Săbiile de Toledo destinate regilor și marilor señori se forjau în noaptea Sfântului Ioan – o noapte fermecată în care se credea că puterile masculine se unesc cu cele feminine, făcând ca tot ce se naște atunci să fie de neînvins.

Sfântului Ioan Botezătorul din 24 iunie (Sf. Ioan de Vară) este, la toate popoarele Europei, cea mai mare sărbătoare a lui iunie.

Ea s-a suprapus peste un străvechi festival matriarhal al solstiţiului de vară.

Un ecou este, neîndoios, chiar numele lunii: iunie (în latină iunius) derivat din numele Iunonei (Iuno) soaţa lui Iupiter (părintele zeilor) şi ocrotitoarea femeilor.

Și, adevărate «rămăşiţe” sunt Sânzienele, Drăgaica şi Rusaliile românilor.

***

Unii antropologi, printre care şi J. Frazer, cred că naşterea Sf. Ioan Botezătorul anume a fost aşezată în calendar pe 24 iunie, ca să facă uitate vechile sărbători ale solstiţiului de vară, mai ales că, spun ei, sfinţii sunt prăznuiţi de ziua morţii lor (când se mută în împărăţia lui Dumnezeu), nu de ziua naşterii.

După părerea lor, ar fi un lucru cu totul neobişnuit să se comemoreze naşterea şi nu mutarea la ceruri a unui sfânt.

Totuşi, în Evanghelia după Luca stă scris limpede că era rânduit de Dumnezeu ca Ioan să se nască cu şase luni înaintea Domnului, vărul Său, iar şase luni înainte de Crăciun (25 decembrie) înseamnă 24 iunie.

În plus, Sf. Augustin face menţiunea că, deşi Biserica îşi sărbătoreşte sfinţii de ziua adormirii lor, în cazul Sf. Ioan Botezătorul ea face o excepţie şi îl sărbătoreşte în ziua naşterii, pentru că a fost sfinţit încă din pântecele mamei sale şi pentru că naşterea-i a însemnat o necuprinsă bucurie, dat fiind că el avea să anunţe apropierea împărăţiei lui Dumnezeu şi apropierea Izbăvirii.

În calendarul creştin-ortodox românesc, în dreptul lui 24 iunie scrie: Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele – Drăgaica).

E o alăturare care vrea să însemne că avem de-a face cu două sărbători de origini diferite, cu un conţinut diferit:

1. naşterea Sf. Ioan (religioasă, cu originea în Evanghelia după Luca) şi …

2. străvechi misterii şi rituri agrare legate de magia rodirii.

***

1. Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul

Sfântul Ioan Botezătorul este „superiorul” sfinţilor creştini şi singurul prăznuit în ziua naşterii, care e mult mai importantă decât Tăierea Capului, comemorată şi ea de altfel pe 29 august.

Din Evanghelia după Luca ştim că Sf. Ioan a sosit pe lume cu şase luni înaintea Mântuitorului ca să-I anunţe venirea. Chiar în primul capitol, Îngerul îi spune Mariei, viitoarea Maică a Domnului, că vara sa, Elisabeta, aşteaptă un prunc: „Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea…” (Luca 1,36 şi urm.).

Nu întâmplător naşterea Sf. Ioan Botezătorul face pereche cu Naşterea Domnului.În timp ce Iisus Cristos acoperă solstiţiul de iarnă, vărul Său, Ioan, acoperă solstiţiul de vară.

Și nu întâmplător numele celor doi veri trimit la cele două calităţi esenţiale ale lui Dumnezeu, aceea de a fi iertător şi aceea de a salva.

Ioan vine din ebr. Yo-hanan şi se traduce prin „Dumnezeu este îndurarea mea” (v. Luca 1, 60 şi 64).

Iisus vine din ebr. Yehoşua (sau Yeşua, forma prescurtată) şi se traduce prin „Dumnezeu este salvarea mea” (a se vedea Codul lui Iisus în COMOARA CUVINTELOR).

Amândouă conţin forma prescurtată, Ye-, a numelui inefabil al lui Dumnezeu, Iahve/ IHVH:

– Yehoşua este format din Ye- şi -hoşua (de la verbul salvării, hoşia: a salva, a elibera, a ajuta; radicalul propriu-zis fiind iaşa:salvează/ salvare), iar…

– Yo-hanan este format din Ye- şi hen (în ebr.: graţie, favoare, milă, îndurare, dedicaţie, devoţiune).

 Emmanuil Lampardos, Ioan Botezătorul

2. Sânzienele

Știm, de asemenea, din Dicţionarul Academiei Române că numele de „sânziene” vine din numele latinesc al zilei Sf. Ioan Botezătorul: sanctus dies Johannis, „sfânta zi a lui Ioan”.

Că are dreptate, contrazicându-l pe M. Eliade (care propune ca etimologie Sancta Diana, Sfânta Diana) o arată variantele „sânjene” sau „sânjoane”, foarte apropiate de sanjuanada, cum îi spun spaniolii sărbătorii Sf. Ioan.

Iar „sânjoanele” s-ar traduce prin „sânt′ ioane”. „Sfântuţele” cu care Sf. Ioan îşi împarte sărbătoarea.

Și totuşi, sânzienele nu au nici o legătură, în afară de nume, cu Sf. Ioan. Numele de sânziene, în traducere „sânt ′ioane”, a înlocuit, după creştinarea Daciei, vechea denumire autohtonă a sărbătorii solstiţiului de vară.

La fel cum a făcut şi … Drăgaica, după venirea slavilor.

Sânzienele şi Drăgaica denumesc una şi aceeaşi arhaică şi matriarhală sărbătoare a Rodirii/a grâului, înrudită cu riturile solstiţiului de vară întâlnite în toată lumea antică şi, deopotrivă, în Europa zilelor noastre.

3. Drăgaica

Drăgaica e un nume slav (bulgăresc) intrat în limba română după venirea slavilor în Muntenia (sec. al VI-lea).

Era poate un diminutiv cu valoare de superlativ: Drăguţa, cu sensul de: Preafrumoasa, Preaplăcuta, Preafericita, Preaiubita, Atotdorita, Atotrâvnita sau Atotîndrăgita (rădăcina drg- în slavă însemna: iubit, îndrăgit, scump, de mare preţ, dorit, râvnit; în bulgara de azi dragîi înseamnă drag; drago,înseamnă bucuros,fericit, iar dragosti înseamnă bucurie, plăcere, fericire).

Drăgaica era, poate: Frumoasa Frumoaselor, Miss Recoltă, Miss Rodnicie.

O întruchipare a feminităţii nubile şi a fecundităţii viitoare. Perechea Dragobetelui, întruchiparea nubilităţii masculine. „Drăguţul” şi „Drăguţa”, „Dragul” şi „Draga” ! Cuplul de îndrăgostiţi ce avea să devină cuplul de miri.

Dimitrie Cantemir ne-a lăsat o descriere a festivalului Drăgaicei în Descrierea Moldovei: „În acest timp, când încep a se coace semănăturile, se adună la un loc toate fetele din mai multe sate şi, alegând pe cea mai frumoasă şi mai robustă, îi dau numele de Drăgaica. Apoi, cu ea înainte, merg prin semănături şi-i fac o cunună împletită din spice, i-o pun pe cap, o mai înfrumuseţează cu o mulţime de cârpe, de toate culorile şi-i dau în mână cheile de la şurele lor. (…) Drăgaica se întoarce spre casă, cântând şi săltând, şi merg prin toate satele fetelor care au însoţit-o.”

             

4. Mireasa Soarelui

Obiceiurile româneşti de Sânzienele/Drăgaică arată limpede că avem de-a face cu reminiscenţele unor misterii preistorice.

Misterii ce aveau în centru o hierogamie, adică o nuntă sacră (hierogamie vine din cuvintele greceşti: hieros, sfânt, şi gamos, nuntă, căsătorie).

Cea mai veche hierogamie din istoria omenirii este unirea simbolică a Gliei cu Cerul.

Scopul ei ? Să ajute pământul să rodească.

În timp, „cei doi soţi divini”, Glia şi Cerul, au fost celebraţi şi sub alte înfăţişări, ca, de pildă, Zeiţa Grânelor şi Zeul Cerului Luminos (Demeter şi Zeus în misterele de la Eleusis, Grecia).

La noi, Drăgaica trebuie că era o fecioară, cea mai mândră din sat (ce promitea să aibă copiii cei mai puternici, cei mai frumoşi şi cei mai reuşiţi). O personificare a forţei de a rodi, a puterii de a zămisli.

Mirele-i simbolic era Soarele, cel ce face ca toate de pe pământ să crească şi să rodească.

Cântecele noastre populare de sânziene povestesc despre o fecioară (Iana Sânziana, probabil Ioana sânt’ Ioana, sau, în altă variantă, Ileana Sâmzeana) ce ţese cămaşă Soarelui, mirelui ei. Iată două fragmente: „…ţese Iana, dichiseşte, şi de nuntă se găteşte. Țese Iana, ţese, in şi cu mătase, lui Soare cămaşe…” sau „…Șoimanul de Soare e puternic mare, umblă să se-nsoare, vremea i-a venit, de căsătorit. Și el că mi-şi umblă (…) potrivnică-n (potrivită –n.n.) lume, să se potrivească, să se nemerească (…) Pânza-i de mătasă lui Soare cămaşă ţese… Ileana Sâmzeana, Doamna florilor … ”.

Această nuntă sacră s-a tot repetat simbolic, an de an, în ziua în care soarele avea cea mai mare putere de fecundare şi în care rămânea cel mai mult pe pământ, la solstiţiu.

Astăzi se mai păstrează două elemente esenţiale: alaiul nupţial, alaiul Drăgaicei şi cununa de sânziene.

Însoţitoarele „miresei Soarelui”, numite după creştinare „sânziene” şi după aşezarea slavilor „drăgaice”, erau odinioară fecioare nenuntite şi neatinse (pentru că tot ce e intact reprezintă o forţă, o putere uriaşă şi o protecţie nebiruită) ce aveau să zămislească prunci curaţi. Încă o dată rodirea e legată de curăţie.

Cât despre cununa de sânziene, este o amintire a cununiei sacre.

Strămoşii noştri au ales, poate, sânzienele pentru florile lor galben-aurii (un simbol al unirii soarelui auriu cu dublul feminităţii nubile, floarea în sine) dar şi pentru virtuţile lor afrodisiace (ajutoare ale rodirii).

Fecioara-mireasă a Soarelui şi suratele ei culegeau flori fermecate/sânziene, pe câmp şi în livezi, în zorii zilei celei mai lungi a anului, ca să împletească din ele o cunună (pentru cununia ce avea să urmeze) înainte ca Soarele/Mire să se deştepte. Și astăzi în satele româneşti fetele fac cununi din sânziene şi le pun la toate uşile casei, în holde, printre straturi în grădină, la stupi, în ocolul vitelor, oriunde e nevoie de rodire, de protecţie, de binecuvântare. Se crede că sânzienele au în ele puterea soarelui de la solstiţiu. Se poate face o legătură între această cunună fermecată şi unul din obiceiurile cele mai răspândite în Europa, de 24 iunie: culesul ierburilor cu putere, numite peste tot la fel, florile Sf. Ioan. La noi se spune că sânzienele înfloresc în noaptea de 23 spre 24 iunie. Europenii cred că rozmarinul, de pildă, are acum cea mai mare putere. Oare de ce ? Este o noapte în care, se spune, puterile cerului se unesc cu puterile pământului, cele masculine se unesc cu cele feminine, într-o armonie/potrivire/nimerire desăvârşită pentru a descătuşa izvoarele vieţii şi ale creaţiei, pentru a ajuta tot ce e viu să crească, să se înmulţească şi să se răspândească. Și de ce noaptea de 23 spre 24 iunie ? Pentru că s-a produs o mică deplasare a ajunului solstiţiului (care cade, de regulă, pe 21 iunie) spre ziua Sf. Ioan Botezătorul.

Un mister dezlegat doar pe jumătate sunt focurile şi rugurile aprinse (numite în Europa şi la noi „focurile Sfântului Ioan”). Ce rost să fi avut ?

O explicaţie de bun simţ este aceea că, aşa cum se întâmplă cu toate sărbătorile, şi aceste misterii începeau seara, în ajunul solstiţiului, şi ţineau toată noaptea, o noapte de veghe.

Etnologii presupun că erau focuri sacre cu menirea de a „arde”/a purifica/a curăţa pământul de toată necurăţia adunată până atunci, de toate energiile rele şi păgubitoare, de maleficii şi de sterilitate.

5. Sânzienele, Ielele şi Irodiţele

În română atât sânzienele cât şi drăgaicele (însoţitoarele „miresei soarelui”) şi-au „împrumutat” numele unor făpturi feminine, zânele, ce există în orice mitologie, ca o întrupare a misterului feminin …

… şi care nu au nici o legătură cu festivalul solstiţiului sau cu sărbătorile grâului.

Zână vine în româneşte din Diana, zeiţa vânătorii şi a pădurilor la romani. La rândul ei Diana provine din divina, „cea divină”, „cea sfântă” (divinus a dat în franceză devin, ghicitor). Din nou româna este singura limbă urmaşă a latinei în care Diana a dat zână. În franceză zână se spune fée, în italiană fata, iar în spaniolă hada, toate provenind, cu modificările specifice fiecăreia, din latinescul fata, pluralul lui fatum, soartă, destin, ursit. De ce Diana ? Pentru că, după romanizarea Daciei, ea i-a locul vechii zeiţe Bendis în triada/treimea sacră a localnicilor. O treime daco-romană formată din Diana, Liber Pater (Bacchus, zeul viţei de vie şi al vinului) şi Silvanus (un geniu al pădurilor ridicat la rangul de zeu).

În basmele şi credinţele românilor aceste zâne au tot felul de nume care arată originile lor diferite, în funcţie de care sunt fie bune/binevoitoare/favorabile, fie rele/ pedepsitoare.

În primul rând li se spune Iele (pentru Ele) şi Dânse, două pronume ce înseamnă de fapt: „Cele Nenumite” sau „Cele fără Nume”, fie pentru că nimeni nu le poate cunoaşte adevăratul nume, fie pentru că nimeni nu are voie să-l rostească, fiind un nume de temut, ce trezea spaime.

Acest tabu (numele inefabil, de negrăit) indică, poate, divinităţi ancestrale ale vinovăţiei, ce pedepsesc păcate şi vini de neiertat. Tipul Nemesis, zeiţa Răsplătitoare, a Judecăţii divine, cea care aplică legea divină (din verbul gr. νέμω, „a împărţi, a da cuiva ce i se cuvine”; v. şi νόμος, lege).

 Oricum, sunt cele mai vechi.

Vin apoi patru serii de „zâne” cu origini foarte diferite.

A. Seria potrivnicelor lui Iisus Cristos şi ale Înaintemergătorului Său: Iude, Fetele lui Iuda, Irodiţe, Irodiece, Fiicele lui Rusalim Împărat.

B. Seria demoniţelor slave: nemilostive, milostive, samovile, vâlve, nagode.

C. Seria micilor zeiţe romane: vântoase, stăpânele vântului; Doamne, Domniţe, Fetele Câmpului, Fetele Codrului, Sfinte, Sfinte Mari. Rusalii.

D. Seria Zeiţelor Magistre: Măiestre, Albe, Frumoase, Bune, Puternice, Viteze, Harnice, ce par a fi autohtone.

Să le luăm pe rând, nu neapărat în ordinea de mai sus.

Zânele nu erau altceva decât nimfele însoţitoare ale Dianei, adică „diane”.

În Imnul 60 al lui Orfeu, dedicat Nimfelor, avem un portret complet al acestor divinităţi – ce reprezintă un ancestral sine feminin colectiv – şi din al căror neam se trag, până la urmă, toate făpturile feminine din mitologia europeană (dar nu numai).

Ele sunt pe jumătate Demetre şi pe jumătate Afrodite; luminoase/solare/apollinice sau, când trebuie, cuprinse de nebunia sacră, de entuziasm, de extaz/Dionysiace.

Este de la sine înţeles că, într-o lume proniată de Dumnezeu şi de sfinţii Lui, extazul şi nebunia lor sfântă (în gr. mανία, mania) a fost interpretată ca o tulburare a minţii şi ele luate drept „vase necurate” ce nu-şi mai aveau locul nicăieri.

„Nimfe (…) fecioare-nmiresmate, înveşmântate în alb, ce răspândiţi în juru-vă miresme; voi ce le purtaţi de grijă şi caprelor şi turmelor şi prietene sălbăticiunilor le sunteţi; voi ce faceţi roadele să strălucească, să fie bine coapte şi crescute; voi ce iubiţi răcoarea, blânde şi uşoare, ce din belşug nutriţi tot ce e viu, făcând ca toate să crească, să sporească şi rodească; fiice ale pădurii de stejari, tot jucăuşe, ce-n ape aveţi culcuş şi în Parnas lăcaşuri, voi ce ştiţi ce-i nebunia sfântă; vindecătoare, ce fermecaţi chiar primăvara; cu Bacchus împreună şi cu Demetra muritorilor aduceţi binefaceri; veniţi la binecuvântate jertfe, fiţi bune şi voioase şi ape sănătoase revărsaţi, la vremea potrivită, a rodirii”/ Imnul 60 al lui Orfeu, dedicat Nimfelor, ultima parte. Νύμφαι… παρθένοι εὐώδεις, λευχείμονες, εὔπνοοι αὔραις, /αἰπολικαί, νόμιαι, θηρσὶν φίλαι, ἀγλαόκαρποι,/ κρυμοχαρεῖς, ἁπαλαί, πολυθρέμμονες αὐξίτροφοί τε,/ κοῦραι ἁμαδρυάδες, φιλοπαίγμονες, ὑγροκέλευθοι,/ Νύσιαι, μανικαί, παιωνίδες, εἰαροτερπεῖς,/ σὺν Βάκχῳ Δηοῖ τε χάριν θνητοῖσι φέρουσαι·/ ἔλθετ’ ἐπ’ εὐφήμοις ἱεροῖς κεχαρηότι θυμῷ /νᾶμα χέουσαι ὑγεινὸν ἀεξιτρόφοισιν ἐν ὥραις.

Vântoasele sau Stăpânele vântului sunt Tempestates ale romanilor, adică Furtunile (tempestas în latină înseamnă furtună, vreme rea). Tempestates erau celebrate la Roma în prima zi a lui iunie şi aveau altare la poalele munţilor. Firesc. Iunie este şi azi o lună capricioasă, cam furtunoasă, cu ploi torenţiale, fulgere şi trăsnete şi, mai ales, cu grindina atât de distrugătoare. E de la sine înţeles de ce e nevoie să fie îmbunate !

Nemilostivele şi varianta lor eufemistică, Milostivele, traduc Relele/Bunele cu două cuvinte de origine slavă. Sunt, probabil, totuna cu vâlvele sau nagodele, duhuri ale nopţii din credinţele slavilor, a căror mitologie era populată de demoni şi demoniţe de tot felul.

 Iudele, Fetele lui Iuda, Irodiţele, Irodiecele sau Fiicele lui Rusalim Împărat, arată o încercare a preoţilor creştini de a „discredita” vechile divinităţi de pe vremea matriarhatului, ajutătoare sau răsplătitoare. După întruparea Fiului lui Dumnezeu, El este singurul proniator, atotţiitor, ajutor de nădejde, ocrotitor şi singurul care ştie cum să răsplătească.

Iudele şi Fetele lui Iuda indică o opoziţie făţişă cu Mântuitorul Iisus Cristos (Iuda este apostolul pierdut care L-a trădat).

Irodiţele şi Irodiece arată o altă opoziţie, cu Ioan Botezătorul şi trimit la Irodiada: femeia păcătoasă/imorală, uneltitoare şi ucigaşă de profeţi şi sfinţi, soţia nelegitimă a regelui Irod, cea care a obţinut decapitarea lui Ioan.

Implicit, ele sunt opuse şi Maicii Domnului, Preacurata şi Preacinstita Fecioară Maică a lui Dumnezeu.

Iar „Fiicele lui Rusalim Împărat” indică limpede o dublă opoziţie:

1. a unor „păgâne” decăzute, potrivnice lui Ioan Botezătorul (Rusalim Împărat nu este altul decât Regele Ierusalimului, Irod, cel care a poruncit să i se taie capul Sf. Ioan), şi

2. a iudaismului opus creştinismului, iudaism întruchipat de Împăratul Ierusalimului.

Despre care Irod este vorba ? Despre Irod Antipa, tetrarhul Galileii şi al Pereii, unul din fiii lui Irod cel Mare (cel ce a primit vizita Magilor la naşterea lui Iisus). Acest Irod Antipa se despărţise de soţia sa legitimă şi trăia „în păcat”, după legile evreieşti din Levitic, cu Irodiada, soţia fratelui său vitreg, pe care îl chema tot Irod şi care era, şi el, tot unul din fiii lui Irod cel Mare. Ca păcatul să fie şi mai mare, Irodiada nu era numai cumnata lui Irod Antipa, ci şi nepoata lui, fiind fiica unui alt frate vitreg de-al său, Aristobul. Filip de care vorbeşte Marcu („Irodiada, femeia lui Filip, fratele său” Marcu 6,17) era de fapt soţul fiicei sale, Salomeea. Ioan, ca orice profet, a plătit cu viaţa faptul că a încercat să-l întoarcă pe regele său, Antipa, de la păcatul de moarte în care se afla: „Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău” (frate care era în viaţă, Marcu 6,18). Porunca pe care o încălcau atât Irod Antipa cât şi perechea lui, Irodiada, apare în Levitic: „Goliciunea femeii fratelui tău să n-o descoperi, că este goliciunea fratelui tău” (Lev. 18,16). E uşor de înţeles de ce în creştinismul popular Irod-Irodiada, ucigaşii lui Ioan Botezătorul, un profet al Domnului, vărul Mântuitorului Lumii Iisus Cristos şi cel mai mare între toţi sfinţii, formau o pereche demonică.

Bunele, Doamnele, Domniţele, Fetele Câmpului, Fetele Codrului, Sfintele, Sfintele Mari trimit la nimfele şi divinităţile feminine moştenite de la latinofonii aşezaţi în Dacia romană.

În inscripţiile latine descoperite pe teritoriul Daciei apar invocaţii sau mulţumiri adresate unor zeiţe/divinităţi romane precum:

– Diana Dea sau Diana Sancta, Zeiţa Diana sau „Sfânta” Diana

– „Diis ei numinibus aquarum”, adică „Zeilor şi spiritelor apelor” …

– Nymphae novae, Salutiferae, Sanctissimae, Quadriviae, adică Nimfele cele noi, Salvatoarele, Presfintele, Zeiţele răspântiilor …

– Fontis calidae, Izvoarele calde

– Dominae şi „fanum Dominarum”, Doamnele/Stăpânele şi „altarul Doamnelor/ Stăpânelor”

– Suleviae, Silvanae, Silviae, adică zâne ale pădurii (de la silva, pădure în latină) sau Pădurene, Codrene (în româneşte sălbatic vine din silvaticus).

Botticelli, Primavera

Măiestrele, Albele, Frumoasele, Bunele, Puternicele, Vitezele, Harnicele sau Șoimanele reprezintă cea mai înaltă clasă a Zeiţelor Magistre, adică Învăţătoare.

Măiestru vine în rom. din lat. magister: mai marele, cel mai învăţat şi cel mai înţelept, magistrul, profesorul, învăţătorul (a se vedea MAG – MAGISTER – MĂIESTRU în COMOARA CUVINTELOR).

Antropologii cred că toate aceste nume sunt doar eufemisme, fără altă menire decât aceea de a îmbuna nişte zâne răutăcioase, Nemilostivele.

Desigur, e valabil în cazul Nemilostivelor slavilor. Fără a exclude clasa Zeiţelor Înalte, divinităţi ale luminii, mult mai vechi, cum se vede din numele de Albe. Poate având şi un corespondent în realitatea dacilor: o confrerie de preotese-învăţătoare.

Rusaliile cer mai multe lămuriri.

6. Rusaliile şi Cinzecimea

Romanii aveau trei mari sărbători ale morţilor: Feralia (Ziua Ofrandelor) şi Parentalia (Zilele Moşilor/Părinţilor) în februarie (a se vedea FEBRUARIE – LUNA CURĂŢĂRII – ÎNTOCMIREA PERECHILOR (I) în COMOARA CUVINTELOR) şi Rosalia (Ziua Rozelor/ Trandafirilor) pe 13 mai şi apoi mutată pe 23 mai.

Rosalia erau a treia ca importanţă.

La noi urmele lor s-au păstrat în Moşii de iarnă (Feralia şi Parentalia) şi în Moşii de vară (Rosalia), în sâmbăta de dinaintea postului Sf. Apostoli Petru şi Pavel.

Mai mult, Rosalia au supravieţuit cu tot cu nume, numai la români (Rusaliile) şi la greci (τα Ρουσάλια, ta Rusalia).

Grecii sărbătoresc Rusaliile în două momente: în Lunea Paştelui şi în ajunul Pogorârii Sfântului Duh. Este, de fapt, deschiderea şi închiderea uneia şi aceleiaşi sărbători extinse. 1. În Lunea Paştelui se colindă cu Rusaliile, τα Ρουσάλια, un colind-bocet de Paşte, specific grecesc, pentru sufletul morţilor care, spune tradiţia, colindă libere, după Înviere, pe pământ, timp de cincizeci de zile, până în ajunul Cinzecimii (Sâmbăta morţilor/Moşii de vară) când sunt nevoite să se întoarcă în lumea de jos. 2. În sâmbăta morţilor aceeaşi sărbătoare se cheamă A lu’ Rusalie/Τ’ Αρουσαλιού (nume ce arată că se pierduse cu totul sensul cuvântului Rosalia) şi este dedicată răposaţilor, pentru iertarea şi odihna sufletelor cărora se fac rugăciuni şi parastase.

Εra un obicei simplu: se duceau trandafiri la mormintele familiei şi se făceau ospeţe (parastase) întru amintirea/pomenirea celor morţi. În satele greceşti ta Rusalia continuă şi astăzi.

La un moment dat, la noi Rosalia şi-au pierdut definitiv sensul originar. Astăzi Rusalii

înseamnă două lucruri complet diferite:

1. Zânele furtunoase ale lui iunie (aducătoare de ploi distrugătoare, grindină şi trăsnete) parţial asimilate Sânzienelor, Ielelor, Fiicelor lui Rusalim Împărat (datorită asonanţei), dar, mai ales, Nemilostivelor slave (v. mai sus), … şi

2. Sărbătoarea Cinzecimii sau Pogorârea Sfântului Duh.

În calendarul creştin-ortodox românesc în dreptul Pogorârii Sfântului Duh şi Cinzecimii scrie în paranteză: Rusaliile. Avem de-a face cu o triplă asociere, cu o suprapunere a trei sărbători distincte:

a. Cinzecimea iudaică sau Sărbătoarea Secerişului, cea mai veche, avându-şi originea în Vechiul Testament …

b. Cinzecimea creştină sau Pogorârea Sfântului Duh, cu originea în Noul Testament

c. Rosalia cu originea în vechiul calendar roman (v. mai sus).

Cinzecime în română înseamnă „perioada de cincizeci de zile” şi denumeşte două sărbători complet diferite: cinzecimea iudaică sau Sărbătoarea Secerişului şi cinzecimea creştină sau Pogorârea Sfântului Duh.

a. Cinzecimea iudaică sau Sărbătoarea Secerişului

În vechiul calendar evreiesc exista o Sărbătoare a Secerişului (în ebr. hag ha-kaţir, de la vb. kaţar, a culege recolta, a tăia), numită şi „Ziua primelor roade” (iom ha-bikurim), pentru că era şi o sărbătoare a Recunoştinţei (se aduceau la Templul din Ierusalim primele roade ale pământului, mai ales pâini făcute din grâul cel nou, ca jertfă de mulţumire).

Se mai chema şi „Sărbătoarea Săptămânilor” (hag ha-şavuot), pentru că se ţinea după ce treceau şapte săptămâni din prima zi a Pesah-ului, Paştele evreiesc, (mai precis, în a 50-a zi de la Pesah).

De aceea cei 72 de traducători legendari ai Bibliei (numită de cărturari cu un cuvânt latinesc după numărul lor rotunjit Septuaginta, adică 70), când au tradus, în sec al III-lea î.C., Biblia din ebraică în greacă, au tradus „Sărbătoarea Secerişului” cu Cinzecimea (în gr. Πεντήκοντα/ Pentikonda sau Πεντηκοστή/Pentikosti: Ex. 23,16 şi 34,22; Lev. 23, 15-22 şi Num. 28,26-31).

Autorii Noului Testament, care au scris direct în greacă, au spus: „în ziua Cinzecimii” („την ημέραν της πεντηκοστής”): Luca, în Fapte 2, 1-4 şi 20,16 şi Pavel I Cor. 16,8.

b. Cinzecimea creştină sau Pogorârea Sfântului Duh

Și în calendarul creştin ortodox există (din secolul al IV-lea) o Cinzecime, o perioadă de 50 de zile, care, însă se încheie cu o cu totul altă sărbătoare, cea a Pogorârii Sfântului Duh.

Cade tot în a cincizecea zi de la Paşte, dar, de data aceasta nu de la Pesah, ci de la Paştele creştin, adică de la Duminica Învierii.

Comemorează coborârea Sfântului Duh asupra ucenicilor lui Iisus, care s-a petrecut la 50 de zile după Înviere. Comemorează, de fapt, momentul în care din ucenici devin Apostoli, adică Trimişii lui Cristos (în gr. aπόστολος/apostolos înseamnă mesager).

Cum Rosalia/Rosaliile se celebrau şi în Dacia romanizată în 23 mai, sau, oricum, la sfârşitul lui mai, mereu aproape de Cinzecimea creştină (fixată întotdeauna în funcţie de ziua în care cade Duminica Învierii), suprapunerea sau contopirea lor s-a petrecut de la sine.

Doar românii au numele de Rusalii pentru Cinzecime/Pogorârea Sfântului Duh. Și numai la noi Duminica Rusaliilor înseamnă Duminica Pogorârii Sfântului Duh. Francezii îi spun Cinzecimii Pentecôte, italienii Pentecoste, iar spaniolii Pentecostés.

Cum au ajuns, însă, Rosaliile să însemne Iele, Vântoase sau Nemilostive?

Am moştenit de la romanii aşezaţi în Dacia credinţa că orice familie are datoria de a se îngriji de sufletelor celor adormiţi ai săi care, dacă se simt neglijaţi şi neiubiţi, pot deveni suflete rătăcitoare şi îndreptăţite să se răzbune.

Că aceste suflete rătăcitoare ajungeau aşa fiindcă cei vii uitau să le pomenească/să-şi amintească de ele şi să le cinstească la Rosalii, să le ceară ajutorul, din lumea de sub pământ, la rodire, nesocotindu-l.

O credinţă ce s-a suprapus peste cea a Ielelor răsplătitoare.

Cu timpul, sufletele neglijate au fost asociate cu pedepsele sub formă de grindină şi furtuni şi cu întruchiparea lor, vântoasele, pedepse ce loveau exact în ce era mai important: rodnicia.

Aşadar Rusaliile-Iele n-au nimic în comun nici cu Sânzienele şi nici cu Drăgaicele (alaiul nupţial al Drăgaicei-Mireasa Soarelui).

Au totuşi ceva în comun cu Nemilostivele slave (vâlve/”răpitoare”, vezi mai sus) …

… dar şi cu zeiţele apelor, întâlnite în toată Europa, de la ondinele scandinavilor (ondină vine din unda, val, undă, curentul apei), la rusalcele ruşilor (rusalka provine tot din Rosalia), la vilele şi samovilele bulgarilor (adică „doritele” şi „multdoritele”) până la „La Encantada”/Cea Fermecată a spaniolilor…

… făpturi ce îşi fac simţită prezenţa mai ales în noaptea Sf. Ioan.

La Encantada, spune legenda, era o tânără de o frumuseţe rară ce fermeca bărbaţii tineri, ciobani sau agricultori, care aveau nenorocul să o întâlnească, în Noaptea Sf. Ioan, pieptănându-şi părul lung (apa curgătoare) cu un pieptene de aur, în timp ce treceau pe lângă un castel, o peşteră, pe câmp sau prin pădure. Oare cine n-ar fi trebuit să fie într-o asemenea noapte sfântă acolo, ei sau Ea ?

Poate sunt rămăşiţele unor practici de iniţiere sexuală ce aveau loc unde altundeva decât în pădure, neapărat lângă o apă (lac sau râu), simbol al sexualităţii feminine (apa vie) sau, poate, reprezintă o imagine deformată (sub influenţa creştinismului) a nimfelor.

 Undine (adică Fiica Undelor/Apelor) deJohn William Waterhouse, 1872

 7. Călușarii

Rusaliile pot fi învinse de … Căluşari.

Există în calendarul nostru popular o Săptămână a Rusaliilor, săptămâna care se încheie cu Duminica Rusaliilor/Pogorârea Sfântului Duh.

Se spune că în aceste zile ale lor (care prin unele părţi pot fi şi în număr de nouă, după R. Vulcănescu), Rusaliile „zboară prin văzduh, cântă şi joacă pe la fântâni, pe la cruci, pe la răspântii, prin poieni, iar pe cine prind că lucrează (la câmp-n.n.) se răzbună, schilodindu-l, scoţându-i ochii, asurzindu-l sau înnebunindu-l” (C.D. Niculae, Leacuri…). De ce ?

Îi pedepsesc pe cei ce nu se pregătesc cum se cuvine pentru marele praznic al Cinzecimii (adică muncesc, în loc să se îngrijească de cele ale sufletului).

Îi „pocesc”, adică îi fac paralitici/neputincioşi, ca să nu mai poată munci altădată atunci când ar trebui să se reculeagă şi să se odihnească, ca să le tihnească sărbătoarea şi s-o trăiască cum se cuvine, creştineşte, să fie cu adevărat prezenţi la ea).

Bătrânii povestesc că Rusaliile „pocesc” pe oricine lucrează în ziua Sfântului Ioan sau în prima zi a postului Sf. Apostoli.

Îi însemnează şi îi fac de ruşine ca ne-buni creştini, fiind, într-un fel, uneltele lui Dumnezeu.

Din fericire, pentru „poceala” Rusaliilor şi pentru toţi cei „luaţi din Rusalii” există un remediu: dansul sfânt al Căluşarilor, căluşul.

Dimitrie Cantemir consemnează în Descrierea Moldovei că aveau vreo 100 de ritmuri şi jocuri „unele atât de măiestrite, încât cei care joacă par că nu ating pământul, ci zboară în aer”. Tot el povesteşte cum decurgea pe vremea lui (sec. XVIII) vindecarea „căluşerească”: „Vindecarea o fac în acest chip: bolnavul îl culcă la pământ, iar căluşarii încep să sară şi, la un loc ştiut al cântecului, îl calcă, unul după altul pe cel lungit la pământ, începând de la cap şi până la călcâie: la urmă îi mormăie la ureche câteva vorbe alcătuite într-adins şi poruncesc bolii să-l slăbiască. După ce au făcut aceasta de trei ori în trei zile, lucrul nădăjduit se dobândeşte de obicei şi cele mai grele boli, care s-au împotrivit lungă vreme meşteşugului doftoricesc, se vindecă în acest chip, cu puţină osteneală”/ la C.D. Niculae, Leacuri… .. … şi precizează perioada în care „ se activează”: „Căluşarii joacă în zilele de la înălţare până la Rusalii; în acest timp ei cutreieră toate satele şi oraşele, pururi jucând şi săltând, şi în tot timpul nu se culcă să doarmă într-alt loc, decât sub acoperişul bisericilor, căci, dacă s-ar culca într-alt loc i-ar munci strigoaicele, sau, cum le zic ei, Frumoasele”/ la Tudor Pamfile, Sărbătorile la români.

Cine sunt, de fapt, aceşti terapeuţi-dansatori ? Moştenitorii unor străvechi cavaleri traci, probabil dedicaţi Soarelui. Probabil, o confrerie de preoţi militari (căluşarii au sabie, întotdeauna fără teacă, un steag şi un comandant, numit „stareţ” sau „vătaf”, şi se supun unei stricte discipline militare).

Dansul lor este terapeutic, sacru, extatic şi catarctic/purificator. Menirea lor este aceea de a alunga duhurile rele din cei „luaţi” (de aceea poartă la brâu pelin şi usturoi, leuştean şi sânziene) şi de a vindeca bolile demonice. Un dans de exorcizare.

Este un dans „călare”. Bastoanele peste care sar în timpul jocului închipuiesc cai înaripaţi, cu puterea de a-i întoarce din moarte pe cei plecaţi pe drumul spre lumea cealaltă (calul este un important simbol psihopomb, care trece sufletele în tărâmul de dincolo).

În Spania, în noaptea Sf. Ioan/la Noche de San Juan, de Sânziene cum am spune noi, noaptea cea mai scurtă din an, exista obiceiul ca maeştrii armurieri să forjeze sabia regelui sau a prinţului moştenitor.

Forjarea unei săbii dura câteva ore. Se făcea noaptea ca să se vadă mai bine culorile metalului incandescent, între roşu–cireaşă şi roşu-sânge, dar şi pentru că în numita „la Noche de San Juan” puterile metalului, credeau meşterii, creşteau de sute de ori.

Metalul adus în starea plastică cuprinsă între cele 2 culori (de fapt, limite termice, inferioară şi, respectiv superioară) se prelucra prin forjare, îndoire şi iar forjare, adică se bătea cu ciocanul, la nesfârşit, până ajungea un oţel–foietaj, un oţel compus din sute de mii de foiţe datorită îndoirilor şi forjărilor repetate.

Totul se făcea în progresie geometrică: practic, la fiecare îndoire se înmulţea cu doi numărul foiţelor ce compuneau metalul.

Sabia odată încălzită, nu se lăsa să se răcească până nu se termina complet procesul de prelucrare, care se încheia a prin călire.

În timpul forjării se rosteau incantaţii de pace, ca sabia să adune în ea vibraţiile şi destinele păcii. Săbiile bune rămâneau în teacă.

O astfel de sabie, cunoscută în toată lumea ca „sabie de Toledo” sau ca „oţel de Damasc” întrunea calităţi excepţionale: era elastică, şi, în timp, tăişul se păstra vreme foarte îndelungată, chiar şi atunci când se izbea în tăişurile altor săbii.

Paradoxal, toate studiile au arătat că era făcută din oţel-carbon, oţel binar, carbonul fiind între 1,4 şi 2,1 %, ceea ce ar situa-o în rândul fontelor.

***

Am început acest articol cu puterea specială a sabiei de Toledo, lucrată în noaptea Sf. Ioan, şi am încheiat cu povestea forjării ei.

Pentru că această sabie legendară legată de „Sânzienele” spaniolilor este un simbol al puterii, al autorităţii şi al bărbăţiei, dar, totodată şi al înţelepciunii, cumpătării şi generozităţii, atunci când sabia rămâne în teacă.

Și, am echilibrat cu povestea acestei misterioase săbii … energiile poate excesiv feminine ale acestui articol.

LUCRĂRI CONSULTATE

Mitologia poporului român (vol.II), Tudor Pamfile, Ed. Vestala, Buc. 2008

Sărbătorile la români, Tudor Pamfile, Ed. Saeculum, Buc. 2006

Sărbătorile şi datinile romane vechi, A.M. Marienescu, Ed. Saeculum, Buc. 2005

Mitologie română, Romulus Vulcănescu, Ed. Acdemiei R.S.R., Buc. 1987

Leacuri şi remedii magice din Carpaţi, Cornel D. Niculae, Ed. Electra, Buc. 2008

Religia Dacilor, Dan Oltean, Ed. Saeculum, Buc. 2008

Misteriile din Eleusis, Maurice Briant, Ed. Herald, Buc.

Misteriile păgâne şi misterul creştin (Partea I), Alfred Loisy, Ed. Symposion, Buc. 1996

Liturgica Generală, Pr. Prof. Ene Branişte, Ed. Episc. Dunării de Jos, Galaţi 2002

Iisus, un profil biografic, Armand Puig i Tarrech, Ed. Meronia, Buc. 2006

Antichităţi iudaice, Flavius Josephus (vol.II), Ed. Hasefer, Buc. 2001

Creanga de aur, J.G. Frazer, vol. V, Ed. Minerva, BPT, Bucureşti, 1980, pag.5 şi urm.

Dicţionar enciclopedic de iudaism, Ed. Hasefer, Buc. 2000

Mic dicţionar academic, Univers Enciclopedic Gold, Buc. 2010

Interview-uri si articole scrise de prof. Antonio Jose Criado, Univ. Complutense, Madrid

AUTOR  ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.