convertido en una amenaza por su gran producción de estupefacientes y la delincuencia que genera para defender a este sector.
El último incidente, un secuestro de cuatro turistas norteamericanos en que dos de ellos murieron, provocó incluso una inesperada excusa pública de los traficantes de droga mexicanos, quienes aseguraron haberse “equivocado”. Esto no ha servido para acallar las voces de los norteamericanos que consideran a su país embrollado en una guerra que amenaza su supervivencia y a la que debe responder militarmente.
No es de sorprender que México no desea cooperar en semejante guerra que representaría una invasión de su territorio por tropas extranjeras y el presidente López Obrador se apresuró a culpar a los norteamericanos por su adicción a la droga. En realidad, el único gobernante del hemisferio dispuesto a medidas radicales contra los “narcos” es El Salvador, que ha construido fortalezas inexpugnables para encarcelar a las mafias de la droga, pero en vez de conseguir aplausos, se le critica por violar los derechos humanos de los prisioneros.
Pero ni los millares de ilegales que llegan a la frontera sur de Estados Unidos ni la guerra contra el narcotráfico parecen ocupar la política de Washington, más concentrada en cuestiones presupuestarias y aspectos técnicos de la carrera electoral y con escasa disposición a una política de austeridad a pesar de su elevada deuda.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Cine conduce țara? Washington, Diana Negre

După doi ani de când Joe Biden este președinte, senilitatea lui este atât de evidentă încât puțini sunt aceia care mai cred că el este într-adevăr cel care își exercită puterea, părând, mai degrabă, a fi instrumentul unora care dețin frâiele guvernării în SUA. Un figurant și nu persoana responsabilă pentru acțiunile pe carele întreprinde.
Dacă într-adevăr o camarilă este cea care guvernează la Wshington, merită să ne întrebăm cine sunt persoanele care se află în fruntea țării și care, ținând seama de ponderea economică și militară a SUA, influențează tot restul lumii, cu toate că nu au fost alese de poporul american, care nici măcar nu le cunoaște identitatea.
Uitându-ne la membrii administrației Biden, vedem că atât funcțiile executive cele mai vizibile, cât și colaboratorii apropiați, care deseori lucrează din umbră, sunt o moștenire a cabinetului lui Barak Obama, cel care a condus țara timp de opt ani, din 2008 până în 2016. Biden, vicepreședintele său în acea vreme, n-a fost decât un figurant în acei opt ani-așa cum se întâmplă de obicei cu vicepreședinții, a căror unică funcție stabilită de Constituție este să-l înlocuiască pe președinte în caz de moarte sau incapacitate. Acum, se pare că este același figurant, cu toate că este investit cu funcția prezidențială, pe care nu o prea exercită viguros.
Obama însuși a semnalat în urmă cu doi ani că Biden are un cabinet care nu e decât o continuare a echipei Obama, cea care a exercitat puterea din 2008 până în 2016, astfel că cel care a fost atunci vicepreședinte are posibilitatea acum să-și continue planurile pentru țară. În plus, întrucât nu trebuie să dea seamă în fața opiniei publice, și nici nu anunță că ar aspira la ceva, poate să-și continue politicile pe care le dorește, populare sau nu.
Este o situație fără precedent, deoarece tradiția în SUA este ca președinții, de îndată ce își termină mandatul, să părăsească Washingtonul pentru a se dedica păstrării moștenirii lor pentru posteritate prin intermediul bibliotecii și a centrului cultural pe care le are fiecare dintre ei, susținuți cu banii statului.
În general, revin în actualitatea politică scurt și punctual doar pentru a participa la cursele electorale în favoarea candidaților partidelor lor. Obișnuiesc să se întoarcă în statele în care au locuit înainte de a veni la Casa Albă: Ronald Reagan s-a întors în Californa, unde mai înainte a fost guvernator, primul președinte Bush pendula între casa pe care o avea în Kennebunkport, în Maine, și statul Texas, unde a lucrat înainte de a intra în politică, cel de al doilea Bush s-a întors în Texas, acolo unde a fost guvernator și de unde și-a organizat campania electorală.
În cazul lui Trump situația este puțin diferită, nu numai datorită trăsăturilor narcisiste ale personalității sale, ci și pentru că nu s-a retras din politică și intenționează, deocamdată, să candideze din nou la viitoarele alegeri prezidențiale.
Însă, în cazul lui Obama, diferența este și mai evidentă: fostul președinte, spre deosebire de predecesorii săi, nu s-a mai întors în statul Illinois, unde a locuit și pe care l-a reprezentat ca senator în Congres, ci încearcă să aranjeze lucrurile care îl interesează în Washington, ceea ce este fără precedent. Din reședința sa situată la mică distanță de casa Ivankăi Trump, fiica lui Donald Trump care nu și-a ascuns niciodată interesul pentru politică, Obama trage firele scenei politice.
Și se pare că, cel puțin Partidul Democrat, e mulțumit de situația actuală: puterea pe care o exercită, la umbră sau la lumina soarelui, adică prin funcții sau contacte personale, pare să aducă rezultatele care îl satisfac pe Obama, care încă mai încearcă să-și promoveze ideile politice.
Principala deosebire dintre politica de odinioară a președintelui Obama și cea de acum a fostului președinte, care operează dintr-o relativă umbră a Casei Albe a succesorului său, este că obiectivele declarate în timpul președinției sale erau mai moderate decât cele pe care le promovează acum. Să ne amintim că Obama, înainte de a intra în politică, era un „organizator de comunități”, adică, un personaj care încerca să influențeze comunitățile mai puțin favorizate economic, ceva ce adepții săi considerau că este dedicare, iar rivalii săi, agitație politică.
Când a intrat în lupta electorală, Obama și-a aurit și șlefuit meritele cu ajutorul moderației până într-atât, încât mulți l-au criticat, când deja se afla la Casa Albă, pentru că nu era îndeajuns de „negru”, adică, nu reprezenta clasele oprimate și dezavantajate ale majorității negre. Pentru aceste grupuri, Obama se afla prea la centru.
Adevărul este că Obama nici măcar nu provenea din aceste comunități: fiu al unei căsătorii mixte-tatăl său era un academician imigrant din Kenya, în timp ce mama sa era albă și aparținea unei familii înstărite, a primit o educație privilegiată din partea familiei sale materne, deoarece tatăl său s-a întors în Kenya atunci când Obama avea numai trei ani. Mama și bunicii s-au ocupat de educarea viitorului președinte, care nu a dus o viață ca majoritatea negrilor în condiții umile, ci a avut o viață atât de privilegiată încât a mers la o școală privată, lucru pe care și-l pot permite doar 10% dintre copiii americani.
Dacă moștenirea genetică a lui Obama este jumătate albă, jumătate neagră, traiectoria sa politică s-a axat pe identitatea sa neagră și a adoptat politicile de luptă pentru drepturile civile ale populației de culoare. Căsătorit cu o femeie neagră, venirea sa la Casa Albă ca primul președinte negru din istoria țării, a făcut să se nască mari speranțe în reconcilierea rasială în SUA, însă, nici înainte și nici după mandatul său, relațiile inter-rasiale nu s-au îmbunătățit.
Din contră, în timpul președinției sale a apărut organizația „Viețile negrilor sunt importante” (BLM – Black lives matter), un slogan căruia nu i se putea opune nimeni, cu toate că unii politicieni moderați – în general albi – semnalau că, desigur, viețile negrilor sunt importante, însă la fel de importante sunt și viețile albilor, precum și ale oricărei alte rase.
Reacția liderilor organizației BLM la asemenea afirmații trebuia să fie, de la bun început, un indiciu al radicalismului lor politic, căci au respins interesul pentru viețile tuturor și au declarat deschis că-i interesa doar supraviețuirea, progresul și puterea negrilor.
În mod tradițional mai săraci decât restul țării, printre negri se înregistrează, de asemenea, indici mai înalți de delincvență, astfel încât, forțele de ordine sunt percepute ca inamici de către elementele radicale. Și astfel, după progresul BLM, a apărut sloganul „defund the police”, sau „să desființăm bugetul poliției”, adică, să ne lipsim de poliție.
Într-o țară cu un mare procentaj de posesori de arme și de delincvenți, un asemenea curent avea să ducă spre o violență și mai mare care, în mod tragic, îi afectează mai mult pe negri cei săraci, decât pe oamenii bogați care locuiesc în zone protejate.
Toate aceste tensiuni au ieșit simultan la iveală acum în „post-președinția” de care se pare că se bucură Obama și, deocamdată, nu anunță nici mai multă bunăstare și nici pace socială.
Traducerea acestor tensiuni în panorama electorală o reprezintă incredibila hotărâre a președintelui Biden de a se prezenta pentru un nou mandat, lucru pentru care este posibil să nu aibă mult sprijin din partea electoratului, ci doar cel al adepților săi, deoarece aceștia par să vrea pe lângă acest al treilea mandat al lui Barak Obama, încă unul, al patrulea, cu Biden ca fațadă.
Posibilitățile de succes ale acestei inițiative ar părea reduse…dacă n-ar fi ceea ce se află în tabăra opusă: fostul președinte Trump, care, cu toate problemele sale, încă pare a fi un candidat viabil, capabil să închidă drumul rivalilor săi republicani care ar avea mai multe posibilități decât el să recupereze Casa Albă pentru partidul lor.
Adică, anul viitor, ar putea avea loc o demonstrație americană, ori cu Biden ori cu Trump, a ceea ce cândva a spus Cervantes: „părțile care s-au repetat, niciodată n-au mai fost bune”.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

¿Quien manda en casa? Washington, Diana Negre

A los dos a años largos de tener a Joe Biden como presidente, su senilidad es tan evidente que pocos creen que ejerce efectivamente el poder, sino que más bien parece el instrumento de quienes de verdad llevan las riendas del gobierno norteamericano, en que Biden es más bien un figurón y no la persona responsable de las acciones que se van tomando.
Si efectivamente es una camarilla la que realmente gobierna en Washington, merece preguntarse quiénes son las personas que están al frente del país y que, debido al peso económico y militar de Estados Unidos, influyen en el resto del mundo, a pesar de no haber sido elegidas por el pueblo norteamericano, que ni siquiera conoce su identidad.
Mirando la composición del gobierno Biden, vemos que tanto los cargos ejecutivos más visibles como los ministros, así como los colaboradores allegados que a menudo trabajan desde la sombra, son herencia del gabinete de Barak Obama, quien presidió el país por ocho años desde 2008 a 2016. Biden, su vicepresidente fue más bien un figurón en aquellos ocho años -como ocurre en general con los vicepresidentes, cuya única función asignada por la constitución es substituir al presidente en caso de muerte o incapacidad. Ahora parece ser el mismo figurón, aunque esté investido con el cargo presidencial que no parece ejercer de manera vigorosa.
Incluso el propio Obama señaló hace un par de años que el gabinete de Biden era de hecho una continuación del equipo Obama, que ejerció el poder desde 2008 a 2016, de manera que el ex presidente tiene ahora la posibilidad de seguir adelante con sus planes para el país. Más aún, como no ha de responder a la opinión pública ni se postula para nada, puede proseguir las políticas que desea, tanto si son populares como si no.
Es una situación sin precedentes, pues la tradición en Estados Unidos es que los presidentes, una vez concluído su mandato, abandonen Washington y se dediquen a cuidar su legado para la posteridad a través de la biblioteca y centro cultural que cada uno de ellos tiene, con cargo al erario norteamericano.
En general, solo vuelven a la actualidad política de forma breve y puntual, para participar en las carreras electorales en favor de candidatos de su propio partido. Acostumbran a instalarse en los estados en que residían antes de llegar a la Casa Blanca: Ronald Reagan regresó a Californa, donde había sido gobernador, el primer presidente Bush alternaba entre su casa de Kennebunkport, en Maine, y el estado de Texas donde trabajó antes de entrar en la vida política, el segundo Bush regresó a Texas, donde había sido gobernador y desde donde lanzó su campaña electoral.
En el caso de Trump la situación es algo diferente, no solo por las características narcisistas de su personalidad, sino porque no se ha retirado de la política y tiene por el momento la intención de presentarse a las próximas elecciones.
Pero es en el caso de Obama donde la diferencia es más evidente: el ex presidente, en contraste con sus predecesores, no volvió al estado de Illinois en que vivía y que representaba como senador ante el Congreso, sino que trata de manejar lo que le interesa en Washington, algo sin precedentes. Desde su residencia a escasa distancia de la casa de Ivanka Trump, la hija de Donald Trump que no ha ocultado nunca su interés por la política, Obama maneja los hilos del entramado político.
Y parece que este entramado, al menos en el Partido Demócrata, está satisfecho con la situación actual: el poder que ejerce, en la sombre o al sol, es decir a través de cargos o de contactos personales, parece dar resultados que satisfacen a Obama, quien todavía trata de promover sus ideas políticas.La principal diferencia entre la política del otrora presidente Obama y la del actual ex presidente, que opera desde una relativa sombra en la Casa Blanca de su sucesor, es que los objetivos declarados durante su presidencia eran más moderados que los promovidos ahora. Hay que recordar que Obama, antes de entrar en la política, era un “organizador de comunidades”, es decir, un personaje que trataba de influir en comunidades poco favorecidas económicamente, algo que sus partidarios consideraban dedicación y sus rivales agitación política.
El entrar en la contienda electoral, Obama doró y pulió sus credenciales de moderación hasta el punto de que muchos le criticaban, cuando ya estaba en la Casa Blanca, porque no era suficientemente “negro”, es decir, no representaba a las clases oprimidas y desaventajadas de la mayoría negra. Para estos grupos, Obama estaba demasiado al centro.
Lo cierto es que Obama tampoco procedía de estas comunidades: hijo de un matrimonio mixto -su padre era un académico inmigrante de Kenya mientras que su madre era blanca y pertenecía a una familia acomodada, recibió una educación privilegiada de su familia materna pues el padre regresó a Kenya cuando su hijo tan solo tenía tres años. La madre y los abuelos se encargaron de la educación del futuro presidente quien, en vez de vivir como la mayoría de los negros en condiciones humildes, tuvo una vida tan privilegiada que pudo asistir a una escuela privada, algo tan exclusivo que tan solo se lo pueden permitir el 10% de los niños norteamericanos.
Si la herencia genética de Obama es mitad blanca y mitad negra, su trayectoria política se centró en su identidad negra y adoptó las políticas de lucha por derechos civiles de la población de color. Casado con una mujer negra, su llegada a la Casa Blanca como primer presidente negro en la historia del país, hizo surgir grandes esperanzas para la reconciliación racial en Estados Unidos, pero ni durante ni después de su mandato mejoraron las relaciones inter raciales.
Por el contrario, durante su presidencia nació la organización “Las vidas negras son importantes” (BLM – Black lives matter), un slogan al que nadie puede oponerse, aunque algunos políticos moderados -y generalmente blancos- señalaban que ciertamente las vidas negras son importantes, pero igualmente lo son las blancas o las de cualquier otra raza.
La reacción de los líderes de BLM a semejantes declaraciones había de ser desde el primer momento una indicación de su radicalismo político, pues rechazaron el interés por las vidas de todos y declararon abiertamente que a ellos tan solo les interesaba la supervivencia, el progreso y el poder de los negros.
Tradicionalmente más pobres que el resto del país, entre los negros se registran también unos índices más altos de delincuencia, de forma que las “fuerzas del orden” son vistas como enemigos por los elementos radicales. Y así, tras el progreso de BLM, surgió el slogan “defund the police”, o “eliminemos el presupuesto policial”, es decir, prescindamos de la policía.
En un país con altos índice de posesión de armas y de delincuencia, semejante corriente había de llevar a mayor violencia que, trágicamente, perjudica más a los negros pobres que a la gente rica que vive en áreas protegidas.
Todas estas tensiones han aflorado simultáneamente ahora, en la “post presidencia” de que parece gozar Obama y, por el momento, no auguran ni mayor bienestar ni paz social.
La traducción de estas tensiones en el panorama electoral es la increíble decisión del presidente Biden de volver a presentarse, para lo que tal vez no cuente con gran apoyo del electorado, pero sí de sus adeptos que parecen querer no ya un tercero y actual mandato de Barak Obama, sino también un cuarto, con Biden como cabeza de turco.
Las posibilidades de éxito de semejante iniciativa parecerían reducidas…de no ser por lo que hallan en el campo enemigo: el ex presidente Trump, quien a pesar de todos sus problemas, todavía parece un candidato viable, capaz de cerrar el camino a rivales republicanos que tendrían más posibilidades que él de recuperar la Casa Blanca para su partido.
Es decir, el próximo año, podría ser una demostración americana, sea con Biden o con Trump, de lo que en su día dijo Cervantes: “nunca segundas partes fueron buenas”.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Definind perspectiva electorală Washington, Diana Negre

O problemă a celor două partide care se succed la putere în SUA este că, practic, nu există opțiuni în interiorul partidului președintelui pentru a avea vreo alternativă. Iar acest lucru poate însemna cedarea în favoarea opoziției a Casei Albe, atunci când cel care ocupă Biroul Oval are limitări.
Așa s-a întâmplat cu Jimmy Carter, detronat după primul său mandat, sau cu Donald Trump, care a avut aceeași soartă: nici democrații, în cazul lui Carter, și nici republicanii lui Trump, nu aveau pe nimeni pregătit ca să preia ștafeta, probabil datorită deferenței pe care partidul vrea să o arate președintelui.
Este posibil ca istoria să se repete cu Joe Biden, a cărui popularitate tot scade, însă președintele este atât de protejat de strucrtura de putere a președinților, încât, practic, este de neatins cu vorba sau cu fapta.
Teoretic, alegerile primare sunt ca o sită din care iese învingător candidatul cel mai bun, cel care are cele mai multe șanse electorale, însă această selecție nu se produce niciodată atunci când președintele se prezintă pentru a fi reales, ceea ce, practic, fac toți președinții.
Sunt și cazuri excepționale, când această sită nu funcționează, așa cum au fost alegerile din 2016, când cu greu putea fi considerat Trump cel mai bun candidat posibil și nici cel mai calificat, cu toate că a avut talentul și pălăvrăgeala potrivită pentru a-i elimina, unul câte unul, pe toți posibilii săi rivali republicani. Și a făcut-o, uneori, cu argumente puerile, ca atunci când a râs de statura fizică nu prea înaltă, precum și de dimensiunile mici ale mâinilor senatorului Marco Rubio, sau când i-a asigurat pe toți că cel care părea a fi candidatul cu cele mai multe șanse, fostul guvernator al Floridei, Jeb Bush, era stors de energie și lâncezea toată ziua fără vlagă.
Situația se repetă anul acesta cu Biden, Biden și iar Biden, ca unic candidat democrat în fața mai multor asipranți republicani, cu ceva șanse în creștere: pentru moment, doar Trump, precum și Nikki Haley, fostă guvernatoare a statului Carolina de Sud și ambasadoare la ONU în timpul președinției lui Trump, fostul primar din Cranston, Steve Laffey, și tânărul milionar, Vivek Ramassvamy, și-au anunțat oficial candidatura, însă, în mod sigur o vor face și alții. Deocamdată, este probabil să se anunțe și guvernatorul Floridei, Ron DeSantis, senatorul de Tennessee, Tim Scott, care va fi primul candidat negru din istoria Partidului Republican. Este unicul senator de culoare al partidului său.
Dintre toți aceștia, cel care se bucură cel mai mult de favoarea populară este Ron DeSantis, care încă nu și-a declarat candidatura. Însă, Trump îl consideră de pe acum ca principalul său rival și încearcă să-i arunce săgeți otrăvite, așa cum a făcut cu rivalii săi în 2016, cu toate că. În prezent, îi vine mult mai greu: pe de o parte, grațiile lui Trump azi nu mai au același succes, iar pe de alta, e greu să lansezi atacuri personale împotriva unui guvernator atât de popular cum este DeSantis, cu un nivel de aprobare de 58% printre locuitorii statului Florida.
Popularitatea sa nu este atât de mare în afara statului, însă politica sa ca guvernator a transformat Florida într-un stat magnet, în care se mută lume din state progresiste ca New York și California, în căutare de mai puține controale și o fiscalitate mai scăzută. În Florida, nu se plătesc impozite statului, impozite care în California pot depăși 20% iar, în orașul New York, 14%.
DeSantis se mândrește de acest lucru în mod public. La fel se întâmplă și în statul Texas, unde impozitele moderate și normele fiscale mai relaxate atrag rezidenți din alte locuri cu fiscalitate mai dură.
Pe de altă parte, a fi guvernator reprezintă o bună trambulină pentru președinție, așa cum s-a văzut cu Jimmy Carter, guvernator al Georgiei, George W. Bush, al Texas-ului, Bill Clinton, al Arkansas-ului sau Ronald Reagan, al Californiei. Au un contact mult mai mare cu locuitorii statului decât senatorii sau congresmenii lor, iar acțiunile pe care le pot întreprinde acești guvernatori au rezonanță în toată țara, atât dacă sunt pozitive, cât și negative.
În ziua de azi, e greu de crezut că un stat cum este California, considerat leagănul ideilor progresiste, a avut un guvernator ca Reagan, însă schimbarea este un testament al dinamismului societății americane.
În virtutea acestui principiu se pot produce – și chiar se produc – schimbările atât în centrul de putere, care este Casa Albă, cât și în politica sa externă. Schimbarea au simțit-o pe pielea lor afganii și vietnamezii, care s-au bazat pe alianța lor cu SUA. Li se poate întâmpla și ucrainenilor, dacă războiul cu Rusia durează prea mult.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Perfilando el panorama electoral Washington, Diana Negre

Un problema para los dos partidos que se alternan el poder en Estados Unidos, es que prácticamente no hay opciones dentro del partido del presidente para presentar una alternativa. Y esto que puede significar ceder a la oposición la Casa Blanca cuando su ocupante tiene limitaciones.
Es lo que ocurrió con Jimmy Carter, destronado después de su primer mandato, o con Donald Trump, quien corrió la misma suerte: ni demócratas, en el caso de Carter, ni republicanos en el de Trump, tenían a nadie preparado para tomar el relevo, probablemente a consecuencia de la deferencia que el partido quiere mostrar ante su presidente.
Es probable que la historia vuelva a repetirse con Joe Biden, cuyos índices de popularidad no paran de bajar, pero se halla tan protegido por la estructura de poder en torno a los presidentes, que es prácticamente intocable, de hecho y de palabra.
En teoría, las elecciones primarias representan una criba de la que sale ganador el mejor candidato, que tiene más posibilidades electorales, pero tal selección casi nunca ocurre cuando el presidente puede presentarse a reelección, algo que hacen prácticamente todos.
Hay casos excepcionales en que esta criba no funciona, como fueron las elecciones de 2016 en que difícilmente se podía considerar a Trump como el mejor candidato posible, ni el más cualificado, aunque tuvo el talento y la verborrea adecuada para ir eliminando uno a uno a sus posibles rivales republicanos. Y lo hizo a veces con argumentos pueriles, como burlarse de la escasa corpulencia e incluso el tamaño pequeño de las manos del senador Marco Rubio, o asegurando a todos que el candidato que parecía tener más posibilidades, el ex gobernador de Florida, Jeb Bush, tenía escasas energías y pasaba el día amodorrado.
La situación se repite este año con Biden, Biden y Biden, como único candidato
demócrata frente a varios aspirantes republicanos, cuyo campo va creciendo: de momento, tan solo Trump, además de Nikki Haley, ex gobernadora de Carolina del Sur y embajadora ante la ONU durante la presidencia de Trump, así como el ex alcalde de Cranston, Steve Laffey, y el joven millonario, Vivek Ramassvamy, se han postulado oficialmente, pero es seguro que se sumarán algunos más. De momento, es probable que lo hagan el gobernador de Florida, Ron DeSantis, y el senador de Tennessee, Tim Scott, quien acudiría como primer candidato negro en la historia del Partido Republicano. De momento, es el único senador negro de su partido.
De todo este campo, quien parece tener mayor favor popular es Ron DeSantis, quien todavía no ha declarado su candidatura. Pero Trump ya lo considera su principal rival y trata de lanzarle dardos envenenados, como hizo contra sus rivales en 2016, aunque ahora lo tiene más difícil: por una parte, las gracias de Trump hacen hoy menos gracia y, por la otra, es difícil lanzar ataques personales contra un gobernador tan popular como es DeSantis, con un índice de aprobación del 58% entre los residentes de Florida.
Su popularidad no es tan grande fuera del estado, pero su política como gobernador ha convertido Florida en un estado imán, a donde se muda gente de estados tan progresistas como Nueva York y California, en busca de menos controles públicos y una fiscalidad más baja. En Florida no se pagan impuestos estatales, que en California pueden superar el 20% y, en la ciudad de Nueva York, el 14%.
Es algo de lo que DeSantis presume públicamente, igual que ocurre en el estado de Texas, cuyos impuestos moderados y escasas normativas también atraen a residentes de otros lugares con fiscalidad más dura.
Por otra parte, ser gobernador es un buen trampolín para la presidencia, como se vio con Jimmy Carter, gobernador de Georgia, George W. Bush, de Texas, Bill Clinton, de Arkansas o Ronald Reagan, de California. Tienen un contacto mayor con los residentes del estado del que pueden tener sus senadores o congresistas y las acciones que puedan tomar estos gobernadores tienen resonancia en todo el país, tanto si son positivas como negativas.
Hoy en día, nos cuesta creer que un estado como California, considerado como la cuna de ideas progresistas, haya tenido como gobernador a Reagan, pero el cambio es un testamento del dinamismo de la sociedad norteamericana.
Y por este mismo principio los cambios se pueden dar -y se dan- tanto en el centro de poder que es la Casa Blanca, como en su política exterior. Es algo que sufrieron en su carne los afganos o los vietnamitas, que confiaban en su alianza con Estados Unidos, y que les puede acabar ocurriendo a los ucranianos si la guerra con Rusia dura demasiado.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.