PRIN CE PRISMĂ PRIVIM   Washington, Diana Negre

Mijloacele informative din interiorul și din afara Statelor Unite menționează numirile pe care viitorul președinte Biden le face pentru cabinetul său. În ultimele zile, i-a venit rândul și a fost numit secretarul pentru Apărare, Lloyd Austin.

Lloyd Austin

Aproape fără excepție, mai ales în străinătate, la numele și postul său se menționează faptul că este negru. Ca știre, acest lucru prezintă un interes limitat, însă poartă o conotație rasistă, sau politică, sau ambele, în același timp.

Interesul este limitat deoarece nu este pentru prima dată că într-o funcție înaltă – un secretar, denumirea pentru miniștrii americani – este numit un negru: în prezent „chirurgul general”, un fel de ministru al Sănătății, este un negru. La fel secretarul pentru locuințe. Tot un negru a fost secretarul pentru justiție al lui Barak Obama, și în timpul mai multor președinți, un om de culoare a fost Șeful Marelui Stat Major al armatei americane, generalul Colin Powell.

Văzut dinspre Satele Unite, simplul fapt că în titluri se spune că este vorba de un negru are conotații rasiste, deoarece a menționa culoarea pielii este, pe zi ce trece, tot mai incorect din punct de vedere politic.  

Ca în atâtea alte chestiuni în care încap corectări politice, și în cazul de față există curente și poziții contrare. Dacă ar fi să-l luăm ca exemplu pe Martin Luther King, liderul negrul negru omorât în 1968 și venerat pentru lupta sa pentru drepturile civile, ideal ar fi ca specificarea culorii pielii să nu aibă niciun fel de influență asupra perspectivelor economice, profesionale sau sociale ale vreunei persoane.

Acesta este un ideal pentru cei care văd în „societatea oarbă la culori” dovada că nu există rasism. Este, de asemenea, consecința logică a „visului” pe care King l-a prezentat în faimosul său discurs rostit în Washington, în 1963, în care arăta că oamenii trebuie judecați după fapte și nu după culoarea pielii lor.

În cei 53 de ani care au trecut de atunci, acest „vis” s-a tot schimbat. Acum, este greu să știm dacă respingerea rasismului înseamnă a-i considera pe toți oamenii egali între ei, sau a le oferi oamenilor de culoare un tratament special. În aceste cazuri, există riscul să fie considerate mostre de condescendență, ceea ce ar însemna o lipsă de respect și, astfel, ne întoarcem la problema de la început.

O consecință a acestei ultime poziții este că, dacă egalitatea se obține pe baza unor tratamente speciale, singura formă de a evita rasismul ar fi… să fie declarați rasiști toți albii și să se arunce asupra lor, fără deosebire, o mantie de vină pentru erorile comise de secole și pentru avantajele de care se bucură albii în ziua de azi, grație situației lor familiale și sociale.

Este o atitudine care se răspândește. Însă, tensiunile rasiale nu se reduc. Atitudinea aceasta nu se manifestă pe străzile din cartierele negrilor, ci în universități, unde se propagă această ideee: clasele educate sau bogate nu au ajuns așa grație meritelor lor proprii, ci datorită unor privilegii moștenite și faptului că au abuzat sistematic de aceste avantaje ale lor.

Pentru moment, se pare că președintele ales, Joe Biden, a hotărât să pună în funcții de răspundere cât mai mulți oameni dintre minoritățile rasiale, imigranți și oameni de culoare. La fel, vrea să numească și multe femei „chiar dacă sunt albe”, nu pentru că ar reprezenta o minoritate, ci pentru că ar putea invoca vreo discriminare, în vreun loc sau în vreun moment din trecut.

Prima mostră a oferit-o acum câteva luni, când a ales-o ca vicepreședintă pe Kamala Harris, de origine indiană și neagră. Provine dintr-o familie înstărită, a urmat o carieră profesională deosebită, astfel că nu reprezintă nici pe departe minoritățile înapoiate. La fel s-a întâmplat cu primul președinte negru al țării, Barak Obama, care provine dintr-o familie bogată și care a avut acces la cele mai bune școli.

Acum când își formează viitorul guvern, Biden, la fel ca toți predecesorii săi, este supus unor presiuni din partea grupurilor care l-au ajutat în campania electorală și trebuie să împartă funcții unor negri, unor hispani, unor femei din toate rasele și unor imigranți veniți din lumea întreagă. Este un echilibru greu de realizat, dat fiind că este judecat prin prisma prin care e privit de diferitele grupuri implicate și de diferitele mijloace de informare în masă.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

EL CRISTAL CON CUAL SE MIRA   Washington, Diana Negre

Los medios informativos, dentro y fuera de Estados Unidos, van dando cuenta de los nombramientos del futuro presidente Biden para su gabinete y, en los últimos días, le tocó al secretario de Defensa, Lloyd Austin.

Casi sin excepción, y especialmente en el extranjero, los titulares añaden a su nombre y cargo el hecho de que sea negro, lo cual tiene un interés limitado como noticia y, al mismo tiempo, una connotación racista, o política, o ambas cosas al mismo tiempo.

Lloyd Austin

El interés es limitado porque no es la primera vez que un alto cargo o un secretario -como se conoce a los ministros en Estados Unidos- es negro: lo son actualmente el “cirujano general” -algo así como un ministro de Salud-, o el secretario de la Vivienda. También era negro el secretario de Justicia con Barak Obama, como durante años y a caballo de varios presidentes era también negro el Jefe de la Junta de Estado Mayor, general Colin Powell.

Visto desde Estados Unidos, el simple hecho de que los titulares anuncien que se trata de un negro, tiene inmediatamente connotaciones racistas, porque mencionar el color de la piel es cada día más incorrecto políticamente.

Como en tantas otras cuestiones en que entran juicios de corrección política, también ahí tenemos corrientes y posiciones contrapuestas. Si tomamos, por ejemplo, a Martin Luther King, el líder negro asesinado en 1968 y venerado por su dedicación a los derechos civiles, lo ideal es que el color de la piel no tenga influencia alguna en las perspectivas económicas, profesionales o sociales.

Es lo que representa un ideal para quienes ven en la “sociedad ciega ante los colores” la prueba de que no hay racismo. Es también la consecuencia lógica del “sueño” que King presentó en su famoso discurso en Washington en 1963 y que consistía en que a la gente se la juzgara por sus actos y no por el color de su piel.

En los 53 años transcurridos, este “sueño” ha ido cambiando. Ahora, es difícil saber si rechazar el racismo significa integrar a todos como iguales, o dar a la gente de color un tratamiento especial. De ser así, hay el riesgo de que se pueda entender como condescendencia, lo que significaría una falta de respeto con lo cual vuelven al mismo problema inicial.

Una consecuencia de esta última posición es que, si la igualdad se consigue a base de tratos especiales, la única forma de evitar el racismo…..es declarar racistas a todos los blancos y echar sobre todos ellos, indiscriminadamente, un manto de culpabilidad por los errores de hace siglos y por la ventaja de que los blancos gozan hoy, gracias a su situación familiar o social.

Esta es una posición que se va extendiendo, sin que por ello disminuyan las tensiones raciales y no surge mayormente en las calles y los barrios negros, sino en las universidades donde se propala la idea de que las clases educadas o las pudientes, no lo son por méritos propios, sino gracias a privilegios heredados y el abuso sistemático de sus ventajas heredadas.

De momento, parece que el presidente electo, Joe Biden, ha decidido poner al mayor número posible de minorías raciales, como inmigrantes o gente de color, en puestos de responsabilidad. Igualmente quiere colocar a mujeres, “incluso si son blancas”, no porque sean minoría sino porque pueden alegar algún tipo de discriminación, en algún lugar y algún momento del pasado.

La primera muestra la dio hace meses, al elegir como vicepresidenta a Kamala Harris, de origen indio y negro, por mucho que sus orígenes familiares privilegiados económica y socialmente, así como su carrera profesional, no representen en modo alguno a las minorías rezagadas. Algo así ocurrió también con el primer presidente negro del país, Barak Obama, quien creció en el seno de una familia acomodada y tuvo acceso a las mejores escuelas.

Ahora que va formando su futuro gobierno, Biden se halla como todos sus predecesores sometido a las presiones de los grupos que le ayudaron en la campaña y tiene que repartir cargos entre negros, hispanos, mujeres de todas las razas e inmigrantes del mundo entero. Un equilibrio difícil y que será valorado según el cristal con que lo miren los diversos grupos involucrados y los medios informativos.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

GAULLISM FĂRĂ DE GAULLE

În Franța, opoziția și o mare parte a forțelor de stânga îl acuză pe președintele Macron că ar fi un super-gaullist. Or, această critică are „un miez” deoarece masa francezilor este convinsă și în prezent că generalul de Gaulle a fost providențial pentru țară.

Nu se știe, căci, cei care critică nu spun (poate nu știu nici ei) în ce constă super-gaullismul, însă totul arată că ceea ce i se reproșează cel mai mult actualului președinte al Republicii este o coerență operativă foarte marcată; într-atât, încât teoreticul echilibru politic al celor trei puteri înclină, în mod clar, spre cea executivă.

Acest lucru este de netăgăduit în cazul președinției lui Macron, însă nu este clar dacă această conduită au avut-o în Franța doar el și generalul de Gaulle. În istoria Franței, de la Henry IV până în ziua de azi, această dorință-jind ca  să primeze executivul apare cu o frecvență tenace. Au fost ocazii în care – a se citi, printre alții, Louis XIV, Napoleon I, Napoleon III sau Raymond Poincaré, eminența cenușie a tratatelor de la Versailles cu care s-a încheiat Primul Război Mondial – acest dezechilibru favorabil executivului a fost uneori copleșitor, alteori nu a fost atât de evident, însă aproape întotdeauna a constituit o constantă a concepției și practicii politicii franceze.

Atunci se naște întrebarea de ce e criticat Macron ? Un motiv solid este că într-o lume a prosperității și a permisivității, tentația efortului minim este atât de mare, încât garantează un mare număr de voturi celui care știe să o măgulească oferind pomană săracilor, impunitate infractorilor și toleranță pentru cei care fug de munca disciplinată.

În plus, în cazul Franței – o țară unde patriotismul este pasional – accentul pus de Macron pe o politică europenistă rănește fibre emoționale. Nu că ar fi francezii dispuși să ajungă la o decizie asemănătoare cu „brexit-ul” lui Boris Johnson, însă nu pe puțini dintre ei supunerea țării lor la normele stabilite la Bruxelles îi irită, deoarece le percep ca pe niște hotărâri luate de alții… cu toate că, din punct de vedere economic, se dovedesc a fi benefice pentru toată lumea și pentru toți francezii, inclusiv pentru dizidenți.

Aceasta ar putea explica sensul peiorativ care i se dă „gaullism-ului” (În Germania, această idee-sentiment are o denumire mult mai nimerită: „cesarism”). Însă, acest lucru nu ne ajută să știm ce rol va avea Franța în viitorul imediat al Europei. Căci, acest viitor depinde total de felul cum va gestiona guvernul pandemia; cu o Uniune Europeană fără Marea Britanie, care avea un aport de peste 20% la economia întregului bloc; și într-un context economico-militar complet nou, datorat îmbogățirii și expansionismului (poate chiar imperialismului) chinezesc.

Este posibil ca super-protagonismul pe care îl încearcă Macron să ducă Franța pe poziția unei țări de referință în Europa cea bogată. Ba chiar să devină – dacă are noroc – un element-cheie în noul echilibru mondial care se reașază. Sau, dacă Macron și rivalii săi eșuează acum, Franța ar putea redeveni trista figurantă politică a anilor 50… situație din care a scos-o tocmai Charles de Gaulle.  

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

GAULLISMO SIN DE GAULLE

En Francia, la oposición y buena parte de las izquierdas de todo tipo acusan al Presidente Macron de ser un súper gaullista. Y hay que reconocer que esa crítica tiene su “qué”, porque la masa de los franceses cree aún hoy en día que el general de Gaulle fue providencial para el país.

Uno no sabe y los criticones no lo dicen (quizá porque tampoco lo saben) en qué consiste el súper gaullismo, pero todo apunta a que lo que más se le reprocha al actual presidente de la República es una coherencia operativa muy acusada; tanto, que el teórico equilibrio político de los tres poderes se decanta claramente en favor del ejecutivo.  

Esto es innegable en la presidencia de Macron, pero lo que no resulta nada evidente es que semejante conducta sólo la hayan tenido en Francia él y el general de Gaulle. Si se mira la historia de Francia desde Enrique IV hasta hoy, esa querencia a primar el ejecutivo aparece con una frecuencia contumaz. A veces – léase, entre otros, Luis XIV, Napoleón I, Napoleón III o Raymond Poincaré, la eminencia gris de los tratados de Versalles que sellaron la I Guerra mundial – ese desequilibrio favorable al ejecutivo ha sido abrumador y en otras ocasiones no despuntaba tanto, pero casi siempre ha sido una constante en la concepción y práctica francesa de la política.

Entonces – se pregunta uno – ¿ por qué esa crítica a Macron ? Una buena razón para ello es que en un mundo de bonanza y permisividad, la tentación del menor esfuerzo sea tan grande que garantiza un caudal de votos a quien sepa halagarla ofreciendo sopa boba, impunidad a la infracción y tolerancia para con los fugitivos del trabajo disciplinado.

Además, en el caso de Francia – que es un país de patriotismo pasional – el acento puesto por Macron en una política europeísta zarandea fibras emocionales. No es que los franceses estén dispuestos a llegar una decisión similar al “brexit” de Boris Johnson, pero a no pocos de ellos el sometimiento de su país a normas acordadas en Bruselas les irrita, porque las ven como notas impuestas “por otros”… aunque económicamente resulten beneficiosas para todos, franceses, disidente incluidos.  

Todo esto podría explicar el sentido peyorativo que se le da al “gaullismo” (En Alemania, esa misma idea-sentimiento la nombran mucho más acertadamente con la palabra ”cesarismo”). Pero esto no sirve para saber qué  papel va a jugar Francia en la Europa del futuro inmediato. Porque este futuro se presenta endeudado hasta las cejas por la gestión gubernamental de la pandemia; con una Unión Europea privada de Gran Bretaña, que aportaba más del 20% de la economía de todo el bloque; y con un contexto económico-militar totalmente nuevo dado el enriquecimiento y expansionismo (¿o quizá ya imperialismo ?) chino.

Tal vez el híper protagonismo que está tanteando Macron lleve a Francia a ser la nación de referencia en la Europa rica. Incluso puede – si la suerte le acompaña – llegar a ser un elemento clave en el nuevo equilibrio mundial que se está gestando. O, si Macron y sus rivales fracasan ahora, Francia puede volver a ser la triste comparsa política de los años 50… situación de la que la sacó precisamente Charles de Gaulle. 

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Trebuie să menționăm, de la bun început, că această realitate nu numai că niciodată nu va fi recunoscută în mod oficial, dar va fi negată din răsputeri, cu toate mijloacele și de la toate nivelurile.

Să o luăm metodic.

Clasa politică a decepționat continuu și constant.

PSD nu a reușit să se reformeze: este perceput, în continuare, nu ca partid politic, ci ca o structură clientelară. Este cea mai puternică structură din România, mult mai puternică decât orice partid politic actual. Problema PSD-ului este că nu are nici doctrină și nici ideologie sinceră. Totul este minciună! Cum pot fi baronii centrali și locali adepții unei doctrine egalitare, a unei ideologii de stânga? Liviu Dragnea a dus o viață de nabab și s-a sprijinit pe nababi. Întregul partid s-a străduit să-l apere, abandonând interesele națiunii, pentru a-l scăpa de închisoare. A sacrificat instituții, legi și persoane care țineau în frâu, într-o oarecare măsură, marea și mica corupție (coruptela) din societatea românească. La această acțiune distructivă și-au adus contribuția cei mai competenți oameni ai partidului, cu o nonșalanță și o dezinvoltură care i-a plasat – și așa rămân! – în postura de dușmani ai democrației, ai națiunii și ai Europei. Și, nu-i așa?, ulterior, după ce și-au îndeplinit imorala „misiune”, s-au retras în vechile și respectabilele lor locuri de muncă, ca niște bonomi zâmbitori, liniștiți și tăcuți, deoarece nimeni nu-i trage la răspundere pentru răul calificat pe care l-au făcut, căci, toată lumea trebuie să înțeleagă că „așa au fost vremurile” și că ei au fost, în realitate, niște patrioți care nu și-au făcut decât datoria! Ca în pură eră comunistă.

PSD a cules cele mai multe voturi la alegerile generale din 6 decembrie 2020. Și la ce i-au folosit? Căci, nu se poate vorbi de victorie! Nici măcar a la Pirrus! A rămas singur, fără posibili aliați, deoarece, în urma acestor alegeri, s-au desființat (în sfârșit!) partidele mici, relicve ale atomizării create de FSN pe scena politică românească, după 1989, cu scopul de a dezorienta profund alegătorii, de a-i lipsi de criterii și de discernământ.

Prin demersul ei, Biserica a limpezit, în bună măsură, pestrița scenă politică a României. Performanță pe care niciun partid politic nu a știut, nu a putut sau nu a vrut să o atingă.

PNL s-a descurcat destul de bine, date fiind condițiile create de pandemia care macină social, financiar, economic,… gerontologic și mai puțin politic țara noastră și întreaga omenire. Mai puțin politic, deoarece  măsurile restrictive – știe toată lumea! – sunt recomandate și luate la nivelul Uniunii Europene, nu-i aparțin partidului care conduce România la ora actuală. Sunt o experiență și o speranță comună. Cei care îl critică spunând că a condus catastrofal țara în timp de pandemie fac niște afirmații total lipsite de acoperire. În Spania, de pildă, partidul de dreapta (în opoziție) aduce acuzații la adresa PSOE, partid de stânga, aflat la putere, acuzaţii care seamănă leit cu cele pe care le formulează PSD-ul domnului Ciolacu la adresa PNL-ului din România.

PNL a decepționat, totuși, deoarece, în atrofiata campanie electorală, nu a știut să convingă că are într-adevăr o ofertă valabilă pentru Țară și Națiune, și s-a bazat greșit, ca mai înainte, pe ideea de rezervor, de electorat fidel, pe care poate conta tot timpul și în orice condiții. Nu a avut idei percutante și nici gesturi convingătoare.

Din contră, a abandonat lucruri care trebuiau să fie prompt clarificate: i-a făcut scăpați pe cei care au hotărât ca poliția și jandarmeria să-i bată pe românii din diasporă, la 10 august 2018. Să fim înțeleși, oștenii au făcut doar ce li s-a ordonat să facă. Or, de ce s-a oprit procesul împotriva celor care au impus acel abuz prin decizia lor politică? Pentru mușamalizare, (Revoluția, Mineriada… sunt o batjocură, după zeci de ani, tot bâjbâim!) diaspora le-a arătat, la 6 decembrie, nota de plată! În străinătate, PNL n-a mai fost vedetă.

Alianța USR-PLUS, după apariția promițătoare ca mișcare a indignaților pe arena politică românească, a intrat într-o fază de stagnare, din cauza neînțelerilor interne. Culpa este pusă pe seama liderului Dan Barna, o figură lipsită de har, care nedumerește și chiar alungă posibili simpatizanți. Alungă din cauza ambițiilor sale pe cât de personale, pe atât de exagerate: „uită-te la ochii lui, e ceva în neregulă cu el!” – este observația pe care o auzi cel mai fecvent, când ceri părerea omului de rând despre acest lider politic. O șansă ar fi Dacian Cioloș, mult mai luminos, tratabil și cooperant.

UDMR este o organizație etnică cu pretenții de partid politic. Doctrina, dacă o are, este să fie când de stânga, când de dreapta, în funcție de alianțele pe care le face. Este, în realitate, un partid-balama (swing-party, în engleză, partido-bisagra, în spaniolă) care s-a aflat mai tot timpul la guvernare, deoarece, în schimbul unor posibile avantaje pentru etnia maghiară, a asigurat majoritatea în Parlament, pentru diferitele partide care au guvernat România. Obține cam 6 la sută din voturi, adică exact procentul care arată cât reprezintă maghiarii din populația totală a României. Vor intra în Parlament atâta timp cât vor fi uniți. Orice ambiție personală sau orice nesăbuință le poate ruina această putere.

Și, în sfârșit, ajungem la AUR, partidul cu nume de metal prețios, simbol al eternițății, al măreței, al opulenței și al strălucirii. A apărut… din nimic și a crescut ca… Făt-Frumos! A intrat în Parlament cu aproape 10 procente!

Fără structuri, fără sedii și fără cadre sau activiști!

Și s-au trezit românii cu un bebeluș dolofan, mai mare decât relicvele – mărunte, e drept! – care se căzneau să se țină de putere cu dinții.

Oare, chiar este posibil așa ceva! Să apară, „peste noapte” o formațiune politică și să obțină un asemenea scor electoral, fără structură și fără fonduri?

Cine este eminența cenușie a acestui partid capabilă de o asemenea performanță? De ce nu a fost folosită până acum de vreun alt partid politic? De ce a acționat doar în ultimele luni și în mare secret?

Cei care scotocesc în istoria scurtă și foarte recentă a Alianței pentru Unirea Românilor (AUR) nu descoperă decât niște manifestări cu nuanțe naționaliste, cu teribilisme și vociferări proprii mișcărilor de indignați, care nu au depășit nivelul de fapte diverse. Or, un fapt divers, ca să devină gest politic, are nevoie de o structură închegată, are nevoie de niște căi foarte bine bătătorite la dimensiuni foarte mari, care să rezoneze plenar și instantaneu la orice stimul, tocmai pentru a trimite mesaje de anvergură. Or cine dispune de asemenea structuri în țară și în străinătate?

Cam atât scot în relief cercetările despre AUR. Restul rămâne secret. De ce oare? Cine este în spatele acestei formațiuni și de ce se ascunde? Și pentru cât timp se va mai putea ascunde?

Lucrurile vor ieși la iveală… prin fapte! Indiferent ce vor proclama sau vor nega structurile vizibile ale acestui partid, contează doar ce vor face. Deocamdată, par a fi niște declarații și idei, fără coerența necesară pentru a putea constitui o ideologie sau o doctrină. Încă nu am văzut gesturi sau fapte definitorii. Nici măcar nu au avut timp pentru așa ceva. Dar, în curând vor fi nevoiți să se manifeste, să-și arate eficiența și performanța.

Cu foarte puțin timp înainte de alegeri, Sfinția Sa Teodosie, episcopul Tomisului, a lansat îndemnul ca, pe 30 noiembrie, să vină cât mai multă lume la Peștera Sfântului Andrei, contrar indicațiilor și regulilor stabilite de autorități. Adică, în numele credinței, îndemna la nesupunere…  Dacă tot românul ar fi avut automobil, nu ar fi fost nicio problemă. Românii ar fi venit în mare număr. Dar, cum lucrurile nu stau așa, transportul până la Peștera Sfântului Andrei ar fi fost o mare problemă și ar fi creat, ulterior, probleme și mai mari, căci mulți s-ar fi îmbolnăvit și i-ar fi molipsit pe foarte mulți dintre semenii lor. Lucrul acesta îl știa și îl știe foarte bine Sfinția Sa. Dar, a preferat să sfideze autoritățile statale printr-un gest care nu poate fi perceput decât ca o trufie politică și un abil îndemn electoral. Ba l-a îndemnat – cu aceeași trufie – chiar pe președintele țării să vină în pelerinaj la Sfântul Andrei!  A fost o dovadă de „mare ospitalitate politică” din partea înaltului prelat dobrogean. Se cuvenea, oare, să facă, o asemenea invitație, date fiind circumstanțele în care s-a sărbătorit Sfântul Andrei anul acesta?

Diana Şoşoacă Iovanovici, avocata lui IPS Teodosie

IPS Teodosie

După un asemenea gest, privirea tuturor s-a îndreptat spre Capitală, spre superiorii ierarhici ai episcopului din Constanța. Reacția nu a întârzâiat. Însă nu a fost una constructivă: ierahul tomitan nu a fost îndemnat la „ascultare” (supunere) și nici ortodocșilor nu li s-a recomandat să respecte, totuși, restricțiile impuse din cauza pandemiei. În realitate, a fost un alt gest politic: i s-a cerut guvernului să rezolve situația, de parcă guvernul ar fi fost responsabil pentru declarațiile episcopului. Suna a poruncă, a ordin imperios. Tot în preajma alegerilor!

Și un lucru foarte important: venea de pe o poziție de putere. Pământeană, nu divină! Atunci, în numele cui venea acest ordin?

Dacă Biserica s-a implicat în reformarea clasei politice românești dincolo de liturghii și rugăciuni, este clar că intră pe un teren foarte delicat. Pericolele sunt la tot pasul.

Religia (dar și naționalismul) nu se poate asocia cu politicul (a nu se confunda cu politica!). Cine unește aceste sfere ajunge la fundamentalism. Din start, fundamentalismul nu aduce nici libertate, nici progres, nici democrație și nici bunăstare. Religia rămâne divină doar dacă este o relație directă cu Dumnezeu, fără să treacă prin sfera politică.

Contează, de asemenea, cui îi încredințezi o creație politică și cum sunt, din punct de vedere calitativ, membrii ei. Îți pot aduce glorie și, în egală măsură, ruină. Atenție, în cazul acesta din urmă te compromiți chiar dacă te desprinzi de ei! Poate chiar și în primul caz.

În sfârșit, criteriul fundamental rămâne performanța: ce realizări și ce impliniri va aduce acest partid nou, care mai mult crează îngrijorare, decât încredere pentru viitorul Țării și al Națiunii? Cât de constructiv va fi și cine va avea încredere să colaboreze cu el?

Căci, dacă doar va critica… va rămâne și el un partid oarecare.

AUTOR   EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: EUGEN HAC … precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

LABIRINTUL TURC

Aparent, politica externă a lui Erdogan este extrem de haotică. Astfel, de-a lungul și de-a latul mapamondului se izbește și în același timp pactează cu țări care se înfruntă unele cu altele: cu cele care formează Uniunea Europeană, cu Rusia și SUA, cu Arabia Saudită și Iran, cu Egiptul și Israelul.

În Siria, se înfruntă cu ambițiile Moscovei până într-atât, încât doboară un avion rusesc, însă nu se amestecă în zona militară siriană în care sunt rușii; în Caucaz, determină victoria azeră asupra Armeniei – aliata Rusiei -, și totuși, este, alături de Moscova, o piesă cheie a acordului de pace ameano-azer. În Libia, sfidează interesele Franței, iar în Marea Egee, cele ale Greciei și Ciprului, trei țări membre ale Uniunii Europene (UE), dar nu se retrage de la negocierile de aderare la UE. În Orientul Apropiat și Mijlociu, se lovește de ambițiile lumii întregi… fără să ajungă să exaspereze pe nimeni, un nimeni care merge de la Casa Albă a lui Trump, până la palatele din Riad și Abu Dabi, trecând prin Kremlin și Cairo. Un întreg cumul de contradicții care, în fond, au logica lor.

Primul element al acestei logici este situarea Turciei la locul de joncțiune a trei continente și participarea ei la tensiunile lor. Cel de al doilea element este mărimea populației ei: cu peste 80 de milioane de locuitori este o țară mare, dar nu este și o mare putere…or, gândul acesta nu-i dă pace!

Aici, labirintul politic turc nu mai este obiectiv. Căci avântul economic pe care l-a înregistrat Turcia la începutul secolului, odată cu venirea la putere a partidului lui Erdogan, AKP, a tot scăzut până a ajuns la împotmolirea de acum și la îngrijorătoarea politică monetară, care a dus la decăderea lirei turcești. În fața acestei evoluții financiare, care este normală până la un punct în cadrul ciclurilor economice, Erdogan și guvernul său au renunțat la sfaturile economiștilor și bancherilor, impunând o conduită care s-a dovedit a fi nefastă pentru finanțele țării și pentru o mare parte a cetățenilor ei.

Ba și mai rău: într-o exacerbare de autoritarism, guvernul își continuă cu încăpățânare intervenționismul fiscal și bancar și încearcă să-și păstreze adeziunea populară, cultivând orgoliul naționalist. Toate intervențiile sale pe plan internațional au ca scop inducerea în opinia publică a convingerii că Turcia este iarăși „o țară importantă” pe arena mondială. Însă, la ce preț, nu se spune deloc în jurnalele sau în știrile electronice ale țării.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL LABERINTO TURCO

Aparentemente, la política exterior de Erdogan es de lo más caótico. Así, a lo largo y ancho del mapa, choca y pacta a la vez con países enfrentados entre sí: naciones de la Unión Europea, con Rusia y los EE.UU., con Arabia Saudí y el Irán, con Egipto e Israel

En Siria, se enfrenta a las ambiciones de Moscú y hasta derriba un avión ruso, pero no interfiere en la zona militar rusa; en el Cáucaso, determina el triunfo azerí sobre Armenia – aliada de Rusia -, sin embargo es al alimón con Moscú, pieza clave del acuerdo de paz armenio-azerí. En Libia, desafía los intereses de Francia y en el Egeo, los de Grecia y Chipre, tres países miembros de la Unión Europea (UE), pero no se retira de las negociaciones de ingreso en la UE. Y en el Oriente Medio y Próximo, se cruza en las ambiciones de todo el mundo… sin llegar a exasperar a nadie, un nadie que va desde la Casa Blanca de Trump, hasta los palacios de Riad y Abu Dabi, pasando por el Kremlin y El Cairo. Todo un cúmulo de contradicciones que, en el fondo, tienen su lógica.

El primer elemento de esta lógica es el emplazamiento de Turquía en la confluencia de tres Continentes, participando en las tensiones de los tres. El segundo elemento es su demografía: con más de 80 millones de habitantes es un gran país, pero no es ni mucho menos una gran potencia… ¡Y no se resigna a ello!

Aquí, el laberinto político turco deja de ser objetivo. Y es que el auge económico que registró Turquía a principios de siglo con la llegada del AKP – el partido de Erdogan – al poder ha ido menguando, hasta entrar en el actual parón y la alarmante política monetaria que ha provocado la decadencia de la lira turca. Ante esta evolución financiera, que es, hasta cierto punto, normal dentro de los ciclos económicos, Erdogan y su Gobierno renunciaron a los consejos de economistas y banqueros, para imponer una conducta que ha resultado nefasta para las finanzas del país y buena parte de sus ciudadanos.

Peor aún:en una exacerbación del autoritarismo,el Gobierno sigue, erre que erre,con su intervencionismo fiscal y bancario y trata de mantener la adhesión popular,halagando el orgullo nacionalista.Todo el despliegue de intervenciones internacionales tiene como primer objetivo generar en la opinión pública la conciencia de que Turquía vuelve „a ser alguien” en el acontecer del mundo.A qué precio no figura en los diarios y noticiarios electrónicos del país.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

MILIOANELE PREȘEDINTELUI   Washington, Diana Negre

În istoria Statelor Unite ale Americii au existat președinți săraci și bogați sau președinți care s-au îmbogățit după ce și-au terminat mandatul, însă niciunul nu a fost atât de marcat de situația sa financiară ca Donald Trump, care a oferit, înainte de a fi președinte, dar și după ce a pierdut alegerile de luna trecută, o demonstrație a talentului său de a face bani.

În Statele Unite înfrângerile sunt, de obicei, totale. Adică, cel care pierde, își vede micșorate prestigiul și încrederea pe care le-a avut. Asta însemnând și secarea surselor veniturilor sale.

Însă, se pare, acest lucru nu se întâmplă în cazul lui Trump, deoarece, în luna în care a pierdut alegerile, a reușit să strângă 200 de milioane de euro. De la donații pentru a plăti renumărarea voturilor când a încercat să conteste rezultatele alegerilor, până la achitarea  cheltuielilor din campania sa electorală.

Sunt unii, mai ales în străinătate, care bănuiesc că Trump ar fi vrut să se fololească de aceste donații pentru uzul său personal. Însă, pentru moment, întreprinderile sale funcționează și îi aduc suficienți bani pentru a-și menține nivelul de trai și pentru a-și plăti avocații.

Trump s-a servit în permanență de o echipă de juriști și este foarte probabil ca, după ce pleacă de la Casa Albă, să aibă nevoie de ea mai mult ca oricând: în timp ce unii vor să-l bage în pușcărie pentru delicte încă nespecificate, alții consideră că, pentru un președinte, a fost ilegală menținerea în funcțiune a unor proprietăți ca hoteluri și terenuri de golf, cu toate că Constituția nu impune ca președintele să-și vândă investițiile.

De fapt, în ultima vreme, obiceiul care s-a statornicit era ca, atunci când veneau la Casa Albă, președinții să-și depună banii într-un „fond fără ochi”, adică să nu poată ști unde erau investiți. Oricum, banii erau scoși de sub controlul lor. Trump s-a aflat într-o situație diferită, deoarece investițiile sale nu sunt bani economisiți și puși de-o parte, ci întreprinderi care funcționează și îi aduc bani.

Când a devenit președinte, a încredințat controlul acestor întreprinderi fiilor săi și este probabil ca situația să continue la fel și după 20 ianuarie. Cu banii obținuți într-o lună, are suficientă bază pentru a organiza o opoziție și pentru a reprezenta Partidul Republican, ba chiar să-și pregătească o nouă candidatură în vederea prezidențialelor care vor avea loc peste patru ani.

Nu s-a mai întâmplat ca un președinte să fie din nou candidat, după ce și-a termnat mandatul și a pierdut alegerile, dar Trump ne-a obișnuit cu faptul că el nu urmează normele obișnuite.

Din afara Casei Albe, cu popularitatea pe care i-a adus-o sprijnul celor 73 de milioane de americani, poate să continue să influențeze politica țării și, într-un fel sau altul, să-i facă viața imposibilă echipei președintelui Biden. În mod obișnuit, asta fac partidele de opoziție, însă nu este frecvent ca un fost președinte să devină lider al opoziției. Obiceiul este să se retragă din viața politică și să lase cale liberă succesorului său.

Cu experienția sa și cu investițiile pe care le-a făcut în mijloacele de informare, cu sprijinul a aproape jumătate din populația țării, nu pare să-i fie greu lui Trump să organizeze o opoziție la activitățile succesorului său, cu toate că s-ar putea să nu aibă cale liberă, așa cum crede el: amenințările din partea rivalilor săi politici sunt foarte serioase și nu ar fi de mirare ca să se găsească judecători dispuși să facă tot posibilul pentru a-i curma activitățile politice, chiar dacă, pentru aceasta, ar trebui să-l bage după gratii.

De fapt, antipatia pentru Trump în tabăra democrată și chiar în unele sectoare republicane este atât de mare, încât vor să-l închidă nu numai pe el, dar și înteaga sa familie. Asta explică faptul că Trump ia în considerare posibiltatea de a acorda o grațiere prezidențială întregii sale familii, cu toate că nu știe pentru ce anume să o grațieze.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

ELS MILIONS DEL PRESIDENT    Washington, Diana Negre

En la historia dels Estats Units hi ha hagut presidents pobres i rics, o que es van fer rics desprès de deixar el càrrec, pero cap ha estat tan marcat per la seva situació financera com Donald Trump, que ha fet abans de la seva presidencia i també desprès de perdre les eleccions del mes passat, una demostració del seu talent per a fer diners.

Generalment, les derrotes als Estast Units acostumen a ser totals. Es a dir, qui perd en el que sigui, acostuma també a veure minvats el prestigi i la confiança dels que havia cregut amb ell i, com tot en aquest país, aixó representa que les fonts econòmiques s’acaben secant.

Amb Trump, però, aixó no sembla ser el cas, perque en el mès des de la seva derrota electoral, ha aconseguit arreplegar uns 200 milions d’euros en ajudes polítiques. Des de donacions per pagar les despeses legals quan tracte d’impugnar els resultats, fins ajudes pels candidats republicans que encara están lluitant, o fins i tot per liquidar els pagaments de la seva campanya electoral.

Malgrat el que alguns, especialment al estranger, sospiten, es improbable que vulgui fer servir aquestes donacions pel seu us particular: de moment, semble que les seves empreses funcionen i que entren prous diners per a mantener el seu nivell de vida i pagar els advocats.

Trump sempre ha fet servir un equip juridic i es probable que desprès de la Casa Blanca li calgui mes que mai: mentre uns els volen posar a la presó per delictes indeterminats, altres consideran que ha estat il.legat mantener en funcionament propietats com hotels i camps de golf, tot i que la Constitució no demana de cap manera que els presidents es venguin les seves inversions.

De fet, peró, el costum dels derrers temps ha estat que en arribar a la Casa Blanca els presidents posn els seus diners en un “fons sense ulls”, on no hi ha manera de saber en que s’han invertit els diners i que de tota manera no està sota el seu control. Trump ha estat en una situació diferent perque les seves inversions no son estalvis en diners, sinó empreses que funcionen i li deixen guanys.

El que va fer, en convertirse en president, va ser traspasar el control de les operacions als seus fills i es probable que la situació segueixi igual desprès del 20 de gener. Amb els diners que ha arreplegat en un mes, te una base per organitzar una oposición i representar al Partit Republicà, i fins i tot per preparar la seva candidatura dins de quatre anys.

Mai no ha passat que un president torni a ser candidat desprès de exaurir el seu termini o perdre unes eleccions, però amb Trump estem ja acostumats a que no segueixi les normes habituals.

Des de fora de la Casa Blanca, amb la popularitat que li ha donat el suport de 73 milions de nordamericans, pot segui influint en la política del país i d’alguna manera fer la vida difícil a l’equip del president Biden. Es el que fan habitualment els partits de de l’oposició, però no es res freqüent que un ex president es converteixi en líder de l’oposició . El costum es que es retirin de la vida política i deixin el camp lliure al seu sucesor.

Per la seva experiencia i per les inversions en mitjans informatius, afaixit al suport de gairebé mig país, no sembla que a Trump li sigui difícil organitzar una oposición a les activitats del seu sucesor, tot i que podría no tenir el camp tan lliure com el creu: les amenaces de denúncies per part dels seus rivals polítics son mol fortes i no sorprendria que trobessin jutges disposats a fet tots els posibles per tallar les activitats polítiques de Trump, encara que per aixó calgués enviarlo a la presó.

De fet, l’antipatia per Trump en el camp demócrata i fins i tot entre alguns sectors republicans es tan gran, que no només el volen tancar a la presó a ell, sinó a tota la seva familia, el que explica que estigui considerant un perdó presidencial per a tots ells, encara que no sàpigui per qué.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

CÂND DAI, MAI ȘI ÎNCASEZI    Washington, Diana Negre

În ciuda protestelor și acceselor sale de furie, se pare că, totuși, președintele Trump va părăsi Casa Albă, pe data de 20 ianuarie, cu toate că nu știm dacă va respecta tradiția de a preda personal președinția Statelor Unite ale Americii, în cadrul unei ceremonii în fața Capitoliului, așa cum este obiceiul.

Ceea ce este sigur este că a făcut tot posibilul ca și Joe Biden să simtă tortura la care a fost supus el timp de doi interminabili   ani, din cauza persecuției îndârjite a congresmenilor și funcționarilor, încleștați în încercarea de a demonstra că Trump a trădat țara, într-o cârdășie cu Rusia, pentru a obține victoria electorală care, în 2016, a cauzat o autentică stupoare printre rivalii săi din Partidul Democrat.

Practic, toată perioada președinției lui Trump, din momentul în care a depus jurământul, până cu puține luni în urmă, a fost asediată de eforturile legiuitorilor și a vechilor funcționari din opoziție, de a-l acuza că subordonează interesele țării propriilor lui ambiții politice.

Fostul director al FBI, Robert Mueller, a fost numit investigator independent pentru a descoperi acordurile secrete dintre Trump și Kremlin, ceea ce l-a costat pe contribuabilul american 25 de milioane de dolari.

După investigații care au durat doi ani, s-a văzut că acești bani nu au servit la nimic, deoarece Mueller, cu toate că s-a înconjurat de cei mai buni juriști ai țării, simpatizanți ai Partidului Democrat, nu a putut să demonstreze că ar fi existat o asemenea cârdășie.

În fața acestui eșec, un funcționar al Casei Albe a dat asigurări că el a auzit o conversație în care Trump îi cerea președintelui Ucrainei informații care puteau să-l prejudicieze pe aspirantul la președinție, Joe Biden, ceea ce era, mai mult sau mai puțin, aceeași acuzație pe care i-o aduseseră, cu trei ani mai înainte, de cârdășie cu Rusia.

Spre deosebire de acuzația că ar fi făcut niște aranjamente cu rușii, în cazul Ucrainei, democrații au reușit, până la urmă, să-l supună unui „impeachment”, procedeu care permite Congresului să-l demită pe președinte, dacă se adeveresc acuzațiile care au motivat acest demers.

După două luni (din ianuarie, până în martie, anul acesta), a eșuat și acest efort al democraților, însă, ambele acuzații, cu o continuă hărțuire legală și cu participarea mijloacelor de informare care au pedalat tot timpul pe acest subiect, au fost suficiente pentru a-i amărî lui Trump anii în care a stat la Casa Albă, până a ajuns să repete obsesiv că „așa ceva n-ar trebi să i se întâmple niciunui președinte”.

Acum, el face tot posibilul ca succesorului său să… i se întâmple la fel. 

Departamentul Justiției a inițiat o investigație împotriva celor care au încercat să-l surpe pe Trump, ceea ce autorizează inclusiv investigarea viitorului președinte Biden. Formula aleasă este cea a „investigatorului special”, o figură juridică care va avea totală independență față de Departamentul Justiției.

În acest caz, investigator special va fi John Durham, un om care deja cercetează de câtva timp posibile abuzuri comise de funcționarii cu simpatii democrate.

Desigur, democrații văd în aceasta o răzbunare, în timp ce susținătorii lui Trump consideră că este vorba de o minimă revendicare pentru piedicile pe care rivalii lui politici i le-au pus încă din prima zi a mandatului său. Și speră ca, până la urmă, „să se facă dreptate”, convinși cum sunt că suferințele cauzate în mod legal lui Trump s-au datorat corupției unor înalți funcționari, care s-au încăpățânat să-l înlăture de la Casa Albă.

Ei amintesc că Trump a fost primit cu demonstrații stradale de protest, chiar de a doua zi după ce a depus jurământul și că a fost hărțuit tot timpul de mijloacele de informare care, în plus, amplificau orice critică venea din partea opoziției.

Acum când este pe punctul de a părăsi Casa Albă, se pare că Trump crede că a sosit momentul revanșei prin intermediul acestui investigator independent.

Riscul pe care îl prezintă Durham este că are puterea de a descoperi orice vrea el, fără nicio îngrădire. Dincolo de urmărirea unor funcționari care i s-au opus lui Trump, este probabil că va scotoci prin afacerile lui Hunter Biden, fiul viitorului președinte, care încasa din afaceri internaționale sume enorme, în schimbul accesului pe care tatăl său, Joe Biden, i-l asigura atunci când a fost vicepreședinte al Statelor Unite.

Deci, lucrurile sunt aranjate în așa fel încât, tensiunile din era Trump, care le-au agravat pe cele existente cu predecesorul său Obama, să continue. Ceea ce nu știm este dacă președintele, care își încheie mandatul, va deveni lider al opoziției și călău al lui Biden, sau se va sătura și va căuta liniște pe unul dintre multele sale terenuri de golf.

Dar, nu știm nici dacă va putea să facă vreunul din aceste lucruri, deoarece mai mulți procurori își ascut cuțitele pentru a-l acționa în justiție și a-l trimite în închisoare, pe el și întreaga lui familie.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

DONDE LAS DAN LAS TOMAN   Washington, Diana Negre

A pesar de sus protestas y pataletas, parece seguro que el presidente Trump abandonará la Casa Blanca el próximo 20 de enero, aunque no sabemos si seguirá la tradición de entregar personalmente la presidencia de Estados Unidos – como es tradicional – en una ceremonia frente al Capitolio.

Lo que sí parece seguro es que ha hecho todo lo posible para que Joe Biden pueda experimentar la tortura que él vivió durante dos años largos, a causa de la persecución implacable por parte de congresistas y funcionarios, empeñados en demostrar que Trump había traicionado al país en un contubernio con Rusia para obtener la victoria electoral que, en 2016, causó auténtico estupor entre sus rivales del Partido Demócrata.

Prácticamente toda la presidencia de Trump, desde que juró el cargo hasta hace pocos meses, estuvo asediada por los esfuerzos de legisladores y antiguos funcionarios de la oposición, que le acusaron de supeditar los intereses del país a sus ambiciones políticas.

El que había sido director del FBI, Robert Mueller, fue nombrado investigador independiente para descubrir los acuerdos ocultos entre Trump y el Kremlin, algo que costó al contribuyente norteamericano 25 millones de dólares.

Tras dos años de investigaciones, este dinero no sirvió para nada pues Mueller, a pesar de haber desplegado a los mejores juristas del país, simpatizantes además del  Partido Demócrata, no pudo demostrar que semejante contubernio hubiera existido.

Ante semejante fracaso, un funcionario de la Casa Blanca aseguró haber escuchado una conversación en que Trump pedía al presidente ucraniano informaciones que podrían perjudicar al aspirante presidencial Biden, lo que representaba más o menos la misma acusación que le habían hecho tres años antes en el caso de Rusia.

A diferencia de la investigación rusa, en el caso de Ucrania los demócratas finalmente consiguieron someterlo al “impeachment”, procedimiento que permite al Congreso destituir al presidente si se comprueban las acusaciones que han motivado este proceso.

Al cabo de dos meses (de enero a marzo de este año), también este esfuerzo demócrata fracasó, pero ambas acusaciones, con el constante acoso legal y la participación de los medios informativos que cubrían el caso constantemente, fueron suficientes para amargar sus años en la Casa Blanca, hasta el punto de que repetía constantemente “es algo que no le debería ocurrir a ningún presidente”.

Ahora, está haciendo todo lo posible…. para que lo mismo le ocurra a su sucesor. 

El Departamento de Justicia ha lanzado una investigación contra quienes trataron de hundir a Trump, lo que también le da autorización para investigar al futuro presidente Biden. La fórmula elegida es la del “investigador especial”, una figura jurídica que tiene plena autonomía frente al Departamento de Justicia.

En este caso sería John Durham, uno hombre que lleva ya tiempo analizando posibles abusos por parte de funcionarios de simpatías demócratas.

Naturalmente, los demócratas lo ven como venganza mientras que para los seguidores de Trump se trata de la mínima reivindicación por los estorbos que sus rivales políticos le pusieron desde el primer día. Pero sobre todo esperan que finalmente “se haga justicia”, convencidos como están de que los sufrimientos legales de Trump se debieron a la corrupción por parte de altos cargos gubernamentales, empeñados en acabar con la presidencia del multimillonario neoyorkino.

Recuerdan que a Trump lo recibieron con manifestaciones de protesta en las calles al día siguiente de la toma de posesión y que fue acosado constantemente por los medios informativos que, además, magnificaban cualquier crítica salida de la oposición.

Ahora que está con un pie fuera de la Casa Blanca, parece que Trump cree que le llega la hora de la revancha con este investigador independiente. 

El riesgo que presenta Durham es que tiene autoridad para descubrir lo que le interese, sin limitaciones. Más que perseguir a funcionarios opuestos a Trump, es probable que tire de la manta en los negocios del Hunter Biden, el hijo del futuro presidente, que cobraba sumas millonarias internacionalmente a cambio del acceso que ofrecía a su padre y entonces vicepresidente de Estados Unidos, Joe Biden.

Todo está así preparado para que las tensiones de la era Trump, que agravó las ya existentes con su predecesor Obama, continúen. Lo que no sabemos aún es si el que pronto será ex presidente se convertirá en líder de la oposición y verdugo de Biden, o si se cansará y buscará refugio en uno de sus muchos campos de golf.

En ambos casos, tampoco es seguro que podrá hacer ninguna de las dos cosas, porque varios fiscales están afilando los cuchillos para procesarle e incluso ponerlo tras las rejas, tanto a él como a su familia.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

O parte din echipa Programului 3, 1988

TVR a prezentat, în seara zilei de 2 decembrie 2020, o emisiune despre postul de radio cunoscut sub numele de PROGRAMUL TREI al Radiodifuziunii Române, înființat în martie 1973.

Emisiunea a fost un dezastru: dacă nu știai mai dinainte ce a fost PROGRAMUL TREI, nu înțelegeai mai nimic. Interviurile realizate cu personalități care au avut un rol esențial în existența și activitatea redacției Programului Trei au fost ciuntite și risipite, juxtapuse „pe fâșii” tematice, neanunțate de moderator. Nu s-a auzit nicio întrebare din partea celui care a asamblat neglijent și neinspirat  aceste materiale – în sine foarte valoroase. Întrebările ar fi constituit, cât de cât, niște puncte de reper, ar fi creat o oarecare ordine în expunerea informațiilor și ar fi oferit telespectatorului o perspectivă, pentru ca acesta să înțeleagă încotro urma să se desfășoare „narațiunea”.

Căci, un principiu fundamental în activitatea de informare este să-ți însoțești permanent (cititorul, ascultătorul) telespectatorul: spune-i ce-i vei spune, spune-i că îi spui, spune-i că i-ai spus! Direct sau discret. Altfel, îl lași să bâjbâie, îl lași de izbeliște. Or, emisiunea TVR despre PROGRAMUL TREI – Radio București, asta a făcut: și-a abandonat încă de la început telespectatorii! Iar, la sfârșit, după ce s-a anunțat echipa de realizatori, echipa tehnică etc., CULMEA!, a apărut din senin, fără niciun anunț, o frântură de material, cu un bărbat care spunea lucruri fără nicio legătură cu PROGRAMUL TREI, dar care avea rolul de „umplutură” la emisiunea de dinainte! Era o dovadă crasă că se dorea aruncarea în derizoriu a întregii emisiuni despre PROGRAMUL TREI. Mârlănie sau gravă incompetență? Poate, amândouă! Căci, cumplit de urât ar fi, dacă nici măcar nu și-au dat seama ce au făcut!

Un subiect atât de nobil, bogat și valoros ca PROGRAMUL TREI a fost făcut țăndări de TVR: am putut vedea cum, domnilor de la această instituție le-a scăpat din mâini un superb vas de Murano!

Începuturile PROGRAMULUI TREI se leagă de numele lui Cornel Chiriac și de METRONOM, emisiunea muzicală pe care o ținea el la Radio Europa Liberă. Muzica aleasă de Cornel Chiriac atrăgea în asemenea măsură tineretul din România, încât autoritățile comuniste din vremea aceea s-au speriat foarte rău. Au înțeles că trebuia întreprins ceva pentru ca tinerii să-și păstreze visarea „acasă”. Poșta Română era invadată de scrisori – semnate cu tot felul de pseudonime, care mai de care mai pitorești: Motanul Încălțat, Haiducul Fără-Codru, Beizadeaua Cerșetorului… etc.- care erau trimise pe adresa lui Cornel Chiriac și a emisiunii sale de la Radio Europa Liberă, dovadă a unei audiențe enorme, fără termen de comparație.

Cornel Chiriac

Și iată că apare alt nume: SOFIA ȘINCAN! Este persoana care a primit sarcina de a-l învinge pe Cornel Chiriac. Trebuia să readucă visarea tinerilor români înapoi în țară! Așa ceva nu poți realiza decât în luptă dreaptă, prin mijloace cinstite! Căci, altfel, tinerii te simt și te abandonează într-o clipită! Definitiv și iremediabil! O persoană cultă, deosebit de inteligentă și abilă luptătoare pentru libertatea…de a visa! Încleștarea Sofiei Șincan era…cu Cenzura și cu Partidul, adică tocmai cu cei care îi cereau să rezolve situația! Paradox teribil, căci e cumplit să te saboteze tocmai șefii tăi!

Construcția și activitatea redacției PROGRAMULUI TREI au mers în paralel cu această tenace și permanentă luptă dusă în surdină cu decidenții-sabotori. Victoriile trebuiau celebrate discret, fără vreo ostentație. Trebuiau să fie mascate în așa fel încât nimeni să nu bănuiască altceva decât că sunt mici câștiguri, mici concesii obținute în urma unor înfrângeri. Victoria era numai pentru Partid! Căci, privind în jos în mod ierarhic, nu se admitea decât obediență. Și totuși, entuziasmul a învins!

Sofia Șincan, așa cum s-a văzut, a găsit cui să repartizeze sarcina de a-i face pe tinerii români să viseze acasă. Tot unor tineri! Cum altfel!? Și mai ales, s-a străduit să nu le strice nimeni entuziasmul și pasiunea. Cine a avut șansa să cunoască tineri din redacția PROGRAMULUI TREI, vedea că aceștia aveau ceva special: o bucurie, o lumină, un fior, – nu în ultimul rând – o mândrie și o satisfacție că lucrau într-un loc unde „se putea face meserie”. Ei se puteau împlini și realiza în profesiunea și în cariera lor! Părea un tărâm ireal, un fel de EL DORADO al profesiunii de jurnalism! Munca lor entuziastă a declanșat un șuvoi de visare. Visarea este speranța îmbrăcată în haină de sărbătoare! Izvorul visării duce în lume apa cristalină a speranței fără nciun efort, totul e voluptate, totul este posibil și realizabil!

Sofia Şincan – redactor şef al Programului 3 – 1985

Iată câteva nume foarte cunoscute, de vedete am putea spune, dintre cei care au lucrat la PROGRAMUL TREI:

Camelia Stănescu, Dan Ursuleanu, Sebastian Sârcă, Lucian Sîrbescu, Constantin Teodori, Marius Grozea, George Enache, Aurel Dinu, Doina Papp-Grădinaru, Liviu Tudor Samuilă, Petru Idriceanu, Florian Pittiș, Anda Călugăreanu… lista este desigur mult mai lungă.

Succesul PROGRAMULUI TREI a fost foarte mare. Muzica, dar mai ales ideile care stârneau curiozitatea și dorința de a cunoaște deschideau, de fapt, perspective, năzuințe… sugerau nuanța de viitor frumos, la îndemână, realizabil. Un viitor la care merita să visezi și pentru care trebuia să te lupți.

PROGRAMUL TREI este un caz unic în istoria Războiului Rece.

Într-o țară comunistă, un colectiv de oameni entuziaști a reușit să recâștige de la un post de radio rival un segment important de audiență, cel al tinerilor. Fenomenul este foarte puțin studiat.

Ar merita să fie stimulate și promovate studii, documentare, lucrări de licență, masterat și doctorat în diverse domenii: jurnalism, sociologie, politică, istorie…

Și aceasta cât mai există avantajul că unii dintre protagoniștii acestei performanțe unice încă se află în viață.

Cu atât mai mult cu cât atragerea tinerilor spre visare se află în impas, atât la noi, cât și în Occident. Insule ale speranței au mai rămas doar prin Universități și prin unele întreprinderi IT.

Camelia Stănescu și Dan Ursuleanu la microfonul emisiunii Exploratorii lumii de mâine, 1992

Florian Pittiș,  una din vocile Clubului Curioșilor și ale Exploratorilor

AUTOR   EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: EUGEN HAC … precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Citește și:

https://ghemulariadnei.wordpress.com/editoriales-iii/programul-3-o-legenda-a-radioului-romanesc/

Democrație fără credință   Washington, Diana Negre

Ultimele două alegeri, scrutinul de acum patru ani care l-a adus pe Donald Trump la Casa Albă și cel de acum o lună, care l-a debarcat, au ceva în comun: îndoielile alegătorilor în legătură cu corectitudinea procesului electoral și, mai ales, convingerea celor mai fideli partidului lor că doar o fraudă l-a îndepărtat de la putere pe candidatul lor, Donald Trump.

Pentru o țară care se consideră a fi o mare apărătoare a democrației, care își sărbătorește Constituția ca pe o speranță democratică a întregii Omeniri și care a investit sânge și comori în răspândirea acestui sistem în lume, este o situație pe cât de lamentabilă, pe atât de surprinzătoare.

Lamentabilă, deoarece lumea se simte iritată, iar această convingere mărește divizările care, uneori, par a fi ireconciliabile între cei doi versanți politici ai țării. Și surprinzătoare, deoarece aceste lucruri se întâmplă într-o țară bogată și avansată, care dispune de toate mijloacele tehnice și de capacitatea economică necesară pentru a finanța și a ține alegeri fără fraude.

Însă, cele cincizeci de state americane au diferite formule de vot, iar acestea stârnesc uneori suspiciuni în alte state. În plus, aproape toate au o antipatie pentru controalele federale care sunt percepute ca un furt al libertăților lor. Astfel, în unele state se poate vota prin poștă, iar în altele, acest lucru este foarte dificil. Sunt state în care buletinul de vot poștal poate fi numărat înaintea zilei în care au loc alegerile pentru a grăbi procesul numărării, în timp ce în alte locuri, trebuie să se aștepte până în ziua alegerilor pentru a începe numărarea lor. În anumite state, buletinele de vot trimise prin poștă trebuie să poarte data de pe ștampilă înainte de alegeri, în altele sunt admise și cele emise în aceeași zi cu alegerile. În plus, în unele locuri, votul prin poștă trebuie să sosească înainte de închiderea secțiilor de votare, în timp ce în altele, buletinele de vot sunt luate în considerare chiar și la nouă zile după data alegerilor.

La aceasta se adaugă antipatia atavică față de orice control statal, motiv pentru care, în SUA, nu există carnete de identitate, astfel că, atunci când au loc alegerile, cel care completează buletinul de vot nu trebuie să demonstreze că este una și aceeași persoană cu cea care prezintă carnetul de alegător, în care, atenție! nu există nicio fotografie. Este un lucru cu atât mai surprinzător, cu cât identificarea este o rutină pentru a urca într-un avion, a conduce un automobil sau a cumpăra o sticlă de băutură.

Neexistând un document de identitate, permisul de conducere pentru un vehicul a devenit substitutul care dovedește că cineva este cine afirmă că este. Și nici măcar nu e nevoie să știi să conduci: practic toate statele emit „carnete pentru persoane care nu conduc”, cu datele personale și fotografia titularului.

Ultimele sondaje asupra fiabilității alegerilor sunt îngrijorătoare: unul dintre ele constată că doar 27% dintre republicani cred în rezultatele oficiale, în timp ce, într-un alt sondaj, procentul se reduce la 3%. Cel mai recent dintre ele arată că doar 10% dintre republicani recunosc că Biden a câștigat fără fraudă.

Desigur, acest sentiment e alimentat de însuși Trump și de o serie întreagă de figuri republicane, însă adevărul este că haosul din noaptea alegerilor și timpul enorm care s-a scurs până la anunțarea câștigătorului au inflamat și mai mult suspiciunile.

Pe de altă parte, nu că ar fi republicanii niște lunatici în contrast cu pragmaticii și responsabilii cetățeni democrați: azi, la patru ani de la victoria lui Trump, două treimi dintre democrați cred că aceasta s-a datorat fraudei, dacă nu la numărarea voturilor, atunci în urma rău-voitoarei influențe rusești, pe care nimeni până acum nu a putut să o dovedească, nici măcar lunga investigare a „impeachment-ului”, pentru care au fost angajați sute de juriști, și care a costat 25 de milioane de dolari.

În 2016, democrații nu au fost nevoiți să facă față unor săptămâni întregi de numărare a voturilor, așa cum s-a întâmplat anul acesta, căci, în mai puțin de opt ore, s-a știut rezultatul.

Cei mai mulți americani sunt ocupați să-și câștige traiul și să se gândească la problemele lor. Nu acordă atenție procesului electoral decât cu câteva săptămâni înainte de alegeri. Nu este de mirare că discrepanțele dintre sondaje și voturile reale, sau dintre primele rezultate și cele definitive trezesc suspiciuni.

În anul acesta, de exemplu, Trump avea avantaje de 10 și chiar de 20 de puncte la începutul numărării voturilor, ca, pe urmă, să se situeze pe primul loc Joe Biden. Și acest lucru s-a întâmplat mai ales după ce au fost numărate voturile sosite prin corespondență. Aceste lucruri trezesc suspiciuni de manipulare și fraudă.

La toate acestea se mai adaugă faptul că democrații, în ciuda afirmațiilor împăciuitoare ale lui Biden, nu par dispuși să fie mărinimoși cu cei învinși, pentru a-și mai modera programul și retorica, ceea ce va face ca etapa de schimbare să devină mai spinoasă, indiferent de rezultatele finale pe care le vom cunoaște în ianuarie, când se vor fi repetat alegerile în statul Georgia și vom fi aflat care dintre cele două partide va controla Senatul.

Dacă se menține majoritatea republicană în Camera Superioară, cu puterea împărțită între ambele partide, ne putem aștepta ca ele să se blocheze reciproc în Congres și să-i lege mâinile președintelui. Din contră, dacă democrații reușesc să domine întreaga guvernare, Biden nu va putea urma o linie moderată, așa cum i-a fost traiectoria politică în cei aproape 50 de ani și nu-i va mai putea frâna pe progresiștii cei mai impetuoși, în timp ce, învinșii republicani vor încerca să le țină piept cu toate mijloacele posibile.

Cum arată aceste încleștări am văzut în 2009, când Partidul Ceaiului s-a înfruntat cu administrația lui Barak Obama, sau în 2017, când „rezistența” a încercat, prin toate mijloacele, să-l delegitimeze pe Trump și să-l înlăture de la Casa Albă.

În viitorii doi ani, se va desfășura o campanie, care a și început deja, pentru a redobândi sau pentru a păstra puterea legislativă, căci așa s-a întâmplat întotdeauna. Însă, de data aceasta, lupta va fi amară, iar rănile se vor vindeca foarte greu.  

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Democracia sin fe    Washington, Diana Negre

Las dos ultimas elecciones, la de hace cuatro años que llevó a Donald Trump a la Casa Blanca y la de hace casi un mes que lo echó, tienen algo en común: las dudas del electorado de que el proceso haya sido correcto y, todavía peor, la convicción de los más fieles a su partido de que tan solo una trampa ha alejado a su candidato del poder.

Para un país que se considera el paladín de la democracia, que celebra su Constitución como una esperanza democrática para toda la Humanidad y que ha invertido sangre y tesoro para extender ese sistema por otras partes del mundo, es una situación tan lamentable como sorprendente.

Lamentable, porque la gente se siente irritada y esta convicción magnifica las divisiones que a menudo parecen irreconciliables entre las dos vertientes políticas del país. Y sorprendente, porque se trata de un lugar rico y avanzado, con todos los medios técnicos que puede necesitar para desarrollar unas elecciones sin fraude y con la capacidad económica para financiar estos medios.

Pero los cincuenta estados norteamericanos tienen fórmulas de voto distintas, que producen a menudo sospechas en otros estados. Además, casi todos comparten la antipatía por los controles federales que creen les roban sus libertades. Así, en algunos lugares se puede votar por correo y en otros es muy difícil; en unos la papeleta de voto postal se puede contar antes del día de las elecciones para agilizar el proceso, mientras que otros han de esperar al día electoral y luego pueden tomarse tiempo para el recuento. Ciertos estados exigen que las papeletas por correo lleven el matasellos antes de las elecciones, otros permiten que salgan el mismo día.  Además, en unos lugares el voto por correo ha de llegar antes de que cierren los colegios electorales, mientras que otros admiten las papeletas hasta nueve días más tarde.

A esto se suma la antipatía atávica a cualquier control estatal, motivo por el cual en Estados Unidos no existen carnets de identidad, de forma que a la hora de la votación no es preciso demostrar que el que llena la papeleta es la misma persona que presenta su carnet electoral en que, además, no aparece fotografía alguna.  Algo tanto más sorprendente cuando la identificación es una rutina necesaria para entrar en un avión, conducir un coche o comprar una botella de bebida alcohólica.

Esto es así hasta el punto de que, a falta de un documento de identidad, el carnet de conducir se ha convertido en el substituto para demostrar que uno es quien dice ser. Y para esto no hay que saber ni girar el volante: prácticamente todos los estados emiten “carnet de no-conductor” con los datos personales y la foto del titular.

Las últimas encuestas en cuanto a la fiabilidad de las elecciones son preocupantes: en una de ellas, tan solo el 27% de los republicanos creen en los resultados oficiales mientras que en otro sondeo este porcentaje se reduce tan solo al 3. La más reciente indica que tan solo el 10% de los republicanos admiten que Biden ganó sin fraude.

Naturalmente, el propio Trump así como medios informativos conservadores y una serie de figuras republicanas alimentan este sentimiento, pero lo cierto es que el caos de la noche electoral y el largo tiempo transcurrido hasta declarar un ganador, sirvieron para inflamar todavía más las sospechas.

Por otra parte, no es que los republicanos sean unos lunáticos a diferencia de los pragmáticos y responsables ciudadanos demócratas: hoy, cuatro años más tarde de la victoria de Trump, nada menos que los dos tercios de los demócratas creen que ésta se debió al fraude, si no en el recuento, en la malévola influencia e intervención rusa -que nadie hasta ahora ha conseguido demostrar, ni siquiera la larga investigación del “impeachment” que empleó a centenares de juristas y costó más de 25 millones de dólares.

Y en 2016 los demócratas no se enfrentaron al vaivén de semanas de recuento electoral como ha ocurrido este año, sino que en menos de ocho horas todos conocían el resultado.

La mayoría de la población dedica su tiempo a ganarse la vida y a pensar en sus problemas particulares. No presta atención al proceso electoral hasta varias semanas antes de los comicios. No es de sorprender que las discrepancias entre encuestas y votos reales, o entre los primeros resultados y los definitivos, sirvan para sembrar sospechas.

En este año, por ejemplo, Trump llevaba ventajas superiores a los 10 o incluso 20 puntos en los primeros recuentos, pero muchos acabaron decantándose por Joe Biden.  Y esto ocurrió especialmente después de contar los votos llegados por correo. Ambas cosas suscitan sospechas entre sus seguidores de que hubo manipulación y fraude.

A esto se suma que los demócratas, a pesar de las palabras conciliadoras de Biden, no parecen muy dispuestos a ser magnánimos con los vencidos y a moderar su programa ni su retórica, lo que hará tanto más espinosa la etapa de cambio, independientemente de los resultados finales que no conoceremos hasta enero, cuando las elecciones que se han de repetir en el estado de Georgia determinarán cuál de los dos partidos controlará el Senado.

Si se mantiene la mayoría republicana en la Cámara Alta, con el poder dividido entre ambos partidos, es de esperar que se bloqueen mutuamente en el Congreso y aten las manos al presidente. Por el contrario, si los demócratas consiguen dominar todo el gobierno, Biden no podrá seguir con la línea moderada que caracterizó su trayectoria política desde hace casi 50 años y no podrá frenar a los más progresistas, mientras que los derrotados republicanos tratarán de mantener contra ellos una guerra sin cuartel.

Y el cariz de estas guerras ya lo vimos en 2009 con el Partido del Te que se enfrentó al gobierno de Barak Obama, o desde 2017 con la “resistencia” que trató por todos los medios de deslegitimizar a Trump y echarlo de la Casa Blanca.

Los próximos dos años serán una campaña ya comenzada para recuperar o mantener el poder legislativo, algo que ocurre siempre, pero, esta vez, la lucha será amarga y difícilmente servirá para curar heridas.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

ASIA: DIN NOU „QUAD”

Până acum, „Quad” a fost, pe arena mondială, cea mai patetică versiune diplomatică a lui „vreau, dar nu pot”. Însă, ascensiunea Chinei, ca mare putere economică și ambițioasă superprotagonistă politică, face ca „Quad” să devină tot mai mult un „vreau și aproape că pot”.

Quad este sigla în engleză a organizației „Quadrilateral Security Dialogue” (Dialogul Cvadrilateral de Securitate), nume adoptat în anul 2007 – când a fost creată – de Australia, India, Japonia și SUA, care s-au asociat pentru a opri creșterea atotputernică a Chinei. De fapt, s-a născut din inițiativa Japoniei, deoarece această țară era potențialmente cea mai prejudiciată de avântul comercial chinezesc.

Ideea și interesul au fost atât de japoneze, încât „Quad” a căzut aproape de un nivel zero, chiar din anul următor, devenind unul dintre multele tratate inoperante ale diplomației internaționale. SUA încă nu vedeau concurența pe care o aducea implicit avântul economic al Chinei, și atât Australia, cât și India mai credeau, la vremea aceea, că expansionismul chinezesc nu avea să dobândească muchii și tăișuri militare. Iar Tokio, rămas pe margine, a făcut, la rândul lui, o întoarcere prietenoasă spre Beijing.

Însă, până la urmă, s-a văzut că șeful guvernului nipon din anul 2007 – Abe – a avut dreptate. Și iată că, acum câteva săptămâni s-au încheiat, în apele Pacificului, mari manevre militare comune ale celor patru țări semnatare. Pentru opinia publică din țările asociației, aceste manevre militare ar fi trecut neobservate dacă n-ar fi existat furioasa reacție a Chinei, care a denunțat exercițiile ca fiind un act de intimidare.

De data aceasta Beijingul este cel care exagerează. Nu că manevrele comune ale patru mari țări n-ar putea să intimideze (asta și doresc), dar asociației „Quad” încă îi lipsește determinarea și voința politică fermă de a face dintr-o demonstrație militară un argument politic percutant.

Desigur, ceea ce deocamdată nu este, poate să ajungă să fie cândva. Lucrul acesta l-au formulat cât se poate de crud cercurile apropiate conducerii superioare a Marinei americane. S-a afirmat că, în prezent, „Quad” se aseamănă foarte mult cu „Tripla Alianță” (formată de Franța, Marea Britanie și Rusia țaristă) la sfârșitul secolului XIX, cu scopul de a împiedica ascensiunea economică și militară a Germaniei create de Bismarck.

Nici „Tripla Alianță”, nici „Antanta” franco-britanică (un acord-cadru vag de cooperare între Paris și Londra, pentru a frâna ascensiunea Berlinului) din vremea aceea nu au reușit să oprească ascensiunea politică și militară a Germaniei, însă au trasat foarte clar drumul alianțelor care aveau să se stabilească în timpul Primului Război Mondial.

Otto von Bismarck

La mai mult de un secol distanță este foarte clar de ce a eșuat atât Tripla Alianță cât și Antanta: ascensiunea noii Germanii se datora faptului că, în urma unificării bismarckiene, potențialul economic al celor cincizeci de stătulețe teutonice existente înainte de unificare a crescut spectaculos. De această creștere s-a servit Bismarck pentru a satisface ambițiile nemărginite ale monarhiei prusace, de acum, germane.

Lucrul acesta era dificil de văzut și de prevăzut la sfârșitul secolului XIX, deoarece lipsea distanța focală politică. Și de asemenea – într-o măsură considerabilă – deoarece a obligat cele trei mari puteri ale vremii să întreprindă niște reforme sociale și economice nepopulare din cauza sacrificiilor pe care le presupuneau acestea.

Marea diferență dintre „Quad” și „Tripla Alianță” este că cel de al III-lea Război Mondial pare improbabil acum, în timp ce războiul din 1914/18 era inevitabil la începutul secolului XX, din cauza inflexibilității politice a conducătorilor din acea vreme și a faptului că lumea nu realiza ce dimensiuni aveau să aibă conflictele armate care au urmat.

Otto von Bismarck

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

ASIA : OTRA VEZ LA “QUAD”

Hasta ahora, la “Quad” ha sido en el escenario mundial la más patética versión diplomática del “quiero y no puedo”. Pero el encumbramiento de China como gran potencia económica y ambiciosa gran protagonista política está transformando a “Quad” cada vez más en un “quiero y casi puedo”.

Quad es la abreviatura en inglés de “Quadrilateral Security Dialogue” (Diálogo Cuadrilateral de Seguridad), nombre adoptado en el 2007 – año de su creación – por la asociación de Australia, India, Japón y los EE.UU. para frenar el prepotente crecimiento chino. Y nació a iniciativa del Japón porque esta nación era la potencialmente más perjudicada por el auge comercial chino.

La idea y el interés eran tan japoneses que la “Quad” cayó en la inopia ya al año siguiente y fue uno más de los infinitos tratados inoperantes de la diplomacia internacional. Los EE.UU. aún no notaban la competencia que llevaba implícito el auge económico chino y tanto Australia como India creían todavía que el expansionismo chino no adquirirá aristas militares. Y Tokio, dejado en la estacada, también hizo un giro amistoso hacia Pekín.

Pero el jefe de Gobierno nipón del 2007 – Abé – acabó teniendo razón y hace pocas semanas han concluido en aguas del Pacífico unas grandes maniobras conjuntas de las escuadras de los cuatro países signatarios. Y para la opinión pública de esas naciones, el hecho habría pasado inadvertido de no haber sido por la airada reacción china que ha denunciado las maniobras como un acto intimidatorio.

Esta vez es Pekín quien exagera. Y no porque las maniobras conjuntas de cuatro grandes armadas no puedan (y hasta, quieran) intimidar, sino porque todavía le falta a la “Quad” la decisión y firme voluntad política para hacer de una exhibición militar un argumento político contundente.

Claro que lo que aún no es puede llegar a ser. Esto lo han formulado con toda crudeza círculos próximos al Almirantazgo estadounidense. Dijeron que hoy por hoy la “Quad” se parece muchísimo a la “Triple Alianza” (Francia, Gran Bretaña y la Rusia zarista) de finales del siglo XIX que quería evitar el ascenso económico y militar de la Alemania creada por Bismarck.

Ni la ”Triple Alianza”, ni la “Entente” franco-británica (vago acuerdo marco de cooperación de Paris y Londres para la contención de Berlín) de la época lograron frenar el ascenso político y militar de Alemania, pero sí trazaron con toda claridad el camino de las alianzas que se establecerían durante la I Guerra Mundial.

A más de un siglo de distancia es evidente por qué fracasaron tanto la Triple Alianza, como la Entente: el ascenso de la nueva Alemania se debía a que gracias a la unificación bismarckiana, el potencial económico de la cincuentena de Estados teutónicos existentes antes de la unificación se incrementó espectacularmente. Y el incremento lo aprovechó Bismarck para ponerlo al servicio de las infinitas ambiciones de la monarquía prusiana, ahora ya alemana.

Otto von Bismarck

Esto era difícil de ver y prever a finales del XIX por falta de distancia focal política. Y también – y en no poca medida – porque habría obligado a las tres grandes potencias del momento a emprender unas reformas sociales y económicas impopulares a causa de los sacrificios que suponía.

La gran diferencia entre la “Quad” y la “Triple Alianza” es que la III Guerra Mundial parece improbable actualmente en tanto que la de 1914/18  resultaba inevitable a principios del siglo XX a causa de la inflexibilidad política de los dirigentes de la época y la nula conciencia de las dimensiones que iban a tener los conflictos bélicos del futuro.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Quo vadis?    Washington, Diana Negre

Această întrebare din vremea Sfântului Petru și-o pune multă lume în ziua de azi, după alegerile din SUA, care au pus capăt mandatului lui Donald Trump și care îl vor aduce pe fostul vicepreședinte, Joe Biden, la Casa Albă, pe data de 20 ianuarie.

Și asta pentru că Joe Biden, cu toate că a obținut cu doi ani înainte de a deveni octogenar ceea ce și-a dorit de când era un tinerel, în mod sigur nu va aduce mari schimbări, cel puțin pentru restul lumii, în politica sa externă.

În ceea ce privește situația din interiorul SUA, unde ar putea face unele schimbări, aceasta nu depinde atât de el, cât de cei doi senatori din Georgia care încă urmează să fie aleși și care vor decide politica americană, în viitorii doi ani.

Mult mai imprevizibilă este situația lui Donald Trump: pe de o parte, are probleme grave cu legea (și chiar ar putea deveni primul fost președinte condamnat la închisoare), iar pe de alta ar putea deveni liderul opoziției, ajungând să fie primul fost președinte care redevine candidat pentru Casa Albă. Asemenea lucru nu s-a mai întâmplat în toată istoria țării, însă nu există nicio problemă de constituționalitate pentru ca Trump să se prezinte din nou la următoarele alegeri prezidențiale. Și dacă va reuși, Statele Unite se vor alinia țărilor democratice unde șefi de guverne au revenit la putere după ce au pierdut alegeri cu câțiva ani mai înainte.

Este o perspectivă care îi bucură atât pe cei 73 de milioane de americani care l-au votat pe el, și îi sperie pe cei care s-au opus președinției sale, în ultimii patru ani. De fapt, cu filosofia americană care îi părăsește pe perdanți, o revenire la Casa Albă este destul de improbabilă și dificilă, deși țara s-a schimbat mult, iar Donald Trump face puține lucruri în manieră obișnuită.

Ne putem imagina acum care sunt perspectivele celor doi, Biden și Trump.

Biden, în ciuda tuturor speranțelor de schimbare, cea mai mare diferență pe care o poate oferi este „o revenire la normalitate”, în sensul că va avea un comportament mai tradițional în actele sale publice și în conferințele de presă, și nu se va strădui, așa cum a făcut Trump, să-i jignească pe șefii de state și guverne cu care el nu era de acord.

Aceste schimbări ar fi „cosmetice” deoarece e greu să ne imaginăm că va anula marile schimbări pe care le-a făcut Trump în privința Israelului, unde a mutat ambasada americană la  Ierusalim – lucru pe care niciun președinte până la el nu a îndrăznit să-l facă – sau că va încerca să oprească apropierea țărilor arabe de Israel. În ciuda criticilor democraților contra lui Trump, este improbabil ca Biden să deschidă porți iranienilor, sau să trimită mai mulți soldați în Afganistan, și nici măcar să facă concesii comerciale Chinei, sau să caute confruntarea cu Moscova.

Marja de manevră este mai mare în politica internă, deoarece interesele americanilor merg pe probleme economice și naționale, dar posibilitățile de a aduce mari schimbări, pe care și le doresc mulți alegători democrați, sunt limitate: președintele nu guvernează prin decrete, ci cu ajutorul Congresului, unde majoritatea democrată în Camera Reprezentanților s-a redus considerabil, iar puterea depinde acum de acordul dintre un Senat republican și o Cameră democrată, sau de perspectiva ca ambele camere să fie controlate de democrați.

Aceasta este rațiunea pentru care micul stat Georgia a devenit centrul interesului politic. La fel ca celelalte state, dă doi senatori, iar rezultatele alegerilor au fost atât de strânse, încât e nevoie de noi alegeri. Acestea vor avea lor pe 5 ianuarie, cu două săptămâni înainte de instalarea lui Biden, care va ști, când va depune jurământul, pe data de 20 ianuarie, cine îi va limita puterile: democrații mai progresiști, care vor pretinde importante reforme fiscale și sociale, sau republicanii care le vor lega mâinile democraților cu votul lor în Senat.

În aceeași zi, va începe o nouă viață pentru Trump, care va trebui să hotărască dacă va dori să se bucure de milioanele sale sau să-i tortureze pe democrați, în fruntea unui Partid Republican care a devenit o formație populară și anti-elitistă.

Însă va exista și riscul să nu poată face nimic din toate acestea, deoarece îl urăsc foarte mult acei democrați și republicani care nu vor să renunțe la a fi elite, și s-ar putea să-l aducă în fața tribunalelor, existând pericolul de a-și pierde libertatea. Există oameni care vor să-l bage în închisoare pe el și întreaga lui familie, pentru că l-a ajutat să guverneze și să se îmbogățească.

Motivul pentru care vor să-l aducă în fața tribunaleor nu este deloc clar, însă ar putea fi de la acuzații de fraudă fiscală, până la hărțuire sexuală. Pentru fraudă fiscală e cercetat de ani de zile de Departamentul Tezoreriei, însă până acum nu a putut fi acuzat de ceva. Acuzațiile de hărțuire sexuală le-a prevenit Trump făcând doamnele să semneze un angajament că renunță la orice acțiune în justiție, însă, acum, se pare că unele dintre ele sunt dispuse să nu mai respecte angajamentul, desigur primind mai mulți bani de la dușmanii lui Trump.

Dacă vor reuși să-l condamne pentru hărțuire, lucru pentru care alte persoane au ajuns în închisoare, președintele Biden ar putea să-l ierte, pentru a evita o divizare și mai gravă a societății americane, însă iertarea prezidențială se poate aplica numai delictelor federale, și există procurori din state ca New York, care amenință că vor iniția acțiuni judiciare împotriva celui care în curând își va termina mandatul de președinte.

Dacă se va întâmpla așa, cei 73 de milioane de susținători ai lui Trump, care consideră că li s-au furat niște alegeri pe care ei le-au câștigat, vor vedea în această urmărire penală o vânătoare de vrăjitoare, o dovadă a preaputerniciei elitelor culturale și a intoleranței unui Partid Democrat, care a încetat să mai reprezinte muncitorii și oamenii fără prea multă școală.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

¿Quo vadis?     Washington, Diana Negre

Aquesta pregunta dels temps de Sant Pere la fan molts avui desprès de les eleccions nordamericanes, que han acabat amb el mandat de Donald Trump i que posaràn el 20 de gener l’ex vicepresident Joe Biden a la Casa Blanca.

Aixó es perque Joe Biden, malgrat haver aconseguit dos anys abans d’arribar a la seva vuitena década el que ha vulgut desde que era un noi jove, segurament no portarà grans canvis, al menys per el que fa la resta del món, es a dir, en la seva política exterior. I pel que fa la situación dins dels Estats Units, que pugui o no fer canvis no depèn tant d’ell com de dos senadors a l’estat de Georgia que encara han de ser i que decidiràn la política nordamericana per els propers dos anys.

Molt mes imprevisible es la situación de Donald Trump, tant pel risc que té de trobarse amb problemes legals greus, que fins i tot el podrien convertir en el primer ex president condemnat a presó, com per les possibilitats de convertirse en líder de l’oposició i, fins i tot,  en el primer ex president que torna a ser candidat a la Casa Blanca. Aixó no ha passat mai en la història del país, pero no hi ha cap problema constitucional per tornarse a presentar. I si hi arriba, els Estats Units seguirien exemples de paísos democràtics on els seus caps de govern han tornat al poder desprès d’haver perdut eleccions alguns anys abans.

Aquesta es una perspectiva que agrada tant als 73 milions de nordamericans que van votar per ell, com espanta als que s’han oposat a la seva presidencia en els derrers quatre anys.  De fet, amb la filosofía nordamericana que abandona als perdedors, una tornada a la Casa Blanca es presenta com improbable i difícil, però el païs està canviant molt i Donald Trump fa poques coses de la manera habitual.

Ens podems imaginar ara quines son les perspectives d’ambdós, es a dir, Biden i Trump.

Biden, malgrat totes la esperances de canvi, la diferencia mes gran que pot oferir es una   “tornada a la normalitat”,en el sentit que tindrà un comportament mes tradicional en els actes públics i les rodes de prensa i no es dedicarà, com ha fet Trump, a gairebé insultar els caps de govern de països amb els que no està d’acord.

Aquests canvis serien ¨cosmètics¨ perque costa imaginar que anul.larà els canvis revolucionaris que Trump ha fet amb Israel, on ha portat l’ambaixada nordamericana a Jerusalem -el que cap president s’havia atrevit a fer abans- o intentarà tallar l’acostament dels països arabs a Israel. Malgrat les critiques demócratas contra Trump, es improbable que Biden obri les portes als iranians, o que enviarà mes soldats a l’Afganistàn, o ni tant sols que tornarà a fer concessions comercials a la Xina o buscarà una política de confrontació amb Moscou.

El marge de maniobra es mes gran en política interna, perque els interesos dels nordamericans son per qüestions económiques i nacionals, pero les possibilitats de portar els grans canvis que volen molts votants demócratas son limitades: el president no governa per decret sino amb el Congrès, on la majoria demócrata a la Cambra de Representants ha quedat molt minvada, i el poder depèn ara de l’acord entre un Senat republicà i una cambra demòcrata, o de si totes dues cambres estarán controlades pels demòcrates.

Aquesta es la raó que el petit estat de Georgia s’hagi convertit en el centre del interés polític. Com tots els estats, te dos senadors i els resultats electorals van ser tan ajustats que cal una nova votació. No será fins al 5 de gener, dues setmanes abans de la pressa de posessió de Biden que sabrà, quan juri el seu càrrec al Capitoli el dia 20 de gener, qui limitará el seu poder: si els demócratas mes progressistes que exigirán importants reformes fiscals i socials, o els republicans, que lligaràn les mans dels demócrates amb el seu vot al Senat.

Aquest mateix dia, començarà una nova vida per a Trump, que haurà de decidir si es dedica a gaudir dels seus milions o a torturar els demòcrates devant d’un Partit Republicà transformat en una formació popular i anti elitista.

Peró també tindrà el risc de no poder fer res de tot això, perque hi ha tant odi contra ell entre els demòcrates i els republicans que no volen deixar de ser èlits, que es podría trobar devants dels tribunals i amb perill per la seva llibertat. Hi ha gent que no només el vol posar a la presó a ell, sino fins i tot la seva familia per haverlo ajudat a governar i a ferse ric.

La raó de portarlo als tribunals no està gaire clara, peró va des de la possibilitat de frau fiscal, fins l’acosament sexual. El frau fiscal l’està investigant des de fa anys el Departament del Tresor i no sembla que hagi pogut acusarlo de res. Les acusacions d’acosament sexual les va prevenir Trump fent signar a les dones un compromís a renunciar a qualsevol acció judicial, peró ara sembla que algunes están disposades a pagar per trencar aquest compromís -segurament que cobraríen mes dels enemics de Trump que la indemnització que hauria de pagar per a trencar el seu contracte.

Si l’arriben a condemnarlo pel mateix que ha portat altres personatges a la presó, el president Biden el podría perdonar per a evitar una divisió encara mes greu en la  societat nordamericana, però el perdó presidencial només s’aplica als delictes federals i hi ha fiscals d’estats com Nova York que amenacen amb instruïr un sumari contra el que aviat será ex-president.

Si aixó arribès a pasar,  els 73 milions de seguidors de Trump, que consideren a mes que els han robat unes eleccions que ells han guanyat, veurán la seva persecució com una caça de bruixes, una proba de la superpotencia de les élits culturals i de la intolerancia d’un Partit Demòcrata que ha deixat de representar els obrers i la gent sense preparació.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.