MUȘTARUL – SIMBOLUL PIETREI FILOSOFALE

11 jueves Feb 2016

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

MUSTAR I

Spiritul sinapic sau spiritul muștarului ne asistă în creșterea noastră interioară

Maeștrii Înaltei Bucătării spun că orice plantă bună de mâncat de pe Pământ are un spirit- maestru, vindecător al spiritului, sufletului și trupului (treimea subtilă din care suntem alcătuiți).

Un spirit nemuritor care ne învață cum să gătim plantele pe care le mâncăm în așa fel încât să ne vindece, să ne dea putere și claritate și, în același timp, să ne desfete cu preaplăcutele lor esențe subtile.

Ei mai spun că orice plantă bună de mâncat este o materie divină, unică, în care Creatorul Universului și-a pus o parte din spiritul său divin, nemuritor și etern viu.

Ce spun Maeștrii Înaltei Bucătării despre muștar ? Ne îndeamnă să fim atenți la ce înseamnă, mai înainte de toate, numele lui! Pentru că, în numele fiecărei plante, se află ascuns codul ei secret, sau, altfel spus, rostul existenței ei.

CÂMP DE MUSTAR

Câmp de muștar

Numele muștarului

Muștar înseamnă „sosul preparat cu must” sau sosul „mustat”, pentru că romanii îl preparau cu… mustum, adică cu must.

În latină vinum mustum era vinul cel nou, proaspăt, nefermentat.

Unii au crezut că moustarde din franceza veche este o contracție a două cuvinte: mustum și ardens sau „mustul care arde”. Totuși, mustum ardens nu-i decât o paraetimologie, sau, altfel spus, o etimologie populară.

Romanii poate îi spuneau chiar … mustarius, adică sosul mustat !

Francezii îi spun moutarde, englezii mustard, de la francezi, spaniolii mostaza, catalanii mostassa, vorbitorii de galego, galicienii, mostaza, portughezii mostarda, grecii mustarda μουστάρδα, italienii mostarda, ungurii mustár și noi, de la unguri, muștar.

Însă, numele propriu al muștarului este cel grecesc, sinapi/σίναπι (un împrumut în greacă, poate de la un popor mediteranean) care s-a păstrat doar în câteva limbi: sénevé în franceză, senape (sau senapa și senepa) în italiană sau Senf în germană.

Toate aceste forme sunt transformarea lui *sinapatum, care, în latina populară, era echivalentul lui … mustarius, adică… sosul preparat din semințe de… sinapi, de muștar, pentru că romanii îi spuneau muștarului sinapi (sau sinape și sinapis).

Așadar muștarul era mai degrabă numele sosului de muștar decât cel al seminței, ceea ce ne arată că cei vechi îi foloseau bobițele pisate în… must.

În realitate, mai degrabă, în oțet amestecat cu miere !

 MUSTAR 3

Pentru Maeștrii Înaltei Bucătării spiritul muștarului nu are vreo legătură cu „mustul care arde”, deși, precum fratele lui, hreanul, și muștarul încălzește, aprinde, ațâță focul interior și purifică.

Pe de altă parte ei păstrează tăcerea asupra numelui sinapis despre care noi nu știm altceva decât că e un cuvânt împrumutat de vechii greci de la vreun popor mediteranean sau oriental.

Însă sosul… mustat, pregătit cu must (în care spiritul sinapic, să-i spunem așa, nu se manifestă ca o rădăcină, precum hreanul, ci ca un grăunte, ca un germene),simbolizează de două ori începutul: mustul crud, începutul transformării strugurilor în vin, cea mai nobilă băutură din lume, de fapt băutura nobililor și a regilor, și grăuntele de muștar, începutul transformării unor umile boabe în cel mai nobil și cel mai căutat sos, un sos al nobililor și al regilor, de asemenea.

Menirea muștarului, după ei, este aceea de a ne ajuta să creștem și să realizăm lucruri mari pornind de la cele mici, de a ne călăuzi de la începuturile mici și neînsemnate la realizările mari și importante, de la sămânța încolțită la rodirea cea bună și la roadele bogate ale spiritului și sufletului nostru, ajutându-ne să nu ne descurajăm în fața încercărilor și opreliștilor de orice fel.

Și, mai ales, aceea de a ne ajuta să … rodim nu numai pentru noi, ci și pentru ceilalți.

Nu este întâmplătoare această parabolă a grăuntelui de muștar a lui Iisus din Evanghelii:

Isus le-a pus înainte o altă pildă şi le-a zis: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un grăunte de muştar pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ţarina sa. Grăuntele acesta, în adevăr, este cea mai mică dintre toate seminţele, dar, după ce a crescut, este mai mare decât zarzavaturile şi se face un copac, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui.”/ Matei XIII, 31-32

El a mai zis: „Cu ce vom asemăna Împărăţia lui Dumnezeu, sau prin ce pildă o vom înfăţişa ? Se aseamănă cu un grăunte de muştar, care, când este semănat în pământ, este cea mai mică dintre toate seminţele de pe pământ, dar, după ce a fost semănat, creşte şi se face mai mare decât toate zarzavaturile şi face ramuri mari, aşa că păsările cerului îşi pot face cuiburi la umbra lui.”/ Marcu IV, 30-32

El a mai zis: „Cu ce se aseamănă Împărăţia lui Dumnezeu şi cu ce o voi asemăna ? Se aseamănă cu un grăunte de muştar pe care l-a luat un om şi l-a aruncat în grădina sa; el a crescut, s-a făcut copac mare, şi păsările cerului şi-au făcut cuiburi în ramurile lui.”/ Luca XIII, 18-19

               Și nici aceasta:

Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: ‘Mută-te de aici colo’, şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă./ Matei XVII, 20

Apostolii au zis Domnului: „Măreşte-ne credinţa!” Şi Domnul a zis: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice dudului acestuia: ‘Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare’, şi v-ar asculta./ Luca XVII, 5-6

De altfel, în Marea Artă a transformării interioare, a metamorfozei, numită Marea Operă, și grăuntele de muștar simbolizează pulberea magică sau Piatra Filosofală care are puterea de a transforma mercurul sau plumbul în aurul cel mai curat și mai fin.

Și, această grăunță divină, această pulbere cu puteri, aparent, peste înțelegerea omenească, nu este altceva decât dorința de a–i ajuta pe ceilalți, spiritul filantropic sau, cu alte cuvinte, iubirea de oameni roditoare, dar și credința nestrămutată că cele cu neputință, imposibile, devin cu putință, adică posibile.

MUSTAR 4

Din păcate, cu timpul, sosul de muștar a devenit mai mult o delicatesă pentru gurmanzi.

Pe vremea lui Apicius, celebrul bucătar roman din secolul al IV-lea, muștarul se mai folosea în rețete simple, ca acestea, pe care le-am ales din cartea sa de bucate De re coquinaria:

1.Marinadă de muștar: pui carnea într-un sos de oțet amestecat cu semințe de muștar, sare și miere, (destul de mult) încât sosul s-o acopere în întregime: când vei dori s-o gătești n-o să-ți vină să crezi (ce minune e).

1.In sinapi ex aceto, sale, melle facta mittis ut tegantur, et, quando volueris, utere. miraberis./Cartea I

***

2.Sfeclă cu muștar: scaldă din belșug sfecla coaptă în puțin ulei, muștar și oțet

2.Aliter betas elixas: ex sinapi, oleo modico et aceto bene inferuntur./ Cartea a III-a

***

3.Tocană țărănească: (se face) cu cimbru, muștar verde (probabil frunze-n.n.), castravete, căpățâni mici de varză; dacă vrei, le gătești înăbușit cu bucăți de pește sau de pui.

3.Patinam ex rusticis sive tamnis sive sinapi viridi sive cucumere sive coliculis ita facies: si volueris, substernes pulpas piscium vel pullorum./ Cartea a IV-a

PATINA

4.Bob cu muștar: bobul (fiert) servit cu (sos de) muștar pisat, miere, nuci, rută, chimen și oțet

4.Aliter: fabaciae ex sinapi trito, melle, nucleis, ruta, cumino et aceto inferuntur./Cartea a V-a

APICIUS

Pe vremea lui Rabelais sosul de muștar era considerat o delicatesă… pe cât de desfătătoare, pe atât de întăritoare… chiar și pentru un uriaș ca Gargantua.

Glumind, Rabelais scria în 1534 că Gargantua mânca muștarul cu … lopata:

… se asseoyt à table, et par ce qu’il estoit naturellement phlegmaticque, commençoit son repas par quelques douzeines de jambons, de langues de beuf fumées, de boutargues, d’andouilles, et telz aultres avant coureurs de vin. Cependent quatre de ses gens luy gettoient en la bouche, l’un après l’aultre, continuement, moustarde à pleines palerées./ Gargantua, cap. XXI.

… se așeza la masă, și, fiindcă era flegmatic la stomah, după naturelul său, începea a prânzi cu niscai duzini de jamboane, cu limbi de bou afumate, icre moi, ghiudeni și alte așijderi crainice, înainte-mergătoare vinului. În vremea asta, patru dintre slujitorii lui îi cărăbăneau într-una-n gură, unul după altul, muștar cu lopata. (Trad. de Romulus Vulpescu).

 GARGANTUA

Ilustrație de Gustave Doré

În Franța, cel puțin, la moustarde se fabrica, ca un produs de lux, încă din secolul al XIII-lea, în multe Case producătoare de muștar, Case care aveau propriile lor rețete secrete (unele din cele mai cunoscute se aflau la Dijon).

Iată două rețete de muștar din Liber de Coquina, una din cele mai vechi cărți de bucate din Evul Mediu, scrisă în Italia meridională, care ne arată cum se prepara muștarul în secolul al XIV-lea:

De musto et mustarda : sic para mustum pro mustarda conficienda : accipe mustum nouum, fac eum bullire quod quarta pars solum remaneat uel 3a. Et caue a fumo et spumetur bene. Deinde, semen senapi cum predicto musto distemperando tere fortissime. Postea, pone in barillo, et poterit conseruari per 4 menses. Et ualet pro carnibus porcinis uel tincis salsatis. Mustum poteris seruare pro aliis ferculis. / Liber de Coquina V, 13

Despre must și muștar: așa să prepari mustul ca să faci muștar: iei must nou și-l fierbi până nu mai rămâne decât un sfert sau o treime. Fii atent să nu se afume și scoate-i spuma mereu. Apoi pisează bine boabele de muștar și amestecă-le cu mustul pe care l-ai fiert așa cum am spus mai sus. Pune-l apoi într-o putină – poate sta și patru luni. Merge cu fripturi/carnea de porc sau cu lin sărat. Mustul îl poți servi și cu alte mâncăruri.

MUSTAR 5

Aliter de mustaddo : ad mustardam faciendam, recipe mustum paratum ut dictum est superius et colatur per stamina. Deinde, habeas de semine cenapi quantum uolueris et pone parum de musto ad mollificandum. Deinde, predictum semen fortiter tere, distemperando cum predicto musto. Postea, habeas 4 uncias canelle, 3 uncias zinziberis, I unciam gariofili, 2 uncias cardamomi et mediam piperis longi; omnia ista tere, bene distemperando cum parum de musto et misceantur cum mustarda: pro duabus peciis de mustarda, pone I unciam de speciebus. Scias quod quando mustum decoquitur, debet ibi poni tanta quantitas salis, ac si carnes deberent ibi decoqui; et quando dulcius mustum
est, tanto melior mustarda inde fit./ Liber de Coquina V, 14

O altă rețetă de muștar (sos de must sau sos… mustat): ca să faci muștar ia must pregătit așa cum am spus mai sus și strecoară-l printr-o pânză. Ia apoi câte boabe de muștar dorești și toarnă peste ele puțin must, ca să se înmoaie. Pisează-le apoi bine și amestecă-le cu restul de must fiert. Ia pe urmă 4 uncii de scorțișoară, 3 uncii de ghimbir, o uncie de cuișoare, 2 uncii de cardamom și o jumătate de uncie de piper lung, pisează-le bine și amestecă-le cu puțin must și apoi cu muștarul: la două prize de muștar, pune o uncie de mirodenii. Să știi că atunci când fierbi mustul, trebuie să pui atâta sare câtă ai pune dacă ai fierbe carne. Și, cu cât mustul este mai dulce, cu atât mai bun va ieși muștarul.

Notă: o uncie are aprox. 30 de grame.

 CULESUL MUSTARULUI

Culesul  muștarului, Tacuinum sanitatis (Milano sau Pavia, Italia, 1390-1400) 1673, fol. 23

Și iată o rețetă de muștar din Tractatus de modo preparandi et condiendi omnia cibaria/ Cum pregătim și gătim mâncarea, prima parte din Liber de Coquina pe care am pomenit-o mai sus:

Confectio mustardi: accipe de aniso, et parum plus de cumino, et contere bene in mortario. Postea, appone plus de canella quam de zuccara,cum aceto distempera, et adde micam panis. Contere piper in mortario cum pane combusto madefacto, et distempera cum brodio carnium et uino uel aceto. Post, in potto paruulo uel pattella bulliri promite bene
mouendo. /Tractatus de modo preparandi et condiendi omnia cibaria, Confectio mustardi, V-12.

Prepararea muștarului: iei anason și puțin chimen și le zdrobești bine în piuliță. Adaugă apoi ceva scorțișoară, mai multă decât zahăr, și amestecă-le cu oțet și cu miez de pâine. Zdrobește apoi piper în piuliță cu pâine prăjită înmuiată și amestecă-le cu supă de carne și cu vin sau oțet. După aceea, pune-le la fiert într-o oală sau o tigaie și amestecă bine.

 MUSTAR 6

Și, iată cum o învață un burghez parizian pe soția sa orfană, de numai 15 ani, să facă un muștar bun în Ménagier de Paris, manualul de gospodărie pe care l-a scris special pentru ea între 1392 și 1394:

Moustarde: Se vous voulez faire provision de moustarde pour garder longuement, faictes la en vendenges de moulx doulx. Et aucuns dient que le moulx soit bouly. Item, se vous voulez faire moustarde en ung village a haste, broiez du senevé en ung mortier et deffaictes de vinaigre et coulez par l’estamine. Et se vous la voulez tantost faire parer, mectez la en ung pot devant le feu. Item, et se vous la voulez faire bonne et a loisir, mectez le senevé tremper par une nuyt en bon vinaigre, puis la faictes bien broyer ou moulin et bien petit a petit destremper de vinaigre. Et se vous avez des espices qui soient de remenant de gelee, de claré, d’ypocras ou de saulses, si soient broyez avec, et apres la laissier parer./Ménagier de Paris, 269.

Muștar: dacă vrei să faci provizii de muștar care să țină mai mult timp, fă-le la culesul viei, cu must dulce și proaspăt. Unii spun că mustul trebuie fiert. La fel, dacă vrei să faci muștar la țară, repede, pisează boabe de muștar într-o piuliță, amestecă-le cu oțet și strecoară totul printr-o pânză. Și, dacă vrei să fermenteze imediat, pune-l într-o oală și așaz-o lângă foc. De asemenea, dacă vrei să-l faci bun și pe îndelete, pune muștarul la înmuiat peste noapte în oțet bun, pisează-l apoi în piuliță și amestecă-l pe urmă, puțin câte puțin, cu oțet. Și, dacă ți-au mai rămas ceva mirodenii de la piftie, de la claret (vinul roșu de Bordeaux), de la vinul cu mirodenii sau de la sosuri, pisează-le și lasă-le să fermenteze (și pune-le în sosul de muștar).

 Ménagier de Paris

Ménagier de Paris , miniatură dintr-un manuscris din sec. al XV-lea

 REȚETELE CU MUȘTAR ALE MAEȘTRILOR

Maeștrii Înaltei Bucătării spun că, mai înainte de orice, boabele de muștar ne ajută cel mai mult dacă le adăugăm în salatele de crudități, pisate cu usturoi, sau amestecate cu hrean proaspăt ras, fie ele semințe de muștar galben (Sinapis alba sau Brassica alba) sau negru (Sinapis nigra sau Brassica nigra) – de origine mediteraneană amândouă felurile și din aceeași familie a verzei și ridichei.

Cel mai simplu și cel mai puternic sos de muștar, citesc în manualele lor secrete discipolii alchimiei culinare, este cel făcut din boabe de muștar galbene și negre, pisate cu usturoi în piuliță și amestecate cu ulei de măsline.

Sosul poate fi îmbogățit pisând alături de boabele de muștar (o jumătate de linguriță pentru o persoană) și boabe de coriandru, semințe de chimen sau chimion, puțină scorțișoară, două cuișoare și două bobițe de ienibahar.

Și cea mai simplă și puternică pastă de muștar este cea făcută din boabele de muștar pisate cu usturoi. Este perfectă pentru tartinele cu unt sau cu brânză.

De asemenea, spun Maeștrii, un sos cu putere și fantastic de gustos este cel făcut din boabe de muștar pisate cu usturoi și amestecat cu praz tăiat foarte mărunt, cu puțin hrean ras mărunt, câteva măsline și ulei de măsline. Un sos ce poate fi fabulos turnat peste paste, peste conopida sau cartofii fierbinți făcuți la abur, peste piureurile de grâu, de fasole, de linte, de mazăre, de năut sau de spanac.

Cât despre salate, iată câteva idei:

– salatele de rădăcini crude: țelină, morcovi, sfeclă roșie, pătrunjel, păstârnac, ridiche neagră/ridiche roșie… cu puțină ceapă sau praz…

– salata de andive cu spanac…

– salata de varză albă sau varză roșie sau salata de dovlecei cruzi…

– salatele de frunze: pătrunjel, mărar, leuștean, țelină, tarhon, salvie, maghiran, sovârv, rosmarin, busuioc, mentă, coriandru, cimbru sau cimbrișor  …

– salatele de verdețuri: spanac, lobodă, lăptucă, frunze de sfeclă roșie, frunze de morcov, păpădie, năsturel, măcriș, untișor, rucola, ceapă și usturoi verde …

– salatele de vară: roșii, ardei, castraveți…

– salata de ardei cruzi sau de ardei copți, mai ales capia, sau salata de gogoșari…

– salatele de murături…

– salatele de legume preparate la abur sau gratinate, salata de vinete…

 Atenție: muștarul ca toate condimentele/mirodeniile se mănâncă cu măsură !

 FLOARE DE MUSTAR

 Floare de muștar

Dar, pentru că bucătarii medievali au fost atât de inventivi și au creat rețete de muștar care au rezistat până azi, am ales câteva, simple, car pot fi făcute acasă:

Muștar 1:

Lăsăm la înmuiat peste noapte 300 grame de boabe de muștar alb în 200 de ml de oțet de mere sau de vin alb.

Le mixăm în blender cu 250 de ml de apă și adăugăm, puțin câte puțin, șase linguri de ulei (care poate fi de rapiță, de floarea soarelui sau de măsline), 100 de grame de miere, o linguriță de sare, 300 de grame de făină integrală și puțin turmeric sau șofran.

Îl punem într-un borcan și-l acoperim cu un strat subțire de ulei. Îl ținem, de asemenea, în frigider.

 MUSTAR 7

Muștar 2:

Amestecăm 50 de grame de boabe de muștar galben sau negru sau jumătate-jumătate și le lăsăm să se înmoaie peste noapte (12 ore) în 200 ml de oțet de mere.

Le mixăm cu 100 ml de apă, în care am lăsat la înmuiat câteva firișoare de șofran, și le amestecăm apoi cu o lingură de miere și 3 linguri de ulei (de măsline, de floarea soarelui sau de rapiță) și, la sfârșit, cu 3 linguri de făină, sare și o linguriță de turmeric.

Punem amestecul într-un borcan căruia nu-i punem capacul, ci pe care-l lăsăm să fermenteze timp de 2 zile, acoperit doar cu un șervet.

Se păstrează în frigider.

 MUSTAR 8

Muștar de Dijon, rețeta clasică:

Încălzim într-o crăticioară doi căței de usturoi tocați mărunt și adăugăm 400 de ml de vin alb sec și 85 de gr de ceapă tăiată mărunt. După ce dau în clocot le mai lăsăm să fiarbă 5 minute, fără capac.

Punem amestecul de vin cu usturoi și ceapă într-un bol, să se răcească, și îl strecurăm.

Amestecăm bine acest sos strecurat cu 120 de gr de făină de muștar, două lingurițe de sare, o lingură de ulei și două linguri de miere

Îl punem într-o crăticioară și-l lăsăm să fiarbă, amestecând mereu, până se îngroașă. Îl punem într-un bol și-l amestecăm, rece, cu o lingură de hrean ras.

Îl putem păstra într-un borcan, în frigider, până la două luni.

 MUSTAR 9

Important este să ne amintim, când mâncăm muștar, de creșterea și de metamorfoza noastră subtilă în … aurul cel mai curat, simbolic vorbind.

Atenție, din nou: muștarul ca toate condimentele/mirodeniile se mănâncă cu măsură !

 FLOARE DE MUSTAR 2

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 

 

 

 

 

HREANUL – CĂLĂUZA SPRE CUNOAȘTEREA DE SINE

29 viernes Ene 2016

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

HREAN 1

Darurile hreanului pentru noi sunt cunoașterea de sine și măsura în toate

Numele hreanului

Maeștrii Înaltei Bucătării spun că orice plantă bună de mâncat de pe Pământ are un spirit- maestru, vindecător al spiritului, sufletului și trupului (treimea subtilă din care suntem alcătuiți).

Un spirit nemuritor care ne învață cum să gătim plantele pe care le mâncăm în așa fel încât să ne vindece, să ne dea putere și claritate și, în același timp, să ne desfete cu preaplăcutele lor esențe subtile.

Ei mai spun că orice plantă bună de mâncat este o materie divină, unică, în care Creatorul Universului și-a pus o parte din spiritul său divin, nemuritor și etern viu.

Ce spun Maeștrii Înaltei Bucătării despre hrean ? Ne îndeamnă să fim atenți la ce înseamnă, mai înainte de toate, numele lui! Pentru că, în numele fiecărei plante, se află ascuns codul ei secret, sau, altfel spus, rostul existenței ei.

 HREANUL 3

În principiu, dacă vrem să știm ce înseamnă hreanul trebuie să-i căutăm numele în limba vechilor slavi: ei îi spuneau hrenu/ xrěnъ.

Am spus în principiu pentru că, de această dată, Maeștrii păstrează tăcerea asupra acestui nume. Pur și simplu nu știm nimic despre el. Nu este un cuvânt indo-european sau cel puțin nu pare.

Dar, ne dăm seama că este un nume cu putere pentru că hrenu a intrat în germană ca Kren (din cehă, spun lingviștii, și mai ales în germana vorbită în sudul Germaniei și în Austria), în idiș ca crin (כריין), în engleză ca kren (din germană), desigur în română ca hrean, mai aproape de originalul slav (din bulgară, se pare), în greaca modernă ca hreno/χρένο, în turcă, ca hyren, în franceză ca cran (de Bretagne) și în italiană ca cren sau, rar, crenno (probabil din germană), asta cu toate că romanii aveau un nume pentru hrean:raphanus …

… pe care îl împrumutaseră din elină: rafanos/ῥάφανος: varză, ridiche, hrean.

De fapt, vechii greci spuneau și hreanului și ridichei rafanis/ ῥαφανίς.

Acum, trebuie să recunoaștem că, în limba curentă, nici în germană, nici în engleză, nici în italiană și nici în franceză urmașul lui hrenu nu se folosește prea des.

De pildă, germanii de azi îl folosesc pe Meerrettich, un nume cu care au botezat hreanul și care s-ar traduce fie prin „rădăcina mării” (Meer și Rettich) și fie prin „rădăcina calului” (Mähre și Rettich).

Mai probabil, „rădăcina calului” este traducerea cea mai potrivită, pentru că englezii îi spun hreanului … horseradish, adică tot „rădăcina calului”.

Trebuie să recunoaștem și că meridionalii l-au păstrat și-l folosesc pe urmașul lui rafanos.

Cum îi spun meridionalii hreanului ?

Francezii: raifort, adică rădăcina tare (atestat ca raiz fors la mij. sec. al XV-lea) sau raifort sauvage, cranson, moutarde des Allemands (muștarul nemților), cran de Bretagne, radis de cheval (rădăcina calului), herbe au scorbut (iarba scorbutului).

Italienii: barbaforte (rădăcina (cu barbă) tare) sau rafano rusticano (ridiche țărănească), rafano tedesco (ridiche nemțească), cren.

Spaniolii: rábano rusticano (ridiche țărănească), rábano de caballo (ridichea calului), rábano picante (ridiche picantă) sau raíz picante (rădăcină picantă).

Vorbitorii de galego: ravo picante sau ravo rusticano.

Catalanii: rave rusticà, rave picant, rave boscà, rave de bestiar (ridichea boilor), rave de cavall, rave de riu sau herba dels cantors.

Portughezii: raiz-forte, rábano-de-cavalo, rábano-picante, rábano-rústico, rábano-silvestre sau rabão-silvestre, rabão-rústico.

Recunoaștem în aceste nume pe raphanus, hrean (sau ridiche) și pe radix, rădăcină, din latină.

În Renaștere hreanul era numit: raphanus vulgaris, raphanus magna, raphanus rusticanus sau sylvestris, iar botaniștii l-au numit armoracia rusticana, adică ridichea țărănească sau cochlearia armoracia, ridichea-lingură.

 Citim în cărțile despre mirodenii că patria hreanului ar fi undeva în Sud-Estul Rusiei sau al Ucrainei și că de aceea hrenu al slavilor s-a răspândit mai mult decât aria limbilor slave.

De fapt, hreanul, din familia cruciferelor, adică a verzei și a ridichei (din care mai fac parte, printre altele, și muștarul, traista ciobanului, năsturelul, dar și wasabi, prețiosul și rarul hrean japonez iubitor de apă) creștea sălbatic mai degrabă în…

… Sud-Estul Europei: Aristofan, în sec. al V-lea î. Hr. îl pomenește în comediile sale (ca un simbol erotic), iar Pliniu Cel Bătrân în Istoria Naturală (19,26, 78 și urm.) scria că în templul lui Apollo din Delphi hreanul este preferat celorlalte alimente și că despre el „s-ar spune” că e de aur, spre deosebire de sfeclă care e de argint și de gulie care e de plumb”/„ut est Graeca uanitas, fertur in templo Apollinis Delphis adeo ceteris cibis praelatus raphanus, ut ex auro dicaretur, beta ex argento, rapum e plumbo”…

… în Egipt: tot de la Pliniu știm că „egiptenii scoteau un ulei foarte bun din semnițele de hrean” …

… dar și în Siria, de unde romanii, după spusele aceluiași encilopedist roman, aduceau cel mai bun și cel mai rezistent hrean.

Putem presupune, pe scurt, că hreanul creștea în Europa mediteraneană (o arată răspândirea numelui său latinesc) și în Asia Mică.

 Nebamun 2

Hreanul printre alimentele ofrandei funerare aduse lui Nebamun – Scribul și supraveghetorul grânelor divinului Amon – probabil mai-marele cămărilor Templului lui Amon din Teba – de fiul său. Frescă din Mormântul-capelă a lui Nebamun, necropola tebană de la Luxor, Egipt, aprox. 1300 î. Hr, British Museum

Maeștrii Înaltei Bucătării nu ne spun nimic legat de numele slav al hreanului, hrenu, și nici de cel grecesc/latinesc, ῥάφανος/raphanus (un cuvânt mediteranean, cu siguranță)…

… dar ei își încredințează ucenicii că … mari sunt puterile hreanului !

În primul rând nu este o întâmplare faptul că se mânca hrean în Templul lui Apollo din Delphi, locul cel mai sacru al grecilor vechi.

Rădăcina lui, ca și cea a ghimbirului, fratele său de cruce născut în India dravidiană, spun ei, are puterea de a ne… înrădăcina, de a ne învăța statornicia și de a ne ajuta să ne iubim … rădăcinile … oriunde ne-am afla.

Tot ei își încredințează discipolii că menirea lui este aceea de a ne dărui claritate, viziune, de a ne ajuta să fim propria noastră Pitie, propriul nostru profet, dărunindu-ne intuiție, înțelegere profundă și puterea a da lua deciziile cele mai bune în ciuda … tuturor încercărilor unora sau altora de a ne controla mintea și emoțiile.

O altă putere subtilă a duhului hreanul, după ei, este aceea care ne ajută să deosebim între deciziile corecte și cele spre care ne duc tentațiile.

Și, nu în ultimul rând, darurile hreanului pentru noi sunt, Maeștrii o spun:

– limpezimea care ne ajută să ne vedem așa cum suntem și să ne cunoaștem așa cum nimeni niciodată n-o poate face…

… dar și cumpătarea care ne salvează de excesivitate, tendința atât de dominatoare în viața noastră.

Doar pe frontonul Templului lui Apollo din Delphi stătea scris Cunoaște-te pe tine însuți ! (gnothi safton/ ΓΝΩΘΙ ΣΑΥΤΟΝ) și Nimic prea mult !, adică Totul cu măsură ! (miden agan/ΜΗΔΕΝ ΑΓΑΝ !)

 HREANUL 4

Rețetele Maeștrilor

Este știut că hreanul se mănâncă numai crud. De fapt, se mănâncă ca usturoiul (dar și împreună cu el) și însoțește cam tot ce însoțește usturoiul.

Maeștrii recomandă înainte de orice:

– salatele de rădăcini crude cu hrean: țelină, morcovi, sfeclă roșie, pătrunjel, păstârnac, ridiche neagră/ridiche roșie… cu puțin usturoi și puțină ceapă sau praz…

– salata de varză albă sau varză roșie sau salata de dovlecei cruzi cu hrean…

– salatele de frunze cu hrean: pătrunjel, mărar, leuștean, țelină, tarhon, salvie, maghiran, sovârv, rosmarin, busuioc, mentă, coriandru, cimbru sau cimbrișor …

– salatele de verdețuri cu hrean: spanac, lobodă, lăptucă, frunze de sfeclă roșie, frunze de morcov, păpădie, năsturel, măcriș, untișor, rucola, ceapă și usturoi verde …

– salatele de vară cu hrean: roșii, ardei, castraveți…

– salata de ardei cruzi sau de ardei copți, mai ales capia, sau salata de gogoșari cu hrean…

– salatele de murături…

– salatele de legume preparate la abur sau gratinate, salata de vinete…

– piureul de urzici, de fasole, de linte, de spanac, de ștevie, de grâu/cereale…

… desigur împreună cu sosul obișnuit din ulei, zeamă de lămâie sau oțet cu mirodenii și verdeață … și cu brânză de capră sau cașcaval de oaie. Sau, în loc de brânză, cu măsline.

Atenție hreanul nu se păstrează ras ! Deși vedem peste tot borcane cu hrean ras.

Hreanul se păstrează în frigider întreg, până la șase luni, și se taie și se rade cu un minut înainte de a-l mânca. Eventual dacă mai avem ceva de făcut și nu-l mâncăm în următorul minut, îl punem într-o cană, turnăm puțin ulei deasupa-i și-l acoperim cu o farfurioară, pentru că, altfel, prețioasele-i uleiuri volatile se pierd în aer.

SALATA DE HREAN CU SFECLA

Iată câteva din rețetele recomandate de Maeștrii Înaltei Bucătării:

Unt cu hrean:

Amestecăm/frământăm 500 de grame de unt la temperatura camerei cu o rădăcină de hrean rasă mărunt și tocată apoi și mai mărunt, puțină coajă rasă de lămâie, pătrunjel tocat mărunt, doi căței de usturoi pisați cu patru cuișoare, patru bobițe de ienibahar, câteva frunzulițe de salvie, puțină sare.

Îl rulăm într-o folie alimentară și-l punem în congelator.

Uns pe pâine, dimineața, este un mic dejun al … vizionarilor !

 UNT CU HREAN 1

 UNT CU HREAN 2

  Tartine cu hrean și unt:

Prăjim 10 minute în cuptor câteva felii de pâine și după ce le scoatem, le ungem, calde, cu unt și presărăm deasupra hrean ras fin. Putem înlocui untul cu telemea veche de capră sau de oaie:

 TARTINE CU HREAN

Pastă de brânză cu hrean:

Amestecăm caș sau cașcaval ras de capră sau de oaie (dacă este caș proaspăt, atunci în frecăm) cu ulei de măsline, hrean ras fin, puțină verdeață sau puțină pulbere de cuișoare sau de scorțișoară:

 BRÂNZĂ CU HREAN 1

 Putem face același lucru cu brânză grasă și cremoasă de vaci sau cu urdă:

BRÂNZĂ CU HREAN 2

 BRÂNZĂ CU HREAN 3

 BRÂNZĂ CU HREAN 4

Ochiuri cu hrean:

Facem întâi un sos din ierburi și verdețuri, ulei de măsline, 3-4 măsline tăiate mărunt și hrean, îl acoperim cu o farfurioară și coacem ochiurile în tigaia anti-adezivă, cu capacul pus, eventual într-o formă pentru ouăle ochiuri. O lăsăm doar puțin și o punem pe un blat de lemn ca ochiurile să se mai coacă încă puțin sub capac.

Așezăm ochiurile moi peste sosul nostru și mai turnăm peste ele foarte puțin ulei.

Ierburile pot fi pătrunjel, mentă, mărar, busuioc, tarhon, coriandru, rosmarin, oregano, cimbru, iar verdețurile crude pot fi: spanac, lobodă, păpădie, măcriș, năsturel, untișor…

OCHIURI CU HREAN 1

 OCHIURI CU HREAN 2

Omletă cu ierburi și hrean:

Tăiem mărunt frunze crude de spanac, lobodă, pătrunjel, ceapă și usuroi verde și ce alte ierburi și verdețuri avem, câteva din fiecare și le amestecăm cu două ouă bătute bine.

Le punem în tigaia anti-aderentă încinsă, fără ulei, și le lăsăm până se fac. Peste omleta fierbinte presărăm puțin hrean ras fin amestecat cu ulei:

OMLETĂ CU HREAN

 Putem prăji omleta în rondele de ardei sau de gogoșar:

 OMLETĂ CU HREAN 2

 Sau poate arăta așa:

OMLETĂ CU HREAN 3

 Rafanata sau omleta cu cartofi și hrean de Carnaval.

Este celebra omletă din Basilicata (Lucania) din sudul Italiei care se mănâncă în timpul Carnavalului din februarie care se termină cu Marțea Grasă, când se lasă sec în țările catolice, înaintea Miercurii Cenușei, când începe Postul Paștelui sau Postul Mare.

Rafanata este foarte sățioasă și foarte populară și ține de cucina povera, este, adică, o mâncare a săracului.

Ce-i drept, este singura excepție de la regula de aur după care hreanul se mănâncă crud.

Pasăm doi cartofi fierți în coajă, calzi. Batem trei ouă cu patru lingurițe de pecorino (noi putem pune brânză tare de capră sau de oaie) rasă și le amestecăm cu 50 de grame de hrean ras pe răzătoarea mică, cu două felii de pâine mai veche tăiată bucățele și cu cartofii transformați în piure.

Așezăm rafanata într-o formă rotundă unsă cu untură și o coacem 40 de minute sau până când suprafața îi devine aurie.

 RAFANATA 1

 Rafanata, într-o altă variantă:

Amestecăm într-o crăticioară 400 de grame de cartofi fierți, pasați, cu 6 ouă bătute, 200 de grame de miez de pâine fărâmițată, 200 de grame de hrean abia ras pe răzătoarea mică și puțină sare.

Punem amestecul într-o formă unsă din belșug cu ulei și-l coacem pe ambele părți cam 10-15 minute.

 RAFANATA 2

Maeștrii recomandă în mod deosebit un sos de muștar cu hrean și ierburi sau mirodenii. Un muștar pe care-l preparăm acasă.

Practic, amestecăm o linguriță de muștar cu una de de hrean ras fin, chiar înainte de a pregăti sosul, cu ulei, un cățel de usturoi și cu câteva ierburi sau mirodenii cu aromă puternică.

Îl putem mânca pe pâine, dimineața cu frunze de spanac sau de păpădie, cu țelină, pătrunjel sau sfeclă roșie rasă.

Iată o rețetă simplă de muștar:

Lăsăm la înmuiat timp de două ore 15 grame de boabe de muștar alb și 15 grame de muștar negru în 55 ml de apă amestecată cu 35 ml de oțet alb, după care le mixăm în blender.

Adăugăm două linguri de ulei de rapiță sau de măsline, o lingură și jumătate de miere, două linguri de făină integrală, puțină sare și puțin turmeric sau câteva firișoare de șofran și … mixăm până avem … muștarul.

Îl păstrăm într-un borcan, în frigider.

MUSTAR

Și iată și o rețetă de castraveți murați. Am ales-o pentru că hreanul este esența naturală care conservă cel mai bine murăturile:

Radem ţelină, morcovi, pătrunjel, mere curăţate de coajă şi mult hrean.

Tăiem rondele ceapă roşie şi curăţăm mulţi căţei de usturoi.

Pe măsură ce aşezăm castraveţii, într-un borcan mare, pe un pat de crenguţe de cimbru şi de busuioc verde, presărăm printre ei: ţelina, morcovii, pătrunjelul, merele şi hreanul rase fin.

Strecurăm apoi, pe unde putem, rondelele de ceapă şi căţeii de usturoi, câteva prune, câteva foi de dafin şi boabe de coriandru.

Îndesăm în borcan, pe unde mai e loc, şi vreo două trei crenguţe de cimbru, câteva de ţelină şi câteva crenguţe de busuioc, bineînţeles, cu frunze şi floare.

În gura borcanului punem o crenguţă de mărar uscat, cu seminţe.

Turnăm saramura călduţă. Ca sarea să nu fie peste măsură, punem la un litru de apă, o lingură de sare.

Acoperim două-trei zile borcanul cu o farfurie, pentru că zeama va fierbe puţin.

Când se va fi liniştit, punem celofanul.

Totul în acest borcan: zeama, castraveţii şi celelalte ingrediente pe care le-am folosit drept condimente, se prefac, printr-o alchimie divină, într-un elixir puternic.

CASTRAVETI MURATI

Am găsit în manualele Maeștrilor și două rețete de siropuri cu miere și hrean, recomandate de Maeștrii Terapeuți, un sirop care ne ajută să slăbim și altul care ne vindecă de tuse și de răceală.

Sirop modelator al trupului cu miere, lămâie și hrean:

Mixăm în blender 125 de grame de hrean cu zeama de la 3 lămâi și adăugăm 3 linguri de miere.

Punem siropul într-un borcan și luăm din el câte o linguriță de două ori pe zi, înainte de masă, timp de trei săptămâni.

Putem repeta această cură după o pauză de câteva zile.

 SIROP CU MIERE SI HREAN

 Sirop cu hrean și miere pentru tuse și febră:

Amestecăm o bucată de rădăcină de hrean ras fin cu un sfert de cană de miere și le lăsăm să se pătrundă unul de altul câteva ore într-un borcan cu capacul bine strâns. Luăm câte o linguriță de două ori pe zi.

Alungă tusea și febra, făcându-ne să transpirăm puternic.

Sirop cu hrean și miere pentru dureri în gât:

Amestecăm o lingură de hrean ras fin cu o lingură de miere și o jumătate de linguriță de pulbere de cuișoare proaspăt pisate în piulița de lemn. Luăm ori de câte ori răcim și ne doare în gât.

 HREAN FRUNZE

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

CEAPA – PÂNTECUL ÎN CARE SE … COACE SPIRITUL NOSTRU ÎNALT

22 viernes Ene 2016

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

CEAPA 1

Ceapa sau călăuza noastră spre locul unde inima se întâlnește cu mintea

Maeștrii Înaltei Bucătării spun că orice plantă bună de mâncat de pe Pământ are un spirit- maestru, vindecător al spiritului, sufletului și trupului (treimea subtilă din care suntem alcătuiți).

Un spirit nemuritor care ne învață cum să gătim plantele pe care le mâncăm în așa fel încât să ne vindece, să ne dea putere și claritate și, în același timp, să ne desfete cu preaplăcutele lor esențe subtile.

Ei mai spun că orice plantă bună de mâncat este o materie divină, unică, în care Creatorul Universului și-a pus o parte din spiritul său divin, nemuritor și etern viu.

Ce spun Maeștrii Înaltei Bucătării despre ceapă? Ne îndeamnă să fim atenți la ce înseamnă, mai înainte de toate, numele ei! Pentru că, în numele fiecărei plante, se află ascuns codul ei secret, sau, altfel spus, rostul existenței ei.

CULESUL CEPEICulesul cepei

Numele cepei

Romanii aveau două nume pentru ceapă: cepa (sau cepulla/cepula, adică cepșoara) și unio.

Pe cepa l-au împrumutat de la un popor vecin, probabil neindo-european, când au coborât din patria indo-europeană și s-au așezat în Italia. Nu știm ce însemna, poate… cea care te face să plângi !

Unio însă, înseamnă… uniune, unime, proprietarea de a fi… unu (unus în latină) !

 Cepa a devenit… ceapă în română, țeapă în aromână, qepë în albaneză, ceba în catalană, ceba în occitană…

 … cive în franceza veche și cipe sau chive în engleza veche (împrumutat din franceză).

Dar diminutivul ei, cepulla/cepula, a devenit… cipolla în italiană, cipolla în corsicană, chibudda în sardă, cipudda în siciliană, cebolla în spaniolă, cebola sau ceboleira în galego și cebola în portugheză.

Unio, la rândul ei, a ajuns oignon în franceză și onion în engleză (deasemenea, împrumutat din franceză).

De pildă, în Franța apare într-un manuscris de pe la 1190 sub forma unniun, apoi într-un alt manuscris de pe la 1265 ca oingnun, iar în 1551, deja în franceză, se spunea vestu comme un oignon (azi: être vêtu comme un oignon) adică îmbrăcat ca o ceapă, cu mai multe haine.

 CEPE RENOIRCepe, 1881, Pierre Auguste Renoir

Natură moartă cu cepe, Paul CézanneNatură moartă cu cepe, Paul Cézanne, ulei pe pânză, 1896-1898, Musée d’Orsay, Paris

Dar unio … exista deja în engleză ca ynne… și exista, de asemenea, și în celelalte limbi britanice: de pildă în vechea Irlandă cepei i se spunea inniun, iar în Țara Galilor, wynwyn… toate, forme vechi, care nu se mai folosesc…

… dar care arată că romanizarea insulelor britanice n-a fost chiar atât de superficială.

 De ce s-a impus în limbile britanice oignon ? Probabil, ceapa normanzilor/francezilor era mai bună, mai mare, mai rezistentă, mai gustoasă și mai … nobilă !

 Pe de altă parte, interesant este că numele indo-european al cepei: kerem-/krem-/krom- sau kerm– s-a păstrat în irlandeza veche, crem, în galeza veche, craf și în engleza veche hramsa…

… și, desigur, în elină, krommion/κρόμμυον sau kremion/κρέμυον, de unde kremmidi/κρεμμύδι în greaca modernă…

… nu însă și în latină !

Probabil ceapa Italiei le-a plăcut mai mult indo-europenilor, viitorilor romani care s-au așezat acolo.

Să mai spunem că romanii de la țară îi spuneau cepei unio care, probabil, era puțin diferită de cepa/caepa… de la oraș.

O știm de la Columella (născut în sec. I în Cadiz-ul de azi, în Andalucía care, în De re rustica/Economia rurală, scria: caepam quam vocant unionem rustici, adică ceapa căreia țăranii îi spun unime (12.10.1).

CEAPA 3

Maeștrii Înaltei Bucătării știu că ceapa se chema unio nu atât pentru că are un singur bulb și ca să se deosebească de usturoiul care are mulți căței, ci pentru că misiunea ei tainică este aceea de a uni și de a reuni… ca o doamnă și o mamă a casei care… unește în jurul ei toată familia.

Puterea ei esențială este… unimea, adică puterea (din care ne împărtășim când o mâncăm) de a fi una cu celălalt, cu cel iubit sau cu cei iubiți.

Pe de altă parte, nu întâmplător, explică ei, ceapa seamănă cu un pântec, cu o matrice. Și ea este un simbol/un dublu al Zeiței, al Marii Mame, stăpână a nașterii și renașterii trupului și sufletului !

Când o mâncăm, spiritul feminin al cepei încearcă să ne călăuzească spre centrul ființei noastre, locul tainic unde inima se unește cu mintea, și să ne facă să înțelegem că nu putem ajunge acolo altfel decât dând la o parte strat după strat, cămașă după cămașă, văl după văl…

… locul de unde, așa cum spun știutorii, începe „toată cunoașterea și toată viața cea adevărată”.

Maeștrii mai numesc ceapa Marea Preoteasă și Marea Confesoare: lacrimile pe care le vărsăm când o desfacem sau o tăiem pot fi lacrimile purificatoare ale unei spovedanii.

 De fapt, de fiecare dată când mâncăm ceapă și plângem ni se dăruiește un bun prilej să medităm la viața noastră, la ce nu e în ordine cu ea, la greșelile noastre și, totodată, un prilej … să le regretăm și, desigur, să ne gândim cum să le îndreptăm, pentru că și ceapa este unul din spiritele naturii care ne călăuzește și ne susține în marea noastră aventură de transformare bună, în metamorfoza noastră subtilă pe care alchimiștii o numesc Marea Operă.

ORHIDEE CU CEAPA 2

Rețetele Maeștrilor cu ceapă

Aceiași maeștri își sfătuiesc ucenicii să mănânce ceapa crudă, în salate de rădăcini sau de verdețuri și frunze sau în paste de brânză sau de unt.

În manualele lor apare întotdeauna gustarea cu ceapă a prea-înțeleptului Nestor, „sfetnicul cel mai de frunte” al aheilor: ceapă, pâine și vin, gustare inspirată dintr-un fragment din Iliada lui Homer:

 (Roaba) mai întâi le așternu lor dinainte o masă frumoasă,

cu picioare vânăt-albastre, desăvârșit lustruită, și pe ea

o tavă de-aramă; pe tavă pusese ceapă, băuturii desfătare să-i fie,

miere proaspătă și-alături făină sacră de orz…

ἥ σφωϊν πρῶτον μὲν ἐπιπροΐηλε τράπεζαν
καλὴν κυανόπεζαν ἐΰξοον, αὐτὰρ ἐπ᾽ αὐτῆς
χάλκειον κάνεον, ἐπὶ δὲ κρόμυον ποτῷ ὄψον,
ἠδὲ μέλι χλωρόν, παρὰ δ᾽ ἀλφίτου ἱεροῦ ἀκτήν…/Iliada, cartea a XI-a, 628-631

 Natura moarta cu cepe rosii, Jos van Riswick Natură moartă cu cepe roșii, 2010, Jos van Riswick

Știau că pâinea cu ceapă și vin este o mâncare esențială a războinicului, ca și pâinea cu usturoi și vin. O mâncare dătătoare de puteri și de tărie interioară.

De altfel Herodot nota în Istoriile sale:

 „… în piramidă era scris cu litere egiptene cât s-a cheltuit în hrean, ceapă și usturoi pentru muncitori…”

 … σεσήμανται δὲ διὰ γραμμάτων Αἰγυπτίων ἐν τῇ πυραμίδι ὅσα ἔς τε συρμαίην καὶ κρόμμυα καὶ σκόροδα ἀναισιμώθη τοῖσι ἐργαζομένοισι./II,125,6

Piramida despre care vorbește Herodot nu mai există, dar putem vedea fresce din alte piramide/morminte unde apare și ceapa ca… aliment sacru:

ZEITA NUT 1

ZEITA NUT 2Zeița-sicomor Nut reprezentată în două scene simetrice: în prima scenă ținând în mâna stângă o tavă cu pâine, ceapă și bere și în cealaltă mână o tijă de papirus, simbolul renașterii, iar în cealaltă scenă, ținând în mâna dreaptă o tavă asemănătoare cu pâine, struguri și bere și în mâna stângă tija de papirus.

Pâinea, ceapa, berea și strugurii le va da sufletului care, după ce se odihnește la umbra sicomorului, pornește în marea călătorie spre lumea de dincolo.

Mormântul TT 52 al lui Nakht (Cel puternic,preotul și astonomul lui Amon) și al soției sale Tawy (Cea fără păcat),Sheikh Abdel-Gournah Luxor, epoca lui Thoutmosis IV, 1401-1390 î.Hr.

***

Iată câteva rețete simple cu ceapă. Cele în care ceapa se mănâncă crudă împreună cu pâine și salate de crudități sunt preferatele Maeștrilor. Celelalte sunt ale chef-ilor și, chiar dacă nu sunt pentru fiecare zi, ne dau bucuria unei delicatese gătite cu dragoste pe care o mâncăm, scăldați în iubirea celor dragi ai noștri, acasă, așezați împreună la masa din bucătărie, făcându-ne planuri și visând împreună.

Salată cu ceapă:

Tăiem mărunt două cepe potrivite sau una mare și una mică și le amestecăm cu ulei de măsline (sau cu un alt ulei presat la rece), cu zeama unei lămâi sau cu oțet cu mirodenii, pătrunjel sau orice alte frunze, și un cățel de usturoi pisat cu un cuișor și o boabă de ienibahar.

Se poate mânca, pur și simplu, cu pâine, ca o gustare sau ca un mic dejun.

 SALATA DE CEAPA

Pâine cu ceapă:

Dizolvăm 10 grame de drojdie de bere (o lingură) în 6 linguri de lapte amestecat cu 6 linguri de apă.

Amestecăm o jumătate de kg de făină cu 2 ouă, puțină sare și o linguriță de zahăr, adăugăm 6 linguri de ulei de măsline și drojdia dizolvată în apă și lapte și frământăm până se formează aluatul.

Dacă iese prea tare, mai adăugăm puțină apă, iar dacă iese prea moale, mai adăugăm puțină făină.

Îl acoperim și-l lăsăm să crească cam o oră și jumătate.

Între timp curățăm și tăiem o ceapă și trei căței de usturoi pe care îi călim puțin în ulei de măsline și pe care-i amestecăm în aluat după ce a crescut.

Lăsăm din nou aluatul să se odihnnească câteva minute, după care îl acoperim cu o folie de plastic alimentară și din nou îl lăsăm să asude, tot câteva minute.

Înainte de a pune pâinea în tavă, o ungem cu gălbenușul unui ou. O lăsăm să se coacă 40 de minute la foc potrivit spre mare.

După ce o scoatem, cât e fierbinte, îi facem câteva tăieturi adânci de 2 cm în care punem bucățele de unt, de caș și de ceapă sau de ce orice altceva dorim.

 PAINE CU CEAPA 1

 

PAINE CU CEAPA 2

PAINE CU CEAPA 3

Tapenadă cu măsline verzi, ceapă și ierburi:

Tăiem mărunt sau, mai bine zis, tocăm 150 de grame de măsline verzi cărora le-am scos sâmburii și le amestecăm cu două cepe tăiate mărunt/tocate cu un cuțit cu lamă lată, cu doi căței de usturoi pisați împreună cu cimbru, oregano, busuioc, mentă, salvie, uscate sau proaspete (și atunci le tăiem doar mărunt), cu ulei de măsline și cu zeama unei lămâi.

Putem face o asemenea tapenadă și cu andive sau și cu praz crud.

TAPENADA CU MASLINE VERZI SI CEAPA

Sos cu ceapă și pătrunjel pentru pâine cu vin sau cu uzo/răchie, pentru pește și legume gratinate:

Înmuiem în apă un sfert de kg de pâine mai veche, o stoarcem bine și o blenduim cu frunzele de la două legături de pătrunjel tăiate mărunt și cu o ceapă mijlocie tăiată, de asemenea, mărunt. Adăugăm un gălbenuș crud de ou, o jumătate de ceașcă de ulei de măsline extravirgin și zeama de la o lămâie, puțină sare și puțin piper.

Sosul, care trebuie să arate ca o cremă, se mănâncă pe pâine ușor prăjită în tigaia de teflon sau poate însoți peștele și legumele „teflonate”.

 SOS DE CEAPA

Tartă cu brânză și ceapă:

Amestecăm într-un castron trei ouă, o cană mare de lapte, o linguriță de ulei de măsline, trei cepe mari tăiate mărunt, călite, dar nu prea mult, 300 de grame de cașcaval de oaie și 200 de grame de telemea veche de capră, rase, rosmarin proaspăt tăiat (sau uscat), salvie sau cimbru, un vârf de sare și unul de piper.

Adăugăm 500 de grame de făină cu un pliculeț de drojdie uscată și amestecăm bine.

Punem aluatul într-o formă rotundă presărată cu făină și îl coacem timp de 50 de minute sau o oră, la foc potrivit spre mare, până se rumenește.

TARTA CU CEAPA

 Plăcintă de ceapă 1:

Facem mai întâi umplutura: amestecăm într-un castron o jumătate de kg de ceapă verde și două cepe uscate, tăiate mărunt, o jumătate de legătură de pătrunjel și 2-3 frunze de mentă, tocate mărunt, o jumătate de kg de urdă, sare și piper.

În alt castron amestecăm o jumătate de kg de făină, un pliculeț de drojdie uscată, un ou, 6 lingurițe de ulei de măsline și puțină sare și adăugăm treptat apă călduță, cam 200 de ml, și frământăm până ce se formează aluatul.

Îl presărăm cu puțină făină, îl acoperim cu un prosop curat de bucătărie și-l lăsăm cam 40 de minute să crească ușor la căldură. Îl împărțim în două, o bucată puțin mai mare decât cealaltă.

Presărăm blatul de lemn, dar și pe ele, cu făină, și facem prima foaie, din bucata mai mare, presărând bine cu făină și făcălețul.

O întindem de mai multe ori, pe o parte și pe alta, presărând de fiecare dată făcălețul cu făină, în așa fel încât foaia să fie mai mare decât tava în care facem plăcinta.

Punem foaia în forma unsă cu ulei (cam 8 linguri), cu marginile lăsate în afară și le aducem ușor înăuntru, încât să fie duble pe margini.

Așezăm apoi umplutura și o netezim.

Întindem, la fel ca prima dată, a doua foaie din bucata de aluat rămasă, cea mai mică, de mai multe ori, presărând mereu cu făină blatul de lemn și făcălețul: pentru întinderea foilor avem nevoie cam de 200 de grame de făină.

Acoperim cu ea plăcinta și avem grijă ca cele două foi să acopere și să îmbrace în întregime umplutura. O înțepăm cu furculița și o ungem cu ulei de măsline, cam 6 linguri.

O coacem în cuptorul încălzit, o oră, până se face bine foia de dedesubt și până se rumenește cea de deasupra.

 PLACINTA CU CEAPA 1

Plăcintă de ceapă 2:

Tăiem rondele un kg de ceapă și doi căței de usturoi și le călim în ulei de măsline încins, la foc potrivit, amestecând mereu, un sfert de oră.

Le stingem cu vin alb (un pahar), punem puțină sare și puțin piper, un vârf de cuțit de nucșoară, puțin mărar sau busuioc proaspăt, tăiat foarte mărunt și amestecăm în continuare până devin o pastă.

Lăsăm această umplutură să se răcescă și adăugăm 200 de grame de telemea veche de oaie amestecată cu oaie, zdrobită cu furculița și un ou bătut.

Întindem într-o tavă bine unsă cu ulei o foaie de plăcintă, și, pe ea, întindem umplutura pe care o acoperim cu o a doua foaie pe care o ungem cu unt.

Coacem plăcinta la foc mare 40-50 de minute până se rumenește.

 PLACINTA CU CEAPA 2

Supă de ceapă:

Tăiem trei cepe mari în rondele fine pe care le călim într-o tigaie, la foc potrivit, în 30 de grame de unt încins, până se înmoaie și capătă o culoare aurie.

Adăugăm treptat două linguri de făină, amestecând mereu cu o lingură de lemn.

Turnăm treptat un litru și jumătate de apă sau de supă de legume cu puțină sare și piper. Amestecăm încontinuu până la primul clocot și o lăsăm să fiarbă încă 20 de minute la foc mic.

Stingem focul și o mai lăsăm câteva minute încă cu capac să se bucure de căldura-i interioară.

Între timp aprindem cuptorul și, când e bine încins, coacem în tavă, pe rândul de sus, câteva felii de pâine pe care nu le lăsăm, însă, să se usuce.

Le scoatem când sunt gata și nu stingem cuptorul.

Punem supa într-un bol sau în boluri de ceramică și scufundăm în ea feliile de pâine prăjită pe care le acoperim cu caș afumat ras sau cu brânză veche de capră, rasă.

Le lăsăm câteva minute în cuptor, tot pe rândul de sus.

 SUPĂ DE CEAPA 1

SUPA DE CEAPA 2

SUPA DE CEAPA 3

 Tartă de ceapă:

Amestecăm 250 de grame de făină cu o jumătate de linguriță de sare. Adăugăm 125 de grame de unt tăiat bucățele, la temperatura camerei și amestecăm cu degetele. Adăugăm apoi, puțin câte puțin, o jumătate de pahar de apă, amestecând până se formează aluatul de tartă din care facem un bulgăre pe care-l lăsăm, acoperit, în frigider, o oră.

Tăiem foarte fin 5 cepe pe care le călim în puțin unt încins, la foc potrivit. Adăugăm puțină apă și amestecăm mereu timp de 10 minute.

Încingem cuptorul. Scoatem aluatul din frigider și întindem o foaie pe care o punem în forma în care am presărat făină și punem peste foaie ceapa călită în unt.

Într-un castron amestecăm 150 de ml de smântână, 150 de ml de lapte, 2 gălbenușuri de ou și 60 de grame de făină cu puțină sare, pulberea de la 2 cuișoare, pulberea de la 4 bobițe de ienibahar și un vârf de cuțit de nucșoară.

Turnăm amestecul peste ceapă, în formă, și cocem tarta o jumătate de oră, la foc potrivit spre mare.

TARTA CU CEAPA 2

TARTA CU CEAPA 3

Inele de ceapă:

Tăiem o ceapă în rondele subțiri și desprindem inelele unul câte unul.

Amestecăm într-un bol mare 150 de grame de făină de grâu, o linguriță de drojdie uscată, puțină sare și o jumătate de linguriță de boia dulce de ardei și punem apoi în el inelele de ceapă.

Batem un ou și turnăm peste el, treptat, 250 de ml de lapte. Amestecăm bine cele două … amestecuri până devin unul sau … una și învârtim bine prin el inelele… pe care le trecem apoi prin pesmet și pe care le prăjim în uleiul încins.

Le mâncăm calde cu suc de roșii cu ardei iute/ardei dulce, cu sos de castraveți murați, cu sos de iaurt cu usturoi și mentă, cu sos de brânză sau cu sos de verdețuri cu lămâie.

 INELE DE CEAPA 1

INELE DE CEAPA 2

Ochiuri în inele de ceapă:

Punem în tigaia cu ulei încins două inele de ceapă crudă și, după ce se pătrund puțin, dăm drumul ouălor în inele.

Scoatem ochiurile când sunt făcute, dar nu foarte coapte, totuși:

INELE DE CEAPA CU OCHIURI 1

INELE CU CEAPA CU OCHIURI 2

Floare de ceapă:

Tăiem capacul unei cepe și o curățăm. O tăiem apoi, de mai multe ori, în formă de X, învârtind-o, de sus în jos, dar nu mergem cu tăietura până la capăt, ci mai lăsăm un cm, pentru că baza trebuie să rămână întreagă.

Îi scoatem miezul și îndepărtăm cu grijă … petalele încât la sfârșit va apărea o floare.

Încălzim uleiul într-o cratiță destul de înaltă: atenție uleiul încins trebuie s-o acopere.

O trecem, din nou, cu grijă, prin două ouă bătute și apoi prin făină (o ceașcă) încât făina să acopere bine fiecare … petală. În făină putem pune puțin oregano, puțină boia de ardei sau altă mirodenie pulbere.

O scufundăm cu multă atenție în uleiul încins și o lăsăm să se frigă cam o jumătate de minut, nu mai mult, la foc mare, apoi lăsăm focul mic și o mai lăsăm și pe ea să se mai frigă vreo 8-10 minute, pe îndelete.

Odată aurită peste tot, o scoatem și dăm din nou focul mare, așteptăm puțin să se încingă din nou uleiul foarte tare și punem din nou ceapa în cratiță pentru încă 20 de secunde.

O scoatem din nou, acum pe o hârtie absorbantă, și o putem presăra cu puțină sare și piper.

Se mănâncă cu sosurile care însoțesc și inelele de ceapă.

FLOARE DE CEAPA CRUDA

FLOARE DE CEAPA 2

FLOARE DE CEAPA 3

Cepe umplute:

Curățăm două cepe mari de apă (roșii) și le scoatem interiorul apoi le opărim, adică le ținem un sfert de oră în apă fierbinte ca să se înmoaie.

La fel, curățăm de coajă și o roșie mare și îi scoatem interiorul.

Tăiem foarte mărunt sau blenduim tot ce am scos din cepe și călim puțin în uleiul încins în care adăugăm apoi interiorul roșiei, dată pe răzătoare sau blenduită, 100 de grame de orez, câteva stafide negre și mirodeniile care ne plac (cuișoare pisate, scorțișoară, ienibahar, ghimbir, turmeric, lavandă, oregano și puțin pătrunjel proaspăt tăiat mărunt), sare și piper și o linguriță de zahăr brun și le lăsăm să se facă până se leagă puțin.

Umplem cepele și roșia cu … umplutura de orez și le punem într-o cratiță scundă/tigaie în care mai punem, eventual umplutură, dacă ne rămâne. Le coacem la cuptor până se face orezul.

CEAPA UMPLUTA

Ceapa, această Zeiță a familiei, ne poate uni cu cei dragi și ne poate învăța să fim solidari, iar solidaritatea este, poate, cel mai minunat lucru care însoțește iubirea.

 Ceapa si geantaCebollas y macuto/Ceapă și tolbă, ulei pe pânză, 2003, col. particulară, Santo Domingo, Republica Dominicană

AUTOR  ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

GHIMBIRUL – RĂDĂCINA CARE NE STATORNICEȘTE

10 domingo Ene 2016

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , ,

GHIMBIR 1

Arată ca un homuncul dar are gustul lui Dumnezeu

Maeștrii Înaltei Bucătării spun că orice plantă bună de mâncat de pe Pământ are un spirit- maestru, vindecător al spiritului, sufletului și trupului (treimea subtilă din care suntem alcătuiți).

Un spirit nemuritor care ne învață cum să gătim plantele pe care le mâncăm în așa fel încât să ne vindece, să ne dea putere și claritate și, în același timp, să ne desfete cu preaplăcutele lor esențe subtile.

Ei mai spun că orice plantă bună de mâncat este o materie divină, unică, în care Creatorul Universului și-a pus o parte din spiritul său divin, nemuritor și etern viu.

Ce spun Maeștrii Înaltei Bucătării despre ghimbir ? Ne îndeamnă să fim atenți la ce înseamnă, mai înainte de toate, numele lui! Pentru că, în numele fiecărei plante, se află ascuns codul ei secret, sau, altfel spus, rostul existenței ei.

GHIMBIR 3

Numele ghimbirului

Românii n-au mai botezat/alintat ghimbirul sau ghemberul, așa cum au făcut cu scorțișoara sau cu cuișoarele.

De fapt, au făcut cunoștință cu el probabil abia în secolul al XIX-lea, mulțumită ungurilor, rușilor, polonezilor și grecilor, după cum ne arată numele lui în română:

– ghimbir sau ghember, împrumutat din maghiară, gyömbér

– imbir, luat din polonă (imbir) sau imbirin luat din rusă (inbiri/имби́рь), forme care, amândouă, sunt împrumutate din germană: ingber/ ingwer

– rădăcină-de-piper-alb tradus din greacă (piperoriza/πιπερόριζα = rădăcină de piper; de știut că acum grecii îi spun, și ei, ghimbirului: tzintzer/τζίντζερ).

Toate aceste nume, precum și cele din italiană (zenzero), franceză (gingembre), spaniolă (jengibre) sau engleză (ginger) s-au format din gingiber, forma pe care au căpătat-o în latina târzie zingiber sau zingiberi, ca nu sunt altceva decât transcrierea latinească a lui zinghiberis/ζιγγίβερις (așa cum apare în Edictul lui Dioclețian pentru prețuri și mărfuri, 32.68) sau zinghiberi/ζιγγίβερι, din greacă.

Totuși, numele ghimbirului vine din limba malayalam/tamil, o limbă dravidiană (neindo-europeană), vorbită în India de Sud, unde ghimbirului i se spunea inchiver adică rădăcină de… ghimbir, pentru că inchiver este format din inchi, care înseamnă rădăcină și ver, adică planta de ghimbir.

Inchiver a intrat și în sanscrită unde a devenit srngaveram care, în prakrit sau sanscrita populară, a devenit singabera/singavera.

În greacă a intrat ca ζιγγίβερις și din greacă a ajuns în latină ca zingiberi.

Faptul că zinghiberis/ζιγγίβερις apare numai la cei doi medici greci Dioscoride și Galen, în sec. I și respectiv în sec. al II-lea d. Hr. și că zingiberi apare la Pliniu cel Bătrân, sec. I d. Hr., ne arată că în lumea greco-romană ghimbirul a început să fie importat destul de târziu, cel mai probabil, în secol I î. Hr. și destul de puțin.

Iată ce scrie despre ghimbir Dioscoride (De materia medica, II, 189):

Ghimbirul este o plantă specială ce crește cel mai mult în Arabia Troglodită. Arabii îi folosesc frunzele în multe feluri, așa cum folosim noi ruta, și fie o fierb ca să facă băuturi pentru luat înainte de masă fie o amestecă în mâncăruri.

Rădăcinuțele lui sunt mici ca cea a ciufei (Cyperus esculentus-n.n.) și albicioase, și seamănă cu piperul la gust și la miros. Alegeți-le pentru că nu sunt viermănoase.

Unii le sărează pentru că se strică repede și le aduc în Italia în vase de lut; îți face foarte bine să le mănânci.

Se mănâncă cu afumături.

Rădăcina ghimbirului are puterea de a încălzi, de a ușura digestia, de a înmuia burta cu blândețe și e bună pentru stomac.

Are efect și în cazul încețoșării pupilelor.

Se amestecă și în antidoturi și pentru că, în general, se crede că are, într-o oarecare măsură, puterea piperului.

GHIMBIR DIOSCORIDE

Iată și ce scria Pliniu cel Bătrân (în Historia naturalis, XII, XIV):

Rădăcina pe care unii o numesc zingiberi și alții zimpiberi nu este rădăcina piperului, așa cum credeau unii, deși la miros seamănă mult.

Într-adevăr, ghimbirul crește în Arabia și în Trogodiția (se presupune că acesta era numele regiunii din nordul Etiopiei-n.n.) pe câmpuri; este o iarbă cu o rădăcină albă ce se strică repede, chiar dacă e atât de amară.

Costă șase dinari livra. (…)

Deși și piperul și ghimbirul sunt sălbatice la neamurile unde cresc, noi le cumpărăm la livră, de parcă ar fi aur și argint.

Non est huius arboris radix, ut aliqui existimauere, quod uocant zingiberi, alii uero zimpiberi, quamquam sapore simili. Id enim in Arabia atque Trogodytica in uillis nascitur, parua herba, radice candida. celeriter ea cariem sentit, quamuis in tanta amaritudine. pretium eius in libras VI. (…) Utrumque siluestre gentibus suis est et tamen pondere emitur ut aurum uel argentum.

GHIMBIR 4

GHIMBIR 5

GHIMBIR 6

Maeștrii Bucătăriei Subtile spun că puterea ascunsă a rădăcinii de ghimbir este aceea de a ne înrădăcina ființa în pământul cel bun și roditor care i se potrivește cel mai mult și de a ne ajuta să ne păstrăm rădăcinile și locul în momentele în care unii ar dori să ne dezrădăcineze și să ne scoată din pământul nostru, în realitate și metaforic vorbind.

Și, desigur, aceea de a ne face statornici în toate.

Mai spun ei, ghimbirul are puterea de a ne face să ne simțim … ca-n burta mamei, adică atotocrotiți și atotfericiți, puterea de a rămâne în matricea divină în care am fost creați, în ciuda aparentei noastre diformități.

Spiritele rele, avertizează Maeștrii, răspândesc ideea că rădăcina de ghimbir seamănă cu un homuncul diform.

Forma lui este contorsionată așa cum este, de cele mai multe ori trupul … nostru lăuntric, din cauza tensiunilor la care e supus.

Și, nu în ultimul rând, rădăcina de ghimbir ne învață compasiunea: ne încălzește inima și sângele și, din reci și nepăsători, ne transformă în ființe calde și îngăduitoare. De aceea este un mare tămăduitor de răceli.

Și, în plus, ne învață Maeștrii Alchimiei Interioare, ghimbirul ne convinge că-i putem … înghiți pe ceilalți, că-i putem accepta așa cum sunt. De aceea este un mare tămăduitor de indigestii.

GHIMBIR 7

Rețetele Maeștrilor cu rădăcină de ghimbir:

Îndemn general: rădăcina de ghimbir se poate pune în absolut orice mâncare/salată și în orice dulce !

Tapenade cu măsline, rădăcini și ghimbir:

Iată câteva idei de tartine pentru micul dejun cu rădăcini, ghimbir, usturoi și ceapă: treimea ardorii și a inimii fierbinți și îndurătoare:

Amestecăm o rădăcină de pătrunjel, un morcov și o țelină mică, date pe răzătoare, cu un centimetru de ghimbir proaspăt ras, o ceapă mică tăiată mărunt și un cățel de usturoi pisat împreună cu câteva frunze de pătrunjel, tăiate mărunt, ulei de măsline și șapte măsline fără sâmburi, tocate mărunt.

Le punem pe o felie de pâine ușor prăjită, eventual unsă cu unt, și facem o tartină sățioasă ce s-ar putea numi… Ardoarea dimineții !

Rădăcinile pot fi și: sfeclă roșie, ridiche negră sau păstârnac.

Mai putem face o tapenadă cu andive, ghimbir, pătrunjel și măsline…

… sau cu praz, ghimbir, pătrunjel și măsline…

… sau cu ghimbir, măsline și verdețuri: pătrunjel, mărar, leuștean, oregano, mentă, busuioc, tarhon, păpădie.

TARPENADĂ 1

TARPENADĂ 2

Sucul de la micul dejun și de la cină sau Elixirul vieții (sau Minunata Tensiune Arterială 11 cu 7):

Punem în blender: un cățel de usturoi pisat, o lingură de suc de lămâie, o bucățică de rădăcină de ghimbir (un cm), o lingură de oțet de mere. După ce le … blenduim, amestecăm sucul cu o linguriță de miere. Îl punem în frigider unde poate rămâne cel mult cinci zile.

Se ia puțin înainte de micul dejun și înainte de cină și NU MAI MULT DE trei ori pe zi.

Sucul de la micul dejun și … cină: se blenduiesc zeama unei lămâi cu o bucățică de ghimbir (un cm) și se amestecă cu 400 ml de apă. Se bea… în loc de mic dejun și în loc de cină, în zile diferite. Numele lui ? Elixirul tinereții !

GHIMBIR 8

Cremă de brânză cu ghimbir și Cremă de unt cu ghimbir:

Pentru crema de brânză amestecăm 200 de grame de brânză (care poate fi: de vaci, telemea veche de oaie sau de capră, caș afumat/caș neafumat de oaie și capră sau, nu în ultimul rând, urdă) cu puțin ulei de măsline, ghimbir, proaspăt sau pulbere, și un vârf de cuțit de scorțișoară (eventual câteva frunze de pătrunjel, mărar, busuioc, mentă, oregano, coriandru): o tartină perfectă pentru diminețile unei zile… pline.

Pentru crema de unt frecăm 200 de grame de unt cu o bucată de ghimbir proaspăt sau cu pulbere de ghimbir. Îl rulăm în folie alimentară și-l păstrăm în congelator.

Este divin pentru tartinele de la micul dejun, dar și pentru cartofii fierți la abur și piureurile de cereale.

UNT CU GHIMBIR

 Sosuri de ghimbir pentru salate de crudități:

-ghimbir cu ulei de măsline, suc de lămâie și miere

-ghimbir cu usturoi și ceapă, ulei de măsline și verdețuri

-ghimbir cu ulei de măsline și oțet din vin sau din mere

Rețetele familiei:

Biscuiți cu ghimbir și susan:

Frecăm 90 de grame de unt cu 150 de grame de zahăr și cu o linguriță de ghimbir proapăt, ras. Adăugăm un ou întreg și frecăm până se amestecă foarte bine. Adăugăm apoi 150 de grame de făină cu un sfert de linguriță de praf de copt, puțină sare și semințe de susan (cam 70 de grame).

Lăsăm aluatul în frigider o oră. După ce-l scoatem facem din el biluțe (ies cam 33) cam cât o nucă, pe care le punem într-o tavă unsă cu unt și presărată cu făină, la distanță unele de altele, pentru că … cresc !

Le coacem la foc mediu spre mare, 12 sau 15 minute.

BISCUITI CU GHIMBIR 1

BISCUITI CU GHIMBIR 2

Inimioare cu ghimbir și scorțișoară:

Amestecăm 260 de grame de făină cu: 100 de grame de zahăr brun, 5 grame de bicarbonat de sodiu, o linguriță de ghimbir pulbere, o linguriță de scorțișoară și un praf de sare și adăugăm un ou bătut și, la sfârșit, 150 de grame de unt topit.

Întindem pe un blat presărat cu făină o foaie groasă de un centimetru din care decupăm biscuiții cu formele mici de inimiară pe care le punem în tava tapetată cu hârtie de copt.

Le coacem la foc mediu spre mare 15 sau 20 de minute.

INIMIOARE CU GHIMBIR

Steluțe de ghimbir:

Frecăm într-un bol mare 180 de grame de unt cu 120 de grame de zahăr brun și cu 300 de grame de făină și frământăm cu degetele. Adăugăm o linguriță de ghimbir proaspăt, ras, un sfert de linguriță de pulbere de cardamom și un sfert de linguriță de scorțișoară și, la sfârșit două gălbenușuri de ou.

Lăsăm aluatul acoperit o jumătate de oră în frigider. Îl scoatem și întindem o foaie groasă de 3 milimetri din care decupăm cu o formă steluțele (cam 30) pe care le punem în tava tapetată cu hârtie de copt și le coacem la foc mare 8-10 minute.

STELUTE CU GHIMBIR

 Oameni de… ghimbir:

Frecăm 160 de grame de zahăr cu 230 de grame de unt. Adăugăm un ou și frecăm în continuare. Mai adăugăm șase lingurițe de miere și amestecăm din nou.

Într-un alt bol amestecăm: 280 de grame de făină cu un praf de sare, două lingurițe de bicarbonat de sodiu, două lingurițe de ghimbir, o linguriță de scorțișoară și un vârf de cuțit de nucșoară și le încorporăm în crema de unt cu zahăr.

Acoperim aluatul și-l lăsăm 40 de minute în frigider.

După ce-l scoatem întindem o foaie groasă de o jumătate de centimetru pe un blat presărat cu 160 de grame de zahăr. Decupăm din ea, cu forma, omuleți pe care-i culcăm într-o tavă tapetată cu hârtie de copt, la o distanță de cel puțin 2 cm, unul de celălalt.

Îi coacem în cuptorul încălzit, la foc potrivit spre mare, un sfert de oră, stingem focul și îi mai lăsăm în cuptor încă cinci minute, după care îi scoatem și îl lăsăm să se răcească.

OMULETI DE GHIMBIR

Omuleții de … ghimbir au apărut la curtea reginei Elisabeta I a Angliei care obișnuia să-și dăruiască efigiile din … turtă dulce unor persoane pe care le vizita, arătându-le astfel cât sunt de speciale pentru ea.

De fapt vorbim de omuleții din turtă dulce, un … dulce al cărui părinte este, totuși, un călugăr armean, Grigorie de Nicopole, care s-a mutat în Franța în anul 922: el a început să facă figurine dintr-un aluat cu mirodenii și, mai ales, cu ghimbir, îndulcit cu melasă, numit pain d’épices, adică pâine cu mirodenii, figurine pe care îi plăcea să le dăruiască, mai ales copiilor.

De altfel, ghimbirul se folosea în Franța și în Germania cu o sută de ani în urmă.

Englezii îi spun turtei dulci gingerbread care, totuși, provine din gingerbrar, cuvânt apărut în secolul al XIII-lea care nu are nici o legătură cu pâinea, dat fiind că a fost împrumutat din franceza veche, ginginbrat, adică ghimbir confiat.

Ginginbrat la rându-i vine din latina medievală: gingimbratus, adică … ghimbirat/cu/din ghimbir.

După Hansel și Gretel a Fraților Grimm turta dulce care se făcea în formă de omuleți, inimioare sau de îngerași, a început să se facă și în formă de căsuță:

CASA DE TURTA DULCE 1

Turta dulce și biscuiții cu ghimbir au ajuns un dulce al Crăciunului, în Europa de Nord și Apuseană. Cum, nu prea știm. Probabil, pentru că era o prăjiturică a călugărilor.

 Maeștrii Înaltei Bucătării recomandă, nu în ultimul rând:

 1.ceaiul de ghimbir:

Într-o jumătate de litru de apă care fierbe punem ghimbir proapăt ras (de la o bucată de doi cm) și-l lăsăm să fiarbă un minut. Stingem focul și-l lăsăm o jumătate de oră cu capac. Îl bem în două rânduri.

 Este marele tămăduitor de indigestii și de răceli, marele ajutor al celor cu probleme de circulație a sângelui și cardiace, al celor încercați de senzația de vomă, de migrene, de dureri musculare, reumatismale, de dureri de spate și este, de asemenea, un energizant ideal.

CEAI DE GHIMBIR

2.sucuri de fructe și de rădăcini: putem stoarce o mică bucată de ghimbir atunci când facem sucuri de fructe și legume: o băutură purificatoare, vindecătoare și foarte energizantă care, atenție, are darul de a regla perfect tensiunea arterială.

SUC CU GHIMBIR

AUTOR   ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

REPUBLICA….. DIN REGAT !

06 miércoles Ene 2016

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , ,

STEAGUL SPANIEI 1Drapelul Spaniei

Catalonia și efectul dominoului

Catalonia (Cataluña – în spaniolă, Catalunya – în catalană) reprezintă, pentru Spania, o problema, pe cât de delicată, pe atât de serioasă.

La nivel european, felul în care se va rezolva acest „cui” (spaniolii spun : escollo!), va avea… reverberaţii, deoarece, pe continentul nostru, abundă asemenea probleme, care mocnesc în aşteptarea unui precedent declanşator al unui fenomen de tip domino.

Catalonia este o AUTONOMIE, aşa cum sunt landurile în Germania sau cantoanele în Elveţia, alături de celelalte autonomii spaniole. Toate au guvern propriu, buget, poliţie, şcoli şi alte instituţii menite să le asigure specificitatea şi autonomia.

În vremea dictaturii lui Franco, catalana a fost o limbă interzisă. Barcelona, capitala Cataloniei, a opus o rezistenţă atât de îndârjită forţelor franchiste, în războiul civil din 1936-39, încât Franco a simţit nevoia să se răzbune, interzicând, practic, folosirea acestei limbi. Cine ar fi vorbit catalana în public era pasibil de privare de libertate.

După dispariţia dictatorului, în 1975, procesul legislativ-instituţional de tranziţie spre democraţie, admirabil condus de oameni deosebit de inteligenţi, în frunte cu Adolfo Suárez, s-a soldat cu crearea autonomiilor spaniole, tocmai pentru a da satisfacţie năzuinţelor regionale, în mod special, din Ţara Bascilor şi Catalonia.

În plus, timp de decenii, ministere cheie din guvernele Spaniei, cele ale apărării şi de externe, au avut ca titulari personalităţi şi specialişti catalani. Catalanii au negociat, în numele Spaniei, integrarea în structurile europene şi atlantice. Ei au fost reprezentanţii Spaniei !

Într-o fază iniţială a autonomiei, catalanii nu au vorbit de secesiune, ci de „dezvoltarea lor asimetrică”, adică, mai concret, ei erau „mai cu moţ”, în asemenea măsură, încât capitala Spaniei urma să se mute de la Madrid….la Barcelona.

Din limba năpăstuită şi interzisă, catalana a devenit limbă… unică, ba chiar au existat locuri şi situaţii în care spaniola, limba Regatului Spaniei, era interzisă !

Cine a urmărit cu atenţie Olimpiada de Vara de la Barcelona, din 1992, a putut constata că limbile admise la olimpiadă au fost : engleza, franceza şi…catalana! Spaniola nu a funcţionat ca limbă oficială a Olimpiadei, nu a existat. Tocmai se împlineau 500 de ani de la descoperirea Americii (1492), în urma căreia spaniola a devenit limba oficială a zeci de state latino-americane! Autorităţile de la Madrid, au organizat, pentru a marca evenimentul, Expoziţia de la Sevilla, cu participare internaţională, EXPO SEVILLA 92, fără vreo intenţie de a umbri (cum aveau să perceapă unii catalani!), Olimpiada de la Barcelona.

De la această amplă autonomie „asimetică”, aspiraţiile au evoluat spre… desprinderea de Spania. Fenomenul poartă diferite nume: procesul suveranist, rupturist, de independentizare, de deconexiune…(soberanista, rupturista, independentización, desconexión..).

Catalonia ar urma să devină o Republică!

Pentru a-şi atinge scopurile, elitele secesioniste catalane au pregătit un referendum sui generis, «găzduit» de nişte alegeri parlamentare : dacă la putere ajungea o majoritate a reprezentanţilor partidelor independentiste, Junts pel Sí (Împreună pentru Da!), Candidatura d’Unitat Popular, atunci, Artur Mas, preşedintele guvernului catalan (Generalitat de Catalunya) ar fi întreprins paşii necesari pentru ca, în decurs de un an şi jumătate, Catalonia să devină independentă.

Aceste alegeri au avut loc la sfârşitul anului trecut, forţele suveraniste nu au atins chiar majoritatea, iar Artur Mas nu a fost ales, din nou, în fruntea guvernului local.

S-a opus CUP (Candidatura d‘Unitat Popular), care consideră că Artur Mas a crescut în umbra lui Jordi Pujol, cel care a fost de cinci ori ales să conducă Generalitat de Catalunya, un adevărat mit al catalanismului, dar care este judecat, în prezent, pentru corupţie : are foarte multe milioane de euro depuse în Andorra, micul stat din Pirinei, deoarece, timp de zeci de ani, a perceput un substanţial comision din toate tranzacţiile guvernului catalan, în beneficiul lui propriu. Şi nu se poate ca Artur Mas să nu fi ştiut aceste lucruri.

Artur Mas a făcut o manevră abilă : în urma unor negocieri cu uşile închise a reuşit să aducă în fruntea Guvernului catalan – Generalitat de Catalunya – o figura care, până acum, nu s-a aflat în prim-planul scenei politice catalane, Carles Puigdemont, primar al oraşului Girona care a anunţat că va continua planul secesionist al lui Mas.

De la Madrid, aceste evoluţii se văd ca o flagrantă încălcare a Constituţiei, care, desigur, nu permite nici un fel de secesiune: Spania este unitară! Toţi cetăţenii Spaniei sunt egali; este jignitor faptul că unii se consideră „asimetrici”, „mai cu moţ”.

Ce gândesc catalanii? Aceştia sunt împărţiţi : domină uşor cei care nu ar dori desprinderea de Spania. Ar prefera o formulă federală, ceva şi mai multă autonomie, dar, totuşi, în interiorul Spaniei.

Să mai adăugăm că este pe cale să înflorească un adevărat „PROTOCRONISM” CATALAN!

Cervantes, Teresa de Avila, Cristóbal Colón (adică Cristofor Columb) şi alţii…ar fi fost catalani.

Numele catalan al lui Cervantes ar fi fost Joan Miquel Servent, iar Cristóbal Colón – pe care îl revendică Spania, Portugalia şi Italia, ar fi fost catalan şi ar fi pornit din nord, din Pals (Girona, aproape de graniţa cu Franţa) şi nu din Palos de la Frontera (Huelva), adică din sudul deschis spre Atlantic al Spaniei, în expediţia care a dus la descoperirea Americii.

Aceste lucruri au fost dezbătute recent, în cadrul unui Congres universitar, sprijinit de Primăria din Montblanc, Tarragona, tocmai pentru a arăta că multe nume ilustre din istoria Spaniei ar fi fost, în realitate, catalani.

 Uniunea Europeană nu încurajează secesiunea. Orice desprindere spre independenţă a vreunei regiuni înseamnă ieşirea automată din UE.

 Reintegrarea ar fi un proces lung şi anevoios.

 Şi totuşi, nu se poate prevedea cum vor evolua năzuinţele catalanilor, care consideră că ar trăi mult mai bine dacă s-ar desprinde de Spania.

 Pasul următor ar fi, fără îndoială, Ţara Bascilor!

STEAGUL CATALONIEIDrapelul Cataloniei

AUTOR ARIADNA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

CUIȘOARELE ȘI NUCȘOARA – HIEROGAMIE DE IARNĂ

04 lunes Ene 2016

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

NUCSOARA SI CUISOARE 1

Maeștrii Înaltei Bucătării spun că orice plantă bună de mâncat de pe Pământ are un spirit- maestru, vindecător al spiritului, sufletului și trupului (treimea subtilă din care suntem alcătuiți).

Un spirit nemuritor care ne învață cum să gătim plantele pe care le mâncăm în așa fel încât să ne vindece, să ne dea putere și claritate și, în același timp, să ne desfete cu preaplăcutele lor esențe subtile.

Ei mai spun că orice plantă bună de mâncat este o materie divină, unică, în care Creatorul Universului și-a pus o parte din spiritul său divin, nemuritor și etern viu.

Ce spun Maeștrii Înaltei Bucătării despre nunta sacră a cuișorului cu nucșoara ? Ne îndeamnă să fim atenți la ce înseamnă, mai înainte de toate, numele lor! Pentru că, în numele fiecărei plante, se află ascuns codul ei secret, sau, altfel spus, rostul existenței ei.

NUCSOARA COPAC

CUISOR COPAC

Numele cuișoarelor

Numele cuișoarelor în română, ca și în celelalte limbi romanice, vine de la cuiul… cu care seamănă.

Italienii îi spun chiodi di garofano, francezii, clou de girofle, spaniolii, clavo de olor (cuișorul înmiresmat) sau clavero, iar englezii cloves, toate… de la latinescul clavus, cui.

Cât despre garofano sau girofle, ele provin din forma latinizată, gariofilum, a vechiului nume elinesc al cuișorului (copacul ai cărui muguri devin cuișoare): karyofyllon (καρυόφυλλον), de unde și numele botanic al cuișoarelor, Caryophyllus aromaticus.

În elină, karion (κάρυον) însemna orice fruct tare: nuci, alune, migdale, iar fillon (φυλλον) însemna frunză, prin extensie, aici, copacul. Așadar karyofyllon era copacul cu fructe/muguri tari.

Acest karyofyllon a dat în turca medievală karanfil, și în bulgară kalofer, de unde … calomfir sau caramfil, adică garoafă, în româna veche, pentru că, la un moment dat, în italiana medievală (în Veneția ?) karyofyllon a ajuns să însemne și … garoafă.

Filologii greci (în Portal for the Greek language and language education) spun că karyofyllon este un împrumut persan, karänfel.

Astăzi cele două nume ale cuișoarelor în greacă sunt garifalo (γαρίφαλο, care mai înseamnă și garoafă) sau moshokarfi (μοσχοκάρφι, cuiul moscat).

Să spunem că, alchimic vorbind, el este „cel fără de care nu se poate construi nimic”. Micul element care unește între ele și fixează pentru totdeauna părțile unei construcții. Și că, mireasma lui este semnul divinității.

Cel care, în mâinile Marelui Arhitect/Marelui Tâmplar, deși minuscul, devine puterea care ține laolaltă piesele operei, operă care, datorită lui, nu se va dezmembra. Operă… care suntem noi !

Împărtășindu-ne de puterea tainică a cuișorului, spun Maeștrii, ne păstrăm coeziunea și rămânem opere de artă și nu lemne de foc dintr-o operă dezmembrată. Opere ieșite din mâna Marelui Tâmplar care ne dă, prin cuișor, un… indiciu despre cum să ne păstrăm forța interioară și solidaritatea cu noi înșine și cum să rezistăm forțelor care vor să ne smulgă … cuiele și să ne dezmembreze.

Prin el căpătăm conștiința propriei seducții, nu atât exterioare, cât mai mult interioare și conștiința propriei divinități masculine.

 CUISOR

Numele nucșoarei

Botaniștii au numit nucșoara Myristica Fragrans, în traducere liberă, Mireasma Miresmelor

În românește s-a numit simplu, nucșoară, un nume de alint, dar în celelalte limbi europene i s-a spus nuca de mosc.

De ce a fost asemănată cu moscul ? Pentru că parfumul ei ispitește, așa cum ispitește căprioarele cerbul purtător de mosc, când își caută perechea.

Să spunem că…

… mosc vine din latină: muscus, care, la rându-i, vine din greacă: mosxos/μόσχος, adică „cerbul purtător de mosc” și că… muscatus, „cu parfum/miros de mosc”, s-a născut din muscus, în latina târzie.

Numele nucșoarei în alte limbi europene este „nuca moscată” sau „nuca care miroase a mosc”: franceză, noix muscade sau muscade; spaniolă, nuez moscada sau, simplu, moscada; italiană, noce moscata; greacă, moshokarido (μοσχοκάρυδο); olandeză, muskaatnoot; germană, muscatnuß și engleză, nutmeg.

NUCSOARA

Seducătoarea, spun Maeștrii ! Irezistibila seducătoare ! Chemarea tainică la împlinire. Cea care ne găsește perechea și ne împerechează pe viață. Mireasma ei: semnul divinității.

Împărtășindu-ne de nucșoară, mai spun tot Maeștrii, căpătăm conștiința propriei seducții, nu atât exterioare, cât mai degrabă, interioare și divine.

Și, mai ales, conștiința propriei divinități feminine.

Luând în considerare toate acestea, dar și forma lor, Maeștrii Alchimiei Interioare au înțeles că cele două mirodenii aduse de corăbiile negustorilor din… Insulele Mirodeniilor ale Indoneziei, formează o pereche sacră…

… și că unirea cuișorului falomorf cu nucșoara koilomorfă (care are forma unui pântec) repetă unirea primordială a principiului masculin cu principiul feminin…

… și, mai ales, că puterea lor de a uni sub imperiul seducției divine ne ajută să cunoaștem împlinirea…

… și să realizăm Marea Operă: transformarea noastră într-o… pereche, adică într-o ființă, înainte de toate, solidară și inspiratoare.

MAGISTERIUL PERFECT

Rețetele maeștrilor cu nucșoară și cuișoare:

Pâine cu nucșoară și cuișoare – „Începutul Lumii”:

Amestecăm un kg de făină integrală cernută (de grâu sau din amestec de cereale) cu două pliculețe de drojdie uscată (sau cu două pachețele de drojdie proaspătă), un vârf de cuțit de nucșoară și pulberea de la 5 cuișoare, două căni de apă (sau cât primește aluatul, oricum mai mult de jumătate de litru), o lingură de ulei și frământăm până când aluatul devine elastic.

Îl lăsăm să dospească, acoperit, la căldură, o oră și îl coacem 50 de minute într-un vas mare de Jena, tapetat cu hârtie de copt, la început, în primele 10 minute, la foc mare și apoi la foc mediu.

Cuptorul se aprinde cu 10 minute înainte de a pune aluatul în cuptor, iar vasul de Jena, acoperit cu capac, se pune pe tava cuptorului cu care se și bagă în cuptor.

După ce o scoatem, e bine să lăsăm pâinea în vasul de sticlă acoperit, câteva ore, dar să-i scoatem hârtia.

PÂINE CU NUCSOARA

Cake de portocale:

Începem prin a opări coaja a trei portocale un minut, coajă pe care o scurgem și o tocăm mărunt și pe care o punem într-o crăticioară împreună cu 150 de grame de zahăr brun și cu sucul celor trei portocale (din care oprim 3 linguri). Le fierbem 5 minute.

Amestecăm 180 de grame de unt cu alte 150 de grame de zahăr, adăugând 3 ouă întregi, unul câte unul, 180 de grame de făină, 50 de grame de migdale sau nuci, un praf de sare și o jumătate de pliculeț de praf de copt, adăugând în continuare un vârf de cuțit de nucșoară, pulberea de la 5 cuișoare, cele trei linguri de suc de portocală pe care le-am oprit și, în sfârșit, coajă de portocală rasă, conservată de noi în miere cu scorțișoară (70 de grame).

Coacem cake-ul într-o tavă tapetată cu hârtie de copt o jumătate de oră, la foc potrivit.

Când este încă destul de cald, îl însiropăm cu siropul din coajă de portocale.

CAKE CU PORTOCALE

Welsh cakes cu stafide:

Lăsăm stafidele (80 de grame) la înmuiat în apă caldă sau în ceai de fructe cald, un sfert de oră.

Între timp amestecăm 100 de grame de zahăr pudră, un pliculeț de praf de copt, un praf de sare, un vârf de cuțit de nucșoară, pulberea de la 5 cuișoare și 250 de grame de făină.

Adăugăm 125 de grame de unt (tăiat în bucăți) și frământăm cu degetele. Adăugăm apoi stafidele bine stoarse și, puțin câte puțin, amestecul dintr-un ou întreg și două linguri de lapte. Frământăm.

Întindem aluatul pe planșeta presărată cu făină într-o foaie groasă de 1 centimetru și decupăm, cu un pahar cu diametrul de 5 centimetri, cam 30 de rondele pe care le coacem pe plită sau într-o tigaie de teflon bine încălzită, 2-3 minute pe fiecare parte.

Turtițele se pudrează, călduțe, cu zahăr… desigur pudră.

Welsh cakes

 Biscuiți cu nucșoară și cuișoare:

Amestecăm 300 de grame de făină, o jumătate de linguriță de praf de copt, 80 de grame de zahăr, o linguriță de pulbere de cuișoare proaspăt pisate în piuliță, o jumătate de linguriță de nucșoară, o linguriță de scorțișoară și un praf de sare și adăugăm 150 de grame de unt tăiat bucățele și gălbenușurile a trei ouă și iar amestecăm până avem o pastă pe care o vom lăsa în frigider o jumătate de oră.

Întindem o foaie pe un planșeu… farinat, adică presărat cu făină, și decupăm biscuiții cu ajutorul formelor: de inimioară, de steluță, de floare…

Le punem într-o tavă tapetată cu hârtie de copt și le băgăm în cuptorul încălzit deja de vreo 10 minute, unde vor sta 10 minute la foc mare.

Le scoatem și le lăsăm să se răcească. Între timp facem glazura: amestecăm 100 de grame de zahăr pudră cu două linguri de rom și ungem biscuiții peste care presărăm alune, migdale sau nuci pisate.

BISCUITI CU NUCSOARA

Prăjiturele cu miere (melipicta/μελίπηκτα ale vechilor greci):

Amestecăm trei căni de nucă pisată mărunt cu două treimi de cană de pâine prăjită pisată, o linguriță de pulbere de cuișoare, un vârf de cuțit de nucșoară, coaja rasă a unei portocale, două linguri de coniac, un sfert de cană de miere și trei linguri de suc de portocală și frământăm.

Facem cam 40 de mingiuțe din acest amestec parfumat și le pudrăm cu zahăr:

MELIPICTA 1

MELIPICTA 2

Ghriba sau prăjiturele marocane cu nucșoară și cuișoare:

Amestecăm foarte bine o jumătate de kilogram de făină cu două pliculețe de praf de copt, două ouă, puțină sare, un vârf de cuțit de nucșoară, 120 de grame de zahăr pudră și două pahare de ulei.

Facem din aluat mingiuțe mari cât o nucă (cam 40) și le „străpungem” cu un cuișor.

Le punem într-o tavă tapetată cu hârtie de copt și le coacem în cuptorul încălzit cam 10-15 minute.

Vor arăta așa:

Ghriba

Sufleu de conopidă:

Gătim 400 de grame de conopidă la abur, nu mai mult de 10 minute, și le transformăm în piure. Adăugăm puțină sare și aprindem cuptorul.

Batem spumă albușurile a patru ouă cu un vârf de sare.

Frecăm gălbenușurile și 40 de grame de unt, 80 de grame de brânză veche de capră rasă, 10 linguri de lapte, pulberea a patru cuișoare pisate și un vârf de cuțit de nucșoară și, în sfârșit, adăugăm treptat spuma de albușuri.

Amestecăm delicat toate acestea cu piureul de conopidă și le punem în 4, 6 sau 8 ramequin-uri/ boluri de porțelan sau de sticlă termorezistentă, unse cu unt, așezate într-un vas de Jena, și le lăsăm să se coacă 25 de minute.

Sufleul de conopidă se mănâncă cu o salată de țelină sau de țelină, morcovi, pătrunjel rădăcină… cu lămâie.

SUFLEU DE CONOPIDA 1

Sufleu de conopidă și brocoli:

Aprindem cuptorul și ungem cu unt un vas de Jena. Scufundăm într-o oală cu apă care fierbe 300 de grame de conopidă și 300 de grame de brocoli și le lăsăm trei minute. Le scoatem, le scurgem și le clătim cu apă rece.

Acoperim fundul vasului cu parmezan ras (sau brânză tare de capră, rasă).

Batem spumă albușurile a două ouă.

Încălzim într-o crăticioară 50 de grame de unt și adăugăm treptat trei linguri de făină, amestecând continuu.

Adăugăm apoi o cană de lapte cald și amestecăm până vom avea o cremă, cam trei minute.

Adăugăm gălbenușurile, 100 de grame de brânză rasă de capră, un vârf de cuțit de nucșoară și pulberea de la patru cuișoare pisate, desigur, amestecând mereu. Adăugăm conopida și brocoli, amestecând ușor, și, în sfârșit, spuma de albușuri, lingură cu lingură și… amestecăm.

Turnăm amestecul în vasul uns cu unt și presărat cu parmezan ras (40 de grame), presărăm pe deasupra puțină brânză rasă și lăsăm sufleul să se coacă cam 30-35 de minute.

SUFLEU DE CONOPIDA 2

Stufat de castane, rețetă de la Mănăstirea Prodromu, Muntele Athos:

Curățăm 3 kg de ceapă mică și le lăsăm în apă cu sare. Le găurim, fiecare ceapă în parte, cu furculița, în două locuri. Opărim castanele (un kg și jumătate) și le curățăm de coajă și de puf, având grijă să nu le strivim.

Punem cepele și castanele într-o crăticioară împreună cu un cățel de usturoi pisat, o ceașcă de ulei, 3-4 roșii, 6-7 frunze de dafin, sare, un vârf de cuțit de nucșoară și 5-6 cuișoare, puțină scorțișoară (bucățele de rulou) și câteva boabe de piper și, desigur, două pahare de apă. Le fierbem 5-10 minute la foc mare și apoi încă o jumătate de oră la foc mic.

STUFAT DE CASTANE ATONIT

Toate mâncărurile în care presărăm foarte puțină nucșoară (un vârf de cuțit este suficient, pentru că, atenție, o linguriță de nucșoară este deja o doză letală pentru o persoană) și două cuișoare de persoană sunt tot atâtea prilejuri de trăi o … hierogamie.

AUTOR   ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

GUCCI ȘI SCANDALUL MARMURELOR PARTENONULUI

03 domingo Ene 2016

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

CECROPS

Zeii Greciei se îmbracă de la Gucci, acesta ar fi mesajul noii colecții de vară a celebrei case de modă.

O doamnă designer turcoaică, Derya Çakırsoy „a îmbrăcat” și „a accesorizat” cu produse Gucci, din noua colecție, câteva din figurile Partenonului.

Ea este una din participantele la proiectul online #GucciGram care invită artiștii să re-imagineze, să recreeze, cu o totală libertate, opere de artă celebre și să le „lipească” eticheta Gucci.

Evenimentul a stârnit un val de reacții.

Clubul UNESCO pentru Pireu și Insulele grecești, de pildă, a criticat mini-video-urile din Instagram-ul companiei (https://www.instagram.com/gucci) și a numit „vandalism artistic” această „re-imaginare”, chemând casa Gucci să și le retragă fiindcă „umilesc sculpturile Partenonului”, simbolul național al Greciei.

Clubul UNESCO pentru Pireu și Insule este o organizație guvernamentală non profit, apărută în 1998, cu scopul de a proteja patrimoniul cultural al Greciei.

Ce este scandalos la aceste imagini ale designer-ei turcoaice Derya Çakırsoy luate din sculpturile de pe frontonul de est și de pe cel de vest al Partenonului?

Să le vedem alături de sculpturile originale :

DIONISOS GUCCIZeul vinului și al viei, Dionisos, în șort … havaian și … „mini-hiton” cu un motiv inspirat din meandrul grecesc, prins în loc de fibulă… cu flori, făcându-și un selfie, alături de Demeter și Persefona, „accesorizate” cu smart phone.

Inimioarele sunt o aluzie evidentă la narcisismul … selfie-urilor, dar și la narcisismul… grecilor !

DIONISOS PARTHENON

 Așa arată, în realitate, sculpturile de pe frontonul de est al Partenonului: Dionisos lângă cvadriga, carul cu patru armăsari, a zeului Soare, Helios, alături de Demeter, zeița grânelor și de fiica ei, Persefona, regina lumii subpământene (atât cât a mai rămas din ele), British Museum.

CECROPSCecrops și fiica sa Pandrosos în versiunea Gucci

Uluitoare aici este aluzia la incest: Cecrops era, în mitologia greacă, un zeu-șarpe, fiul Gliei și al Cerului, și era reprezentat jumătate om jumătate șarpe.

În re-imaginarea Gucci, apare șarpele, dublul lui Cecrops, mușcând-o pe Pandrosos (nume care înseamnă Atotrăcoritoarea), încolăcit pe mâna ei. Ceea ce s-ar traduce ca… seducerea propriei fiice.

Alegerea acestui grup statuar, singurul pe care nu l-au smuls echipele lordului Elgin din frontonul apusean al Templului Atenei, pentru că l-au crezut din epoca romană, nu este deloc întâmplătoare: Pandrosos, Atotrăcoritoarea, sugerează un „party al zeilor” la un club de pe plajă și atmosfera de plajă, în general, la care trimit, de altfel, și pantalonii înflorați ai lui Cecrops și geanta Gucci a fiicei sale !

CECROPS PARTHENONOriginalul: Cecrops și fiica sa Pandrosos (ce s-a mai păstrat din ei) de pe frontonul vestic al Partenonului; Muzeul Acropolei din Atena

ILISOS GUCCIZeul râu Ilisos, efeminat (travestit mai degrabă), cu tocă … florală și geantă de damă ! O aluzie, deloc subtilă, la erosul grecesc de pe vremea lui Platon.

ILISOS PARTHENONOriginalul de pe frontonul vestic al Partenonului (copie aflată la Muzeul Acropolei, Atena, pentru că sculptura originală se află la British Museum)

Și iată cum arătau cele două frontoane ale Partenonului, într-o reconstituire aflată la Muzeul Acropolei, Atena:

PARTHENON FRONTONUL DE VESTFrontonul de vest

PARTHENON FRONTONUL DE ESTFrontonul de est

Și iată și Partenonul sau templul zeiței Atena, protectoarea Atenei:

PARTHENON

Casa Gucci și Derya Çakırsoy pot fi acuzate de impietate (la modul simbolic) și pot plăti amendă, cel puțin pentru a fi folosit imaginea statuii lui Cecrops și a fiicei sale, aflate la Muzeul Acropolei din Atena care permite fotografierea și folosirea fotografiilor profesionale ale operelor sale de artă în scopuri comerciale sau pentru reclame, numai cu acordul său.

Dar, dincolo de legislația ateniană de azi, dacă ne gândim la cea din secolul al V-lea, designer-a Derya Çakırsoy ar putea fi acuzată de impietate, iar atenienii l-au pus pe Socrate să bea licoarea morții, mătrăgună, acuzându-l de asebie, adică de lipsă de respect față de zei.

De ce asebie/impietate în cazul Gucci ?

Pentru că Partenonul era un templu, era casa zeiței Atena, ocrotitoarea Atenei.

Numele lui înseamnă Templul Fecioarei pentru că grecii o numeau pe Atena: Fecioara, Parthenos.

Este simbolul prin excelență al Atenei și simbolul național al Greciei.

A fost reconstruit de Pericle și de prietenul său, sculptorul Fidias, pe stânca sacră, Acropola, străvechea citadelă a orașului, între anii 448-437 î. Hr., în semn de recunoștință față de Atena pentru victoria împotriva perșilor (479 î. Hr.).

Toate figurile reprezentate pe frontoanele și pe frizele lui sunt… sacre, iar scenele cuprind momente simbolice din istoria mitică a grecilor !

De pildă, pe frontonul de răsărit, deasupra intrării în templu, Fidias și elevii săi au reprezentat scena nașterii Atenei din capul părintelui său, Zeus, ceea ce anunța nașterea unei noi lumi, aceea a spiritului și a logicii…

… iar pe frontonul de apus, au reprezentat întrecerea dintre Atena și Poseidon pentru tutela Atenei.

Cât despre Cecrops, el apare împreună cu familia sa, pentru că a fost judecătorul care ales-o, în numele atenienilor, pe Atena ca stăpână și patroană a orașului, considerând că darul său, măslinul, este mai important decât darul lui Poseidon, stăpânirea mărilor.

Cecrops este primul rege mitic al Atenei, întemeietorul ei, fiul Mamei Glii și al Cerului, un zeu-șarpe, o rămășiță, poate, a unui străvechi cult htonian falic, de fertilitate, al Marii Mame.

Lucru pe care trebuie că l-a intuit sau despre care a citit Derya Çakırsoy.

Să mai spunem că în cele două colțuri ale frontonului de apus apar cele două râuri care străbat Atena, Ilisos și Kifisos, doi zei ai apelor…

… și că impietatea comisă de casa de modă Gucci le răscolește, din nou, grecilor, vechea rană a „marmurelor Elgin” (smulse din frontoanele Partenonului în 1806).

Nu e vorba numai de faptul că British Museum tot refuză să înapoieze Greciei aceste sculpturi ale Partenonului.

Este vorba despre abuzul comis, spun grecii, de British Museum care l-a împrumutat pe Ilisos între 5 decembrie 2014 și 18 ianuarie 2015 muzeului Hermitage din Sankt Petersburg, care sărbătorea 250 de ani.

ILISOS BRITISHIlisos, British Museum, care, datorită unor cópii romane, l-a inspirat pe Michelangelo, în studiul său pentru Crearea lui Adam:

CREAREA LUI ADAM STUDIUStudiu pentru Crearea lui Adam, Michelangelo

Privind imaginile Deryei Çakırsoy și înțelegându-le aluziile, mai mult sau mai puțin subtile, nu poți să nu le dai dreptate grecilor care consideră că cineva le-a barbarizat operele de artă cele mai sacre.

Să fie vorba despre … o mică răzbunare a unei minți turcești ? Poate !

Turcii au mai avut ceva cu Partenonul, pe care l-au transformat în pulberărie și aproape l-au aruncat în aer în 1687.

 

 

AUTOR  ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

 

 Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și  autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

VANILIA – MIRODENIA ANULUI NOU

28 lunes Dic 2015

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

VANILIA 1

De ce Vanilia de Anul Nou ?

Pentru că nenumăratele ei semințe minuscule cheamă prosperitatea și aduce pace și armonie într-un cămin.

Maeștrii Înaltei Bucătării spun că orice plantă bună de mâncat de pe Pământ are un spirit- maestru, vindecător al spiritului, sufletului și trupului (treimea subtilă din care suntem alcătuiți).

Un spirit nemuritor care ne învață cum să gătim plantele pe care le mâncăm în așa fel încât să ne vindece, să ne dea putere și claritate și, în același timp, să ne desfete cu preaplăcutele lor esențe subtile.

Ei mai spun că orice plantă bună de mâncat este o materie divină, unică, în care Creatorul Universului și-a pus o parte din spiritul său divin, nemuritor și etern viu.

Ce spun Maeștrii Înaltei Bucătării despre vanilie ? Ne îndeamnă să fim atenți la ce înseamnă, mai înainte de toate, numele ei! Pentru că, în numele fiecărei plante, se află ascuns codul ei secret, sau, altfel spus, rostul existenței ei.

 VANILIE 3

 

Numele vaniliei

Când indienii totonaca s-au așezat pe coastele Golfului Mexic, în Papantla, în ținutul căruia spaniolii aveau să-i spună Vera Cruz (Crucea cea Adevărată), au găsit o orhidee-liană cu un fruct neobișnuit: o păstaie parfumată.

I-au spus xahnat, Floarea Neagră.

Conchistadorii spanioli au numit-o teaca cea mică, vainilla: seamănă cu o mică teacă de spadă.

Francezii îi spun vanille, italienii, vaniglia sau vainiglia, portughezii, baunilha, englezii, vanilla și grecii, βανίλια sau βανίλα, iar numele-i științific este Vanilla planifolia, adică „vanilia cu frunze netede”.

Los curanderos (vracii/tămăduitorii) totonaci și azteci spuneau că Floarea Neagră ne face să ne îndrăgostim, iar și iar, de perechea noastră, și ne mai reamintește că iubirea este singura și adevărata putere tămăduitoare din lume.

Floarea Neagră , mai spuneau ei, ne face să ne vedem foarte bine, așa cum suntem, în iubitul nostru sau în iubita noastră, în soțul sau în soția noastră, ca într-o oglindă, și ne liniștește în același timp că nu-i vom pierde dragostea (dacă nu ne place ce vedem) atâta timp cât vom lucra cu noi înșine la metamorfoza noastră interioară (Maeștrii Alchimiei Interioare o numesc Marea Operă), pentru că el sau ea ne va așteapta atât cât e nevoie.

Și, cel mai important lucru pe care îl dăruiește vanilia unei perechi este solidatitatea totală, o viață ce seamănă cu o îmbrățișare fără sfârșit.

Cu siguranță din acest dar al vanilei s-a născut o legendă minunată a indienilor totnaci:

„Zeița Tonacayohua își avea templul în vârful unuia din cei mai înalți munți din Papantla. O slujeau întotdeauna zece fecioare, ce-i fuseseră închinate de mici, cu legământ de feciorie pe viață.

Se spune că regele Teniztli, al treilea din dinastia totonaca, a avut de la una din soțiile sale o copilă atât de frumoasă, încât i-au dat numele de Tzacopontziza, Luceafărul de Dimineață. Și, fiindcă regele nu voia ca cineva să se atingă de frumusețea-i fără seamăn, a închinat-o zeiței Tonacayohua.

Un tânăr prinț, pe numele-i Zkatan-Oxga,Tânărul Cerb, s-a îndrăgostit de ea.

Deși știa ce pedeapsă îl aștepta pentru un asemenea sacrilegiu, tăierea capului, tânărul aprins de dragoste a răpit-o pe Luceafărul de Dimineață . A fost într-o zi în care a văzut-o ieșind din templu să prindă turturele pe care trebuia să le aducă jertfă Zeiței. A luat-o și a dus-o cu el pe vârful cel mai prăpăstios al muntelui.

N-au făcut cale lungă: în față le-a apărut o arătare înfricoșătoare care, aruncând spre ei ziduri de flăcări, i-a silit să se întoarcă la drum, unde îi așteptau, furioși, preoții Zeiței.

Tânărul Cerb n-a mai apucat să vorbească: i-au tăiat capul dintr-o singură lovitură. Aceeași soartă a avut-o și prințesa.

Trupurile, calde încă, le-au fost aduse la templu. După ce le-au scos inimile și le-au pus pe pietrele de jertfă ale altarului Zeiței, preoții le-au aruncat într-o prăpastie.

Pe locul unde au fost jertfiți, iarba deasă a început a se usca, ca și cum sângele scurs din trupurile lor ar fi fost vrăjit.

Și, nu după mult timp, acolo a început să crească un copac ce se tot înălța, pe zi ce trecea, cu câteva palme de la pământ, și se tot acoperea de frunze.

După ce a crescut și a devenit un copac adevărat, în jurul lui a început a se întinde o orhidee agățătoare care, de asemenea, cu o nemaivăzută repeziciune, își trimitea fericită lujerii de smarald, îmbrățișând trunchiul copacului, cu atâta putere și delicatețe totodată, încât păreau brațele unei femei ce-și îmbrățișează cu ardoare iubitul.

Erau lujeri delicați, cu frunze elegant și măiestrit dăltuite.

Soarele fierbinte de la Tropice cu greu putea răzbate prin frunzișul des al copacului, la adăpostul căruia orhideea creștea și se întindea, ca o mireasă la pieptul iubitului ei.

Și, într-o dimineață, orhideea s-a acoperit de flori mici și totul împrejur s-a umplut de miresme negrăite”.

 VANILIE 4

Numele pe care i l-au dat spaniolii vaniliei, „teaca cea mică”, este cât se poate de potrivit. Nici un nume nu este întâmplător.

Întotdeauna maeștrii nevăzuți sunt, de fapt, cei ce pun nume lucrurilor.

Vainilla, în spaniolă, este diminutivul lui vaina (din vagina care însemna, în latină: teacă de sabie, dar și păstaie).

Teaca vaniliei, spun Maeștrii Înaltei Bucătării, simbolizează puterea subtilă, profund feminină, de a calma, de a liniști, de a îmblânzi furia și agresivitatea unui războinic și de a-l supune, îmbrățișându-l cu blândețe, grație și tandrețe.

Pe de altă parte, păstaia plină de nenumăratele semințe minuscule ale vaniliei, dacă ne gândim la cel de-al doilea sens al lui vagina, spun ei, simbolizează, așadar cheamă, rodnicia/fecunditatea iubirii, împlinirea ei.

De aceea, ei recomandă vanilia ca pe o mirodenie a Anului Nou, ca una care aduce rodnicie, belșug, abundență, plinătate și, nu în ultimul rând, pacea și liniștea căminului, și, desigur, o minunată armonie între soți.

Maeștrii Bucătăriei Subtile le spun discipolilor lor că sunt zile când toți avem nevoie de esența profund feminină și venusiană a vaniliei și atunci e bine s-o lăsăm să lucreze singură în noi. Sunt zilele în care ne simțim agățători, ca și ea, adică tânjim/avem nevoie de un reazem, de un suport pe care să creștem și să ne înălțăm…

… dar și zile în care vanilia, însoțită fie de puțin șofran, fie de puțină scorțișoară, nucșoară sau cuișoare… fie de toate împreună, ar putea să ne răspundă nevoilor celor mai profunde de tandrețe și mângâiere.

 VANILIE 5

 

Din rețetele Maeștrilor: prăjituri de familie cu vanilie pentru Anul Nou:

Steluțe cu vanilie și scorțișoară (se fac atât de Crăciun cât și de Anul Nou):

Începem prin a amesteca 250 de grame de unt la temperatura camerei cu 125 de grame de zahăr pudră și cu semincioarele de la o păstaie de vanilie, până devin o spumă… untoasă. Adăugăm 300 de grame de făină și o linguriță de scorțișoară și amestecăm în continuare până ce aluatul devine uniform.

Punem aluatul pe planșeta de lemn presărată cu făină și-l frământăm până ce se înmoaie și se face elastic și-l punem apoi într-un bol învelit cu o folie de plastic. Îl lăsăm în frigider un sfert de oră.

Îl scoatem și-l întindem într-o foaie de 5 milimetri din care „scoatem” steluțe cu o formă cu diametrul de 5 cm. Ne ies aproape 65 de steluțe pe care le așezăm pe o tavă tapetată cu hârtie de copt, le acoperim și le punem în congelator timp de un alt sfert de oră.

Între timp aprindem cuptorul.

După ce scoatem steluțele din congelator, le așezăm în două tăvi mari, tapetate cu hârtie de copt, le punem în cuptor unde rămân să se coacă, la foc mediu, între 12 și 15 minute. Dar, după 6-7 minute schimbăm locul tăvilor, pe cea de jos o punem sus și pe cea de sus o punem jos.

Le scoatem din cuptor și le mai lăsăm în tavă să se răcească. Călduțe, le pudrăm cu zahăr… pudră sau le ungem cu puțină miere.

 STELUȚE CU VANILIE

***

Budincă de vanilie cu sirop de miere

Amestecăm două căni și jumătate de făină cu două lingurițe de praf de copt, semincioarele de la o păstaie de vanilie, o jumătate de linguriță de scorțișoară, un sfert de linguriță de cuișoare pisate, un vârf de cuțit de nucșoară și un praf de sare.

Frecăm apoi o jumătate de cană de unt cu trei sferturi de cană de zahăr brun până devin o spumă ușoară, adăugăm două ouă și frecăm în continuare. Adăugăm puțin câte puțin, pe rând, trei sferturi de cană de lapte și aluatul, și apoi o jumătate de ceașcă de coajă rasă de portocală, păstrată în miere, și o jumătate de ceașcă de nuci pisate mărunt, amestecând totul bine.

Punem aluatul în șase forme mici de budincă unse cu unt și presărate cu făină și-l lăsăm în cuptor, la foc mediu, până se coace. Ca să fim siguri că micile budinci s-au copt bine și ca să nu le scoatem mai devreme, facem proba cu scobitoarea.

După ce le scoatem, le lăsăm să se răcească puțin și le răsturnăm. Le punem pe o tavă uscată și le însiropăm, calde, cu sirop din miere dizolvată în apă, împreună cu suc de portocale și coajă rasă de portocale.

 BUDINCĂ CU VANILIE

***

Prăjitură magică cu vanilie

Încălzim o jumătate de litru de lapte cu semincioarele unei păstăi de vanilie, cu păstaie cu tot, și-l lăsăm o oră acoperit cu un capac, ca vanilia să-și desfacă, pe deplin, parfumul în el.

Separăm albușurile de gălbenușurile a patru ouă. Frecăm gălbenușurile cu 125 de grame de zahăr pudră și cu o lingură de apă până devin o spumă albă.

Aprindem cuptorul.

Topim 125 de grame de unt și-l amestecăm cu spuma de gălbenușuri și, în continuare adăugăm 115 grame de făină cu un praf de sare. Amestecăm timp de câteva minute.

Turnăm apoi laptele și amestecăm în continuare.

Batem albușurile spumă (o spumă tare !) și o încorporăm ușor în amestec.

Turnăm amestecul într-o formă de silicon cu diametrul de 24 de centrimetri, netezim suprafața și îl coacem cam 50 de minute.

Lăsăm prăjitura să se răcească timp de două ore în frigider înainte de a o pudra cu zahăr.

 PRĂJITURĂ CU VANILIE

***

Cake cu lămâie și vanilie

Frecăm 250 de grame de unt cu două pahare cu zahăr. Adăugăm treptat patru ouă și amestecăm în continuare. Turnăm treptat o cană de lapte, o jumătate de cană de suc lămâie, adăugăm coaja rasă și bine splată a două lămâi, și, tot treptat, 500 de grame de făină, o linguriță de praf de copt și semincioarele de la două păstăi de vanilie.

Amestecăm încă cinci minute și apoi turnăm amestecul într-o formă unsă cu unt. Coacem checul o oră la foc mediu spre mare.

CAKE CU VANILIE

AUTOR   ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SCORŢIŞOARA – MIRODENIA CRĂCIUNULUI

24 jueves Dic 2015

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , ,

SCORȚIȘOARĂ 1

De ce Scorțișoara de Crăciun ?

Maeștrii Înaltei Bucătării spun că orice plantă bună de mâncat de pe Pământ are un spirit- maestru, vindecător al spiritului, sufletului și trupului (treimea subtilă din care suntem alcătuiți).

Un spirit nemuritor care ne învață cum să gătim plantele pe care le mâncăm în așa fel încât să ne vindece, să ne dea putere și claritate și, în același timp, să ne desfete cu preaplăcutele lor esențe subtile.

Ei mai spun că orice plantă bună de mâncat este o materie divină, unică, în care Creatorul Universului și-a pus o parte din spiritul său divin, nemuritor și etern viu.

Ce spun Maeștrii Înaltei Bucătării despre scorțișoară ? Ne îndeamnă să fim atenți la ce înseamnă, mai înainte de toate, numele ei! Pentru că, în numele fiecărei plante, se află ascuns codul ei secret, sau, altfel spus, rostul existenței ei.

 SCORȚIȘOARĂ 3

1.Numele scorțișoarei:

 Numele de scorțișoară există numai în română și nu este decât un diminutiv de alint, tandru, creat special pentru coaja scorțișorului. Nouă, acest nume, ne spune doar că această scoarță de copac este una care te bucură și te face fericit, pentru că, de regulă, folosim diminutiv pentru lucruri care ne fac fericiți.

Cât despre cele două nume europene ale ei (în limbile romanice și în engleză) sunt, amândouă, derivate de la cuvântul care în vechile limbi semitice înseamnă trestie.

De pildă, le găsim pe amândouă în ebraică, într-un verset din Cântarea Cântărilor (4, 14) (קָנֶה וְקִנָּמֹון) „kane ve-kinamon” adică „trestie dulce și scorțișoară (trestie mare)”.

Kane (קָנֶה), trestia dulce, calamul, a ajuns în greaca veche kanna/κάννα și în latină canna, de unde în latina medievală diminutivul cannella (trestiuța) și în franceză: cannelle, în spaniolă: canela, în italiană: cannella și în greaca modernă: canela/κανέλα sau κανέλλα.

Kinamon (קִנָּמוֹן), scorțișoara, a ajuns în greaca veche kinamon sau kinnamomon (κιννάμον/κιννάμωμον) și în latină cinnamum/ cinnamomum, de unde, în franceza veche cinnamone și, din franceza veche, în engleză, cinnamon.

De unde și numele științific al scorțișoarei: Cinnamomum verum sau Cinnamomum zeylanicum. Verum, adică adevărată, pentru a o deosebi de cassia (Cinnamomum cassia) sau scorțișoară chinezească, mai aspră, mai amară și mai groasă. Numele cu care cassia a ajuns în Europa (prin latină, casia) vine tot dintr-o rădăcină semitică: kața, a tăia, a scurta.

De ce trestie ?

De fapt, spun Maeștrii Înaltei Bucătării, nu despre trestia în sine este vorba, ci despre … canon !

Canon, adică regula, modelul desăvârșit.

Canonul nu este altceva decât trestia care, la început, servea drept riglă de măsurat constructorilor și care, în limbajul arhitecților mesopotamieni α ajuns să însemne … măsura desăvârșită, modelul perfect, canonul !

Cuvântul canon s-a născut în greaca veche: kanon (κανών) din kanna (κάννα) despre care am vorbit mai înainte și însemna: regulă, principiu, model/pildă de excelență.

Așadar, cannella era pentru alchimiștii-tămăduitori din Evul Mediu planta care ne apropie de modelul desăvîrșit, adică de modelul divin din noi, dar și cea care ne arată dreapta măsură și dreptele reguli cărora ar trebui să ne supunem ca să realizăm Marea Operă, metamorfoza noastră interioară, după modelul divin al Universului, Dumnezeu.

Și, nu în ultimul rând însemna constuirea de sine a noastră, ca ucenici ai Marelul Arhitect. Interesant este faptul că kane ((קָנֶה), trestia, s-a născut din verbul kana (קָנָה) care înseamnă în ebraică, printre altele,: a crea, a întemeia, a funda, așadar a construi.

 SCORȚIȘOARĂ 4

  1. De ce este scorțișoara mirodenia Crăciunului ?

Cu mult înainte de a înmiresma biscuiții, budincile, prăjiturile și checurile de Crăciun ale portughezilor, olandezilor și englezilor care au stăpânit Ceylonul (Sri Lanka), scorțișoara parfuma dulciurile însiropate și pilafurile cu mirodenii ale regilor indieni.

După de negustorii portughezi au descoperit Ceylonul, insula scorțișoarei, și au început să trimită în Europa, după 1518, bucăți din scoarța atât de prețioasă a scorțișorului, pe care-l numeau unul din pomii Paradisului, și mai ales după ce negustorii olandezi și englezi au continuat comerțul cu mirodenii din Indii, ei au adus acasă și dulciurile cu scorțișoară pe care le descoperiseră în palatele regilor indieni.

Fermecați de parfumul ei paradisiac, dar îndemnați și de Maeștrii Înaltei Bucătării, puținii fericiți care aveau scorțișoară s-au gândit s-o pună în dulciurile de sărbătoare.

De ce ? În primul rând pentru că văzuseră că scorțișoara era o mirodenie a zeilor și … a regilor în India și apoi pentru că Maeștrii europeni care au studiat-o i-au înțeles puterile subtile și au înțeles în ce fel îi putea ajuta pe cei ce se… împărtășeau de ea.

Astfel, Maeștrii alchimiști și herboriști (mulți erau călugări !) și-au dat seama că scorțișoara este o mirodenie a Crăciunului și au răspândit, subtil, ideea că dulciurile de Crăciun sunt mult mai bune cu scorțișoară.

De ce ?

Pentru că esențele acestei scoarțe binecuvântate au puterea de a ne înveseli și de a ne încălzi inima și măruntaiele, și de a ne scufunda trupul într-o căldură plină de fericire. De aceea scorțișoara este unul din cele mai puternice remedii împotriva răcelii și infecțiilor.

Pentru că spiritul ei cald ne purifică și ne trezește dorința de a iubi, de a ne arăta și mărturisi iubirea și de a-i face feciciți pe ceilalți, de a ne permite nouă înșine să fim fericiți…

… cu alte cuvinte… de a intra în spiritul Crăciunului.

Se poate spune că scorțișoara are efectul celor trei duhuri ale Crăciunului care-l metamorfozează pe Ebenezer Scrooge din povestea Colindă de Crăciun a lui Charles Dickens, transformându-l dintr-un om trist, de gheață, morocănos și înrăit, într-un filantrop generos și asta numai pentru că a înțeles că e mai bine să fii fericit și să te bucuri de viață.

De ce, din nou, scorțișoara de Crăciun ?

Pentru că exorcizează nefericirea.

Pentru că ne împinge ușor spre celălalt și ne ajută să-i venim în întâmpinare când are cea mai mare nevoie.

Pentru că, spun ei, darul cel mai mare pentru noi al acestei scoarțe parfumate este acela de a ne ajuta să-i înțelegem și să-i acceptăm pe ceilalți așa cum sunt și să ne înțelegem și să ne acceptăm pe noi așa cum suntem.

Și, pentru că scorțișoara ne redă veselia, ne eliberează de frică și de tensiunea interioară, ajutându-ne să ne vindecăm, dat fiind că tristețea, frica și încordarea sunt cele trei izvoare ale tuturor bolilir.

Și, mai e ceva. Cu adevărat scorțișorul este unul din pomii Raiului… de pe pământ.

El ne reamintește de începutul lumii… iar Crăciunul, este mereu, în fiecare an, începutul unei noi lumi.

SCORȚIȘORScorțișor

  1. Dulciurile Crăciunului

 Am ales câteva rețete mediteraneene de dulciuri… de Crăciun:

 Cake de Crăciun cu nuci și mirodenii:

Începem prin a încălzi cuptorul la foc mediu.

Ungem cu unt o formă rotundă cu diametrul de 20-22 cm și presărăm pe fundul ei o jumătate de cană de miez de nucă măcinat destul de mare.

Amestecăm apoi cu un tel, într-un castron, o cană de făină (125 de grame) cu două lingurițe de scorțișoară, o linguriță de cacao, o linguriță de ghimbir pulbere, un vârf de cuțit de nucșoară măcinată, patru cuișoare măcinate, patru bobițe de ienibahar măcinat, un praf de sare împreună cu o jumătate de ceașcă de nuci măcinate fin (60 de grame).

Într-un alt castron batem spumă albușurile a patru ouă mari cu o jumătate de linguriță de suc de lămâie.

Într-un alt castron frecăm cele patru gălbenușuri cu o jumătate de cană de zahăr brun (110 grame) și cu o jumătate de cană de zahăr pudră (65 de grame) și cu o lingură de apă, până ce devin o spumă albă.

Adăugăm ușor 125 de grame de unt topit, călduț și coaja rasă de la o portocală bine spălată și mai frecăm încă două minute.

Adăugăm făina cu mirodenii și amestecăm, din nou, bine, după care adăugăm treptat și ușor o jumătate de litru de lapte călduț, amestecând încontinuu.

Adăugăm apoi în aluat o treime din spuma de albușuri și amestecăm ușor și, în continuare, adăugăm o treime din aluat în spuma rămasă. Amestecăm tot așa, ușor, cu mișcări circulare, adăugând câte o treime din amestec în spuma de albușuri până se termină.

Turnăm aluatul într-o forma rotundă și o punem în cuptor, nici jos, nici sus, ci la mijloc, unde o lăsăm cam o oră, chiar o oră și 10 minute, după cum coace cuptorul.

Scoatem cake-ul din cuptor și-l lăsăm să se răcească și, ca să arate bine când îl tăiem. Eventual, ca să-l tăiem perfect, îl putem pune, rece, în frigider, pentru o jumătate de oră.

Pudrăm prăjitura cu zahăr… pudră și… o servim ! În frigider, o păstrăm acoperită. Se mănâncă fie rece, fie la temperatura camerei.

 CAKE DE CRĂCIUN CU SCORȚIȘOARĂ 1

CAKE DE CRĂCIUN CU SCORȚIȘOARĂ 2

Melomacarona (prăjituri cu miere), desertul de Crăciun al grecilor:

Amestecăm într-un vas adânc: 400 de mililitri de suc de portocale, 530 de grame de ulei de măsline, o jumătate de linguriță de apă minerală și 50 de grame de unt topit. Adăugăm 30 de grame de zahăr pudră, un sfert de linguriță de scorțișoară și un vârf de linguriță de pulbere de cuișoare, împreună cu coaja rasă a unei portocale.

Frământăm apoi puțin cu mâna și adăugăm un kg și 200 de grame de făina și un pliculeț de praf de copt.

Modelăm mingiuțe din aluat și le lăsăm puțin, pe o parte, pe răzătoare, după care le punem într-o tavă tapetată cu hârtie de copt pe care o băgăm în cuptorul încins dinainte. Le lăsăm aproape o jumătate de oră la foc mediu.

Le scoatem și, așa fierbinți, le scăldăm într-un sirop rece pe care-l pregătim din: o jumătate de litru de apă, miere câtă ne place, sucul unei portocale și o linguriță de scorțișoară. După ce le lăsm atât cât să se însiropeze bine, le așezăm pe farfurioare și le presărăm cu nucă pisată mare.

MELOMACARONA 1

MALOMACARONA 2

Prăjitură de lapte fără foi cu vanilie și scorțișoară:

Ungem cu unt o tavă rotundă medie (26 de centimetri) și aprindem cuptorul.

Încălzim într-o crăticioară un litru de lapte în care topim o cană și jumătate de zahăr brun, 120 de grame de unt și în care adăugăm o cană de griș … și amestecăm totul până se încheagă.

Lăsăm grișul cu lapte și unt să se răcească puțin, amestecând, însă, mereu ca să nu prindă crustă.

Batem apoi trei ouă întregi, le amestecăm cu semincioarele de la două păstăi de vanilie și le încorporăm, încet încet în griș, adăugând coajă rasă de portocală și lămâie.

Îl coacem 40-45 de minute. Îl pudrăm, călduț, cu zahăr pudră și scorțișoară.

 PRĂJITURĂ DE LAPTE 1

 

PRĂJITURĂ DE LAPTE 2.jpg

Biscuiți cu scorțișoară pentru ceai:

Batem bine trei ouă întregi cu 200 de grame de zahăr, adăugăm treptat 200 de grame de făină, cu un vârf de sare și o jumătate de pliculeț de praf de copt, un sfert de linguriță de scorțișoară și nuci sau alune măcinate fin (100 de grame).

Așezăm aluatul într-o tavă tapetată cu hârtie de copt și-l coacem cam 20 de minute. Se taie rece. Putem păstra biscuiții într-o cutie pentru fursecuri/prăjituri timp de o săptămână.

 BISCUIȚI CU SCORȚIȘOARĂ

Canelada sau sirop grecesc de scorțișoară:

Punem într-o crăticioară 750 de grame de zahăr, patru mici rulouri de scorțișoară, două cuișoare și turnăm peste ele un litru și jumătate de apă și le punem să fiarbă, cam 20 de minute, amestecând mereu și spumând.

După ce totul devine un sirop gros, îl lăsăm să se răcească și-l punem într-o sticlă. Se păstrează în frigider.

 Se bea cu apă sau cu cuburi de gheață.

 CANELADA 1.jpg

 

CANELADA 2.jpg

 Avertisment: Primul lucru pe care trebuie să-l știm despre scorțișoară este că cea mai bună, mai fină și mai parfumată, dar și cea mai scumpă, este scorțișoara galbenă, subțire și sfărâmicioasă din Ceylon și că scorțișoara din China (numită și cassia) și din alte regiuni ale Asiei, este mai groasă, brună, de culoarea ciocolatei sau roșiatică, mai aspră și mai amară/picantă și, desigur, mult mai ieftină.

AUTOR   ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

USTUROIUL DE IARNĂ – ZEUL FOCULUI INTERIOR

23 miércoles Dic 2015

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , ,

USTUROI 1

Un condiment ce arde materiile uzate din trupul, spiritul și sufletul nostru. Numele lui ? Purificatorul.

1.Numele usturoiului: „cel ce arde și purifică” și „amăruiul”

Maeștrii Înaltei Bucătării spun că orice plantă bună de mâncat de pe Pământ are un spirit- maestru, vindecător al spiritului, sufletului și trupului (treimea subtilă din care suntem alcătuiți).

Un spirit nemuritor care ne învață cum să gătim plantele pe care le mâncăm în așa fel încât să ne vindece, să ne dea putere și claritate și, în același timp, să ne desfete cu preaplăcutele lor esențe subtile.

Ei mai spun că orice plantă bună de mâncat este o materie divină, unică, în care Creatorul Universului și-a pus o parte din spiritul său divin, nemuritor și etern viu.

Ce spun Maeștrii Înaltei Bucătării despre usturoi ? Ne îndeamnă să fim atenți la ce înseamnă, mai înainte de toate, numele lui! Pentru că, în numele fiecărei plante, se află ascuns codul ei secret, sau, altfel spus, rostul existenței ei.

USTUROI 3

Numele usturoiului

Pentru români usturoiul este cel care ustură și suntem singurul popor romanic care-l numim astfel. Pentru că ustură ! De fapt, arde ! Și, de fapt, curăță, purifică !

În limba strămoșilor noștri romani, verbele uro, urere, ustus și ustulo, ustulare (un diminutiv al lui uro, care l-a dat în românește pe a ustura) sunt verbe ale focului cu tot ce înseamnă: a da foc și a aprinde; ardere, aprindere, trecere prin foc, cauterizare și purificare.

În misterioasa limbă a indo-europenilor, rădăcina *eus-/ves- (de unde s-a născut și uro) însemna a arde.

Din *ves- de pildă,s-a născut Vezuviul (Vesuvius în latină) – probabil numele unui zeu al focului… vulcanic, dezlănțuit… dar și, mai târziu…

… ember din engleză: cenușă fierbinte, tăciune aprins.

Pentru vechii români, așadar, usturoiul era „cel care arde”.

În româna veche mai există un nume al usturoiului, ai, pe care l-am moștenit, împreună cu celelalte popoare romanice, din latină: alium sau allium a cărui istorie începe tot în lumea misterioșilor indo-europeni.

În limba lor, indo-europeana, exista rădăcina *alu-/alo- ce s-ar traduce prin „amăruiul” cum, probabil, era, pe atunci, usturoiul sălbatic. Amărui, dar ce întăritor și vindecător !

În sanscrită *alu- a devenit aluh și în latină alum/alium.

Iată ce a devenit alium în limbile surori ale românei: franceză: ail; occitană: alh; italiană: aglio; friulană: ai (ca în română !); corsicană: aglia sau agliu; siciliană: agghia; sardă: allu sau agiu; spaniolă: ajo; catalană: all; gallego: allo și portugheză: alho. Și toate aceste cuvinte sunt în uz !

În aromână alium a devenit alj sau aljiu.

În româna uzuală, usturoi l-a înlocuit pe ai, poate pentru că este mai expresiv sau, poate, pentru că, la modul subtil, „cel ce arde” este nume mai puternic și mai potrivit decât „cel amar” !

Să mai spunem că, în limba botaniștilor, usturoiul este allium sativum din familia aliaceelor sau, cu un alt nume, liliaceelor (alături de ceapă, eșalotă și praz).

USTUROI 4

2.Rețete cu usturoi din rețetarele alchimiștilor – bucătari

Așadar, rostul usturoiului, spun Inițiații, este acela de a arde… orice impuritate, prin urmare, de a ne purifica, de a ne curăța de umorile stătute, de materiile impure și de energiile rele.

El este „fireman”-ul, incendiatorul divin care dă foc în trupul nostru materiilor nefolositoare și vătămătoare.

Tot ei mai spun, însă, că usturoiul are și o menire mult mai subtilă, secretă, aceea de a ne trasforma într-un Prometeu sau într-un Hefaistos/Vulcan.

Prometeu și Hefaistos (Vulcan în varianta romană) sunt doi zei străvechi ai focului, primul, al focului ceresc (pe care l-a furat din Olimp) și celălalt al focului pământesc, ieșit din măruntaiele Gliei.

Mâncătorul de usturoi, Prometeu sau Vulcan ?

Da, mâncătorul de usturoi echilibrat, care-l „consumă” cu cumpătare și cu știință, poate fi ca Prometeu, adică un prevăzător, un înțelept și un vizionar, pentru că Prometeu (Προμηθεύς) înseamnă în greacă: „cel ce vede înainte/înainte-văzătorul, „cel ce cunoaște dinainte” și, de aici, „înțeleptul, prevăzătorul, proniatorul”, „cel se îngrijește de toate”, un stăpân al cunoașterii ascunse…

… dar și ca Hefaistos/Vulcan, adică un forjor, creatorul propriei sale vieți, al propriului său destin și, mai ales, un maestru care poate… forja destinele și viețile altora…

… pentru că un zeu al focului nu este altceva decât imaginea idealizată a fierarului, a forjorului, a demiurgului (în greacă demiurg înseamnă „cel de lucrează pentru popor”, meșterul, creatorul), adică a faurului divin, un stăpân al civilizației, al artelor, al științelor ascunse și al … magiei.

Să mai spunem că Hefaistos nu înseamnă altceva în greacă decât… vulcan și că vulcanul este simbolul atelierului fierarului văzut ca un mag, de vreme ce știa să îmblânzească metalele, și ca un stăpân al focului interior din măruntaiele Gliei.

PROMETEUKylix cu figuri negre din Laconia; meșter: Naukratis; aprox. 560 – 550 î. Hr.; Muzeul Luvru, Paris, Franța

HEFAISTOSHefaistos ținând în mână uneltele de fierar: ciocan și clește; Skyphos, vas attic cu figuri roșii; meșter: Kleophon, aprox. 430 – 420 î. Hr.
Museum of Art, Toledo, Ohio, SUA

HEFAISTOS 2Hefaistos-Vulcan

Maeștrii Bucătăriei Subtile sau ai Înaltei Bucătării își învață ucenicii că, și usturoiul, ca și alte ierburi magice, ne ajută să realizăm Marea Operă, aceea de a ne îmbunătăți spiritul, sufletul și trupul.

Usturoiul, zic ei, este cel ce ne ajută să ne descoperim și să folosim focul interior, să ne curățăm prin el și să ne ardem impuritățile ca să ne transformăm, mereu, până la a ajunge la puritatea aurului…

… el, usturoiul, asemenea metalurgului divin care știe să prefacă metalul comun în aur, materia divină, sau focul pământesc în foc ceresc. Să ne purificăm și să ne înălțăm energiile creatoare, demiurgice, ca un Vulcan și ca un Prometeu.

Desigur, nu o spun explicit. Ei ne asigură doar că usturoiul ne prelungește viața și o face bună, sănătoasă, simplă, frumoasă, pură, curată, înțeleaptă și … divină!

În manualele lor pentru inițiați stă scris că…usturoiul are pe puțin 400 de substanțe binefăcătoare și, cum spunem noi azi, din cele mai antioxidante posibile, ce fac uitate cu totul cuvinte ca: bătrânețe, cancer, ateroscleroză, colesterol, senilitate, depresie, alergii, infecție, infarct, trombi, gripă/răceală, viruși, bacterii, paraziți, microbi.

Și, că cele două mari secrete ale usturoiului sunt acestea:

1.nu se taie niciodată, ci se zdrobește în piulița de lemn sau în mojarul de piatră, dar numai cu pisălogul de lemn, pentru că numai așa compușii săi sulfurați se eliberează și… lucrează la transformarea noastră…

2.se mănâncă crud (un proverb spaniol spune aşa:  ajo hervido, ajo perdido, adică usturoiul, dacă l-ai fiert, l-ai omorât) și nu mai mult de doi căței pe zi.

 USTUROI 5

Și, pentru că tot vorbim de transformare, interesant este că puterile usturoiului se trezesc și lucrează cel mai mult atunci când molecula sa minune, aliina, inactivă, intră în contact cu o enzimă și se transformă în alicină, esența miraculoasă care-l face … prometeic și vulcanic!

Spiritele răuvoitoare l-au numit de-a lungul timpului fie „la rose puante”, adică „trandafirul care pute”, fie „empreinte du pied gauche de Satan”, adică „urma piciorului stâng al diavolului”…

… Shakespeare, la rândul lui, obișnuia să spună că usturoiul nu-i pentru nobili, iar Cervantes sfătuia lumea să nu mănânce usturoi și ceapă pentru că ar trăda originea de țăran.

Sunt păreri cum nu se poate mai greșite și mai nedrepte ! În primul rând mirosul de usturoi este mirosul unui trup sănătos și, în al doilea rând, el se poate… îmbogăți mestecând pătrunjel, mentă sau un cuișor. Și, în plus, usturoiul are niște flori minunate:

FLORI DE USTUROIFlori de usturoi

Iată câteva rețetele magice cu usturoi, de la cele mai vechi până la cele mai noi, simple și … extatice, „furate” din rețetarele Maeștrilor:

Pâine cu usturoi pentru micul dejun

Aceasta era, de fapt, mâncarea de dimineață obișnuită a vechilor greci.

Era micul dejun mediteranean și, de fapt, prima masă a zilei în „Cornul Usturoiului”, adică în semiluna ce se întindea de la Marea Caspică până la granița Kazahstanului cu China, semilună despre care se crede că a fost patria usturoiului.

Nu întâmplător patria lui avea aceeași formă ca și „cățeii” de usturoi, micii bulbi, semiluni sau cornuri, strânși în căpățâna de usturoi.

Pentru că, așa-numitul corn al lunii este, cel puțin în Orient, simbolul puterii divine masculine fecundatoare, al rodniciei și al abundenței (de aici, poate, cornul abundenței) dar și al fecundității feminine (de unde imaginea zeițelor orientale cu semilună).

Și nu întâmplător bulbul/căpățâna de usturoi arată astfel:

 USTUROI 6

… ca un pântec plin, rotund, pântecul Marii Mame/Gliei însărcinate, plin de semințe care rodesc,  de fapt, imaginea rodirii și a sațietății înseși.

Dincolo de faptul că usturoiul a fost, de când l-a descoperit omul (probabil la sfârșitul ultimei ere glaciare) un hiper-aliment, mai sățios decât toate celelalte ierburi/verdețuri la un loc, trebuie că mâncatul usturoiului era un act ritual: însemna împărtășirea din esența/forța vitală și nemuritoare a Mamei Lumii.

Așadar, pâinea cu usturoi pe care o mâncau, de pildă, egiptenii, când se construiau marile piramide, evreii din vremea lui Iisus Hristos și al celui de-al Doilea Templu, care își întingeau lipia/azima în ulei de măsline, sau grecii, când se construia Atena lui Pericle, era micul dejun cel mai sățios cu putință al săracului.

Grecii, știm, dacă-și permiteau, înmuiau pâinea în ulei de măsline și o mâncau cu usturoi, câteva măsline și cu ceva brânză tare de capră.

Iată cum prepară grecii azi pâinea cu usturoi/skordópsomo (σκορδόψωμο): pisează 4 căței de usturoi (pentru două persoane) în piulița de lemn sau în mojarul de piatră și numai cu un pisălog de lemn și neapărat împreună cu verdețuri care pot fi proaspete sau uscate: de ex. oregano (sovârv sau maghiran) și busuioc și puțină sare.

Amestecă apoi usturoiul și ierburile cu 6 linguri de ulei de măsline sau cu puțin unt și ung cu ele 4 sau 5 felii de pâine ușor prăjită, fierbinte.

Le lasă puțin să se … vorbească și le … mănâncă!

În varianta cea mai simplă, așa cum făceau și țăranii noștri, feliile de pâine prăjită se freacă cu un cățel de usturoi tăiat în două și se mănâncă ca o pâine condimentată pentru ciorba de fasole, pentru mâncarea/piureul de mazăre, linte, năut, fie o gustare în sine, fie, în sfârșit, bună să însoțească alte feluri. Există și alte variante, care încalcă legea după care usturoiul se mănâncă crud, dar le notăm… de dragul gustului… răvășitor: cu usturoiul, ierburile și uleiul sau untul se ung feliile de pâine proaspete și se dau la cuptor zece minute.

PÂINE CU USTUROI 1

Desigur că putem face în același mod și crutoane cu usturoi și ulei de măsline, tăind pâinea cubulețe și lăsându-le în cuptor până se rumenesc.

Există și franzela/bagheta cu usturoi: se taie o baghetă/franzelă în felii, dar feliile nu se taie până la capăt ca să rămână unite în partea de jos. Se ung pe ambele părți cu un amestec din 200 de grame de unt frecat (sau cu ulei de măsline, o cană) cu șase-opt căței de usturoi zdrobiți în mojar cu puțină sare și cimbru (pot fi cimbrișor, oregano, frunze de coriandru proaspăt sau uscat, frunze de spanac sau/și două fire de praz subțiri tăiate rondele). Bagheta se pune în tava tapetată cu hârtie de copt și se lasă în cuptorul (preîncălzit) 10-15 minute, la foc mediu.

După ce se scoate din cuptor, se presară feliile cu pătrunjel tăiat mărunt (sau mărar, leuștean, o frunză de mentă, busuioc, drușaim sau un amestec din toate).

Sigur, dacă pe lângă unt punem și telemea veche de capră sau de oaie sau câteva măsline tăiate mărunt, atunci … efectul devine și mai răvășitor!

PÂINE CU USTUROI 2

Iată și o minunată tartină de pâine cu usturoi și brocoli sau spanac, cu parmezan sau telemea veche și grasă de capră sau de oaie:

Călim ușor la foc mediu, timp de cinci minute, într-o tigaie, în uleiul de măsline încins (cam 3 linguri), o ceapă mică, tăiată mărunt, cu frunzulițe de rosmarin proaspăt, tăiate mărunt (de la o crenguță de rosmarin; dacă nu avem proaspăt, se poate și uscat). Adăugăm doi căței de usturoi zdrobiți în piulița de lemn sau în mojarul de piatră dar, neapărat, numai cu pisălogul de lemn și le mai lăsăm încă un minut pe foc apoi punem buchețelele de brocoli (cam 4-5) și o ceașcă de apă, lăsându-le să se pătrundă încă cinci minute, amestecând ușor încontinuu.

Încălzim feliile de pâine în tostieră sau pe o tigaie de teflon și le frecăm pe o singură parte cu un cățel de usturoi tăiat în două.

Le ungem, cât sunt fierbinți, cu ulei de măsline amestecat cu puțină zeamă de lămâie, presărăm parmezanul ras (sau telemeaua veche) și așezăm deasupra amestecul de brocoli.

PÂINE CU USTUROI 3

În afară de tartinele cu usturoi putem face chifle cu usturoi. Iată cum se fac:

Amestecăm 200 de grame de făină cu o lingură de zahăr, un praf de sare și o jumătate de linguriță de drojdie uscată, cu 130 de grame de lapte călduț și 15 grame de unt topit și frământăm până avem un aluat elastic… pe care-l vom lăsa, acoperit cu un șervet curat, o jumătate de oră într-un loc cald.

Îl frământăm apoi din nou și rupem din el șase bucăți egale din care modelăm șase chifle pe care le punem în tava așternută/tapetată cu hârtie de copt, le acoperim și le mai lăsăm alte 30 de minute să se … împlinească.

Între timp amestecăm 30 de grame de unt la temperatura camerei, doi căței de usturoi pisați și puțin pătrunjel (dar poate fi oregano, cimbru, drușaim sau puțină scorțișoară cu un vârf de cuțit de nucșoară și un cuișor).

Când chiflele sunt bune de dat la cuptor, facem o incizie de-a lungul lor și le umplem cu amestecul de usturoi, unt și ierburi sau mirodenii și le ungem cu un ou bătut, unul este de ajuns.

Le punem în cuptorul încălzit și le coacem timp de un sfert de oră, la foc mediu, de fapt, până se rumenesc.

CHIFLĂ CU USTUROI

Să nu mai vorbim de pâinea… dospită cu usturoi… atât de potrivită pentru masa de Crăciun și pentru cea de Anul Nou, gândindu-ne că … focul, esența subtilă a usturoiului, era la popoarele străvechi, dublul Zeului Soare a cărui moarte și înviere era celebrată la solstițiul de iarnă, Anul Nou de iarnă.

O pâine rotundă şi mare, ca semn al bogăţiei şi al bunăstrării unei familii, solidară  şi unită la bine și la rău, un semn ce-i aduce prosperitate, rodnicie, împlinire, realizare, unitate, însoţire şi desăvârşire.

Iată o rețetă de pâine rustică/țărănească cu usturoi și ierburi:

Amestecăm un kg de făină integrală cu 1 linguriţă de sare și cu două pliculețe de drojdie uscată (25 de grame un pliculeț) sau cu 50 de grame de drojdie proaspătă (două cuburi de câte 25 de grame) înmuiată timp de un sfert de oră într-o cană cu apă călduță…

… apoi cu o altă cană de apă călduță, turnată în mai multe rânduri (apa, în total, ar trebui să fie în jur de 700 de mililitri) și frământăm până ce aluatul devine elastic.

O lăsăm o oră la dospit… „să se vorbească cu Dumnezeu”,acoperită cu un șervet curat, la căldură. O mai frământăm încă o dată cu 12 căței de usturoi pisați și cu puțin cimbru, oregano, mentă, chimen, semințe de fenicul și cu ce alte ierburi ne mai plac și o mai lăsăm încă 10 minute la dospit.

O punem apoi într-un vas mare de Jena rotund, tapetat cu hârtie de copt. Îi punem capacul vasului și o coacem 50 de minute: primele 10 minute la foc mare și următoarele la foc potrivit.

Atenție vasul de sticlă de Jena se pune pe o tavă a cuptorului, nu pe grătar, și se introduce odată cu tava în cuptor.

După ce o scoatem cu tavă cu tot o lăsăm în vasul acoperit cu capac câteva ore bune să … asude în sudoarea-i divină:

PÂINE CU USTUROI 4

Așa cum mediteraneenii mănâncă de mii de ani pâine cu usturoi, tot de mii de ani își aromatizează uleiul cu… usturoi și ierburi.

Putem face ulei cu usturoi și ierburi astfel: punem într-o damigeană curată și uscată de 5 litri două căpățâni de usturoi curățat, ierburi (proaspete sau uscate, crenguțe sau doar frunze) sau mirodenii și turnăm 5 litri de ulei de măsline extravirgin cu o aciditate mică. Punem dopul, agităm bine și o lăsăm cam 10 zile în cămară. Agităm zilnic damigeana.

După aceste 10 zile în care usturoiul și ierburile/mirodeniile și-au lăsat prețioasele fluide în ulei, strecurăm și păstrăm doar uleiul pe care-l turnăm în 5 sticle pe care e bine să le păstrăm în frigider.

Ierburile aromatice pot fi: salvie, oregano – maghiran și sovârv – cimbru, cimbrișor, pătrunjel, leuștean, mărar, drușaim, rosmarin, tarhon, mentă, busuioc, frunze de coriandru, uscate sau proaspete bine zvântate după spălat.

Putem pune, deasemnea, câteva boabe de coriandru, semințe de fenicul, de chimen, de chimion sau de muștar.

Mirodeniile pot fi:frunze de dafin, cuișoare, ienibahar, șofran, nucșoară, vanilie sau scorțișoară – 2-3 batoane -, anason mediteranean sau anason stelat, dar și… coajă de lămâie sau de portocală rasă fin.

Putem prepara acest ulei cu câte o singură iarbă, cu două-trei, cu mai multe sau cu toate, în cantități mici, fiecare.

La fel, cu o singură mirodenie, cu două-trei, cu mai multe sau cu toate, în cantități foarte mici, fiecare.

Cu acest ulei ne putem mânca pâinea prăjită cu ouă ochiuri, în tigaia de teflon, sau fierte în coajă, de dimineață, salatele de legume crude și de/cu verdețuri, legumele gratinate sau gătite la abur, orezul simplu sau pilaful, pastele, cu el putem face o maioneză specială, piureul de grâu/cereale, plăcintele de verdețuri (de spanac, de praz, de varză) și poate fi un sos minunat pentru peștele saramură, la cuptor sau la abur.

În rețetarele Maeștrilor Înaltei Bucătării am găsit o idee de ulei aromat cu lămâie și usturoi: punem trei lămâi potrivite, bine spălate și bine zvântate, în care înfigem câte trei cuișoare și 5-6 căței de usturoi într-un borcan și turnăm un litru de ulei de măsline. Bineînțeles punem capacul și lăsăm borcanul trei zile într-un loc întunecos și răcoros.

Scoatem apoi lămâile, cuișoarele și usturoiul și păstrăm uleiul în frigider. Îl folosim așa cum îl folosim și pe cel despre care am vorbit mai sus.

Iată și un remediu/sos cu ulei de măsline și usturoi:

Punem într-un borcan 250 de grame de usturoi curățat și tăiat mărunt și-l acoperim cu ulei de măsline. Îi punem capacul, îl agităm și-l lăsăm 2-3 zile la macerat în cămară, unde nu-i cald, nu-i frig !

După aceea îl strecurăm printr-un tifon curat și păstrăm doar uleiul într-o sticlă pe care o punem în frigider.

Turnăm din el peste salate de rădăcini sau de verdețuri sau peste legume calde, dar la fel de bine îl putem folosi ca remediu, unul excelent de altfel ! Cum ? Luăm de la câteva picături până la o linguriță sau două de 3-4 ori pe zi. La ce ne ajută ?

Ne ajută să ne protejăm inima, creierul, ne protejază de îngrășare, de creșterea colesterolului, a trigliceridelor și, mai ales, de scleroză.

ULEI CU USTUROI 1

La fel ne putem prepara oțet cu usturoi și arome.

Iată și un sos special: amestecăm într-un bol 125 ml de ulei de măsline, trei linguri de suc de lămâie, doi căței de usturoi pisați și o jumătate de linguriță de oregano uscat (poate fi cimbru, salvie, mentă sau orice altă iarbă a Afroditei) împreună cu un praf de sare. Se păstrează în frigider și se scaldă în el mai ales salatele de crudități.

VINEGRETĂ CU USTUROI

Și, iarăși, așa cum obișnuiesc să mănânce pâinea cu usturoi, aproape cea de toate zilele, mediteraneenii obișnuiesc să mănânce și nelipsitul… unt cu usturoi și verdețuri.

Iată cum se pregătește:

250 de grame de unt la temperatura camerei se frământă cu o lingură de usturoi pisat, o lingură de ulei de măsline, o lingură de coajă de lămâie verde rasă fin (bine spălată), o lingură de suc de lămâie verde, o legătură de pătrunjel tocată mărunt. Când untul s-a amestecat bine cu toate, îl punem pe o folie alimentară și formăm un … salam ! Îl punem în congelator și tăiem felii fie pentru tartinele de la micul dejun, fie pentru a-l pune peste cartofii, conopida, brocoli gătite la abur sau peste tot de doriți să aibă gustul … unui sărut !

UNT CU USTUROI 1

UNT CU USTUROI 2

Putem să ne facem un … salam de unt cu verdețuri de Provența (cimbru, cimbrişor, maghiran, oregano, rosmarin, busuioc, asmăţui, tarhon, salvie, dafin şi fenicul) ca acesta:

UNT CU USTUROI 3

Și, dacă tot am pomenit de superba Provence, trebuie neapărat să pomenim și de vestita supă provensală de usturoi aigo boulido, felul principal la cina tradițională, unde se unește toată familia, din Ajunul Crăciunului, pe 24 decembrie, înainte de a merge la Mesa de Crăciun.

Aigo boulido, adică Apa fiartă, sau, Fiertura… se face astfel:

Se freacă cu usturoi proaspăt câteva felii sau bucăți de pâine, se acoperă cu un strat subțire de ulei de măsline și peste ele se toarnă … apa în care a fiert, până la primele clocote, salvia (două crenguțe de salvie sau o mână de frunze la un litru de apă).

Astăzi această supă din Ajunul Crăciunului se mănâncă, mai degrabă, după sărbători, ca o supă ușoară. De altfel, un proverb provensal spune: L’aigo boulido sauvo la vido, adică fiertura care salvează viața.

Aceasta este rețeta tradițională, adevăratul aigo boulido care salvează viața, pentru că, între timp, s-au născut mai multe variante: cu ou bătut, cu omletă, cu ochiuri, cu frunze de dafin, cimbrișor și cuișoare (unul sau două) dar și foarte greșita variantă în care usturoiul se fierbe cu salvia 10-15 minute, variantă pe care Maeștrii Înaltei Bucătării n-o vor recomanda niciodată !

 SUPĂ DE SALVIE CU USTUROI

Tot provensală este și maioneza/sosul de usturoi (aïoli): se freacă puțin câte puțin usturoiul, pisat foarte fin cu sare, cu uleiul de măsline, până se leagă.

Aïoli este sosul tradițional/mujdeiul provensal (adorat însă și în Valencia și Catalonia, în Italia și în toată Franța meridională !) pentru toate felurile de pește marin cu legume, supele de pește sau de fructe de mare, sau pentru tocana/tocănițele de carne cu legume, și, nu în ultimul rând pentru felurile de miel.

Cuvântul vine din provensală, din unirea lui ai, usturoi, cu oli, ulei.

Francezii au transformat acest sos de usturoi cu ulei/un mujdei fără apă, în maioneză propriu-zisă: ei freacă puțin două gălbenușuri de ou crude cu 12 căței de usturoi pisați foarte fin, cu un praf de sare și toarnă peste ele, puțin câte puțin și încontinuu, uleiul de măsline, cam un sfert de litru (aceasta fiind o rețetă pentru 6 persoane).

aïoli tradiționalaïoli tradițional

Există însă și aïoli cu cartofi fierți sau copți în coajă:

aioli cu cartofi copțiaïoli cu cartofi copți/fierți în coajă

 … sau aïoli cu miez de pâine înmuiată în apă:

aioli cu miez de pâineaïoli cu miez de pâine

 … adică ceea ce grecii au numit skordaliá (σκορδαλιά) sau … aliada, adică usturoiada, o cremă din usturoi pisat și frecat cu nuci sau migdale, ulei de măsline (și, uneori, oțet sau zeamă de lămîie), miez de pâine înmuiat în apă sau cartofi fierți în coajă, un sos care însoțește în insulele grecești codul și orice pește marin prăjit, legumele gratinate sau prăjite, mai ales vinetele și dovleceii sau legumele fierte/coapte, pe post de unt, și, în orașele grecești, mielul lemonat (mielul la cuptor, cu lămâie). Iată cum o prepară ei într-o variantă fără nuci sau migdale, mai sănătoasă:

1.skordaliá cu miez de pâine: pisăm într-un mojar sau într-o piuliță, cu un pisălog numai de lemn, 8 căței de usturoi cu sare (și, recomandat cu cimbru și/sau pătrunjel, mărar sau orice altă iarbă înmiresmată sau mirodenie, de pildă un cuișor). Adăugăm miezul scos dintr-o pâine de ieri, înmuiat în apă (cu 3 linguri de oțet, opțional) și bine scurs, și turnăm puțin câte puțin uleiul de măsline, continuu , până avem un sos untos. Se poate însoți cu măsline.

SKORDALIA 1

 SKORDALIA 2

2. skordaliá cu cartofi: procedăm la fel ca la scordaleaua cu pâine, doar că înlocuim pâinea cu cartofi fierți sau copți în coajă, desigur, curățați de coajă.

SKORDALIA 3

Și, dacă tot suntem la sosurile de usturoi, trebuie neapărat să pomenim de sosul grecesc cu iaurt, castraveți proaspeți și ierburi, tzatziki (τζατζίκι, în gr., din turcă, cacik), care este, de fapt, sosul oriental cu iaurt și mentă/ierburi aromatice al păstorilor din stepele Asiei Centrale. De altfel numele lui turcesc, un împrumut, se pare, din armeană, înseamnă „(sosul) aromat”.

Grecii îl fac în felul următor:

Amestecă bine într-un bol un kg de iaurt gras (cel mai bine, făcut în casă din lapte de capră) cu doi castraveți dați pe răzătoare și storși bine de tot de zeamă, cu patru căței de usturoi zdrobiți în piuliță cu puțină sare și pătrunjel sau mărar tăiat mărunt (mentă, dacă e să urmăm rețeta originală, orientală), ulei de măsline turnat puțin câte puțin (o ceașcă) și o linguriță de oțet alb sau de zeamă de lămâie (de preferat !).  Îl garnisesc cu câteva măsline.
Grecii mănâncă tzatziki, după tradiție, în Joia Grasă din săptămâna lăsatului sec de carne, a doua săptămână a Carnavalului de primăvară, când în întreaga Grecie/ și, de altfel, și în multe părți din Europa, se taie foarte mulți porci (un fel de Ignat de primăvară) și când rostul lui este să facă mai ușor mistuibile cărnurile și toate minunățiile porcului din săptămâna lăsatului de sec de carne înaintea Postului Paștelui.

SKORDALIA 4

Fără usturoi nici nu există porcul de Crăciun în Europa și nu numai pentru gustul dumnezeiesc pe care usturoiul și-l lasă în porcării, adică în „ale porcului”, ci pentru că focul subtil al usturoiului conservă, alături de sare, desăvârșit, așa cum o făcea și acum mii de ani, carnea acestei jertfe pe care o aduceau cei vechi Marii Mame/Gliei, la solstițiul de iarnă, așteptând de la ea să pornească opera de reînviere, de renaștere a lumii/naturii și să binecuvânteze cu prosperitate/belșug și fecunditate anul cel nou.

Iată o rețetă a grecilor din Macedonia marelui Alexandru, cuceritorul Asiei:

Fierbem într-o cratiță bucățele de porc (un kg) până se înmoaie și le stingem cu vin alb (un pahar). Punem apoi peste ele rondele de praz (2 kg), 10 prune fără sâmburi și le mai fierbem până se fac. După ce stingem focul, turnăm un mujdei de usturoi cu sare, oregano, cimbru și ulei și amestecăm până ce se pătrunde de mujdei și ultima rondeluță de praz.

Grecii spun că este o mâncare de sărbătoare și poate fi foarte bine un fel la masa de Crăciun.

PORC CU PRAZ

Și dacă am pomenit această rețetă țărănească de porc cu praz pentru Crăciun, recomandăm pentru masa de Anul Nou o piftie de pește care ar putea înlocui aspicul/piftia și toba de porc:

Poate fi din crap sau din știucă de Dunăre, din somn sau din șalău.

Mai întâi, peștele pe care-l alegem se spală bine și se taie în bucăți, nu mari, nu mici, pe care le sărăm și le lăsăm cam 3 ore. Facem o supă de zarzavat: 2-3 morcovi, două rădăcini de pătrunjel potrivite, o țelină mijlocie și o ceapă, toate tăiate rondele. Simbolul prin excelență al Anului Nou este cercul !

Adăugăm două frunze de dafin, câteva boabe de ienibahar și două cuișoare.

Când vedem că zarzavatul a fiert, dăm drumul în supă bucăților de pește și, desigur, capului bine spălat și cu operculele și osul amar scoase.

Când a fiert și peștele, scoatem legumele și scoatem și peștele într-un castron și mai lăsăm supa să scadă puțin. Între timp, cu două furculițe, scoatem oasele și pielea și rupem carnea în bucăți mici sau potrivite.

După de supa a scăzut destul, o amestecăm, mai degrabă caldă, decât fierbinte, cu usturoi pisat împreună cu sare, foarte puțin cimbru și pătrunjel, și turnăm din ea în boluri, mai întâi puțină, și peste zeama devenită mujdei punem și peștele bucățele și rondelele de legume. Turnăm restul de supă-mujdei și lăsăm bolurile să se răcească. Piftia se păstrează în frigider.

O variantă a acestei rețete este să fierbeți peștele în apa parfumată doar cu câteva condimente/ierburi aromatice, adică să-l faceți rasol, un rasol a cărui zeamă se amestecă cu usturoi și care va deveni o piftie clară și esențialmente … de pește !

 PIFTIE DE PEȘTE 1

PIFTIE DE PEȘTE 2

Avertisment, insistăm: usturoiul se zdrobește doar în piulița de lemn sau în mojarul de piatră de bună calitate (din care nu sar așchii !) și numai cu pisălogul de lemn, nu cu aparete de plastic sau cu zdrobitoare de metal !. NU se dă pe răzătoare și nu se atinge de metal.

CULESUL USTUROIULUI

Culesul usturoiului, Tacuinum sanitatis

Desigur că ne putem inventa propriile noastre rețete, simple și foarte sănătoase, cu usturoi: creme de brânză veche și tare, cașcavaluri sau brânzeturi moi cu ierburi și mirodenii, plăcinte și piureuri de legume, piureuri de cereale, salate de crudități cu/ sau și de verdețuri, sosuri de tot felul (de ex. sosul cu praz, lămâie și măsline), condimentate cu ierburile care ne plac și care ni se potrivesc și, mai ales, propriul nostru mujdei de usturoi (de pildă, cu salvie, cu pătrunjel, cu mărar, cu tarhon, cu oregano, cu scorțișoară, sau/cu un cuișor, ienibahar, nucșoară sau vanilie).

Mujdeiul este un sos esențial și are un secret: cățeii se zdrobesc neapărat împreună cu sarea și cu ierburile/mirodeniile pe care le alegem într-o anume zi.

Maestrul nostru, usturoiul, ne va învăța singur ce să facem cu el.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

_