Nuntă, simbolic vorbind, înseamnă inițiere. Cununie înseamnă hierogamie, iar căsătorie, solidaritate. Cel puțin asta pare să spună povestea acestor cuvinte străvechi.
NUNTA – CEREMONIA VĂLULUI
În limba strămoșilor noștri indo-europeni exista un proto-cuvânt, *sneubh-: a nunti, a (se) căsători.
Ne interesează pentru că el e strămoșul lui nubo, nubere, nupsi, nuptum din latină: a se mărita…
… și nubo care ne interesează pentru că, din el, s-au născut, tot în latină: nupta: soție, nuptus: vălul de nuntă, și, mai ales, nuptiae… nunta (nuptiae a devenit nuntă în română !).
Nuptiae, adică un plural în care se cuprind toate serbările, ceremoniile și ritualurile/ obiceirile de nuntă.
Gândindu-ne că nubo însemna și a (se) acoperi și că este, foarte probabil, înrudit cu nubes (norul adică „cel care învăluie, acoperă cerul cu un văl”) e firesc să presupunem că, în indo-europeană, primul sens al lui *sneubh- a fost acela de a acoperi, a învălui/înveli și că, mai târziu, a apărut și un al doilea sens: a (se) căsători, de la obiceiul străvechi ca mirii să fie acoperiți cu un văl.
De ce văl ?
Pentru că vălul (azi îi spunem voalul de mireasă) este, din totdeauna, un semn al inițierii, al dedicării/închinării și, deopotrivă, al protecției divine.
Preoții (sacerdoții, augurii) purtau văl. Și, ce altceva este, de pildă, camilafca preoților ortodocși sau șalul de rugăciune al evreilor, decât vălul inițiatului și al devotului ce slujejște divinității, ocrotit de ea ?
Sau, ce altceva este șalul purtat de bărbații arabi, decât semnul totalei lor supuneri față de Allah ?
În treacăt, să spunem că marama noastră este tot un văl.
La început amândoi mirii aveau capul acoperit cu văl, ca semn că participau la un mister (și nu întâmplător azi îi spunem taină a cununiei),un mister ce avea să le aducă inițierea, cunoașterea/ descoperirea tainelor vieții și trecerea la o altă stare.
Cu timpul, doar mireasa a ajuns să poarte văl…
… un văl care nu mai e atât un semn al inițiatului, cât un simbol al devoțiunii și al supunerii ei față de soț sau față de orice bărbat…
… cum este, de altfel, vălul pe care-l purtau femeile în antichitate și cel pe care-l mai poartă, de pildă, femeile arabe sau hinduse.
Așadar, putem spune că nunta este o ceremonie a … vălului, vălul pe care-l poartă la cununie dar care i se scoate acasă, înainte de a intra în dormitorul nupțial.
Nu în ultimul rând, voalul mai înseamnă și virginitatea miresei,iar scoaterea lui, renunțarea la virginitate.
Iată câteva scene de nuntă pictate pe vasele antice grecești (de obicei pe cupa numită skyfos/σκύφος sau pe caseta cu bijuterii sau cosmetice numită pyxix/πυξίς, dar, mai ales, pe vasul de nuntă: gamikos levis/γαμικός λέβης)…
… scene în care mireasa apare acoperită cu văl:
Pregătirea miresei, vas grecesc din Sicilia, 330-320 î. Hr. Muzeul Pușkin, Moscova, Rusia
Alai nupțial: aducerea miresei acasă la mire, pyxis, perioada arhaică, Grecia, 440-430 î. Hr. De observat că ambii miri au cununi
Nunta lui Thetis cu Peleu (1), pyxidă ateniană, perioada arhaică, 470-460 î. Hr., Luvru, Paris. De observat că mireasa are văl și coroană.
Nunta lui Thetis cu Peleu (2), pyxidă ateniană, perioada arhaică, 470-460 î. Hr., Luvru, Paris
Nunta lui Thetis cu Peleu (3), pyxidă ateniană, perioada arhaică, 470-460 î. Hr., Luvru, Paris
Nunta lui Thetis cu Peleu, întreaga scena desfășurată
Aducerea miresei în casa mirelui, vas grecesc/skyfos, aprox. 580 î. Hr.
Aducerea miresei acasă la mire. Mirii sunt așezați spate-n spate.Vas attic, 550 î. Hr., Metropolitan Museum of Art, New York, SUA
Vas de nuntă, aprox. 430-420 î. Hr., Metropolitan Museum of Art, New York, SUA (1)
Vas de nuntă, aprox. 430-420 î. Hr., Metropolitan Museum of Art, New York, SUA (2)
Detaliu: pregătirea băii miresei înaintea nunții, prezentarea darurilor pentru mireasă.
Și, iată câteva scene de nuntă din Roma antică:
1.Pregătirea miresei
Vila Misteriilor, Pompei. De observat nodul lui Hercule cu care este încinsă tunica și Eros ascuns după o coloană
Inel din epoca elenistică cu nodul lui Hercule
Lămurire: tunica miresei, veșmântul cel mai de dedesubt, era strânsă cu un cordon de lână înnodat de două ori: cingulum herculeum, de fapt, cingătoarea virginală; dublul nod se chema nodus herculeus, nodul lui Hercule.
2.Unirea mâinilor (dextrarum junctio) gest ce simbolizează încheierea căsătoriei:
Miri unindu-și mâinile, îmbrățișați de pronuba (doamna de onoare a miresei). Sarcofag roman, Museo di Capodimonte, Italia
Mirele ține în mâna stângă contractul de căsătorie iar mireasa rostește formula ce consfințea căsătoria: Ubi tu Gaius, ego Gaia, mai pe românește: unde ești tu Ioane, acolo sunt și eu, Ioana.
O formulă ce amintește de perechea primordială, mai precis de perechea divină primordială, Zeul și Zeița (în cazul romanilor, Iuppiter și Iunona) pentru că o nuntă nu este altceva decât repetarea nunții divine, a hierogamiei, a unirii zeului Cer cu zeița Glie.
De aceea și Gaia. Gaia este numele simbolic și generic al femeii, considerată o fiică a Geei, adică a Mamei Glii (Geea este o latinizare a lui Γαῖα/Gaia sau Geea, Glia; din ghi/γή s-a format în greacă cuvântul ghyni/γύνη, femeie).
Ghi/γῆ sau ghea/γαῖα înseamnă în elină: glie, pământ/tăria despărțită de cer și de mare, țară, ținut, lume, univers, și, scris cu majusculă Γαῖα/ Γῆ/Ghea/Ghi, o numește pe Marea Mamă, Glia, soața Cerului/Uranus (pe care romanii au împrumutat-o ca Geea).
Miri cu văl de nuntă
Miri unindu-și mâinile. Boltirea togii miresei în dreptul pântecelui sugerează nodul lui Hercule. Sarcofagul Dioscurilor, sec. IV. Musée de l’Arles et de la Provence, Franța
Iason și Medeea, unindu-și mâinile. Sarcofag roman de la sf. Sec. I, d. Hr., după J.-C. Boncompagni, Colecția Ludovisi, Italia
Vălul de nuntă la romani era portocaliu, de culoarea flăcării, în armonie cu torțele, de altfel se și numea flammeum, de la flamma, flacără și că mireasa purta cununa (de obicei din maghiran și verbină, pe timpul lui Caesar și Augustus și, mai târziu, din mirt și flori de portocal) peste văl.
Să mai spunem că nuptiae a devenit noces în franceză, nupcias în spaniolă, catalană și portugheză, nozze în italiană, nozzi în siciliană, nuntas sau nunsas în sardă, nonza în corsicană, nossas în provensală și noço (novoço, nouço sau noupce) în occitană.
Alte nume interesante ale nunții:
– boda, în spaniolă, voda în galego și bodas în portugheză, toate provenind din vota, în latină, jurăminte, sau
– hochzeit, în germană, adică: timpul înalt, solemn, vremea de sărbătoare
– wedding, în engleză, adică aducerea miresei.
CUNUNIA – CEREMONIA CUNUNII
Dacă nunta era o ceremonie a… vălului, atunci cununia era o ceremonie a … cununei.
Și, dacă la început amândoi mirii purtau cunună, astăzi, așa cum s-a întâmplat și cu vălul, cununa a devenit doar o podoabă a miresei.
O amintire a acelor vremuri sunt cununiile (de fapt, cununile !) pe care le pune pe capul mirilor preotul, la biserică, în momentul cel mai important al… cununiei.
De ce cunună ?
Pentru că cununa, ca și vălul, este tot un simbol: al veșniciei/nemuririi, dar și al grației divine.
Nu întâmplător se vorbește despre înrudirea dintre korona (κορώνα) din greaca veche, care însemna orice obiect curbat, și radicalul semitic al strălucirii și al divinității, krn…
… care, în ebraică, de pildă, a devenit keren (קֶרֶן): corn, rază, strălucire sau slavă…
… lucru care ne arată de ce coarnele, în iconografia Orientului Mijlociu, sunt un simbol al divinității.
Să mai spunem că, korona a intrat în latină: corona, și, de aici, în toate limbile romanice, dar și în engleză: crown…
… și că, în română, cunună și coroană sunt,de fapt,unul și același cuvânt: corona moștenită din latină…
… dar și că a cununa vine din coronare pe care, de asemenea, l-am moștenit din latină.
Cât despre cununie, el s-a format în română din cunună.
De fapt, cununa este o epifanie a soarelui. Cercul ei înseamnă tot ce înseamnă mersul lui perpetuu: timpul nesfârșit (ciclul naștere-renaștere) și, de aici, viața eternă/nemurirea, perfecțiunea divină, împlinirea, deplinătatea și prosperitatea.
În vechea Grecie erau înfățișați cu cunună pe cap…
… zeii și reprezentanții lor pe pământ, regii și sacerdoții, adică unșii (de altfel așa s-a și născut coroana regală – soarele cu raze – care nu este altceva decât cununa… unsului, a reprezentantului lui Dumnezeu în lume și simbolul puterii absolute cu care a fost investit)…
… inițiații, ca semn al biruinței lor asupra morții și al dobândirii nemuririi…
… dar și morții, tot ca semn al biruinței lor asupra morții și ca o promisiune a renașterii/învierii (așa s-a născut, de altfel, și coroana funerară) …
… și, nu în ultimul rând, participanții la sărbători, la banchete și atleții, ca unii care arătau astfel că se dedică, se închină pe ei înșiși, jertfele și, în cazul atleților, lupta lor, zeilor.
De ce purtau mirii cunună ?
În primul rând pentru că cununa era promisiunea unei vieți desăvârșite împreună, lungi, îmbelșugate, strălucitoare … și…
… în al doilea rând, ca unirea lor să fie binecuvântată și ocrotită de zei.
Și, poate nu în ultimul rând pentru că, orice nuntă fiind repetarea unei hierogamii, mirele este împărat sau rege și mireasa împărăteasă sau regină.
Iată câteva imagini cu scene de nuntă de pe vase grecești antice, în care apar miri purtând cunună:
Mire conducând mireasa acasă. Eroși înaripați ating cununa miresei ca s-o facă să fie seducătoare
Doamna de onoare a miresei (nimfevtria) îi așează o coroană pe cap și un eros îi pune două cununi probabil de mirt, în timp ce alte femei aduc darurile miresei; aprox. 430-420 î. Hr. Muzeul Național Arheologic, Atena
Miri încadrați de eroși. Eros-ul mirelui îi întinde o cunună ca să fie pasional și iscusit în arta iubirii.
CĂSĂTORIA – O ALIANȚĂ A SOȚILOR
Cuvântul căsătorie nu se referă la sărbătoarea mirilor, la actul sacru/religios al unirii lor în fața zeilor sau a lui Dumnezeu, așa cum se întâmplă cu nuntă sau cununie, ci la faptul că mirii vor întemeia împreună o familie și „vor ridica o casă”…
… așa cum se spune și într-o orație de nuntă românească:
Busuioc verde pă masă,
Rămâi, maică, sănătoasă.
Că eu mă duc să-m’ fac casă;
Busuioc verde sclipos,
Rămâi, taică, sănătos,
Că eu mă duc să-m’ fac rost…
În latina clasică, casa, cuvânt pe care l-au moștenit toate limbile romanice însemna: colibă, bordei, baracă militară, proprietate la țară sau pământ, așadar, o locuință mai mult decât modestă !
De ce, atunci căsătorie s-a numit de la casă ?
Pentru că, în latina creștină, casa nu mai însemna o … cocioabă, ci ajunsese să-l concureze și apoi să-l înlocuiască pe domus (=casă în latina clasică) care a devenit … doar domul, adică casa impunătoare a Domnului, catedrala.
În română, căsătorie s-a format din căsător, adică soț, în limba veche…
… iar căsnicie, din casnic, adică al casei.
Spre deosebire de nuntă și de cununie care există doar în română, căsătorie există doar în română și în limbile iberice: casamiento, spaniolă; casamento, portugheză; casamento, gallego; casament, catalană…
 |
|
Casă țărănească. Boinești – Țara Oașului, Maramureș. 1938 Foto: Kurt Hielscher
|
MIRE – MIREASĂ, SOȚ-SOȚIE, BĂRBAT – NEVASTĂ
1.mire – mireasă
Cuvântul mire există doar în română și din el s-a format perechea lui, mireasă.
Nu știm de unde vine, dar unii lingviști presupun că mirele este miles, soldatul roman care era o partidă bună în Dacia romanizată.
Ar putea, însă, fi un cuvât de substrat, provenit din radicalul indo-european *meryo– = tânăr, tânără …
… radical care, în latină, l-a dat pe maritus ( = tânăr soț, adică un bărbat care a dobândit o femeie, însurat cum am spune azi)…
… maritus din care s-a născut verbul marito, maritare (= a căsători, a împerechea, devenit în română, a (se) mărita).
Să spunem că maritus a devenit în română mărit (= mire și soț), un cuvânt ce nu se folosește în limba modernă… marito în italiană, marido în spaniolă; mari în franceză…
… că maritare a devenit în limbile romanice: marier, franceză; maritare, italiană; maridar, spaniolă și portugheză și marry în engleză…
… și că din participiul perfect al lui maritare, maritatus, s-a născut în latina populară *maritaticum (=căsătorie) care a devenit în limbile romanice: mariage, franceză; maridaje, spaniolă; maritaggio, italiană și siciliană; și în engleză marriage.
Interesant este că, în toate aceste limbi, s-a păstrat și celălalt sens pe care-l avea în latină maritare, acela de a împerechea, devenit a combina… pentru că, de pildă, se vorbește despre mariajul dintre roșie și busuioc, sau se spune: … „comment choisir un fromage qui se marie parfaitement avec un vin” (cum să alegi brânza care se potrivește perfect cu un vin) sau „en el maridaje entre vino y comida no existen reglas fijas…” (în potrivirea/combinarea unui vin cu mâncarea nu există reguli fixe)… etc.
Si, să mai adăugăm că mire, mireasă (dar și soț, soție) se spune époux, épouse în franceză; sposo, sposa în italiană; esposo, esposa în spaniolă, gallego și portugheză, toate avându-și originea în sponsus, logodnic, în latină…
… și că în spaniolă, mire și mireasă se spune și novio și novia, adică cei proaspăt căsătoriți: în latină mireasa se numea nova nupta.
O cupă a mirilor, Gumelnița, descoperită în com. Sultana, România (4600-3900 î. Hr.)
Îndrăgostiții sau mirii de la Gumelnița – poate un ex voto de nuntă (mil. V î. Hr.). Muzeul Arheologic din Oltenița, România
2.soț – soție
Dacă mirii nu sunt altceva, în limbile indo-europene cel puțin, decât perechea de tineri nubili care se căsătoresc …
… soții sunt deja perechea de „asociați” sau „aliați”, dacă ne gândim că soț (din care s-a format soție) vine din socius care însemna în latină: asociat, tovarăș, aliat (de văzut și socia: tovarășă, soață, dar și adj. socius: asociat, părtaș, comun; conjugal/nupțial).
Literalmente, soțul și soția sunt „cei care se urmează unul pe altul”, „partenerii” sau „cei strâns legați unul de celălalt”, având în vedere că socius vine din radicalul indo-european *sekw- = a urma, a veni după, a (se) atașa, a (se) lega de.
Iarăși, socius a devenit soț numai în română și în nici o altă limbă romanică.
Cât despre a (se) însura, este posibil să vină din *inuxorare, din latina târzie, adică: a-și lua soție (uxor însemna soție în latina clasică, iar uxoratus, însurat, iar a se însura se spunea uxorem ducere, adică a-și aduce acasă soție, nevastă).
Iar ursitul, el vine din verbul a ursi (împrumutat de noi din neogreacă: orizo/ορίζω = a stabili, a hotărî, a fixa).
Și menitul, dacă ne gândim că a meni, un cuvânt împrumutat din slavă (мѣнити / meniti: a gândi, a rosti) își are originea în radicalul ie *men- = a gândi; minte, spirit… putem spune că el este „cel ales” „cel destinat de mintea divină/spiritul divin”, adică de providență, cum am spune azi, de Dumnezeu.
Iată câteva reprezentări simbolice/stilizate ale soților și ale căsătoriei, văzută din cele mai vechi timpuri ca o hierogamie, o nuntă sacră între Marea Zeiță și Marele Zeu:
Gânditorul de la Hamangia și perechea sa, Muzeul National de Istorie a Romaniei
Zeul și Zeița sau Hierogamia, Vădastra (Crușovu), România (aprox. 5.000 – 4.500 î. d.H.), Muzeul Național de Istorie București
Vas dublu de ceremonie/votiv ?, Cucuteni (Vorniceni, 4100-3800 î.Hr.) Muzeul Județean Botoșani
Vas dublu de ceremonie (Ghelăiești-Cucuteni B)
Vas dublu de ceremonie, 4250-3850 î. Hr., Museum of Russian Art, Ucraina
… și două viziuni despre cum își închipuiau misterioșii locuitori ai Etruriei că vor petrece doi soți iubiți în lumea de dincolo, într-o eternă beatitudine:
Sarcofagul soților (1), ultimul sfert al sec. al VI-lea î. Hr., descoperit la Cerveteri, Italia. Muzeul Luvru, Paris, Franța
Sarcofagul soților (2)
Sarcofagul soților, detaliu
Sarcofagul soților
Sarcofagul soților
Sarcofagul soților, ultimul sfert al sec. al VI-lea î. Hr., descoperit la Cerveteri, Italia. Muzeul Național Etrusc, Villa Giulia, Roma
3.Bărbat – femeie – muiere – nevastă
Soț și soție au câteva sinonime: bărbat pt. soț și femeie, muiere și nevastă, pentru soție.
Romanii au găsit în Dacia bărbați bărboși și tot repetau vir barbatus, adică bărbatul cu barbă. Așa s-a născut în română cuvântul bărbat: vir (bărbat în latină) a fost uitat cu timpul și a rămas doar barbatus care a încetat să mai însemne bărbos, căpătând sensul lui vir, acela de bărbat.
Femeia, în română, are o poveste interesantă: este deformarea lui familia, care, în latină, numea familia, adică totalitatea locuitorilor dintr-o casă, cu scalvi cu tot (famulus era locuitorul unei case, apoi sclav, servitor, venind din radicalul ie *dhe-= a pune, a așeza, a stabili, a pune temelia unei așezări/ case).
Spre deosebire de română, în aromână femeie se spune feamină, iar în franceză femme și ambele vin din latinescul femina care, la rându-i, vine din rădăcina ie *dhē(i)- = a suge.
Așadar femeia este „cea care alăptează, dă să sugă” și „cea care hrănește” … pe filius sau pe filia (fiul sau fiica), pe fetus sau pe feta (fătul/pruncul,fata)… cuvinte pe care le-am moștenit din latină.
Să mai spunem că femina este rudă cu fecundus, fecund; fertil, dar și cu felix, care a devenit în română ferice și care însemna prosper, îmbelșugat.
În spaniolă femina a devenit hembra, adică femelă.
Italienii spun pentru femeie donna, de la domina, stăpâna unui… domus, adică a unei case.
Iar muiere și mul’eare din aromână vin din mulier.
Mulier în latină era femeia măritată, soția. Radicalul indo-european din care se trage este *mel- = a măcina, a pisa, din care vin și mola și malleus care au dat în românănește moară și maiul de pisat. Așadar, pentru strămoșii noștri indo-europeni, soția era cea care trebuia să macine boabele, să facă făină și, bineînțeles, să coacă pâinea. În spaniolă mulier a devenit mujer: femeie, soție și în italiană moglie, soție.
De altfel, o arată și bride din engleză și Braut din germană care, ambele înseamnă mireasă, dar și bru din franceză, noră: toate trei provin din radicalul indo-european *bh(e)reu-/ bh(e)ru- = a găti, a fierbe, a face supă și, desigur, pâine. De altfel, ferveo din latină, devenit în română a fierbe, este tot un descendent al lui *bh(e)reu-/ bh(e)ru-.
Dacă femeie și muiere sunt două respectabile nume, primul al stăpânei casei, și al doilea al stăpânei bucătăriei, nume moștenite din latină, nevasta, care este un slavism, era femeia condusă, adusă în casa soțului.
Nevesta (невеста în rusă și невѣста în slava veche) însemna mireasă.
Este rudă cu vadhū́, mireasă, din sanscrită și se trage din rădăcina ie *wedh- = a conduce, a duce acasă; a (se) căsători (de unde și wed și wedding în engleză) …
… nu direct, însă, ci prin verbul vedo, vesti din slava veche: a duce, a conduce, a lua în căsătorie … verb din care s-a format… nevesta/ невеста.
Pe nevastă îl au și aromânii: nveastă: nevastă și mireasă.
Cât despre noră și ginere, socru și soacră, să spunem că nurus, gener, socer și socra (în limba clasică socrus) din latină au devenit în română noră, ginere, socru și soacră…
Iar perechea cuscru–cuscră vine din consoc(e)rum și, probabil, consocra care, în latină, însemnau același lucru ca în română…
Interesantă este povestea lui nun/naș. Avem în română perechile naș–nașă/nun-nună.
Naș s-a format în română din nun și sufixul -aș, nun fiind transformarea lui nonnus din latina târzie, creștină, pe care l-am moștenit.
Nonnus și nonna sunt străvechi, ca mama și tata. Latina creștină i-a răspândit în toată lumea romanizată cu sensul de călugăr, părinte, unchi sau tutore, respectiv maică și mătușă, cu alte cuvinte, cineva care este un al doilea tată și o a doua mamă.
De fapt, nonnus este masculinul lui nana din indo-europeană. Nana este un cuvânt născut în limbajul copiilor care s-ar putea traduce cu mami, tanti sau buni. De fapt, era o femeie din familie sau venită în familie care putea fi o doică, o mătușă, o vară, o bunică, adică a doua mamă !
În greaca veche existau nanna/ninni, νάννα/νίννη: mătușă, tanti și nennos/νέννος, unchi, iar în albaneză nanë, mami, o adresare atât pentru mamă cât și pentru doică.
Putem traduce nona și nonnus ca: mami, tanti, buni și, respectiv tati și… nenea (care este un alt urmaș direct al lui nonnus !).
În italiană nonna și nonnus sunt bunicul și bunica.
Așadar, nuna și nunul sunt al doilea rând de părinți ai mirilor, o a doua „mămică” și un al doilea „tătic” și cei care vor avea tot atâta grijă de finii lor câtă ar fi avut și proprii lor părinți.
De altfel, *filianus, devenit fin în română, chiar asta însemna în latina târzie, fiu de-al doilea.
Pat nupțial, perioada elenistică, Muzeul Luvru, Paris, Franța
Am ales să încheiem cu un epitalam al lui Catul (62) pe care l-am tradus în stilul orației românești de nuntă.
Un epitalam este un cântec nupțial (în gr. epithalamios (imnos)/επιθαλάμιος (ύμνος) sau simplu epithalamion/επιθαλάμιον, de la thalamos/θάλαμος, iatacul mirilor) pe care-l cântau tinerele prietene, încă nenuntite, ale miresei, după ce mirii intrau în dormitorul conjugal.
Feciorii:
Sculați feciori, iată, Luceafărul se-arată.
În Olimp cu torța-i luminează-ndată.
Mult l-am așteptat și mult am așteptat și astă zi !
Vrema-i să vă sculați de la aste mese. Lăsați bucatele alese.
Iată mireasa, să-i cântăm Hymeneul, zi !
O, Hymen, Hymeneu, vino o, Hymen, Hymeneu.
Fecioarele:
Văzutu-i-ați, fetelor, pe ăști feciori curați ?
Sculați și la-ntrecere cu ei vă luați !
Iată, se-aprinse a nopții mare stea
și ei, văzut-ați ce mai saltă, ce porniți sunt a juca ?
Și nu-n zadar cântă și joacă,
cântul și jocul lor, de-i bun, ne-ntreacă !
O, Hymen, Hymeneu, vino o, Hymen, Hymeneu.
Feciorii:
Cununa, fârtați, nu-i a noastră încă. Le vedeți pe fete ?
Știu pe de rost toate cântările, de mult ce le-au cântat.
Și nu-n zadar le-au învățat, că multe au ele să ne învețe.
Și nici nu-i de mirare ! Zi și noapte mintea tot la cântări le-a stat,
Pe când a noastră minte cată-ntr-o parte, urechile în alta.
Ne plecăm, căci biruința iubește strădania înaltă.
La cântare mintea să vă fie măcar de-acum-nainte
să le răspundem fetelor ce-încep să cânte !
O, Hymen, Hymeneu, vino o, Hymen, Hymeneu.
Fecioarele:
Tu, a nopții mare stea, Luceafăr, ce foc mai nemilos din cer coboară
decât văpaia-ți ce-o smulge pe copilă din ale mamei brațe ? Iară,
doar ție ți-e dat să iei copila de la pieptul mamei ce încă ar vrea s-o țină
și feciorului aprins de patimă s-o dai, nevinovată și fragilă ?
Nu ești tu mai crud decât dușmanii ce pradă o cetate fără milă ?
O, Hymen, Hymeneu, vino o, Hymen, Hymeneu.
Feciorii:
Tu, a nopții stea, Luceafăr, ce foc mai vesel strălucește în cer, decât lumina-ți mare ?
Tu, cu a ta făclie, pecetluiești o nuntă ce bărbații-o pun la cale
și părinții bucuroși o vor, dar care nu se-cheie pân’ nu-ți arăți tu torța de nuntit.
Ce mai mult să cerem de la zei, decât ăst ceas preafericit ?
O, Hymen, Hymeneu, vino o, Hymen, Hymeneu.
* * * *
Luceafărul, fecioare, a luat-o pe una dintre noi.
* * * *
O, Hymen, Hymeneu, vino o, Hymen, Hymeneu.
* * * *
Feciorii:
Când tu, Lucefere, te arăți, gărzile veghează, căci noaptea se ascund hoții-n lume,
hoți pe care tu îi prinzi în zori, când te întorci din drumu-ți, cu alt nume.
Nu ca Luceafărul de seară, ci ca Luceafărul de dimineață,
la răsărit, te-ntorci acasă.
Le place fetelor să plângă și de rău să te vorbească,
Ce-ți pasă că te vorbesc de rău când ele în taină te doresc, dar, cu nici un chip nu vor s-o recunoască ?
O, Hymen, Hymeneu, vino o, Hymen, Hymeneu.
Fecioarele:
Așa cum o floare se naște în taină într-o grădină,
la adăpost de turme sau de plug și viața-și duce-n tihnă,
de vânturi blânde mângâiată, o floare pe care soarele o întărește și ploaia o crește,
* * * *
dorită de flăcăi și fete, de e culeasă de-o mână spurcată, se veștejește
Și nu mai e dorită nici de fete și nici de flăcăi.
Tot așa e și fecioara, cât timp rămâne neatinsă: dragă peste poate celor dragi ai săi.
Dar când de ea s-atinge un trup murdar și fecioria-și pierde,
n-o mai iubesc băieți și fete.
O, Hymen, Hymeneu, vino o, Hymen, Hymeneu.
Feciorii:
Cum vița crescută în câmp pustiu, fără arac,
ce nicicând nu s-a-nălțat și struguri dulci n-a dat,
al cărei fraged trup se-apleacă sub greutatea-i ce-o îndoaie-ntruna
și al cărei vârf atinge numai rădăcina,
o viță ne-ngrijită de vreun stăpân, cultivator de grâne sau boar,
sălbatică va fi, dar, de-i unită și strâns legată de un ulm, ca de un soț, viața-i nu fi-va în zadar.
Cultivatori de grâne și boari dori-vor s-o-ngrijească.
Așa e și fecioara, de rămâne nenuntită, va îmbătrâni sălbăticită.
Dar dacă, la vremea potrivită, pentru nuntă-i pregătită,
tot mai dragă-i soțului
și mai puțin urâtă părintelui.
O, Hymen, Hymeneu, vino o, Hymen, Hymeneu.
Fecioară, nu te lupta cu soțul tău, mai bun ca el n-ai să găsești !
Nu se cade să i te-mpotrivești.
Doar lui te-a încredințat chiar al tău părinte,
chiar tatăl tău împreună cu maica ta, cărora se cuvine să li te supui, cuminte.
Fecioria nu-i doar a ta. În parte-i și a lor.
O treime-i a tatălui, o treime i-e dată maicii
și doar o treime-i a ta: nu te lupta cu tata și cu mama
Ce-au dat mirelui, împreună cu dota, și ce li se cuvenea.
O, Hymen, Hymeneu, vino o, Hymen, Hymeneu.
Nunta lui Hercule cu Hebe, pyxis (casetă de bijuterii), aprox. 450 – 400 î. Hr., University Museum, University of Pennsylvania, SUA. Hercule își conduce mireasa în Olimp, după apoteoză, după ce a devenit nemuritor. Eros ține vălul lui Hebe, iar fratele său, Hymen, îl ține de mână pe Hercule și conduce procesiunea cu o torță aprinsă.
Să spunem că Hymen, zeul nunților, și-a luat numele, cel mai probabil, de la hymen/ὑμήν, un cuvânt care, în elină, însemna membrană, și că hymnos/ὕμνος, tot în elină, însemna cântec de nuntă.
LXII.
Vesper adest, iuvenes, consurgite: Vesper Olympo
Expectata diu vix tandem lumina tollit.
[125]
Surgere iam tempus, iam pingues linquere mensas,
Iam veniet virgo, iam dicetur Hymenaeus.
5
Hymen o Hymenaee, Hymen ades o Hymenaee!
Cernitis, innuptae, iuvenes? consurgite contra:
Nimirum Oetaeos ostendit noctifer ignes.
Sic certest; viden ut perniciter exiluere?
Non temere exiluere, canent quod vincere par est.
10
Hymen o Hymenaee, Hymen ades o Hymenaee!
Non facilis nobis, aequales, palma paratast,
Adspicite, innuptae secum ut meditata requirunt.
Non frustra meditantur, habent memorabile quod sit.
Nec mirum, penitus quae tota mente laborent.
15
Nos alio mentes, alio divisimus aures:
Iure igitur vincemur, amat victoria curam.
Quare nunc animos saltem convertite vestros,
Dicere iam incipient, iam respondere decebit.
Hymen o Hymenaee, Hymen ades o Hymenaee!
20
Hespere, qui caelo fertur crudelior ignis?
Qui natam possis conplexu avellere matris,
Conplexu matris retinentem avellere natam
Et iuveni ardenti castam donare puellam.
Quid faciunt hostes capta crudelius urbe?
25
Hymen o Hymenaee, Hymen ades o Hymenaee!
Hespere, qui caelo lucet iocundior ignis?
Qui desponsa tua firmes conubia flamma,
Quae pepigere viri, pepigerunt ante parentes
Nec iunxere prius quam se tuus extulit ardor.
30
Quid datur a divis felici optatius hora?
[126]
Hymen o Hymenaee, Hymen ades o Hymenaee!
* * * *
Hesperus e nobis, aequales, abstulit unam
* * * *
Hymen o Hymenaee, Hymen ades o Hymenaee!
* * * *
Namque tuo adventu vigilat custodia semper.
Nocte latent fures, quos idem saepe revertens,
35
Hespere, mutato conprendis nomine Eous.
At libet innuptis ficto te carpere questu.
Quid tum, si carpunt, tacita quem mente requirunt?
Hymen o Hymenaee, Hymen ades o Hymenaee!
Vt flos in saeptis secretus nascitur hortis,
40
Ignotus pecori, nullo convolsus aratro,
Quem mulcent aurae, firmat sol, educat imber
* * * *
Multi illum pueri, multae optavere puellae:
Idem cum tenui carptus defloruit ungui,
Nulli illum pueri, nullae optavere puellae:
45
Sic virgo, dum intacta manet, dum cara suis est;
Cum castum amisit polluto corpore florem,
Nec pueris iocunda manet, nec cara puellis.
Hymen o Hymenaee, Hymen ades o Hymenaee!
Vt vidua in nudo vitis quae nascitur arvo
50
Numquam se extollit, numquam mitem educat uvam,
Sed tenerum prono deflectens pondere corpus
[127]
Iam iam contingit summum radice flagellum;
Hanc nulli agricolae, nulli coluere bubulci:
At si forte eademst ulmo coniuncta marito,
55
Multi illam agricolae, multi coluere bubulci:
Sic virgo dum intacta manet, dum inculta senescit;
Cum par conubium maturo tempore adeptast,
Cara viro magis et minus est invisa parenti.
58b
Hymen o Hymenaee, Hymen ades o Hymenaee!
At tu ne pugna cum tali coniuge virgo.
60
Non aequomst pugnare, pater cui tradidit ipse,
Ipse pater cum matre, quibus parere necessest.
Virginitas non tota tuast, ex parte parentumst,
Tertia pars patrist, pars est data tertia matri,
Tertia sola tuast: noli pugnare duobus,
65
Qui genero sua iura simul cum dote dederunt.
Hymen o Hymenaee, Hymen ades o Hymenaee!
Soț și soție într-o îmbrățișare eternă, două sarcofage etrusce sculptate în rocă vulcanică. Cel cu piatra gălbuie este mai vechi, iar celălalt, al fiului primei perechi, arată o puternică influență a artei grecești, o artă idealizantă.
Iată și un fragment dintr-o orație de nuntă românească:
Bună sara,
Bună sara,
Cinstiți boieri pământești
Și sfetnici împărătești ! (…)
Al nost tânăr împărat
Toată oastea o adunat
Și a scos-o la vânat (…)
Când a fost la mijloc de cale
Dădu peste-o urmă de fiară mare
Și cum dădu de acea urmă de fiară
Stătu singur împăratul și se mi(r)ară:
Urma aceasta de ce să fie ?
Și el îndat a strâns sfetnici
Și filosofi mari și vrednici (…)
Sfetnicul dintâi a zis:
-Aceasta-i urmă de zână,
Ca să fie soață bună
Cu-mpăratul dimpreună !
Sfetnicul al doile-a zis:
-Aceasta-i urmă de floare de rai,
Care cu al nostru împărat
Va fi soț de bun trai;
C-a nost tânăr împărat
Pe-aceste locuri a vărat
Și a iernat
Și știe florile
Și garo(a)fele
Unde cresc
Și-nfloresc
Și-a văzut în răsăriturile (răsadurile)
Dumniilor-voaste o floare
Cu raze de soare,
Care ziua-nflorește,
Noaptea crește
Și-a odrăsli nu mai odrăslește,
Iar al nost tânăr împărat
Așa a pus la socotință
Ca să mute-această floare
Cu raze de soare,
Din răsăriturile dumnilor-voastre
În grădina-mpărătească,
Unde ziua să-nflorească,
Și noaptea să odrăslească,
Toată lumea să-i fericească.
Și s-a gândit
Și-a socotit
S-o ducă la munți
Cărunți,
L-ale dumisale curți,
Că acolo va înflori
Și va odrăsli
Și Dumnezeu înc-a ști…
Se pare că toamna este la noi anotimpul nunților: toamna se face mustul și țuica, recolta e culeasă, cămările sunt pline, animalele fătate în primăvară, bine crescute, oamenii au timp să pregătească ospețele.
Dar poate mai e ceva: amintirea vremurilor când Anul Nou era și la noi, ca și la celți, toamna. Anul Nou, pentru că era un nou început, așa cum un nou început este, pentru oricine, căsătoria.
LUCRĂRI CONSULTATE
S.F. Marian, Nunta la români, Ed. Saeculum vizual, Buc., 2008
- Carcopino, Viața cotidiană în Roma la apogeul imperiului, ESE, Buc., 1979
Mic dicţionar academic, Univers Enciclopedic Gold, Buc. 2010
Tache Papahagi, Dicționarul dialectului aromân general și etimologic, Ed. Academiei RSR, București, 1974
Dizionario siciliano-italiano, Vincenzo Mortillaro (1853)
Wörterbuch der deutschen Sprache des 20. Jahrhunderts (DWDS).
Deutsches Wörterbuch, Jacob & Wilhelm Grimm
http://www.etymonline.com
Căsătorie romană, Eugène Guillaume, 1877, Musée communal du château, Blois, Franța
| AUTOR: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC |
| Traducerea tuturor citatelor, în afara celor în dreptul cărora este specificat un traducător, aparține autorului. |
|
| Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui articol cu condiția menționării sursei: |
ghemulariadnei 