¡Este país de mierda… !

09 lunes Nov 2015

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

Etiquetas

Jeronimo Moscardó, Mario Vargas Llosa, refugiați, România, ruta balcanică

De la bun început, ne cerem scuze pentru această formulă care dă chiar titlu acestui articol.

Noi, românii nu avem în vocabular asemenea etichetări pentru nicio țară din lume.

În presa noastră, că e de bună calitate sau mai puțin bună, asemenea cuvinte nu se văd și nu se aud, deoarece, pur și simplu, îi repugnă asemenea „valori”.

Există, însă, și alte…țări și limbi…. pe globul pământesc….în care limbajul licențios pare a fi licit, judecând după frecvența cu care apare în vorbirea curentă, în presă, în filme și chiar în creația literară.

Desigur, este treaba lor. Până la un punct. Atâta timp cât se referă la realitățile lor, da!, îi privește numai pe ei, dar, dacă se referă la țara noastră, probema se pune cu totul altfel.

În mod frecvent, diplomații de limbă spaniolă, repartizați să îndeplinească un mandat la București, slobozesc, cu destulă dezinvoltură, exclamația din titlul acestui articol, în primele luni de ședere a lor în România.

Poate o fac şi alţii în propriile lor limbi. Nemulțumirea se datorează, în realitate, faptului că ei ar fi preferat o capitală de prim rang, adică Washington, Londra, Paris, Moscova….ceea ce ar fi sugerat și nivelul de apreciere de care se bucură competențele lor în țările pe care le reprezintă.

După o vreme, încep să realizeze că se simt bine în România, cunosc oameni, locuri, valori și frumuseți. Ajung chiar să o iubească. Mai târziu, unii dintre ei, în drum spre alte destinații, unele într-adevăr de prim rang, fac tot posibilul să se oprească, o zi două, în București, pentru a retrăi cu nostalgie momente din experiența lor românească, cu o cu totul altă exclamație: „Ce vremuri superbe erau acelea !”

Un diplomat care a venit gata îndrăgostit de România – a cerut sa vină!- a fost Jeronimo Moscardó, ambasador, timp de două mandate, al Braziliei la Bucureşti. Îl cunoscuse, cât a fost ambasador la ONU, pe Mircea Eliade, care, desigur, i-a vorbit de România cea fermecătoare. Iubea Jeronimo Moscardó țara noastră în asemnea măsură încât i se vedea fericirea pe chip; autoritățile noastre îl iubeau la rândul lor – președintele țării din vremea aceea îl primea imediat, la orice oră ar fi cerut audiență.

Printre altele, într-o prelegere susținută la Academia Româna cu scopul de la relansa, după Revoluție, relațiile dintre America Latină și România, Dl. ambasador Jeronimo Moscardó a arătat că economia modernă a Braziliei se bazează, în mod determinant, pe contribuția unui român, alt motiv pentru a iubi meleagurile românești și locuitorii lor.

La un pol opus s-a situat, la un moment dat, Mario Vargas Llosa, marele scriitor peruan.

Venise în România invitat de Institutul Cervantes, deci nu de autoritățile române. Cu toate acestea, l-a primit însuși președintele țării, i-au organizat o vizită prin țară ca să se bucure de frumusețile turistice din Carpați, a rămas copleșit de faptul ca romanele lui erau traduse și binecunoscute în România, a dat interviuri în care și-a exprimat entuziasmul şi uimirea că era atât de apreciat de români…..

La puține ore după ce și-a încheiat vizita, a apărut, simultan, în Spania și Argentina, dacă nu mă înșeală memoria, în El País și respectiv La Nación, un articol semnat de Mario Vargas Llosa, în care…. nu-i mai plăcea nimic, totul era sumbru şi, mai ales, românii erau … „rasişti”!

Când a vorbit sincer marele scriitor peruan, cât a fost pe teritoriul României sau…pe urmă…?

Ciudat este că avea să viziteze din nou România ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic!

O realitate deosebit de arzătoare este cea a refugiaţilor din Siria, Irak şi Afganistan. Este denumită Criza Refugiaţilor şi a supus la o serioasă încercare coeziunea Europei Unite.

Mândria Germaniei de a fi atracţia refugiaţilor a sfârşit prin soluţia practică a redistribuirii lor echitabile în toate țările Uniunuii Europene.

Ruta balcanică spre Germania nu trece prin România. „România este o ţară săracă”– afirmă refugiaţii sirieni, care nu au încercat, nici măcar prin ricoşeu, să treacă prin ţara noastră, după instalarea gardului de SÂRMĂ LAMELATĂ (lamele nu înţeapă, ci taie foarte rău!) la graniţa de sud a Ungariei.

Formula în sine „România este o ţară săracă” este lipsită de trufia celor care îşi exprimă în spaniolă percepţia lor spontană sau elaborată.

Şi totuşi, în România s-au stabilit sirieni de mai mulţi ani, unii dintre ei au solicitat şi au dobândit cetăţenia română. Sunt români.

Redistribuirea refugiaţilor în toate ţările Uniunii Europene se face anevoios.

Foarte abili s-au dovedit a fi britanicii: ei acceptă refugiaţi, dar nu pe cei care au străbătut Ruta Balcanică. Se vor duce (cândva !) după sirieni în Turcia să-i aducă „în siguranţă!”

Generoşi până la grandoare s-au dovedit a fi spaniolii : sirianul căruia i-a pus piedică o jurnalistă maghiară a atras atenţia autorităţilor de la Madrid. Au cercetat cazul şi au aflat ca acesta a antrenat echipe de fotbal din prima divizie siriană. La ora actuala, are un loc de muncă la Şcoala de Antrenori de Fotbal din Getafe, Madrid, şi un apartament în capitala Spaniei.

Frumos ar fi să solicite Televiziunii din Budapesta ca jurnalista maghiară să fie reangajată, deoarece norocul lui de la acea piedică şi căzătură cumplită se trage.

Occidentul a îngrămădit arme în Orientul Mijlociu, a intervenit cu trupe şi aviaţie. A salutat şi a sprijinit Primăvara Arabă.

Ce anotimp a venit, pentru arabi şi pentru Europa, după acea Primăvară ?

Până una alta, „pacificarea” Siriei se face…. tot prin bombardamente. Cum altfel?

De la o vreme, bombardează şi ruşii.

Sfere de influenţă !

Se triturează o Sirie în numele păcii, democraţiei şi al progresului !

Ori, aceasta înseamnă că sirienii vor tot veni, nu se vor întoarce acasă „după vreun mandat sau două” prin Europa !

AUTOR EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: EUGEN HAC … precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

NUNTĂ – CUNUNIE – CĂSĂTORIE

28 miércoles Oct 2015

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

bărbat, cununie, căsătorie, femeie, mire, mireasă, muiere, nevastă, nun, nuntă, nună, soț, soție

Nuntă, simbolic vorbind, înseamnă inițiere. Cununie înseamnă hierogamie, iar căsătorie, solidaritate. Cel puțin asta pare să spună povestea acestor cuvinte străvechi.

NUNTA – CEREMONIA VĂLULUI

În limba strămoșilor noștri indo-europeni exista un proto-cuvânt, *sneubh-: a nunti, a (se) căsători.

Ne interesează pentru că el e strămoșul lui nubo, nubere, nupsi, nuptum din latină: a se mărita…

… și nubo care ne interesează pentru că, din el, s-au născut, tot în latină: nupta: soție, nuptus: vălul de nuntă, și, mai ales, nuptiae… nunta (nuptiae a devenit nuntă în română !).

Nuptiae, adică un plural în care se cuprind toate serbările, ceremoniile și ritualurile/ obiceirile de nuntă.

Gândindu-ne că nubo însemna și a (se) acoperi și că este, foarte probabil, înrudit cu nubes (norul adică „cel care învăluie, acoperă cerul cu un văl”) e firesc să presupunem că, în indo-europeană, primul sens al lui *sneubh- a fost acela de a acoperi, a învălui/înveli și că, mai târziu, a apărut și un al doilea sens: a (se) căsători, de la obiceiul străvechi ca mirii să fie acoperiți cu un văl.

De ce văl ?

Pentru că vălul (azi îi spunem voalul de mireasă) este, din totdeauna, un semn al inițierii, al dedicării/închinării și, deopotrivă, al protecției divine.

Preoții (sacerdoții, augurii) purtau văl. Și, ce altceva este, de pildă, camilafca preoților ortodocși sau șalul de rugăciune al evreilor, decât vălul inițiatului și al devotului ce slujejște divinității, ocrotit de ea ?

Sau, ce altceva este șalul purtat de bărbații arabi, decât semnul totalei lor supuneri față de Allah ?

În treacăt, să spunem că marama noastră este tot un văl.

La început amândoi mirii aveau capul acoperit cu văl, ca semn că participau la un mister (și nu întâmplător azi îi spunem taină a cununiei),un mister ce avea să le aducă inițierea, cunoașterea/ descoperirea tainelor vieții și trecerea la o altă stare.

Cu timpul, doar mireasa a ajuns să poarte văl…

… un văl care nu mai e atât un semn al inițiatului, cât un simbol al devoțiunii și al supunerii ei față de soț sau față de orice bărbat…

… cum este, de altfel, vălul pe care-l purtau femeile în antichitate și cel pe care-l mai poartă, de pildă, femeile arabe sau hinduse.

Așadar, putem spune că nunta este o ceremonie a … vălului, vălul pe care-l poartă la cununie dar care i se scoate acasă, înainte de a intra în dormitorul nupțial.

Nu în ultimul rând, voalul mai înseamnă și virginitatea miresei,iar scoaterea lui, renunțarea la virginitate.

Iată câteva scene de nuntă pictate pe vasele antice grecești (de obicei pe cupa numită skyfos/σκύφος sau pe caseta cu bijuterii sau cosmetice numită pyxix/πυξίς, dar, mai ales, pe vasul de nuntă: gamikos levis/γαμικός λέβης)…

… scene în care mireasa apare acoperită cu văl:

Pregătirea miresei, vas grecesc din Sicilia, 330-320 î. Hr. Muzeul Pușkin, Moscova, Rusia

Alai nupțial: aducerea miresei acasă la mire, pyxis, perioada arhaică, Grecia, 440-430 î. Hr. De observat că ambii miri au cununi

Nunta lui Thetis cu Peleu (1), pyxidă ateniană, perioada arhaică, 470-460 î. Hr., Luvru, Paris. De observat că mireasa are văl și coroană.

Nunta lui Thetis cu Peleu (2), pyxidă ateniană, perioada arhaică, 470-460 î. Hr., Luvru, Paris

Nunta lui Thetis cu Peleu (3), pyxidă ateniană, perioada arhaică, 470-460 î. Hr., Luvru, Paris

Nunta lui Thetis cu Peleu, întreaga scena desfășurată

Aducerea miresei în casa mirelui, vas grecesc/skyfos, aprox. 580 î. Hr.

Aducerea miresei acasă la mire. Mirii sunt așezați spate-n spate.Vas attic, 550 î. Hr., Metropolitan Museum of Art, New York, SUA

Vas de nuntă, aprox. 430-420 î. Hr., Metropolitan Museum of Art, New York, SUA (1)

Vas de nuntă, aprox. 430-420 î. Hr., Metropolitan Museum of Art, New York, SUA (2)

Detaliu: pregătirea băii miresei înaintea nunții, prezentarea darurilor pentru mireasă.

Și, iată câteva scene de nuntă din Roma antică:

1.Pregătirea miresei

Vila Misteriilor, Pompei. De observat nodul lui Hercule cu care este încinsă tunica și Eros ascuns după o coloană

Inel din epoca elenistică cu nodul lui Hercule

Lămurire: tunica miresei, veșmântul cel mai de dedesubt, era strânsă cu un cordon de lână înnodat de două ori: cingulum herculeum, de fapt, cingătoarea virginală; dublul nod se chema nodus herculeus, nodul lui Hercule.

2.Unirea mâinilor (dextrarum junctio) gest ce simbolizează încheierea căsătoriei:

Miri unindu-și mâinile, îmbrățișați de pronuba (doamna de onoare a miresei). Sarcofag roman, Museo di Capodimonte, Italia

Mirele ține în mâna stângă contractul de căsătorie iar mireasa rostește formula ce consfințea căsătoria: Ubi tu Gaius, ego Gaia, mai pe românește: unde ești tu Ioane, acolo sunt și eu, Ioana.

O formulă ce amintește de perechea primordială, mai precis de perechea divină primordială, Zeul și Zeița (în cazul romanilor, Iuppiter și Iunona) pentru că o nuntă nu este altceva decât repetarea nunții divine, a hierogamiei, a unirii zeului Cer cu zeița Glie.

De aceea și Gaia. Gaia este numele simbolic și generic al femeii, considerată o fiică a Geei, adică a Mamei Glii (Geea este o latinizare a lui Γαῖα/Gaia sau Geea, Glia; din ghi/γή s-a format în greacă cuvântul ghyni/γύνη, femeie).

Ghi/γῆ sau ghea/γαῖα înseamnă în elină: glie, pământ/tăria despărțită de cer și de mare, țară, ținut, lume, univers, și, scris cu majusculă Γαῖα/ Γῆ/Ghea/Ghi, o numește pe Marea Mamă, Glia, soața Cerului/Uranus (pe care romanii au împrumutat-o ca Geea).

Miri cu văl de nuntă

Miri unindu-și mâinile. Boltirea togii miresei în dreptul pântecelui sugerează nodul lui Hercule. Sarcofagul Dioscurilor, sec. IV. Musée de l’Arles et de la Provence, Franța

Iason și Medeea, unindu-și mâinile. Sarcofag roman de la sf. Sec. I, d. Hr., după J.-C. Boncompagni, Colecția Ludovisi, Italia

Vălul de nuntă la romani era portocaliu, de culoarea flăcării, în armonie cu torțele, de altfel se și numea flammeum, de la flamma, flacără și că mireasa purta cununa (de obicei din maghiran și verbină, pe timpul lui Caesar și Augustus și, mai târziu, din mirt și flori de portocal) peste văl.

Să mai spunem că nuptiae a devenit noces în franceză, nupcias în spaniolă, catalană și portugheză, nozze în italiană, nozzi în siciliană, nuntas sau nunsas în sardă, nonza în corsicană, nossas în provensală și noço (novoço, nouço sau noupce) în occitană.

Alte nume interesante ale nunții:

– boda, în spaniolă, voda în galego și bodas în portugheză, toate provenind din vota, în latină, jurăminte, sau

– hochzeit, în germană, adică: timpul înalt, solemn, vremea de sărbătoare

– wedding, în engleză, adică aducerea miresei.

CUNUNIA – CEREMONIA CUNUNII

Dacă nunta era o ceremonie a… vălului, atunci cununia era o ceremonie a … cununei.

Și, dacă la început amândoi mirii purtau cunună, astăzi, așa cum s-a întâmplat și cu vălul, cununa a devenit doar o podoabă a miresei.

O amintire a acelor vremuri sunt cununiile (de fapt, cununile !) pe care le pune pe capul mirilor preotul, la biserică, în momentul cel mai important al… cununiei.

De ce cunună ?

Pentru că cununa, ca și vălul, este tot un simbol: al veșniciei/nemuririi, dar și al grației divine.

Nu întâmplător se vorbește despre înrudirea dintre korona (κορώνα) din greaca veche, care însemna orice obiect curbat, și radicalul semitic al strălucirii și al divinității, krn…

… care, în ebraică, de pildă, a devenit keren (קֶרֶן): corn, rază, strălucire sau slavă…

… lucru care ne arată de ce coarnele, în iconografia Orientului Mijlociu, sunt un simbol al divinității.

Să mai spunem că, korona a intrat în latină: corona, și, de aici, în toate limbile romanice, dar și în engleză: crown…

… și că, în română, cunună și coroană sunt,de fapt,unul și același cuvânt: corona moștenită din latină…

… dar și că a cununa vine din coronare pe care, de asemenea, l-am moștenit din latină.

Cât despre cununie, el s-a format în română din cunună.

De fapt, cununa este o epifanie a soarelui. Cercul ei înseamnă tot ce înseamnă mersul lui perpetuu: timpul nesfârșit (ciclul naștere-renaștere) și, de aici, viața eternă/nemurirea, perfecțiunea divină, împlinirea, deplinătatea și prosperitatea.

În vechea Grecie erau înfățișați cu cunună pe cap…

… zeii și reprezentanții lor pe pământ, regii și sacerdoții, adică unșii (de altfel așa s-a și născut coroana regală – soarele cu raze – care nu este altceva decât cununa… unsului, a reprezentantului lui Dumnezeu în lume și simbolul puterii absolute cu care a fost investit)…

… inițiații, ca semn al biruinței lor asupra morții și al dobândirii nemuririi…

… dar și morții, tot ca semn al biruinței lor asupra morții și ca o promisiune a renașterii/învierii (așa s-a născut, de altfel, și coroana funerară) …

… și, nu în ultimul rând, participanții la sărbători, la banchete și atleții, ca unii care arătau astfel că se dedică, se închină pe ei înșiși, jertfele și, în cazul atleților, lupta lor, zeilor.

De ce purtau mirii cunună ?

În primul rând pentru că cununa era promisiunea unei vieți desăvârșite împreună, lungi, îmbelșugate, strălucitoare … și…

… în al doilea rând, ca unirea lor să fie binecuvântată și ocrotită de zei.

Și, poate nu în ultimul rând pentru că, orice nuntă fiind repetarea unei hierogamii, mirele este împărat sau rege și mireasa împărăteasă sau regină.

Iată câteva imagini cu scene de nuntă de pe vase grecești antice, în care apar miri purtând cunună:

Mire conducând mireasa acasă. Eroși înaripați ating cununa miresei ca s-o facă să fie seducătoare

Doamna de onoare a miresei (nimfevtria) îi așează o coroană pe cap și un eros îi pune două cununi probabil de mirt, în timp ce alte femei aduc darurile miresei; aprox. 430-420 î. Hr. Muzeul Național Arheologic, Atena

Miri încadrați de eroși. Eros-ul mirelui îi întinde o cunună ca să fie pasional și iscusit în arta iubirii.

CĂSĂTORIA – O ALIANȚĂ A SOȚILOR

Cuvântul căsătorie nu se referă la sărbătoarea mirilor, la actul sacru/religios al unirii lor în fața zeilor sau a lui Dumnezeu, așa cum se întâmplă cu nuntă sau cununie, ci la faptul că mirii vor întemeia împreună o familie și „vor ridica o casă”…

… așa cum se spune și într-o orație de nuntă românească:

Busuioc verde pă masă,
Rămâi, maică, sănătoasă.
Că eu mă duc să-m’ fac casă;
Busuioc verde sclipos,
Rămâi, taică, sănătos,
Că eu mă duc să-m’ fac rost…

În latina clasică, casa, cuvânt pe care l-au moștenit toate limbile romanice însemna: colibă, bordei, baracă militară, proprietate la țară sau pământ, așadar, o locuință mai mult decât modestă !

De ce, atunci căsătorie s-a numit de la casă ?

Pentru că, în latina creștină, casa nu mai însemna o … cocioabă, ci ajunsese să-l concureze și apoi să-l înlocuiască pe domus (=casă în latina clasică) care a devenit … doar domul, adică casa impunătoare a Domnului, catedrala.

În română, căsătorie s-a format din căsător, adică soț, în limba veche…

… iar căsnicie, din casnic, adică al casei.

Spre deosebire de nuntă și de cununie care există doar în română, căsătorie există doar în română și în limbile iberice: casamiento, spaniolă; casamento, portugheză; casamento, gallego; casament, catalană…

Casă țărănească. Boinești – Țara Oașului, Maramureș. 1938 Foto: Kurt Hielscher

MIRE – MIREASĂ, SOȚ-SOȚIE, BĂRBAT – NEVASTĂ

1.mire – mireasă

Cuvântul mire există doar în română și din el s-a format perechea lui, mireasă.

Nu știm de unde vine, dar unii lingviști presupun că mirele este miles, soldatul roman care era o partidă bună în Dacia romanizată.

Ar putea, însă, fi un cuvât de substrat, provenit din radicalul indo-european *meryo– = tânăr, tânără …

… radical care, în latină, l-a dat pe maritus ( = tânăr soț, adică un bărbat care a dobândit o femeie, însurat cum am spune azi)…

… maritus din care s-a născut verbul marito, maritare (= a căsători, a împerechea, devenit în română, a (se) mărita).

Să spunem că maritus a devenit în română mărit (= mire și soț), un cuvânt ce nu se folosește în limba modernă… marito în italiană, marido în spaniolă; mari în franceză…

… că maritare a devenit în limbile romanice: marier, franceză; maritare, italiană; maridar, spaniolă și portugheză și marry în engleză…

… și că din participiul perfect al lui maritare, maritatus, s-a născut în latina populară *maritaticum (=căsătorie) care a devenit în limbile romanice: mariage, franceză; maridaje, spaniolă; maritaggio, italiană și siciliană; și în engleză marriage.

Interesant este că, în toate aceste limbi, s-a păstrat și celălalt sens pe care-l avea în latină maritare, acela de a împerechea, devenit a combina… pentru că, de pildă, se vorbește despre mariajul dintre roșie și busuioc, sau se spune: … „comment choisir un fromage qui se marie parfaitement avec un vin” (cum să alegi brânza care se potrivește perfect cu un vin) sau „en el maridaje entre vino y comida no existen reglas fijas…” (în potrivirea/combinarea unui vin cu mâncarea nu există reguli fixe)… etc.

Si, să mai adăugăm că mire, mireasă (dar și soț, soție) se spune époux, épouse în franceză; sposo, sposa în italiană; esposo, esposa în spaniolă, gallego și portugheză, toate avându-și originea în sponsus, logodnic, în latină…

… și că în spaniolă, mire și mireasă se spune și novio și novia, adică cei proaspăt căsătoriți: în latină mireasa se numea nova nupta.

O cupă a mirilor, Gumelnița, descoperită în com. Sultana, România (4600-3900 î. Hr.)

Îndrăgostiții sau mirii de la Gumelnița – poate un ex voto de nuntă (mil. V î. Hr.). Muzeul Arheologic din Oltenița, România

2.soț – soție

Dacă mirii nu sunt altceva, în limbile indo-europene cel puțin, decât perechea de tineri nubili care se căsătoresc …

… soții sunt deja perechea de „asociați” sau „aliați”, dacă ne gândim că soț (din care s-a format soție) vine din socius care însemna în latină: asociat, tovarăș, aliat (de văzut și socia: tovarășă, soață, dar și adj. socius: asociat, părtaș, comun; conjugal/nupțial).

Literalmente, soțul și soția sunt „cei care se urmează unul pe altul”, „partenerii” sau „cei strâns legați unul de celălalt”, având în vedere că socius vine din radicalul indo-european *sekw- = a urma, a veni după, a (se) atașa, a (se) lega de.

Iarăși, socius a devenit soț numai în română și în nici o altă limbă romanică.

Cât despre a (se) însura, este posibil să vină din *inuxorare, din latina târzie, adică: a-și lua soție (uxor însemna soție în latina clasică, iar uxoratus, însurat, iar a se însura se spunea uxorem ducere, adică a-și aduce acasă soție, nevastă).

Iar ursitul, el vine din verbul a ursi (împrumutat de noi din neogreacă: orizo/ορίζω = a stabili, a hotărî, a fixa).

Și menitul, dacă ne gândim că a meni, un cuvânt împrumutat din slavă (мѣнити / meniti: a gândi, a rosti) își are originea în radicalul ie *men- = a gândi; minte, spirit… putem spune că el este „cel ales” „cel destinat de mintea divină/spiritul divin”, adică de providență, cum am spune azi, de Dumnezeu.

Iată câteva reprezentări simbolice/stilizate ale soților și ale căsătoriei, văzută din cele mai vechi timpuri ca o hierogamie, o nuntă sacră între Marea Zeiță și Marele Zeu:

Gânditorul de la Hamangia și perechea sa, Muzeul National de Istorie a Romaniei

Zeul și Zeița sau Hierogamia, Vădastra (Crușovu), România (aprox. 5.000 – 4.500 î. d.H.), Muzeul Național de Istorie București

Vas dublu de ceremonie/votiv ?, Cucuteni (Vorniceni, 4100-3800 î.Hr.) Muzeul Județean Botoșani

Vas dublu de ceremonie (Ghelăiești-Cucuteni B)

Vas dublu de ceremonie, 4250-3850 î. Hr., Museum of Russian Art, Ucraina

… și două viziuni despre cum își închipuiau misterioșii locuitori ai Etruriei că vor petrece doi soți iubiți în lumea de dincolo, într-o eternă beatitudine:

Sarcofagul soților (1), ultimul sfert al sec. al VI-lea î. Hr., descoperit la Cerveteri, Italia. Muzeul Luvru, Paris, Franța

Sarcofagul soților (2)

Sarcofagul soților, detaliu

Sarcofagul soților

Sarcofagul soților, ultimul sfert al sec. al VI-lea î. Hr., descoperit la Cerveteri, Italia. Muzeul Național Etrusc, Villa Giulia, Roma

3.Bărbat – femeie – muiere – nevastă

Soț și soție au câteva sinonime: bărbat pt. soț și femeie, muiere și nevastă, pentru soție.

Romanii au găsit în Dacia bărbați bărboși și tot repetau vir barbatus, adică bărbatul cu barbă. Așa s-a născut în română cuvântul bărbat: vir (bărbat în latină) a fost uitat cu timpul și a rămas doar barbatus care a încetat să mai însemne bărbos, căpătând sensul lui vir, acela de bărbat.

Femeia, în română, are o poveste interesantă: este deformarea lui familia, care, în latină, numea familia, adică totalitatea locuitorilor dintr-o casă, cu scalvi cu tot (famulus era locuitorul unei case, apoi sclav, servitor, venind din radicalul ie *dhe-= a pune, a așeza, a stabili, a pune temelia unei așezări/ case).

Spre deosebire de română, în aromână femeie se spune feamină, iar în franceză femme și ambele vin din latinescul femina care, la rându-i, vine din rădăcina ie *dhē(i)- = a suge.

Așadar femeia este „cea care alăptează, dă să sugă” și „cea care hrănește” … pe filius sau pe filia (fiul sau fiica), pe fetus sau pe feta (fătul/pruncul,fata)… cuvinte pe care le-am moștenit din latină.

Să mai spunem că femina este rudă cu fecundus, fecund; fertil, dar și cu felix, care a devenit în română ferice și care însemna prosper, îmbelșugat.

În spaniolă femina a devenit hembra, adică femelă.

Italienii spun pentru femeie donna, de la domina, stăpâna unui… domus, adică a unei case.

Iar muiere și mul’eare din aromână vin din mulier.

Mulier în latină era femeia măritată, soția. Radicalul indo-european din care se trage este *mel- = a măcina, a pisa, din care vin și mola și malleus care au dat în românănește moară și maiul de pisat. Așadar, pentru strămoșii noștri indo-europeni, soția era cea care trebuia să macine boabele, să facă făină și, bineînțeles, să coacă pâinea. În spaniolă mulier a devenit mujer: femeie, soție și în italiană moglie, soție.

De altfel, o arată și bride din engleză și Braut din germană care, ambele înseamnă mireasă, dar și bru din franceză, noră: toate trei provin din radicalul indo-european *bh(e)reu-/ bh(e)ru- = a găti, a fierbe, a face supă și, desigur, pâine. De altfel, ferveo din latină, devenit în română a fierbe, este tot un descendent al lui *bh(e)reu-/ bh(e)ru-.

Dacă femeie și muiere sunt două respectabile nume, primul al stăpânei casei, și al doilea al stăpânei bucătăriei, nume moștenite din latină, nevasta, care este un slavism, era femeia condusă, adusă în casa soțului.

Nevesta (невеста în rusă și невѣста în slava veche) însemna mireasă.

Este rudă cu vadhū́, mireasă, din sanscrită și se trage din rădăcina ie *wedh- = a conduce, a duce acasă; a (se) căsători (de unde și wed și wedding în engleză) …

… nu direct, însă, ci prin verbul vedo, vesti din slava veche: a duce, a conduce, a lua în căsătorie … verb din care s-a format… nevesta/ невеста.

Pe nevastă îl au și aromânii: nveastă: nevastă și mireasă.

Cât despre noră și ginere, socru și soacră, să spunem că nurus, gener, socer și socra (în limba clasică socrus) din latină au devenit în română noră, ginere, socru și soacră…

Iar perechea cuscru–cuscră vine din consoc(e)rum și, probabil, consocra care, în latină, însemnau același lucru ca în română…

Interesantă este povestea lui nun/naș. Avem în română perechile naș–nașă/nun-nună.

Naș s-a format în română din nun și sufixul -aș, nun fiind transformarea lui nonnus din latina târzie, creștină, pe care l-am moștenit.

Nonnus și nonna sunt străvechi, ca mama și tata. Latina creștină i-a răspândit în toată lumea romanizată cu sensul de călugăr, părinte, unchi sau tutore, respectiv maică și mătușă, cu alte cuvinte, cineva care este un al doilea tată și o a doua mamă.

De fapt, nonnus este masculinul lui nana din indo-europeană. Nana este un cuvânt născut în limbajul copiilor care s-ar putea traduce cu mami, tanti sau buni. De fapt, era o femeie din familie sau venită în familie care putea fi o doică, o mătușă, o vară, o bunică, adică a doua mamă !

În greaca veche existau nanna/ninni, νάννα/νίννη: mătușă, tanti și nennos/νέννος, unchi, iar în albaneză nanë, mami, o adresare atât pentru mamă cât și pentru doică.

Putem traduce nona și nonnus ca: mami, tanti, buni și, respectiv tati și… nenea (care este un alt urmaș direct al lui nonnus !).

În italiană nonna și nonnus sunt bunicul și bunica.

Așadar, nuna și nunul sunt al doilea rând de părinți ai mirilor, o a doua „mămică” și un al doilea „tătic” și cei care vor avea tot atâta grijă de finii lor câtă ar fi avut și proprii lor părinți.

De altfel, *filianus, devenit fin în română, chiar asta însemna în latina târzie, fiu de-al doilea.

Pat nupțial, perioada elenistică, Muzeul Luvru, Paris, Franța

Am ales să încheiem cu un epitalam al lui Catul (62) pe care l-am tradus în stilul orației românești de nuntă.

Un epitalam este un cântec nupțial (în gr. epithalamios (imnos)/επιθαλάμιος (ύμνος) sau simplu epithalamion/επιθαλάμιον, de la thalamos/θάλαμος, iatacul mirilor) pe care-l cântau tinerele prietene, încă nenuntite, ale miresei, după ce mirii intrau în dormitorul conjugal.

Feciorii:

Sculați feciori, iată, Luceafărul se-arată.

În Olimp cu torța-i luminează-ndată.

Mult l-am așteptat și mult am așteptat și astă zi !

Vrema-i să vă sculați de la aste mese. Lăsați bucatele alese.

Iată mireasa, să-i cântăm Hymeneul, zi !

O, Hymen, Hymeneu, vino o, Hymen, Hymeneu.

Fecioarele:

Văzutu-i-ați, fetelor, pe ăști feciori curați ?

Sculați și la-ntrecere cu ei vă luați !

Iată, se-aprinse a nopții mare stea

și ei, văzut-ați ce mai saltă, ce porniți sunt a juca ?

Și nu-n zadar cântă și joacă,

cântul și jocul lor, de-i bun, ne-ntreacă !

O, Hymen, Hymeneu, vino o, Hymen, Hymeneu.

Feciorii:

Cununa, fârtați, nu-i a noastră încă. Le vedeți pe fete ?

Știu pe de rost toate cântările, de mult ce le-au cântat.

Și nu-n zadar le-au învățat, că multe au ele să ne învețe.

Și nici nu-i de mirare ! Zi și noapte mintea tot la cântări le-a stat,

Pe când a noastră minte cată-ntr-o parte, urechile în alta.

Ne plecăm, căci biruința iubește strădania înaltă.

La cântare mintea să vă fie măcar de-acum-nainte

să le răspundem fetelor ce-încep să cânte !

O, Hymen, Hymeneu, vino o, Hymen, Hymeneu.

Fecioarele:

Tu, a nopții mare stea, Luceafăr, ce foc mai nemilos din cer coboară

decât văpaia-ți ce-o smulge pe copilă din ale mamei brațe ? Iară,

doar ție ți-e dat să iei copila de la pieptul mamei ce încă ar vrea s-o țină

și feciorului aprins de patimă s-o dai, nevinovată și fragilă ?

Nu ești tu mai crud decât dușmanii ce pradă o cetate fără milă ?

O, Hymen, Hymeneu, vino o, Hymen, Hymeneu.

Feciorii:

Tu, a nopții stea, Luceafăr, ce foc mai vesel strălucește în cer, decât lumina-ți mare ?

Tu, cu a ta făclie, pecetluiești o nuntă ce bărbații-o pun la cale

și părinții bucuroși o vor, dar care nu se-cheie pân’ nu-ți arăți tu torța de nuntit.

Ce mai mult să cerem de la zei, decât ăst ceas preafericit ?

O, Hymen, Hymeneu, vino o, Hymen, Hymeneu.

* * * *

Luceafărul, fecioare, a luat-o pe una dintre noi.

* * * *

O, Hymen, Hymeneu, vino o, Hymen, Hymeneu.

* * * *

Feciorii:

Când tu, Lucefere, te arăți, gărzile veghează, căci noaptea se ascund hoții-n lume,

hoți pe care tu îi prinzi în zori, când te întorci din drumu-ți, cu alt nume.

Nu ca Luceafărul de seară, ci ca Luceafărul de dimineață,

la răsărit, te-ntorci acasă.

Le place fetelor să plângă și de rău să te vorbească,

Ce-ți pasă că te vorbesc de rău când ele în taină te doresc, dar, cu nici un chip nu vor s-o recunoască ?

O, Hymen, Hymeneu, vino o, Hymen, Hymeneu.

Fecioarele:

Așa cum o floare se naște în taină într-o grădină,

la adăpost de turme sau de plug și viața-și duce-n tihnă,

de vânturi blânde mângâiată, o floare pe care soarele o întărește și ploaia o crește,

* * * *

dorită de flăcăi și fete, de e culeasă de-o mână spurcată, se veștejește

Și nu mai e dorită nici de fete și nici de flăcăi.

Tot așa e și fecioara, cât timp rămâne neatinsă: dragă peste poate celor dragi ai săi.

Dar când de ea s-atinge un trup murdar și fecioria-și pierde,

n-o mai iubesc băieți și fete.

O, Hymen, Hymeneu, vino o, Hymen, Hymeneu.

Feciorii:

Cum vița crescută în câmp pustiu, fără arac,

ce nicicând nu s-a-nălțat și struguri dulci n-a dat,

al cărei fraged trup se-apleacă sub greutatea-i ce-o îndoaie-ntruna

și al cărei vârf atinge numai rădăcina,

o viță ne-ngrijită de vreun stăpân, cultivator de grâne sau boar,

sălbatică va fi, dar, de-i unită și strâns legată de un ulm, ca de un soț, viața-i nu fi-va în zadar.

Cultivatori de grâne și boari dori-vor s-o-ngrijească.

Așa e și fecioara, de rămâne nenuntită, va îmbătrâni sălbăticită.

Dar dacă, la vremea potrivită, pentru nuntă-i pregătită,

tot mai dragă-i soțului

și mai puțin urâtă părintelui.

O, Hymen, Hymeneu, vino o, Hymen, Hymeneu.

Fecioară, nu te lupta cu soțul tău, mai bun ca el n-ai să găsești !

Nu se cade să i te-mpotrivești.

Doar lui te-a încredințat chiar al tău părinte,

chiar tatăl tău împreună cu maica ta, cărora se cuvine să li te supui, cuminte.

Fecioria nu-i doar a ta. În parte-i și a lor.

O treime-i a tatălui, o treime i-e dată maicii

și doar o treime-i a ta: nu te lupta cu tata și cu mama

Ce-au dat mirelui, împreună cu dota, și ce li se cuvenea.

O, Hymen, Hymeneu, vino o, Hymen, Hymeneu.

Nunta lui Hercule cu Hebe, pyxis (casetă de bijuterii), aprox. 450 – 400 î. Hr., University Museum, University of Pennsylvania, SUA. Hercule își conduce mireasa în Olimp, după apoteoză, după ce a devenit nemuritor. Eros ține vălul lui Hebe, iar fratele său, Hymen, îl ține de mână pe Hercule și conduce procesiunea cu o torță aprinsă.

Să spunem că Hymen, zeul nunților, și-a luat numele, cel mai probabil, de la hymen/ὑμήν, un cuvânt care, în elină, însemna membrană, și că hymnos/ὕμνος, tot în elină, însemna cântec de nuntă.

LXII.

Vesper adest, iuvenes, consurgite: Vesper Olympo

Expectata diu vix tandem lumina tollit.

[125]

Surgere iam tempus, iam pingues linquere mensas,

Iam veniet virgo, iam dicetur Hymenaeus.

5 Hymen o Hymenaee, Hymen ades o Hymenaee!

Cernitis, innuptae, iuvenes? consurgite contra:

Nimirum Oetaeos ostendit noctifer ignes.

Sic certest; viden ut perniciter exiluere?

Non temere exiluere, canent quod vincere par est.

10 Hymen o Hymenaee, Hymen ades o Hymenaee!

Non facilis nobis, aequales, palma paratast,

Adspicite, innuptae secum ut meditata requirunt.

Non frustra meditantur, habent memorabile quod sit.

Nec mirum, penitus quae tota mente laborent.

15 Nos alio mentes, alio divisimus aures:

Iure igitur vincemur, amat victoria curam.

Quare nunc animos saltem convertite vestros,

Dicere iam incipient, iam respondere decebit.

Hymen o Hymenaee, Hymen ades o Hymenaee!

20 Hespere, qui caelo fertur crudelior ignis?

Qui natam possis conplexu avellere matris,

Conplexu matris retinentem avellere natam

Et iuveni ardenti castam donare puellam.

Quid faciunt hostes capta crudelius urbe?

25 Hymen o Hymenaee, Hymen ades o Hymenaee!

Hespere, qui caelo lucet iocundior ignis?

Qui desponsa tua firmes conubia flamma,

Quae pepigere viri, pepigerunt ante parentes

Nec iunxere prius quam se tuus extulit ardor.

30 Quid datur a divis felici optatius hora?

[126]

Hymen o Hymenaee, Hymen ades o Hymenaee!

* * * *

Hesperus e nobis, aequales, abstulit unam

* * * *

Hymen o Hymenaee, Hymen ades o Hymenaee!

* * * *

Namque tuo adventu vigilat custodia semper.

Nocte latent fures, quos idem saepe revertens,

35 Hespere, mutato conprendis nomine Eous.

At libet innuptis ficto te carpere questu.

Quid tum, si carpunt, tacita quem mente requirunt?

Hymen o Hymenaee, Hymen ades o Hymenaee!

Vt flos in saeptis secretus nascitur hortis,

40 Ignotus pecori, nullo convolsus aratro,

Quem mulcent aurae, firmat sol, educat imber

* * * *

Multi illum pueri, multae optavere puellae:

Idem cum tenui carptus defloruit ungui,

Nulli illum pueri, nullae optavere puellae:

45 Sic virgo, dum intacta manet, dum cara suis est;

Cum castum amisit polluto corpore florem,

Nec pueris iocunda manet, nec cara puellis.

Hymen o Hymenaee, Hymen ades o Hymenaee!

Vt vidua in nudo vitis quae nascitur arvo

50 Numquam se extollit, numquam mitem educat uvam,

Sed tenerum prono deflectens pondere corpus

[127]

Iam iam contingit summum radice flagellum;

Hanc nulli agricolae, nulli coluere bubulci:

At si forte eademst ulmo coniuncta marito,

55 Multi illam agricolae, multi coluere bubulci:

Sic virgo dum intacta manet, dum inculta senescit;

Cum par conubium maturo tempore adeptast,

Cara viro magis et minus est invisa parenti.

58b

Hymen o Hymenaee, Hymen ades o Hymenaee!

At tu ne pugna cum tali coniuge virgo.

60 Non aequomst pugnare, pater cui tradidit ipse,

Ipse pater cum matre, quibus parere necessest.

Virginitas non tota tuast, ex parte parentumst,

Tertia pars patrist, pars est data tertia matri,

Tertia sola tuast: noli pugnare duobus,

65 Qui genero sua iura simul cum dote dederunt.

Hymen o Hymenaee, Hymen ades o Hymenaee!

Soț și soție într-o îmbrățișare eternă, două sarcofage etrusce sculptate în rocă vulcanică. Cel cu piatra gălbuie este mai vechi, iar celălalt, al fiului primei perechi, arată o puternică influență a artei grecești, o artă idealizantă.

Iată și un fragment dintr-o orație de nuntă românească:

Bună sara,

Cinstiți boieri pământești

Și sfetnici împărătești ! (…)

Al nost tânăr împărat

Toată oastea o adunat

Și a scos-o la vânat (…)

Când a fost la mijloc de cale

Dădu peste-o urmă de fiară mare

Și cum dădu de acea urmă de fiară

Stătu singur împăratul și se mi(r)ară:

Urma aceasta de ce să fie ?

Și el îndat a strâns sfetnici

Și filosofi mari și vrednici (…)

Sfetnicul dintâi a zis:

-Aceasta-i urmă de zână,

Ca să fie soață bună

Cu-mpăratul dimpreună !

Sfetnicul al doile-a zis:

-Aceasta-i urmă de floare de rai,

Care cu al nostru împărat

Va fi soț de bun trai;

C-a nost tânăr împărat

Pe-aceste locuri a vărat

Și a iernat

Și știe florile

Și garo(a)fele

Unde cresc

Și-nfloresc

Și-a văzut în răsăriturile (răsadurile)

Dumniilor-voaste o floare

Cu raze de soare,

Care ziua-nflorește,

Noaptea crește

Și-a odrăsli nu mai odrăslește,

Iar al nost tânăr împărat

Așa a pus la socotință

Ca să mute-această floare

Cu raze de soare,

Din răsăriturile dumnilor-voastre

În grădina-mpărătească,

Unde ziua să-nflorească,

Și noaptea să odrăslească,

Toată lumea să-i fericească.

Și s-a gândit

Și-a socotit

S-o ducă la munți

Cărunți,

L-ale dumisale curți,

Că acolo va înflori

Și va odrăsli

Și Dumnezeu înc-a ști…

Se pare că toamna este la noi anotimpul nunților: toamna se face mustul și țuica, recolta e culeasă, cămările sunt pline, animalele fătate în primăvară, bine crescute, oamenii au timp să pregătească ospețele.

Dar poate mai e ceva: amintirea vremurilor când Anul Nou era și la noi, ca și la celți, toamna. Anul Nou, pentru că era un nou început, așa cum un nou început este, pentru oricine, căsătoria.

LUCRĂRI CONSULTATE

S.F. Marian, Nunta la români, Ed. Saeculum vizual, Buc., 2008

Carcopino, Viața cotidiană în Roma la apogeul imperiului, ESE, Buc., 1979

Mic dicţionar academic, Univers Enciclopedic Gold, Buc. 2010

Tache Papahagi, Dicționarul dialectului aromân general și etimologic, Ed. Academiei RSR, București, 1974

Dizionario siciliano-italiano, Vincenzo Mortillaro (1853)

Wörterbuch der deutschen Sprache des 20. Jahrhunderts (DWDS).

Deutsches Wörterbuch, Jacob & Wilhelm Grimm

http://www.etymonline.com

Căsătorie romană, Eugène Guillaume, 1877, Musée communal du château, Blois, Franța

AUTOR: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC

Traducerea tuturor citatelor, în afara celor în dreptul cărora este specificat un traducător, aparține autorului.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui articol cu condiția menționării sursei:

http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și a autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA

MAREA ÎN ZORI

01 jueves Oct 2015

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

Kavafis, Leopardi, Marea în zori, Morning Sea

Θάλασσα του πρωϊού

Εδώ ας σταθώ. Κι ας δω κ’ εγώ την φύσι λίγο.

Θάλασσας του πρωϊού κι ανέφελου ουρανού

λαμπρά μαβιά, και κίτρινη όχθη· όλα

ωραία και μεγάλα φωτισμένα.

Εδώ ας σταθώ. Κι ας γελασθώ πως βλέπω αυτά

(τα είδ’ αλήθεια μια στιγμή σαν πρωτοστάθηκα)·

κι όχι κ’ εδώ τες φαντασίες μου,

τες αναμνήσεις μου, τα ινδάλματα της ηδονής.

(1915)

Marea în zori

Să stau puțin aici. Și să privesc și eu natura.

Movurile scânteietoare ale mării, în zori,

și ale cerului fără nori, și țărmul galben; toate

frumoase și minunat luminate.

Să stau aici. Și să mă amăgesc că pe ele le văd

(le-am văzut într-adevăr, o clipă, când m-am oprit aici prima oară);

și nu, și aici, fanteziile mele,

amintirile mele, fantasmele voluptății.

Când a scris acest poem, Kavafis avea 52 de ani.

Probabil se întorcea acasă în zori, după o noapte petrecută, poate, la cafenea, cu vreun prieten, sau într-o odaie străină, unde se dăruise, pentru a câta oară?, plăcerilor ilicite.

Trebuie că trăia demult ca un prizonier al amorurilor lui. Într-o captivitate extatică, o beatitudine a erosului total, în care se simțea fericit. Sau, poate nu chiar atât de fericit. De ce nu chiar atât de fericit ?

Poate pentru că-și mai amintea, totuși, de vremea când vedea lumea ca un efeb, nu ca un profesor al artei erosului.

Iată și câteva traduceri bune ale poemului în engleză, în spaniolă și în italiană:

Morning Sea

Let me stand here. And let me, too, look at nature a while.

The morning sea’s and cloudless sky’s

Radiant violet hues and yellow shore; all

Beautiful and brightly lit.

Let me stand here. And let me deceive myself that I see them

(indeed, I saw them for a moment when I first paused);

and that I don’t see even here my fantasies,

my memories, the ideal visions of sensual bliss.

Translated by Evangelos Sachperoglu

(C.P. Cavafy, The Collected Poems, a new translation by Evangelos Sachperoglu. Oxford World’s Classics)

Morning Sea

Let me stop here. Let me, too, look at nature awhile.

The brilliant blue of the morning sea, of the cloudless sky,

the yellow shore; all lovely,

all bathed in light.

Let me stand here. And let me pretend I see all this

(I really did see it for a minute when I first stopped)

and not my usual day-dreams here too,

my memories, those images of sensual pleasure.

Translated by Edmund Keeley/Philip Sherrard

**(C.P. Cavafy, Collected Poems. Translated by Edmund Keeley and Philip Sherrard. Edited by George Savidis. Revised Edition. Princeton University Press, 1992)**

Sea of the Morning

Here let me stand, that, for a while, I too
may gaze on nature. Marvellous blue tints
of a morning sea and an unclouded sky
contrasting with an amber-coloured shore, —
all luminously beautiful and grand.

Here let me stand and think I see these things
(I really did see them for a moment,
soon after I had stopped) — and not, here also,
my fantasies, my reminiscences,
the incomparable idols of delight.

Translated by John Cavafy

(Poems by C. P. Cavafy. Translated, from the Greek, by J. C. Cavafy. Ikaros, 2003)

Desen de Miki Mațakis/ Μίκη Ματσάκη

MAR DE LA MAÑANA

Aquí que me detenga. Que también yo contemple un poco la
naturaleza.

Azul esplendoroso de un mar de la mañana

y de un cielo sin nubes, y una ribera amarilla: todo

hermosamente y con plenitud iluminado.

Aquí que me detenga. Y que me engañe como que veo esto

(lo vi en verdad un instante cuando recién me detuve);

y no también aquí mis fantasías,

mis recuerdos, las visiones de la voluptuosidad.

Traducción: Luis López Nieves

***

Mare al mattino
Che io mi fermi qui; per un’occhiata alla natura anch’io.
Di un cielo sgombro e del mare al mattino
il blu brillante con la gialla riva; tutto
bello, e tutto in piena luce.
Che io mi fermi qui. E m’illuda di aver visto
(certo che ho visto, in quell’attimo di sosta);
non vittima anche qui dei miei abbagli
dei miei ricordi dei miei fantasmi di lussuria.

Traduzione di Nelo Risi e Margherita Dalmàti

***

Și, iată un celebru poem al lui Leopardi pe care, poate, Cavafis îl avea în minte în acea dimineață:

XII – L’INFINITO

Sempre caro mi fu quest’ermo colle,
E questa siepe che da tanta parte
Dell’ultimo orizzonte il guardo esclude.
Ma sedendo e mirando, interminati
Spazi di là da quella, e sovrumani
Silenzi, e profondissima quiete
Io nel pensier mi fingo; ove per poco
Il cor non si spaura. E come il vento
Odo stormir tra queste piante, io quello
Infinito silenzio a questa voce
Vo comparando: e mi sovvien l’eterno,
E le morte stagioni, e la presente
E viva, e il suon di lei. Così tra questa
Immensità s’annega il pensier mio:
E il naufragar m’è dolce in questo mare.

XII – INFINITUL

Dintotdeauna-mi fu dragă astă colină golașă

Și desișu-nalt ce nu-mi lasă privirea

s-ajungă până la marginile orizontului.

Dar, stând și privind, îmi închipui, dincolo de ea,

Spații fără sfârșit și tăceri supraomenești

și liniștea cea mai adâncă, unde, pentru puțin,

inima nu se-nspăimântă. Și, cum aud vântul

răscolind ierburile, aș compara

tăcerea asta nemărginită cu vocea lui: și-mi vin în minte Eternul,

și anotimpurile moarte, și anotimpul prezent și viu și sunetele lui.

Gându-mi se înneacă-n ăst infinit:

Și dulce naufragiul, în astă mare, îmi pare.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Gramatica lui Nebrija – La Gramática de Nebrija

17 lunes Ago 2015

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

Antonio de Nebrija, Grammatica castellana, imperiu, lingvistică romanpcă, proma gramatică neolatină, Spania, SPANIOLĂ

Aniversare: mama gramaticilor neolatine

Prima gramatică a unei limbi romanice (neolatine) a aparut la 18 august 1492.

Autorul ei se numea Antonio Martínez de Cala și se născuse la Nebrija, lângă Sevilla, Spania. A studiat la universitățile din Salamanca (Spania) și Bologna (Italia).

Această Gramatică a marcat începutul studiilor științifice a limbilor neolatine și a lingvisticii romanice. Avea 66 de pagini și a fost editată de un tipograf din Salamanca, rămas anonim.

Prin această lucrare „el castellano” – adică limba spaniolă – trecea examenul pentru a deveni limba cultă, cu reguli și norme gramaticale proprii, deoarece, până atunci, „latiniștii” o considerau limbă vulgară.

În treacăt să amintim că, mult timp în Evul Mediu, cei care compuneau versuri, dacă acestea nu erau în latină, nu erau considerați poeți, ci simpli truveri sau trubaduri (în traducere: „găsitori de rime” sau improvizatori!).

Ce este foarte interesant în Prefața acestei gramatici – gramatica dedicată reginei Isabel la católica – este faptul că Antonio Martínez de Cala, autorul ei, prevestea un mare viitor limbii spaniole: «siempre la lengua fue compañera del imperio» – întotdeauna limba a însoțit imperiul.

Coperta Gramaticii lui Nebrija/Grammatica Antonii Nebrissensis, 1550, Biblioteca Gonzalo de Berceo

Portretul lui Antonio de Nebrija în volumul Retratos de Españoles ilustres/Portrete ale spaniolilor iluștri, Real Imprenta de Madrid/Imprimeria Regală, 1791

Incipit și Prologul Gramaticii lui Nebrija (Gramática castellana) Salamanca, 18 august 1492

Antonio Martinez de Cala, care avea să se numească mai târziu Antonio de Nebrija, după locul nașterii sale, nu avea cum să știe că, în același an 1492, Cristóbal Colón (Cristofor Columb) avea să descopere, pentru Regii Spaniei, Lumea Nouă, adică America.

Și, într-adevăr, „el castellano” avea să devină limba maternă și oficială a zeci de popoare și țări, o limbă foarte unitară, vorbită astăzi de peste 500 de milioane de persoane, mai unitară decât în propria țară de origine, Spania, după cum și engleza vorbită în SUA, Canada și Australia este mai unitară decât în Anglia.

Siempre la lengua fue compañera del imperio – se aplică și în cazul României: în mai puțin de 200 de ani, Imperiul Roman a impus pe meleagurile noastre o limbă latină mai unitară decât în propria Italie.

Statuia lui Antonio de Nebrija, la intrarea Bibliotecii Naționale din Madrid; marmură italiană; opera sculptorului Anselmo Nogués García, 1892

ARIADNA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ARIADNA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

MIKIS THEODORAKIS – 90 DE ANI

29 miércoles Jul 2015

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

compozitor, Grecia, Mikis Theodorakis, muzică

Astăzi, 29 iulie 2015 Mikis Theodorakis – care a compus și va mai compune o muzică fermecătoare – divină – împlinește 90 de ani.

Îl omagiem traducând două poeme pe care le-a scris în tinerețe.

Γέμισ’ η καρδιά μου από λαχτάρα

έλα πριχού βασιλέψει τ’ άστρο κι έρθ’ η Νύχτα.

Θέλω να ρουφήξω απ’ τα μάτια σου την ψυχή σου,

θέλω να ρουφήξω απ’ τα χείλια σου τα σωθικά σου!

Θα σε τυλίξω και θα σε πνίξω!

Είμαι του Έρωτα ο εκλεκτός!

Τάχα δεν είμαστε πιο πάνω απ’ όλα χώμα και λάσπη;

Στη Σάρκα πάνω δε θα πατήσεις να δεις τον Ουρανό;

Σ’ αγκαλιάζω κι αδράχνω την ίδια τη Θεότη!

Στο ηδονικό σου το κορμί διαβάζω την αιτία και το Σκοπό!

Τα σωθικά μου αφρίζουν για ηδονή και για μανία.

Νοιώθω ν’ ανάβουν μέσα μου φωτιά. Αντάρες

και μανίες ραπίζουν την ψυχή μου. Σίφουνας

με πλημμυράει του Δημιουργού σπασμού η τρικυμία…

Έλα πριχού βασιλέψει τ’ άστρο κι έρθει η Νύχτα.

Θέλω να ρουφήξω απ’ τα μάτια σου την ψυχή σου,

θέλω να ρουφήξω απ’ τα χείλια σου τα σωθικά σου!

Θα σε τυλίξω και θα σε πνίξω!

Είμαι του Έρωτα ο εκλεκτός!/Τρίπολη, 1942

Inima mea s-a umplut de dor

Inima mea s-a umplut de dor

Vino înainte de apusul soarelui și de venirea Nopții.

Sufletul vreau să ți-l sorb din ochi,

Vreau să-ți sorb de pe buze măruntaiele !

Mă voi înfășura în jurul tău și te voi sufoca !

Sunt alesul Iubirii !

Nu suntem, oare, mai înainte de toate, țărână și noroi ?

N-o să calci peste Trupul de carne ca să vezi Cerul ?

Te îmbrățișez și mâinile mele apucă Dumnezeirea !

În trupul tău desfătător citesc cauza și Scopul !

Viscerele-mi spumegă de plăcere și de nebunie.

Simt cum aprind în mine un foc. Furtuni

Și patimi îmi lovesc sufletul. Ca o tornadă

Mă potopește zvâcnirea dezlănțuită a Creatorului…

Inima mea s-a umplut de dor

Vino înainte de apusul soarelui și de venirea Nopții.

Sufletul vreau să ți-l sorb din ochi,

Vreau să-ți sorb de pe buze măruntaiele !

Mă voi înfășura în jurul tău și te voi sufoca !

Sunt alesul Iubirii !/Tripoli (Arcadia, Grecia), 1942

Ερωτικό τραγούδι

Όλη η Σκέψη μου είναι έν’ ανθισμένο κλωνάρι αμυγδαλιάς

κρεμασμένο στο παράθυρό σου.

Η φωνή μου σου μιλά με χίλια χρώματα και με χίλιες

μυστικές ανταύγειες, κι όμως εσύ μένεις βυθισμένη

το όνειρο της ζωής σου που ιλαρύνεται

από μια φλόγα ευδαιμονίας.

(Κοίταξε τα φεγγάρια που λιώνουνε μες στα δάκρυα

κοίταξε τα δάκρυα που φλογίζουνε σαν αστέρια

κοίταξε τ’ αστέρια που μοιάζουν με τις αμέτρητες

ελπίδες των καρδιών που η άρνηση της

ζωής τους αποκάλυψε το πεπρωμένο!)

Και μην ξυπνήσεις! Δε θα ‘χεις εδώ να γνωρίσεις

τίποτα πιότερο απ’ ό,τι ήδη γνωρίζεις, αφού κι ο

πόνος ακόμα που σημαδεύει μ’ ένα άστρο

το σκεφτικό μέτωπο της ζωής, αρνήθηκε

τον εαυτό του και γίνηκε ως κι αυτός απόψε

χαρά ! / 1946

Cântec de dragoste

Tot ce gândesc e-o ramură înflorită de migdal

Atârnând la fereastra ta.

Vocea mea îți vorbește în mii de culori și în mii de

tainice reverberații, și totuși tu ești adâncită în

visul vieții tale care râde,

stârnit de o flacără de fericire.

(Privește lunile care se topesc în lacrimi,

Privește lacrimile care scapără ca stelele.

Privește stelele care seamănă cu nesfârșite

Speranțe ale inimilor cărora lepădarea de viață le-a descoperit soarta !)

Și, nu te deștepta ! Nu vei cunoaște aici

Nimic mai mult decât cunoști deja, de vreme ce

Durerea, care încă mai însemnează cu o stea

Fruntea gânditoare a vieții, s-a lepădat

de sine și a devenit până și ea, în seara aceasta,

Bucurie ! /1946

Argentina, țara care s-a redresat prin forțe proprii

30 martes Jun 2015

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

Argentina, criză economică, el corralito, Grecia

zenaida-luca

Am scris acest articol pe 11 iunie 2012 pentru site-ul Radio România Actualități. Îl republicăm și aici pentru că este lămuritor pentu fenomenul „el corralito” care a lovit și Grecia.

***

S-au împlinit, în decembrie 2011, 10 ani de când Argentina a trăit cea mai gravă criză economico-financiară din istoria sa, o criză care, de fapt, a dus-o la colaps.

Două treimi din populaţie trăia sub pragul sărăciei, iar şomajul avea să atingă nivelul de 24%.

În această situaţie, a fost, pur şi simplu, abandonată de comunitatea internaţională şi de instituţiile financiare internaţionale.

Țara acumulase o enormă datorie încă din 1998, din vremea preşedintelui Carlos Menem.

Noul preşedinte, Fernando de la Rúa, a preluat o situaţie dezastruoasă.

Pentru a opri fuga de capitaluri, a dat o lege, în anul 2001, prin care limita drastic accesul argentinienilor la propriile lor depozite din bănci, în pesos şi în dolari. Legea aceasta avea să rămână în istorie sub denumirea de „el corralito”, adică „ţărcuşorul”, un termen lansat de jurnalistul Antonio Laje.

Cacerolada contra el corralito argentino /Proteste cu tigăi și oale împotriva lui „el corralito”

Autorităţile considerau atunci că 250 de pesos pe săptămână erau suficienţi pentru orice argentinian, pentru că doar atât putea retrage din bancă.

„El corralito” nu numai că nu a dus la rezolvarea situaţiei, dar chiar a agravat-o şi a grăbit prăbuşirea economiei argentiniene.

A creat o gravă lipsă de lichidităţi, a paralizat investiţiile, comerţul, plăţile şi a creat nemulţumiri şi proteste sociale fără precedent.

Când înfruntările între protestatari şi forţele de ordine s-au soldat cu 30 de morţi, Fernando de la Rúa a demisionat. În decurs de numai cinci zile, s-au schimbat vreo patru guverne.

La „el corralito” ministrul economiei, Jorge Remes Lenicov, avea să adauge un „corralón” („ţarcul cel mare”): depozitele în dolari americani deveneau depozite în pesos argentinieni.

Fenomenul a fost denumit „pesificarea” (de la peso) dolarului.

În plus, cursul era ca la o casă de schimb: un dolar echivala cu un peso la vânzare, iar la cumpărare, cu 1,40 pesos.

Mai târziu, Curtea Supremă de Justiţie avea să invalideze atât „el corralito” cât şi „el corralon”, ceea ce i-a determinat pe mulţi argentinieni să acţioneze băncile şi statul în justiţie.

Oricum, posesorii de depozite au pierdut atunci foarte mulţi bani pe care nu i-au mai recuperat niciodată.

Şi totuşi, Argentina a reuşit să iasă din colaps. Omul care a redresat economia şi finanţele Argentinei a fost Roberto Lavagna, ministrul economiei, care a ştiut, în acele condiţii, să stimuleze consumul, considerat a fi motorul dezvoltării economice.

S-a axat, în principal, pe producţia agricolă, pe refacerea treptată a structurilor industriale, pe stimularea exporturilor şi pe o puternică intervenţie a statului în economie.

Din 2003 creşterea economică a Argentinei a depăşit, în mod constant, şapte procente. Au fost ani în care creşterea a atins chiar şi 9 %.

Roberto Lavagna

În 2005, după ce redresarea Argentinei era de acum un fenomen ferm, constant şi consolidat, preşedintele Néstor Kirchner l-a demis pe Roberto Lavagna şi l-a înlocuit cu o fostă studentă a acestuia, Felisa Miceli, deoarece Lavagna ar fi putut deveni un rival de temut la următoarele alegeri prezidenţiale, din 2007, la care, de fapt s-a şi prezentat, obţinând mai mult de 16 % din voturi.

Roberto Lavagna a scris şi o carte în colaborare cu alţi specialişti: Gândind o ţară (Pensando un país), carte în care sunt expuse unele idei şi concepte pentru viitoarea dezvoltare a Argentinei.

Astăzi, Argentina, este o ţară cu o creştere anuală constantă de peste 7%, în timp ce şomajul s-a redus la 7,2 %, nivelul cel mai scăzut în ultimii 10 ani.

În plus, datele oferite de ONU arată că întreaga Americă Latină a atins cel mai redus nivel al sărăciei, în ultimii 20 de ani.

AUTOR: ZENAIDA ANAMARIA LUCA

SÂNZIENE – DRĂGAICE – RUSALII

23 martes Jun 2015

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

CINZECIME, CĂLUȘARI, DIANA, DRĂGAICĂ, IELE, ROZALIA, RUSALII, SAN JUAN, SÂNZIENE, SF. IOAN BOTEZĂTORUL, ZÂNĂ

Săbiile de Toledo destinate regilor și marilor señori se forjau în noaptea Sfântului Ioan – o noapte fermecată în care se credea că puterile masculine se unesc cu cele feminine, făcând ca tot ce se naște atunci să fie de neînvins.

Sfântului Ioan Botezătorul din 24 iunie (Sf. Ioan de Vară) este, la toate popoarele Europei, cea mai mare sărbătoare a lui iunie.

Ea s-a suprapus peste un străvechi festival matriarhal al solstiţiului de vară.

Un ecou este, neîndoios, chiar numele lunii: iunie (în latină iunius) derivat din numele Iunonei (Iuno) soaţa lui Iupiter (părintele zeilor) şi ocrotitoarea femeilor.

Și, adevărate «rămăşiţe” sunt Sânzienele, Drăgaica şi Rusaliile românilor.

***

Unii antropologi, printre care şi J. Frazer, cred că naşterea Sf. Ioan Botezătorul anume a fost aşezată în calendar pe 24 iunie, ca să facă uitate vechile sărbători ale solstiţiului de vară, mai ales că, spun ei, sfinţii sunt prăznuiţi de ziua morţii lor (când se mută în împărăţia lui Dumnezeu), nu de ziua naşterii.

După părerea lor, ar fi un lucru cu totul neobişnuit să se comemoreze naşterea şi nu mutarea la ceruri a unui sfânt.

Totuşi, în Evanghelia după Luca stă scris limpede că era rânduit de Dumnezeu ca Ioan să se nască cu şase luni înaintea Domnului, vărul Său, iar şase luni înainte de Crăciun (25 decembrie) înseamnă 24 iunie.

În plus, Sf. Augustin face menţiunea că, deşi Biserica îşi sărbătoreşte sfinţii de ziua adormirii lor, în cazul Sf. Ioan Botezătorul ea face o excepţie şi îl sărbătoreşte în ziua naşterii, pentru că a fost sfinţit încă din pântecele mamei sale şi pentru că naşterea-i a însemnat o necuprinsă bucurie, dat fiind că el avea să anunţe apropierea împărăţiei lui Dumnezeu şi apropierea Izbăvirii.

În calendarul creştin-ortodox românesc, în dreptul lui 24 iunie scrie: Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele – Drăgaica).

E o alăturare care vrea să însemne că avem de-a face cu două sărbători de origini diferite, cu un conţinut diferit:

1. naşterea Sf. Ioan (religioasă, cu originea în Evanghelia după Luca) şi …

2. străvechi misterii şi rituri agrare legate de magia rodirii.

***

1. Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul

Sfântul Ioan Botezătorul este „superiorul” sfinţilor creştini şi singurul prăznuit în ziua naşterii, care e mult mai importantă decât Tăierea Capului, comemorată şi ea de altfel pe 29 august.

Din Evanghelia după Luca ştim că Sf. Ioan a sosit pe lume cu şase luni înaintea Mântuitorului ca să-I anunţe venirea. Chiar în primul capitol, Îngerul îi spune Mariei, viitoarea Maică a Domnului, că vara sa, Elisabeta, aşteaptă un prunc:

„Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea…” (Luca 1,36 şi urm.).

Nu întâmplător naşterea Sf. Ioan Botezătorul face pereche cu Naşterea Domnului.În timp ce Iisus Cristos acoperă solstiţiul de iarnă, vărul Său, Ioan, acoperă solstiţiul de vară.

Și nu întâmplător numele celor doi veri trimit la cele două calităţi esenţiale ale lui Dumnezeu, aceea de a fi iertător şi aceea de a salva.

Ioan vine din ebr. Yo-hanan şi se traduce prin „Dumnezeu este îndurarea mea” (v. Luca 1, 60 şi 64).

Iisus vine din ebr. Yehoşua (sau Yeşua, forma prescurtată) şi se traduce prin „Dumnezeu este salvarea mea” (a se vedea Codul lui Iisus în COMOARA CUVINTELOR).

Amândouă conţin forma prescurtată, Ye-, a numelui inefabil al lui Dumnezeu, Iahve/ IHVH:

– Yehoşua este format din Ye- şi -hoşua (de la verbul salvării, hoşia: a salva, a elibera, a ajuta; radicalul propriu-zis fiind iaşa:salvează/ salvare), iar…

– Yo-hanan este format din Ye- şi hen (în ebr.: graţie, favoare, milă, îndurare, dedicaţie, devoţiune).

Emmanuil Lampardos, Ioan Botezătorul

2. Sânzienele

Știm, de asemenea, din Dicţionarul Academiei Române că numele de „sânziene” vine din numele latinesc al zilei Sf. Ioan Botezătorul: sanctus dies Johannis, „sfânta zi a lui Ioan”.

Că are dreptate, contrazicându-l pe M. Eliade (care propune ca etimologie Sancta Diana, Sfânta Diana) o arată variantele „sânjene” sau „sânjoane”, foarte apropiate de sanjuanada, cum îi spun spaniolii sărbătorii Sf. Ioan.

Iar „sânjoanele” s-ar traduce prin „sânt′ ioane”. „Sfântuţele” cu care Sf. Ioan îşi împarte sărbătoarea.

Și totuşi, sânzienele nu au nici o legătură, în afară de nume, cu Sf. Ioan. Numele de sânziene, în traducere „sânt ′ioane”, a înlocuit, după creştinarea Daciei, vechea denumire autohtonă a sărbătorii solstiţiului de vară.

La fel cum a făcut şi … Drăgaica, după venirea slavilor.

Sânzienele şi Drăgaica denumesc una şi aceeaşi arhaică şi matriarhală sărbătoare a Rodirii/a grâului, înrudită cu riturile solstiţiului de vară întâlnite în toată lumea antică şi, deopotrivă, în Europa zilelor noastre.

3. Drăgaica

Drăgaica e un nume slav (bulgăresc) intrat în limba română după venirea slavilor în Muntenia (sec. al VI-lea).

Era poate un diminutiv cu valoare de superlativ: Drăguţa, cu sensul de: Preafrumoasa, Preaplăcuta, Preafericita, Preaiubita, Atotdorita, Atotrâvnita sau Atotîndrăgita (rădăcina drg- în slavă însemna: iubit, îndrăgit, scump, de mare preţ, dorit, râvnit; în bulgara de azi dragîi înseamnă drag; drago,înseamnă bucuros,fericit, iar dragosti înseamnă bucurie, plăcere, fericire).

Drăgaica era, poate: Frumoasa Frumoaselor, Miss Recoltă, Miss Rodnicie.

O întruchipare a feminităţii nubile şi a fecundităţii viitoare. Perechea Dragobetelui, întruchiparea nubilităţii masculine. „Drăguţul” şi „Drăguţa”, „Dragul” şi „Draga” ! Cuplul de îndrăgostiţi ce avea să devină cuplul de miri.

Dimitrie Cantemir ne-a lăsat o descriere a festivalului Drăgaicei în Descrierea Moldovei: „În acest timp, când încep a se coace semănăturile, se adună la un loc toate fetele din mai multe sate şi, alegând pe cea mai frumoasă şi mai robustă, îi dau numele de Drăgaica. Apoi, cu ea înainte, merg prin semănături şi-i fac o cunună împletită din spice, i-o pun pe cap, o mai înfrumuseţează cu o mulţime de cârpe, de toate culorile şi-i dau în mână cheile de la şurele lor. (…) Drăgaica se întoarce spre casă, cântând şi săltând, şi merg prin toate satele fetelor care au însoţit-o.”

4. Mireasa Soarelui

Obiceiurile româneşti de Sânzienele/Drăgaică arată limpede că avem de-a face cu reminiscenţele unor misterii preistorice.

Misterii ce aveau în centru o hierogamie, adică o nuntă sacră (hierogamie vine din cuvintele greceşti: hieros, sfânt, şi gamos, nuntă, căsătorie).

Cea mai veche hierogamie din istoria omenirii este unirea simbolică a Gliei cu Cerul.

Scopul ei ? Să ajute pământul să rodească.

În timp, „cei doi soţi divini”, Glia şi Cerul, au fost celebraţi şi sub alte înfăţişări, ca, de pildă, Zeiţa Grânelor şi Zeul Cerului Luminos (Demeter şi Zeus în misterele de la Eleusis, Grecia).

La noi, Drăgaica trebuie că era o fecioară, cea mai mândră din sat (ce promitea să aibă copiii cei mai puternici, cei mai frumoşi şi cei mai reuşiţi). O personificare a forţei de a rodi, a puterii de a zămisli.

Mirele-i simbolic era Soarele, cel ce face ca toate de pe pământ să crească şi să rodească.

Cântecele noastre populare de sânziene povestesc despre o fecioară (Iana Sânziana, probabil Ioana sânt’ Ioana, sau, în altă variantă, Ileana Sâmzeana) ce ţese cămaşă Soarelui, mirelui ei. Iată două fragmente:

„…ţese Iana, dichiseşte, şi de nuntă se găteşte. Țese Iana, ţese, in şi cu mătase, lui Soare cămaşe…” sau

„…Șoimanul de Soare e puternic mare, umblă să se-nsoare, vremea i-a venit, de căsătorit. Și el că mi-şi umblă (…) potrivnică-n (potrivită –n.n.) lume, să se potrivească, să se nemerească (…) Pânza-i de mătasă lui Soare cămaşă ţese… Ileana Sâmzeana, Doamna florilor … ”.

Această nuntă sacră s-a tot repetat simbolic, an de an, în ziua în care soarele avea cea mai mare putere de fecundare şi în care rămânea cel mai mult pe pământ, la solstiţiu.

Astăzi se mai păstrează două elemente esenţiale: alaiul nupţial, alaiul Drăgaicei şi cununa de sânziene.

Însoţitoarele „miresei Soarelui”, numite după creştinare „sânziene” şi după aşezarea slavilor „drăgaice”, erau odinioară fecioare nenuntite şi neatinse (pentru că tot ce e intact reprezintă o forţă, o putere uriaşă şi o protecţie nebiruită) ce aveau să zămislească prunci curaţi. Încă o dată rodirea e legată de curăţie.

Cât despre cununa de sânziene, este o amintire a cununiei sacre.

Strămoşii noştri au ales, poate, sânzienele pentru florile lor galben-aurii (un simbol al unirii soarelui auriu cu dublul feminităţii nubile, floarea în sine) dar şi pentru virtuţile lor afrodisiace (ajutoare ale rodirii).

Fecioara-mireasă a Soarelui şi suratele ei culegeau flori fermecate/sânziene, pe câmp şi în livezi, în zorii zilei celei mai lungi a anului, ca să împletească din ele o cunună (pentru cununia ce avea să urmeze) înainte ca Soarele/Mire să se deştepte.

Și astăzi în satele româneşti fetele fac cununi din sânziene şi le pun la toate uşile casei, în holde, printre straturi în grădină, la stupi, în ocolul vitelor, oriunde e nevoie de rodire, de protecţie, de binecuvântare. Se crede că sânzienele au în ele puterea soarelui de la solstiţiu.

Se poate face o legătură între această cunună fermecată şi unul din obiceiurile cele mai răspândite în Europa, de 24 iunie: culesul ierburilor cu putere, numite peste tot la fel, florile Sf. Ioan.

La noi se spune că sânzienele înfloresc în noaptea de 23 spre 24 iunie. Europenii cred că rozmarinul, de pildă, are acum cea mai mare putere. Oare de ce ?

Este o noapte în care, se spune, puterile cerului se unesc cu puterile pământului, cele masculine se unesc cu cele feminine, într-o armonie/potrivire/nimerire desăvârşită pentru a descătuşa izvoarele vieţii şi ale creaţiei, pentru a ajuta tot ce e viu să crească, să se înmulţească şi să se răspândească.

Și de ce noaptea de 23 spre 24 iunie ? Pentru că s-a produs o mică deplasare a ajunului solstiţiului (care cade, de regulă, pe 21 iunie) spre ziua Sf. Ioan Botezătorul.

Un mister dezlegat doar pe jumătate sunt focurile şi rugurile aprinse (numite în Europa şi la noi „focurile Sfântului Ioan”). Ce rost să fi avut ?

O explicaţie de bun simţ este aceea că, aşa cum se întâmplă cu toate sărbătorile, şi aceste misterii începeau seara, în ajunul solstiţiului, şi ţineau toată noaptea, o noapte de veghe.

Etnologii presupun că erau focuri sacre cu menirea de a „arde”/a purifica/a curăţa pământul de toată necurăţia adunată până atunci, de toate energiile rele şi păgubitoare, de maleficii şi de sterilitate.

5. Sânzienele, Ielele şi Irodiţele

În română atât sânzienele cât şi drăgaicele (însoţitoarele „miresei soarelui”) şi-au „împrumutat” numele unor făpturi feminine, zânele, ce există în orice mitologie, ca o întrupare a misterului feminin …

… şi care nu au nici o legătură cu festivalul solstiţiului sau cu sărbătorile grâului.

Zână vine în româneşte din Diana, zeiţa vânătorii şi a pădurilor la romani. La rândul ei Diana provine din divina, „cea divină”, „cea sfântă” (divinus a dat în franceză devin, ghicitor). Din nou româna este singura limbă urmaşă a latinei în care Diana a dat zână. În franceză zână se spune fée, în italiană fata, iar în spaniolă hada, toate provenind, cu modificările specifice fiecăreia, din latinescul fata, pluralul lui fatum, soartă, destin, ursit. De ce Diana ? Pentru că, după romanizarea Daciei, ea i-a locul vechii zeiţe Bendis în triada/treimea sacră a localnicilor. O treime daco-romană formată din Diana, Liber Pater (Bacchus, zeul viţei de vie şi al vinului) şi Silvanus (un geniu al pădurilor ridicat la rangul de zeu).

În basmele şi credinţele românilor aceste zâne au tot felul de nume care arată originile lor diferite, în funcţie de care sunt fie bune/binevoitoare/favorabile, fie rele/ pedepsitoare.

În primul rând li se spune Iele (pentru Ele) şi Dânse, două pronume ce înseamnă de fapt: „Cele Nenumite” sau „Cele fără Nume”, fie pentru că nimeni nu le poate cunoaşte adevăratul nume, fie pentru că nimeni nu are voie să-l rostească, fiind un nume de temut, ce trezea spaime.

Acest tabu (numele inefabil, de negrăit) indică, poate, divinităţi ancestrale ale vinovăţiei, ce pedepsesc păcate şi vini de neiertat. Tipul Nemesis, zeiţa Răsplătitoare, a Judecăţii divine, cea care aplică legea divină (din verbul gr. νέμω, „a împărţi, a da cuiva ce i se cuvine”; v. şi νόμος, lege).

Oricum, sunt cele mai vechi.

Vin apoi patru serii de „zâne” cu origini foarte diferite.

A. Seria potrivnicelor lui Iisus Cristos şi ale Înaintemergătorului Său: Iude, Fetele lui Iuda, Irodiţe, Irodiece, Fiicele lui Rusalim Împărat.

B. Seria demoniţelor slave: nemilostive, milostive, samovile, vâlve, nagode.

C. Seria micilor zeiţe romane: vântoase, stăpânele vântului; Doamne, Domniţe, Fetele Câmpului, Fetele Codrului, Sfinte, Sfinte Mari. Rusalii.

D. Seria Zeiţelor Magistre: Măiestre, Albe, Frumoase, Bune, Puternice, Viteze, Harnice, ce par a fi autohtone.

Să le luăm pe rând, nu neapărat în ordinea de mai sus.

Zânele nu erau altceva decât nimfele însoţitoare ale Dianei, adică „diane”.

În Imnul 60 al lui Orfeu, dedicat Nimfelor, avem un portret complet al acestor divinităţi – ce reprezintă un ancestral sine feminin colectiv – şi din al căror neam se trag, până la urmă, toate făpturile feminine din mitologia europeană (dar nu numai).

Ele sunt pe jumătate Demetre şi pe jumătate Afrodite; luminoase/solare/apollinice sau, când trebuie, cuprinse de nebunia sacră, de entuziasm, de extaz/Dionysiace.

Este de la sine înţeles că, într-o lume proniată de Dumnezeu şi de sfinţii Lui, extazul şi nebunia lor sfântă (în gr. mανία, mania) a fost interpretată ca o tulburare a minţii şi ele luate drept „vase necurate” ce nu-şi mai aveau locul nicăieri.

„Nimfe (…) fecioare-nmiresmate, înveşmântate în alb, ce răspândiţi în juru-vă miresme; voi ce le purtaţi de grijă şi caprelor şi turmelor şi prietene sălbăticiunilor le sunteţi; voi ce faceţi roadele să strălucească, să fie bine coapte şi crescute; voi ce iubiţi răcoarea, blânde şi uşoare, ce din belşug nutriţi tot ce e viu, făcând ca toate să crească, să sporească şi rodească; fiice ale pădurii de stejari, tot jucăuşe, ce-n ape aveţi culcuş şi în Parnas lăcaşuri, voi ce ştiţi ce-i nebunia sfântă; vindecătoare, ce fermecaţi chiar primăvara; cu Bacchus împreună şi cu Demetra muritorilor aduceţi binefaceri; veniţi la binecuvântate jertfe, fiţi bune şi voioase şi ape sănătoase revărsaţi, la vremea potrivită, a rodirii”/ Imnul 60 al lui Orfeu, dedicat Nimfelor, ultima parte.

Νύμφαι… παρθένοι εὐώδεις, λευχείμονες, εὔπνοοι αὔραις, /αἰπολικαί, νόμιαι, θηρσὶν φίλαι, ἀγλαόκαρποι,/ κρυμοχαρεῖς, ἁπαλαί, πολυθρέμμονες αὐξίτροφοί τε,/ κοῦραι ἁμαδρυάδες, φιλοπαίγμονες, ὑγροκέλευθοι,/ Νύσιαι, μανικαί, παιωνίδες, εἰαροτερπεῖς,/ σὺν Βάκχῳ Δηοῖ τε χάριν θνητοῖσι φέρουσαι·/ ἔλθετ’ ἐπ’ εὐφήμοις ἱεροῖς κεχαρηότι θυμῷ /νᾶμα χέουσαι ὑγεινὸν ἀεξιτρόφοισιν ἐν ὥραις.

Vântoasele sau Stăpânele vântului sunt Tempestates ale romanilor, adică Furtunile (tempestas în latină înseamnă furtună, vreme rea). Tempestates erau celebrate la Roma în prima zi a lui iunie şi aveau altare la poalele munţilor. Firesc. Iunie este şi azi o lună capricioasă, cam furtunoasă, cu ploi torenţiale, fulgere şi trăsnete şi, mai ales, cu grindina atât de distrugătoare. E de la sine înţeles de ce e nevoie să fie îmbunate !

Nemilostivele şi varianta lor eufemistică, Milostivele, traduc Relele/Bunele cu două cuvinte de origine slavă. Sunt, probabil, totuna cu vâlvele sau nagodele, duhuri ale nopţii din credinţele slavilor, a căror mitologie era populată de demoni şi demoniţe de tot felul.

Iudele, Fetele lui Iuda, Irodiţele, Irodiecele sau Fiicele lui Rusalim Împărat, arată o încercare a preoţilor creştini de a „discredita” vechile divinităţi de pe vremea matriarhatului, ajutătoare sau răsplătitoare. După întruparea Fiului lui Dumnezeu, El este singurul proniator, atotţiitor, ajutor de nădejde, ocrotitor şi singurul care ştie cum să răsplătească.

Iudele şi Fetele lui Iuda indică o opoziţie făţişă cu Mântuitorul Iisus Cristos (Iuda este apostolul pierdut care L-a trădat).

Irodiţele şi Irodiece arată o altă opoziţie, cu Ioan Botezătorul şi trimit la Irodiada: femeia păcătoasă/imorală, uneltitoare şi ucigaşă de profeţi şi sfinţi, soţia nelegitimă a regelui Irod, cea care a obţinut decapitarea lui Ioan.

Implicit, ele sunt opuse şi Maicii Domnului, Preacurata şi Preacinstita Fecioară Maică a lui Dumnezeu.

Iar „Fiicele lui Rusalim Împărat” indică limpede o dublă opoziţie:

1. a unor „păgâne” decăzute, potrivnice lui Ioan Botezătorul (Rusalim Împărat nu este altul decât Regele Ierusalimului, Irod, cel care a poruncit să i se taie capul Sf. Ioan), şi

2. a iudaismului opus creştinismului, iudaism întruchipat de Împăratul Ierusalimului.

Despre care Irod este vorba ?

Despre Irod Antipa, tetrarhul Galileii şi al Pereii, unul din fiii lui Irod cel Mare (cel ce a primit vizita Magilor la naşterea lui Iisus).

Acest Irod Antipa se despărţise de soţia sa legitimă şi trăia „în păcat”, după legile evreieşti din Levitic, cu Irodiada, soţia fratelui său vitreg, pe care îl chema tot Irod şi care era, şi el, tot unul din fiii lui Irod cel Mare.

Ca păcatul să fie şi mai mare, Irodiada nu era numai cumnata lui Irod Antipa, ci şi nepoata lui, fiind fiica unui alt frate vitreg de-al său, Aristobul.

Filip de care vorbeşte Marcu („Irodiada, femeia lui Filip, fratele său” Marcu 6,17) era de fapt soţul fiicei sale, Salomeea.

Ioan, ca orice profet, a plătit cu viaţa faptul că a încercat să-l întoarcă pe regele său, Antipa, de la păcatul de moarte în care se afla: „Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău” (frate care era în viaţă, Marcu 6,18).

Porunca pe care o încălcau atât Irod Antipa cât şi perechea lui, Irodiada, apare în Levitic: „Goliciunea femeii fratelui tău să n-o descoperi, că este goliciunea fratelui tău” (Lev. 18,16).

E uşor de înţeles de ce în creştinismul popular Irod-Irodiada, ucigaşii lui Ioan Botezătorul, un profet al Domnului, vărul Mântuitorului Lumii Iisus Cristos şi cel mai mare între toţi sfinţii, formau o pereche demonică.

Bunele, Doamnele, Domniţele, Fetele Câmpului, Fetele Codrului, Sfintele, Sfintele Mari trimit la nimfele şi divinităţile feminine moştenite de la latinofonii aşezaţi în Dacia romană.

În inscripţiile latine descoperite pe teritoriul Daciei apar invocaţii sau mulţumiri adresate unor zeiţe/divinităţi romane precum:

– Diana Dea sau Diana Sancta, Zeiţa Diana sau „Sfânta” Diana

– „Diis ei numinibus aquarum”, adică „Zeilor şi spiritelor apelor” …

– Nymphae novae, Salutiferae, Sanctissimae, Quadriviae, adică Nimfele cele noi, Salvatoarele, Presfintele, Zeiţele răspântiilor …

– Fontis calidae, Izvoarele calde

– Dominae şi „fanum Dominarum”, Doamnele/Stăpânele şi „altarul Doamnelor/ Stăpânelor”

– Suleviae, Silvanae, Silviae, adică zâne ale pădurii (de la silva, pădure în latină) sau Pădurene, Codrene (în româneşte sălbatic vine din silvaticus).

Botticelli, Primavera

Măiestrele, Albele, Frumoasele, Bunele, Puternicele, Vitezele, Harnicele sau Șoimanele reprezintă cea mai înaltă clasă a Zeiţelor Magistre, adică Învăţătoare.

Măiestru vine în rom. din lat. magister: mai marele, cel mai învăţat şi cel mai înţelept, magistrul, profesorul, învăţătorul (a se vedea MAG – MAGISTER – MĂIESTRU în COMOARA CUVINTELOR).

Antropologii cred că toate aceste nume sunt doar eufemisme, fără altă menire decât aceea de a îmbuna nişte zâne răutăcioase, Nemilostivele.

Desigur, e valabil în cazul Nemilostivelor slavilor. Fără a exclude clasa Zeiţelor Înalte, divinităţi ale luminii, mult mai vechi, cum se vede din numele de Albe. Poate având şi un corespondent în realitatea dacilor: o confrerie de preotese-învăţătoare.

Rusaliile cer mai multe lămuriri.

6. Rusaliile şi Cinzecimea

Romanii aveau trei mari sărbători ale morţilor: Feralia (Ziua Ofrandelor) şi Parentalia (Zilele Moşilor/Părinţilor) în februarie (a se vedea FEBRUARIE – LUNA CURĂŢĂRII – ÎNTOCMIREA PERECHILOR (I) în COMOARA CUVINTELOR) şi Rosalia (Ziua Rozelor/ Trandafirilor) pe 13 mai şi apoi mutată pe 23 mai.

Rosalia erau a treia ca importanţă.

La noi urmele lor s-au păstrat în Moşii de iarnă (Feralia şi Parentalia) şi în Moşii de vară (Rosalia), în sâmbăta de dinaintea postului Sf. Apostoli Petru şi Pavel.

Mai mult, Rosalia au supravieţuit cu tot cu nume, numai la români (Rusaliile) şi la greci (τα Ρουσάλια, ta Rusalia).

Grecii sărbătoresc Rusaliile în două momente: în Lunea Paştelui şi în ajunul Pogorârii Sfântului Duh. Este, de fapt, deschiderea şi închiderea uneia şi aceleiaşi sărbători extinse.

1. În Lunea Paştelui se colindă cu Rusaliile, τα Ρουσάλια, un colind-bocet de Paşte, specific grecesc, pentru sufletul morţilor care, spune tradiţia, colindă libere, după Înviere, pe pământ, timp de cincizeci de zile, până în ajunul Cinzecimii (Sâmbăta morţilor/Moşii de vară) când sunt nevoite să se întoarcă în lumea de jos.

2. În sâmbăta morţilor aceeaşi sărbătoare se cheamă A lu’ Rusalie/Τ’ Αρουσαλιού (nume ce arată că se pierduse cu totul sensul cuvântului Rosalia) şi este dedicată răposaţilor, pentru iertarea şi odihna sufletelor cărora se fac rugăciuni şi parastase.

Εra un obicei simplu: se duceau trandafiri la mormintele familiei şi se făceau ospeţe (parastase) întru amintirea/pomenirea celor morţi. În satele greceşti ta Rusalia continuă şi astăzi.

La un moment dat, la noi Rosalia şi-au pierdut definitiv sensul originar. Astăzi Rusalii

înseamnă două lucruri complet diferite:

1. Zânele furtunoase ale lui iunie (aducătoare de ploi distrugătoare, grindină şi trăsnete) parţial asimilate Sânzienelor, Ielelor, Fiicelor lui Rusalim Împărat (datorită asonanţei), dar, mai ales, Nemilostivelor slave (v. mai sus), … şi

2. Sărbătoarea Cinzecimii sau Pogorârea Sfântului Duh.

În calendarul creştin-ortodox românesc în dreptul Pogorârii Sfântului Duh şi Cinzecimii scrie în paranteză: Rusaliile. Avem de-a face cu o triplă asociere, cu o suprapunere a trei sărbători distincte:

a. Cinzecimea iudaică sau Sărbătoarea Secerişului, cea mai veche, avându-şi originea în Vechiul Testament …

b. Cinzecimea creştină sau Pogorârea Sfântului Duh, cu originea în Noul Testament

c. Rosalia cu originea în vechiul calendar roman (v. mai sus).

Cinzecime în română înseamnă „perioada de cincizeci de zile” şi denumeşte două sărbători complet diferite: cinzecimea iudaică sau Sărbătoarea Secerişului şi cinzecimea creştină sau Pogorârea Sfântului Duh.

a. Cinzecimea iudaică sau Sărbătoarea Secerişului

În vechiul calendar evreiesc exista o Sărbătoare a Secerişului (în ebr. hag ha-kaţir, de la vb. kaţar, a culege recolta, a tăia), numită şi „Ziua primelor roade” (iom ha-bikurim), pentru că era şi o sărbătoare a Recunoştinţei (se aduceau la Templul din Ierusalim primele roade ale pământului, mai ales pâini făcute din grâul cel nou, ca jertfă de mulţumire).

Se mai chema şi „Sărbătoarea Săptămânilor” (hag ha-şavuot), pentru că se ţinea după ce treceau şapte săptămâni din prima zi a Pesah-ului, Paştele evreiesc, (mai precis, în a 50-a zi de la Pesah).

De aceea cei 72 de traducători legendari ai Bibliei (numită de cărturari cu un cuvânt latinesc după numărul lor rotunjit Septuaginta, adică 70), când au tradus, în sec al III-lea î.C., Biblia din ebraică în greacă, au tradus „Sărbătoarea Secerişului” cu Cinzecimea (în gr. Πεντήκοντα/ Pentikonda sau Πεντηκοστή/Pentikosti: Ex. 23,16 şi 34,22; Lev. 23, 15-22 şi Num. 28,26-31).

Autorii Noului Testament, care au scris direct în greacă, au spus: „în ziua Cinzecimii” („την ημέραν της πεντηκοστής”): Luca, în Fapte 2, 1-4 şi 20,16 şi Pavel I Cor. 16,8.

b. Cinzecimea creştină sau Pogorârea Sfântului Duh

Și în calendarul creştin ortodox există (din secolul al IV-lea) o Cinzecime, o perioadă de 50 de zile, care, însă se încheie cu o cu totul altă sărbătoare, cea a Pogorârii Sfântului Duh.

Cade tot în a cincizecea zi de la Paşte, dar, de data aceasta nu de la Pesah, ci de la Paştele creştin, adică de la Duminica Învierii.

Comemorează coborârea Sfântului Duh asupra ucenicilor lui Iisus, care s-a petrecut la 50 de zile după Înviere. Comemorează, de fapt, momentul în care din ucenici devin Apostoli, adică Trimişii lui Cristos (în gr. aπόστολος/apostolos înseamnă mesager).

Cum Rosalia/Rosaliile se celebrau şi în Dacia romanizată în 23 mai, sau, oricum, la sfârşitul lui mai, mereu aproape de Cinzecimea creştină (fixată întotdeauna în funcţie de ziua în care cade Duminica Învierii), suprapunerea sau contopirea lor s-a petrecut de la sine.

Doar românii au numele de Rusalii pentru Cinzecime/Pogorârea Sfântului Duh. Și numai la noi Duminica Rusaliilor înseamnă Duminica Pogorârii Sfântului Duh.

Francezii îi spun Cinzecimii Pentecôte, italienii Pentecoste, iar spaniolii Pentecostés.

Cum au ajuns, însă, Rosaliile să însemne Iele, Vântoase sau Nemilostive?

Am moştenit de la romanii aşezaţi în Dacia credinţa că orice familie are datoria de a se îngriji de sufletelor celor adormiţi ai săi care, dacă se simt neglijaţi şi neiubiţi, pot deveni suflete rătăcitoare şi îndreptăţite să se răzbune.

Că aceste suflete rătăcitoare ajungeau aşa fiindcă cei vii uitau să le pomenească/să-şi amintească de ele şi să le cinstească la Rosalii, să le ceară ajutorul, din lumea de sub pământ, la rodire, nesocotindu-l.

O credinţă ce s-a suprapus peste cea a Ielelor răsplătitoare.

Cu timpul, sufletele neglijate au fost asociate cu pedepsele sub formă de grindină şi furtuni şi cu întruchiparea lor, vântoasele, pedepse ce loveau exact în ce era mai important: rodnicia.

Aşadar Rusaliile-Iele n-au nimic în comun nici cu Sânzienele şi nici cu Drăgaicele (alaiul nupţial al Drăgaicei-Mireasa Soarelui).

Au totuşi ceva în comun cu Nemilostivele slave (vâlve/”răpitoare”, vezi mai sus) …

… dar şi cu zeiţele apelor, întâlnite în toată Europa, de la ondinele scandinavilor (ondină vine din unda, val, undă, curentul apei), la rusalcele ruşilor (rusalka provine tot din Rosalia), la vilele şi samovilele bulgarilor (adică „doritele” şi „multdoritele”) până la „La Encantada”/Cea Fermecată a spaniolilor…

… făpturi ce îşi fac simţită prezenţa mai ales în noaptea Sf. Ioan.

La Encantada, spune legenda, era o tânără de o frumuseţe rară ce fermeca bărbaţii tineri, ciobani sau agricultori, care aveau nenorocul să o întâlnească, în Noaptea Sf. Ioan, pieptănându-şi părul lung (apa curgătoare) cu un pieptene de aur, în timp ce treceau pe lângă un castel, o peşteră, pe câmp sau prin pădure.

Oare cine n-ar fi trebuit să fie într-o asemenea noapte sfântă acolo, ei sau Ea ?

Poate sunt rămăşiţele unor practici de iniţiere sexuală ce aveau loc unde altundeva decât în pădure, neapărat lângă o apă (lac sau râu), simbol al sexualităţii feminine (apa vie) sau, poate, reprezintă o imagine deformată (sub influenţa creştinismului) a nimfelor.

Undine (adică Fiica Undelor/Apelor) deJohn William Waterhouse, 1872

7. Călușarii

Rusaliile pot fi învinse de … Căluşari.

Există în calendarul nostru popular o Săptămână a Rusaliilor, săptămâna care se încheie cu Duminica Rusaliilor/Pogorârea Sfântului Duh.

Se spune că în aceste zile ale lor (care prin unele părţi pot fi şi în număr de nouă, după R. Vulcănescu), Rusaliile „zboară prin văzduh, cântă şi joacă pe la fântâni, pe la cruci, pe la răspântii, prin poieni, iar pe cine prind că lucrează (la câmp-n.n.) se răzbună, schilodindu-l, scoţându-i ochii, asurzindu-l sau înnebunindu-l” (C.D. Niculae, Leacuri…). De ce ?

Îi pedepsesc pe cei ce nu se pregătesc cum se cuvine pentru marele praznic al Cinzecimii (adică muncesc, în loc să se îngrijească de cele ale sufletului).

Îi „pocesc”, adică îi fac paralitici/neputincioşi, ca să nu mai poată munci altădată atunci când ar trebui să se reculeagă şi să se odihnească, ca să le tihnească sărbătoarea şi s-o trăiască cum se cuvine, creştineşte, să fie cu adevărat prezenţi la ea).

Bătrânii povestesc că Rusaliile „pocesc” pe oricine lucrează în ziua Sfântului Ioan sau în prima zi a postului Sf. Apostoli.

Îi însemnează şi îi fac de ruşine ca ne-buni creştini, fiind, într-un fel, uneltele lui Dumnezeu.

Din fericire, pentru „poceala” Rusaliilor şi pentru toţi cei „luaţi din Rusalii” există un remediu: dansul sfânt al Căluşarilor, căluşul.

Dimitrie Cantemir consemnează în Descrierea Moldovei că aveau vreo 100 de ritmuri şi jocuri „unele atât de măiestrite, încât cei care joacă par că nu ating pământul, ci zboară în aer”.

Tot el povesteşte cum decurgea pe vremea lui (sec. XVIII) vindecarea „căluşerească”: „Vindecarea o fac în acest chip: bolnavul îl culcă la pământ, iar căluşarii încep să sară şi, la un loc ştiut al cântecului, îl calcă, unul după altul pe cel lungit la pământ, începând de la cap şi până la călcâie: la urmă îi mormăie la ureche câteva vorbe alcătuite într-adins şi poruncesc bolii să-l slăbiască. După ce au făcut aceasta de trei ori în trei zile, lucrul nădăjduit se dobândeşte de obicei şi cele mai grele boli, care s-au împotrivit lungă vreme meşteşugului doftoricesc, se vindecă în acest chip, cu puţină osteneală”/ la C.D. Niculae, Leacuri… ..

… şi precizează perioada în care „ se activează”: „Căluşarii joacă în zilele de la înălţare până la Rusalii; în acest timp ei cutreieră toate satele şi oraşele, pururi jucând şi săltând, şi în tot timpul nu se culcă să doarmă într-alt loc, decât sub acoperişul bisericilor, căci, dacă s-ar culca într-alt loc i-ar munci strigoaicele, sau, cum le zic ei, Frumoasele”/ la Tudor Pamfile, Sărbătorile la români.

Cine sunt, de fapt, aceşti terapeuţi-dansatori ? Moştenitorii unor străvechi cavaleri traci, probabil dedicaţi Soarelui. Probabil, o confrerie de preoţi militari (căluşarii au sabie, întotdeauna fără teacă, un steag şi un comandant, numit „stareţ” sau „vătaf”, şi se supun unei stricte discipline militare).

Dansul lor este terapeutic, sacru, extatic şi catarctic/purificator. Menirea lor este aceea de a alunga duhurile rele din cei „luaţi” (de aceea poartă la brâu pelin şi usturoi, leuştean şi sânziene) şi de a vindeca bolile demonice. Un dans de exorcizare.

Este un dans „călare”. Bastoanele peste care sar în timpul jocului închipuiesc cai înaripaţi, cu puterea de a-i întoarce din moarte pe cei plecaţi pe drumul spre lumea cealaltă (calul este un important simbol psihopomb, care trece sufletele în tărâmul de dincolo).

În Spania, în noaptea Sf. Ioan/la Noche de San Juan, de Sânziene cum am spune noi, noaptea cea mai scurtă din an, exista obiceiul ca maeştrii armurieri să forjeze sabia regelui sau a prinţului moştenitor.

Forjarea unei săbii dura câteva ore. Se făcea noaptea ca să se vadă mai bine culorile metalului incandescent, între roşu–cireaşă şi roşu-sânge, dar şi pentru că în numita „la Noche de San Juan” puterile metalului, credeau meşterii, creşteau de sute de ori.

Metalul adus în starea plastică cuprinsă între cele 2 culori (de fapt, limite termice, inferioară şi, respectiv superioară) se prelucra prin forjare, îndoire şi iar forjare, adică se bătea cu ciocanul, la nesfârşit, până ajungea un oţel–foietaj, un oţel compus din sute de mii de foiţe datorită îndoirilor şi forjărilor repetate.

Totul se făcea în progresie geometrică: practic, la fiecare îndoire se înmulţea cu doi numărul foiţelor ce compuneau metalul.

Sabia odată încălzită, nu se lăsa să se răcească până nu se termina complet procesul de prelucrare, care se încheia a prin călire.

În timpul forjării se rosteau incantaţii de pace, ca sabia să adune în ea vibraţiile şi destinele păcii. Săbiile bune rămâneau în teacă.

O astfel de sabie, cunoscută în toată lumea ca „sabie de Toledo” sau ca „oţel de Damasc” întrunea calităţi excepţionale: era elastică, şi, în timp, tăişul se păstra vreme foarte îndelungată, chiar şi atunci când se izbea în tăişurile altor săbii.

Paradoxal, toate studiile au arătat că era făcută din oţel-carbon, oţel binar, carbonul fiind între 1,4 şi 2,1 %, ceea ce ar situa-o în rândul fontelor.

***

Am început acest articol cu puterea specială a sabiei de Toledo, lucrată în noaptea Sf. Ioan, şi am încheiat cu povestea forjării ei.

Pentru că această sabie legendară legată de „Sânzienele” spaniolilor este un simbol al puterii, al autorităţii şi al bărbăţiei, dar, totodată şi al înţelepciunii, cumpătării şi generozităţii, atunci când sabia rămâne în teacă.

Și, am echilibrat cu povestea acestei misterioase săbii … energiile poate excesiv feminine ale acestui articol.

LUCRĂRI CONSULTATE

Mitologia poporului român (vol.II), Tudor Pamfile, Ed. Vestala, Buc. 2008

Sărbătorile la români, Tudor Pamfile, Ed. Saeculum, Buc. 2006

Sărbătorile şi datinile romane vechi, A.M. Marienescu, Ed. Saeculum, Buc. 2005

Mitologie română, Romulus Vulcănescu, Ed. Acdemiei R.S.R., Buc. 1987

Leacuri şi remedii magice din Carpaţi, Cornel D. Niculae, Ed. Electra, Buc. 2008

Religia Dacilor, Dan Oltean, Ed. Saeculum, Buc. 2008

Misteriile din Eleusis, Maurice Briant, Ed. Herald, Buc.

Misteriile păgâne şi misterul creştin (Partea I), Alfred Loisy, Ed. Symposion, Buc. 1996

Liturgica Generală, Pr. Prof. Ene Branişte, Ed. Episc. Dunării de Jos, Galaţi 2002

Iisus, un profil biografic, Armand Puig i Tarrech, Ed. Meronia, Buc. 2006

Antichităţi iudaice, Flavius Josephus (vol.II), Ed. Hasefer, Buc. 2001

Creanga de aur, J.G. Frazer, vol. V, Ed. Minerva, BPT, Bucureşti, 1980, pag.5 şi urm.

Dicţionar enciclopedic de iudaism, Ed. Hasefer, Buc. 2000

Mic dicţionar academic, Univers Enciclopedic Gold, Buc. 2010

Interview-uri si articole scrise de prof. Antonio Jose Criado, Univ. Complutense, Madrid

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

A VĂTĂMA SAU A LOVI DIN VOIA LUI DUMNEZEU

19 viernes Jun 2015

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

a vătăma, jertfelnic, jertfă, sacrificiu, victimă

A vătăma, la modul subtil, pentru strămoșii noștri străromâni, însemna, a lovi din voia lui Dumnezeu. Acesta pare a-i fi drumul de la „victimare” la „vătămare”.

Povestea lui a vătăma din română începe tot în indo-europeană: strămoșul lui este radicalul *veik- = a alege, a selecta, a selecționa.

În latină, urmașii lui *veik- sunt:

– victima, animalul de jertfă, și

– victimo, victimare, a imola, a sacrifica/a jertfi un animal unui zeu, a aduce o jertfă.

Firesc, un animal de jertfă trebuia să fie neapărat fără nici un cusur, perfect, desăvârșit alcătuit și sănătos, adică… cel ales, cu alte cuvinte… consacrat.

Româna l-a moștenit doar pe victimo, victimare (pentru că victima este doar un împrumut din latină/franceză, atestat în 1794 într-un calendar tipărit la Viena) …

… care a devenit… a vătăma !

Suntem singurul popor romanic la care victimare nu mai înseamnă a omorî, ci doar a vătăma, adică: a face rău, a răni, a îmbolnăvi, în general trupul. Nu întâmplător spunem azi „vătămare corporală”, dar „prejudiciu moral” și „daune morale”.

Nici măcar în aromână vatăm, a vătăma (cu varianta vatăn ca în megleno-română) nu și-a pierdut sensul de a ucide (de pildă, vătămare înseamnă ucidere/asasinat, iar vătămat, ucis/ omorât) care este primul și cel mai răspândit, urmat de câteva alte sensuri: a bate, a (se) chinui, a se frământa sau a-și frământa mintea cu ceva dintre care numai a bate este comun cu româna.

La fel s-a întâmplat și în celelalte limbi romanice care l-au moștenit și în care nu este foarte folosit: fr. victimer, ital. vittimare, span. și port. victimar, prov. vitima/bitima și unde se traduce prin: a maltrata, a nedreptăți, a victimiza

Articolul vatăm din Dicționarul lui Cihac

Așadar, ce a făcut ca acest verb al jertfirii din latina târzie, în română să nu mai însemne a ucide, ci doar a răni ?

Presupunem că schimbarea a avut loc din momentul în care, după creștinare, nu s-au mai adus jertfe, nici animale, și, mai ales, nici umane (dovezile arheologice și câțiva istorici greci, începând cu Herodot, arată că dacii aduceau sacrificii umane și cel mai cunoscut exemplu este mesagerul trimis la Zalmoxis).

Și, cum jertfa creștină era una simbolică și nu cu vărsare sânge (euharistia, adică prefacerea pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Iisus Hristos în momentul central al liturghiei), victimo, victimare a început să fie folosit numai cu sensul de a răni/ a (i se) face rău trupului… din voia lui Dumnezeu, existând, undeva, ideea că rănirea/lovirea are ceva ritualic și că se petrece din voință divină.

„L-a vătămat” a încetat să mai însemne „l-a omorât pe altar ca să-l trimită zeului” și a început să însemne „l-a lovit și l-a rănit din voia zeului/Dumnezeu”.

Sau, poate, era doar un eufemism.

În treacăt să spunem că a răni și a lovi sunt slavisme, cuvinte intrate în română din slavă.

Coif de războinic din aur masiv, descoperit în satul Coţofeneşti, comuna Poiana Vărbilău, judeţul Prahova, pe teritoriul unei aşezări geto‑dacice, în anul 1928; cântărește 770 grame și datează de la sfârşitul sec. V – începutul sec. IV î. Hr.

Detaliu de pe obrăzarul drept: rege-preot făcând un sacrificiu

Columna lui Traian, placa LXXII, scena XCIX: Sacrificiile împăratului Traian la Dunăre; pe fundal podul construit de Apollodor din Damasc (Drobeta – Turnu-Severin)

Să mai spunem că sacrificium, care se traduce ca „aducerea unei jertfe” (din sacer = consacrat, sacru și facio = a face) este un neologism în română…

… și că jertfă și jertfelnic (altarul pe care se sacrifică jertfa) sunt slavisme care există și azi, de pildă, în bulgară: жертва și жертвенник și în rusă: жертва și жертвенник, intrate in limbă probabil în momentul în care românilor li s-a impus ca limbă a liturghiei slavona/ slava bisericească.

De pildă, în Biblia lui Șerban Cantacuzino, tipărită la București în 1688, prima traducere completă a Bibliei, găsim forma jîrtăvnic (Ieșirea 27,1) și jîrtvă (Ieșirea 29,25).

Și, de asemenea, că altar este un latinism (altarium, din alter ara) atestat prima dată în Psaltirea Scheiană (altariu/oltariu) tradusă din slavonă în zona Banat-Hunedoara în 1482/1485 sau în 1573/1578 (poate o copie)…

… un latinism care există și în limbile slave, de pildă în rusă: алтарь/altaru alături de престол/prestol.

Și, să arătăm că jertfa are o etimologie interesantă: strămoșul ei este radicalul indo-european *gwere-4: a înălța vocea (spre Cer) ca să lauzi și să mulțumești; a ura bun venit…

… un radical din care s-au născut:

– jrutva/жрьтва (jertfă), dar și granu (incantație, formulă sacră, vers) în vechea slavă

– gratus (plăcut, care aduce plăcere, agreabil, atrăgător și recunoscător) și gratia (prietenie, afecțiune, favoare făcută cuiva, dar și mulțumire/recunoștință, grație divină) în latină și

– grace în engleză

Desigur, în română îl avem și pe ofrandă pe care l-am împrumutat din franceză, offrande, și pe care francezii îl au din latina medievală offerenda (femininul substantivizat al lui offerendus, „ce trebuie oferit, adus drept ofrandă”, provenit din verbul offerre/ob-ferre,, a oferi, a aduce drept ofrandă, mai precis „a aduce, a pune dinainte”, se înțelege, dinaintea zeului, pe altar.

Și, cum jertfa este legată de altar, iată câteva altare preistorice:

Altar neolitic din lut ars, cultura Vinča Muzeul Banatului Montan, Reșița; de observat cele trei colțuri – cap de animal

Altar miniatural din epoca bronzului decorat cu spirale, simbolul reînvierii/renașterii, Muzeul Olteniei, Craiova

Altar neolitic din lut ars, cultura Vinča, site-ul Belo Brdo, lângă Belgrad, Serbia, de observat cele patru colțuri – cap de animalAltar de piatrăpentrusacrificii/ jertfelnic. Se observăcanalul de colectareşiorificiul de evacuare a sângelui. LapidariulCatedralei ReîntregiriiNeamului din Alba Iulia

LUCRĂRI CONSULTATE

Indogermanisches etymologisches Wörterbuch, Julius Pokorny

Этимологический словарь русского языка

Lou Tresor dóu Felibrige ou Dictionnaire provençal-français embrassant les divers dialectes de la langue d’oc moderne, par Frédéric Mistral (1878)

Online Etymology Dictionary – www. etymonline.com

AUTOR: ZENAIDA ANAMARIA LUCA

ERT DE DUPĂ ERT

13 sábado Jun 2015

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

Alexis Tsipras, Antonis Samaras, ERT, ERT open, Grecia, Radioteleviziune publică

Două Radioteleviziuni publice în Grecia ? Da, ERT și ERT open. Care din ele este cea adevărată ?

Joi, 11 iunie 2015, grecii și-au primit înapoi Radioteleviziunea publică, ERT.

Un prim-ministru a desființat-o, exact acum doi ani, și un alt prim-ministru a reînființat-o, după ce partidul său a câștigat, anul acesta, alegerile anticipate din 25 ianuarie.

Redeschiderea ERT fusese una din promisiunile sale electorale cu care, de altfel, a și atras voturile grecilor.

Putem spune că acum doi ani, Antonis Samaras, prim-ministrul conservator, i-a făcut cadou actualului prim-ministru aproape comunist, Alexis Tsipras, atât Radioteleviziunea publică cât și puterea.

Desființarea ERT a fost greșeala fatală a lui Antonis Samaras, pentru că atunci și-a pierdut o mare parte a electoratului, pe care a câștigat-o mai tânărul său rival, Alexis Tsipras.

Închiderea Radioteleviziunii publice, pe care mulți o numesc acțiune fascistă, pentru că a avut loc cu ajutorul MAT (forțele speciale ale poliției), a fost percepută în Europa ca o lovitură dată democrației.

Atunci, ar trebui ca redeschiderea ei să fie simțită ca o întărire a democrației.

Și totuși, nu este așa.

Timp de doi ani, cât a durat „ecranul negru”/ to mavro cum spun grecii, ERT a continuat să emită neîntrerupt, atât prin intermediul posturilor centrale din Atena, cât și prin cele regionale, dar, într-o formulă restrânsă, mai degrabă ca un post clandestin, sub numele de ERT open.

Cei mai mulți jurnaliști de la ERT open (cam 1000) nu s-au grăbit, totuși, acum, să se întoarcă la Radiomegaro/ Palatul Radioului (sediul Radioteleviziunii publice) ca să-și ocupe posturile (de aceea există în acest moment două instituții care se numesc Radioteleviziunea publică elenă: ERT open și ERT).

De ce n-au făcut-o ?

Pentru că, spun ei, noua lege în baza căreia s-a reînființat ERT nu le garantează autonomia, independența fără de care n-ar fi decât un instrument de propagandă al noului guvern al stângii radicale, adică guvernul Tsipras.

Și pentru că, așa cum stau lucrurile, s-ar întoarce la vechiul sistem, parazitat de aceiași consilieri speciali și de aceiași „descurcăreți” care încasau salarii uriașe, s-ar întoarce la o instituție controlată de oamenii puterii.

Mai spun și că nu cred în declarațiile domnului Tsipras cum că ERT cea nouă „nu va mai fi controlată de guvern, ci de societate, de cetățeni, de poporul grec, de angajații ei care o vor și administra în mare măsură și care vor participa la luarea deciziilor”…

… așa cum nu cred nici că ar fi sinceră și de bună-credință chemarea pe care acesta le-a adresat-o: „să-și aducă contribuția la o nouă ERT independentă și deschisă tuturor vocilor” sau „să critice în primul rând politica guvernului”.

De asemenea, ei nu-l cred pe Al. Tsipras nici atunci când declară că, în viziunea lui, noua ERT va fi „obiectivă și nu purtătoarea de cuvânt sau vreun instrument de propagandă al vreunui guvern”.

Ei cred, însă, că tocmai atunci când lupta lor de doi ani încheiați se apropia de victorie, această victorie le-a fost furată.

De cine ?

De cei care l-au (re)numit în funcția de director general pe Lambis Tagmatarhis, unul din „corupții” (afirmația îi aparține președintei Parlametnului, Zoi Konstandopulu !) fostei ERT, directorul ei general între 2010-2012, și unul din oamenii guvernului Samaras, care aparține „trecutului plin de păcate” al instituției controlate politic și despre care se spune că a favorizat, și pe față și pe ascuns, presa privată (a lucrat, printre altele la televiziunile private SKAI și ANTENNA și la ziarul satiric Pontiki/Șoarecele)…

… și în care oamenii de la ERT open văd chipul modelului, rău și eșuat, de administrare a fostei radioteleviziuni publice de care nimeni nu vrea să-și mai amintească.

Numirea lui Lambis Tagmatarhis s-a făcut „de sus”, fără consultarea angajaților fostei ERT și în ciuda protestului lor general.

Această numire, spun ei, anulează toate speranțele pe care și le făcuseră în acești doi ani de luptă pentru o radioteleviziune publică liberă/independentă și pluralistă…

… și fac amară această o victorie pe care ar fi trebuit s-o sărbătorească.

Lambis Tagmatarhis și Zoi Konstandopulu, președinta Parlamentului Elen, la prima emisiune a Televiziunii publice, 11 iunie 2015

Lambis Tagmatarhis, plângând de emoție

Lambis Tagmatarhis și Alexis Tsipras la sărbătoarea ERT, 11 iunie 2015, unde primul-ministru a venit direct de la întâlnirile de la Bruxelles

Angajații fostei Radioteleviziuni publice s-au văzut în fața unei noi dezamăgiri atunci când au înțeles că numirile sunt politice și nu pe baza criteriilor de competență…

… și frustrați atunci când au văzut că noua ERT le-a furat… identitatea pe rețelele de socializare, însușindu-și conturile lor pe YOUTUBE, FACEBOOK sau TWITTER și furându-le cei 116 000 de followers de pe FACEBOOK.

Cei de la ERT open aproape au ignorat ziua de 11 iunie 2015 și concertul din curtea Palatului Radioului cu care s-a sărbătorit redeschiderea ERT, așa cum au ignorat, a doua zi, și scurta declarație pe care primul-ministru a făcut-o la rugămintea celor prezenți la concert, declarație pe care noi o redăm aproape în întregime:

„Bucuria și emoția sunt mari. Sunteți răsplătiți pentru cei doi ani de lupte. Astăzi ERT s-a redeschis și acoperă nevoia poporului de informație adevărată și obiectivă. Este un mare pariu să arătăm că o instituție poate fi cu adevărat publică și poate sluji interesul public și bunurile publice în afara logicii etatismului. În afara logicii în care a trăit ERT, o logică conform căreia fiecare guvern și-a impus părerile. ERT aparține poporului grec și se identifică cu istoria Greciei și a poporului grec”.

Din păcate sună destul de populist.

În acești doi ani de luptă, ERT cea desființată în 2013, a pierdut 19 oameni care au murit pur și simplu de durere și de teama zilei de mâine.

Și ei și colegii lor, care au ținut, totuși, Radioteleviziunea publică deschisă, atât cât s-a putut, trebuie că s-au simțit trădați și au simțit că lupta le-a fost furată când au văzut, în seara zilei de 11 iunie, înaintea principalului telejurnal, un documentar despre persecutarea evreilor de către naziști, documentar care s-a difuzat neanunțat și care a fost prima săgeată otrăvită pe care noua ERT a trimis-o Germaniei.

Noua ERT devenise deja, după numai 14 ore de la deschidere, arma principală a guvernului care, după cum se vede, intenționează să stârnească în sufletele grecilor o aversiune puternică față de Germania … de azi, de la care, nici mai mult nici mai puțin, cere despăgubiri pentru atrocitățile comise de soldații naziști în timpul ocupației !

Trebuie că s-au simțit, iarăși, trădați atunci când l-au auzit pe colegul lor de la Programul Doi (Deftero), Canalul Cultural, cum am spune noi, care în direct, pe post, comentând concertul din curtea Radioului, a spus aproape în extaz „eu îl iubesc pe Varufakis, îl admir”, dar și „să vedem dacă domnul prim-ministru va urca pe scenă sau va urca direct la birourile conducerii”. Era ora 22,30 !

De ce Varufakis ? Pentru că ministrul de finanțe și mâna dreaptă a lui Alexis Tsipras, se afla și el în mijlocul mulțimii, printre cei mai mult de 3000 de spectatori ai concertului, concert care, din păcate, nici n-a prea fost de mare clasă, așa cum merita un asemenea eveniment.

Ianis Varufakis împreună cu soția sa la concertul ERT, 11 iunie 2015

Ce este, atunci, noua ERT ? După prima zi, pare mai degrabă o instituție aservită și servilă, nicidecum radioul și televiziunea la care au visat timp de doi ani jurnaliștii și tehnicienii.

Este, de fapt, NERIT, rebotezată ERT.

NERIT este Radioteleviziunea pe care Antonis Samaras a înființat-o după ce a desființat-o pe cea veche (care funcționase timp de 47 de ani) de la care aștepta obediență. Și se pare că a și avut-o.

Ce nu este noua ERT ? În nici un caz nu pare să fie o radioteleviziune independentă.

Păcat, pentru că, așa cum spunea președintele catedrei de Mass-media de la Universitatea din Atena, Iorgos Plios, „Acum se pierde o ocazie de aur pentru Radioteleviziunea publică pentru că, pe de o parte televiziunile private se cam prăbușesc și cea publică putea oferi programe de calitate și pentru că, pe de altă parte, așa cum funcționează noua ERT, pare a merge pe un drum greșit”.

Totuși, noua ERT este la început de drum. Probabil, în cele din urmă, toți cei care au fost concediați de Antonis Samaras de la ERT cea veche se vor întoarce acasă și se vor uni cu familia lor din Radioteleviziunea publică, bună sau rea, gândindu-se că e mai bine să-și continue lupta din interior decât din afară.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA

IERT – ELIBEREZ – SUNT LIBER

07 domingo Jun 2015

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

a scuza, absolvire, eliberare, escusare, Fiul risipitor, iertare, liber, libertate, pardonner, perdonar, perdonare, popor

Iertare însemna în străromână eliberare. Eliberare de servitutea resentimentelor, a celui ce iartă și a celui iertat. Azi există o terapie a iertării și a iertării de sine.

Putem spune că povestea lui a ierta începe în indo-europeană: strămoșul lui este rădăcina *leudh-1: a crește, a crește în sus, a urca.

Din *leudh– s-au format:
– (prin adăugarea unei vocale tematice) *leudho-,leudhi-=popor, considerat ca un vlăstar, o progenitură (pro și genitor, adică născător, tată…) și …
– (prin adăugarea unui sufix de adjectiv) *leudhero- = care e propriu, care aparține poporului, adică … liber.

Așadar, pentru indo-europeni, însușirea principală a unui popor era aceea de a fi liber !

Se pare că *leudhero-, liber, s-a păstrat mai ales în greacă: ἐλεύθερος/elefteros, liber, și în latină:
-liber,libera,liberum (care însemna înainte de orice „un om liber”, adică nu sclav)
–libero, liberare, a elibera
–libertas, libertate.

Ceea ce nu înseamnă că *leudho-, leudhi-, popor ar fi dispărut.
Îl regăsim în latină în pluralul liberi (copii și pui de animale, cu alte cuvinte vlăstare, cei crescuți din, dar și cei născuți și crescuți liberi, nu sclavi)…
… în limbile germanice, de pildă în germană, Leute, oameni
… în limbile slave, de pildă în rusă люди/liudi, oameni (pluralul lui человек/celovek, om; în slava veche forma era liudie, dintr-un *leudei̯es)
… în engleza medievală: leod, lume, oameni
…și în liotă din română (un împrumut cu sens peiorativ de: adunătură, cârd, droaie, mulțime, despre care MDA spune că ar veni din bulgară: лихота/lihota sau din sârbă lihota, un plural care înseamnă popor, oameni.

În română, a ierta s-a născut din liberto, libertare: a elibera, a dărui libertatea, un verb format în latina târzie probabil din libertus, libert (un sclav eliberat, devenit om liber).

Trebuie că liberto avea și sensurile lui libero, liberare din latina clasică: a elibera din sclavie, a elibera un sclav, a-i (re)da libertatea, a face pe cineva om liber; a despovăra, a scăpa pe cineva de o povară, mai ales de povara datoriilor, așadar, a ierta de datorii; a achita un acuzat, a-l declara nevinovat, așadar a-l elibera de o vină/acuzație…
… sensuri pe care le are și a ierta.

Cum a devenit libertare, în Dacia Romană, a ierta ?

Să spunem mai întâi că libertare a devenit a ierta numai în română și în dialectele ei (de ex. l’ertu în aromână), pentru că, în spaniolă și în portugheză, singurele care l-au moștenit în afară de noi, libertar înseamnă doar a elibera, nu și a ierta.

Cel mai probabil în Dacia romanizată libertare a căpătat un sens cu totul nou, acela de a elibera de păcate (româna s-a format, de la început, ca o limbă creștină !).

Poate începutul s-a făcut cu Tatăl Nostru: „… și ne iartă nouă greșelile noastre/Precum și noi iertăm greșiților noștri”.

Așa s-ar explica de ce toate sensurile lui a ierta din română sunt legate, mai mult sau mai puțin, de … mila creștină și de spiritul creștinesc.

În timp ce libertare însemna, înainte de toate, eliberarea din sclavie, a ierta a ajuns să însemne eliberarea din sclavia/servitutea urii, a ranchiunii, a resentimentelor, a răzbunării și, nu în ultimul rând, din servitutea păcatelor.

Ba chiar și de servitutea/ suferința vieții pe pământ, de vreme ce se spune că Dumnezeu iartă pe cineva atunci când în cheamă la El.
Așa spun, de altfel, și aromânii:
– l-l’irtă’ Dumnidză’ă, l-a iertat Dumnezeu, adică a murit;
– s’ l’ irtă’ amiră’lu di cîne, împăratul s-a despărțit de câine, care a murit.

Articolul a ierta din dicționarul lui Cihac

Spuneam că libertare a devenit a ierta doar în română și în dialectele ei sud-dunărene.

Celelalte limbi romanice le-au preferat pe:

– *perdono, perdonare (din latina târzie, „a dărui din toată inima” din per-, până la capăt, peste tot, complet, și donare, a dărui): fr. je pardonne, pardonner; ital. perdono, perdonare; sp. perdonar; pe perdono îl găsim tradus în toate limbile germanice , de pildă forgive din engleză nu este altceva decât traducerea lui perdono: for-, adică per- din latină, „cu totul”, și give, „a dărui”)

– excuso, excusare (din ex- în afară, și causa, culpă, vină): a scoate din cauză, a scuza, a disculpa: fr.excuser; ital.excusare sau escusare (pe care l-am împrumutat și noi: a scuza), span. excusar.

– disculpo, disculpare (format în latina medievală din dis-, un prefix care arată separarea sau împrăștierea, și culpa, vină): fr. disculper; ital. discolpare și span. disculpar

– și, nu în ultimul rând, absolvo, absolvere (în latină: a dezlega, a lăsa liber, a achita la tribunal, a ridica o acuzație/o pedeapsă/o vină, a sfârși o lucrare (de unde absolutus = desăvârșit, perfect, precis, complet, împlinit): fr. absoudre; it. assolvere; sp. absolver; el este verbul „tehnic”, să zicem așa, cu care preoții catolici acordă iertarea păcatelor după confesiune.

Interesant este verbul iertării în greacă: συγχωρώ/sinhoro, care s-ar traduce prin „a avea loc de celălalt” sau „a face loc și celuilalt”, un verb compus din συν-/sin-, împreună, și χωρώ, a încăpea.

Întorcându-ne la română, nu putem să-l trecem cu vederea pe a cruța, cel mai misterios sinonim al lui a ierta, a cărui etimologie ne rămâne, încă, necunoscută.

***

Inițiații spun că iertând, îl eliberezi pe cel ce ți-a greșit de povara/vina greșelilor lui, greșeli care-l făceau sclavul lor și al tău deopotrivă și, în același timp, te eliberezi pe tine însuți de povara/servitutea resentimentelor față de el, resentimente care te făceau, și pe tine, sclavul lor, dar și al lui, deopotrivă…
… că cerând iertare și iertându-te pe tine însuți, în cunoștință și ferindu-te să mai greșești, te eliberezi de servitutea greșelii și poți merge mai departe…
… și că orice vindecare începe și se desăvârșește… iertând. Ajunge să spunem iartă-mă, te iert, mă iert.

Iată mai jos câteva chipuri ale iertării care arată că puterea de a ierta este, de fapt, nemăsurată:

***

The Child Who was Never Born/Copilul care nu s-a mai născut niciodată sau Memorial for Unborn Children/Memorialul Copilului Nenăscut, opera tânărului sculptor slovac din Bardejovska Nova Ves, Slovacia:

***

Câteva lucrări din seriile The Prodigal Son/Fiul risipitor și The Prodigal Daughter/Fiica Risipitoare ale sculptorului britanic Charlie Mackesy:

Întoarcerea fiicei risipitoare

***

Sir Edward Burne-Jones (1833-1898) L’arbre du pardon/Pomul iertării, 1881

LUCRĂRI CONSULTATE

Mic dicţionar academic, Univers Enciclopedic Gold, Buc. 2010 (MDA)
Tache Papahagi, Dicționarul dialectului aromân general și etimologic, Ed. Academiei RSR, București, 1974
A. de Cihac, Dictionnaire d’Étymologie Daco-Romane (I), Éléments latins, Frankfurt, 1870
Dictionnaire d’Étymologie Daco-Romane (II), Éléments slaves, magyars, turcs, grecs-moderne et albanais, Frankfurt, 1879
Etymonline

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA

Iată un articol excelent despre o terapie prin iertare, aici:http://www.hooponopono.ro/terapia-iertarii

Comparte esto:

Feciorii:

Sculați feciori, iată, Luceafărul se-arată.

În Olimp cu torța-i luminează-ndată.

Mult l-am așteptat și mult am așteptat și astă zi !

Vrema-i să vă sculați de la aste mese. Lăsați bucatele alese.

Iată mireasa, să-i cântăm Hymeneul, zi !

O, Hymen, Hymeneu, vino o, Hymen, Hymeneu.

Fecioarele:

Văzutu-i-ați, fetelor, pe ăști feciori curați ?

Sculați și la-ntrecere cu ei vă luați !

Iată, se-aprinse a nopții mare stea

și ei, văzut-ați ce mai saltă, ce porniți sunt a juca ?

Și nu-n zadar cântă și joacă,

cântul și jocul lor, de-i bun, ne-ntreacă !

O, Hymen, Hymeneu, vino o, Hymen, Hymeneu.

Feciorii:

Cununa, fârtați, nu-i a noastră încă. Le vedeți pe fete ?

Știu pe de rost toate cântările, de mult ce le-au cântat.

Și nu-n zadar le-au învățat, că multe au ele să ne învețe.

Și nici nu-i de mirare ! Zi și noapte mintea tot la cântări le-a stat,

Pe când a noastră minte cată-ntr-o parte, urechile în alta.

Ne plecăm, căci biruința iubește strădania înaltă.

La cântare mintea să vă fie măcar de-acum-nainte

să le răspundem fetelor ce-încep să cânte !

O, Hymen, Hymeneu, vino o, Hymen, Hymeneu.

Fecioarele:

Tu, a nopții mare stea, Luceafăr, ce foc mai nemilos din cer coboară

decât văpaia-ți ce-o smulge pe copilă din ale mamei brațe ? Iară,

doar ție ți-e dat să iei copila de la pieptul mamei ce încă ar vrea s-o țină

și feciorului aprins de patimă s-o dai, nevinovată și fragilă ?

Nu ești tu mai crud decât dușmanii ce pradă o cetate fără milă ?

O, Hymen, Hymeneu, vino o, Hymen, Hymeneu.

Feciorii:

Tu, a nopții stea, Luceafăr, ce foc mai vesel strălucește în cer, decât lumina-ți mare ?

Tu, cu a ta făclie, pecetluiești o nuntă ce bărbații-o pun la cale

și părinții bucuroși o vor, dar care nu se-cheie pân’ nu-ți arăți tu torța de nuntit.

Ce mai mult să cerem de la zei, decât ăst ceas preafericit ?

O, Hymen, Hymeneu, vino o, Hymen, Hymeneu.

* * * *

Luceafărul, fecioare, a luat-o pe una dintre noi.

* * * *

O, Hymen, Hymeneu, vino o, Hymen, Hymeneu.

* * * *

Feciorii:

Când tu, Lucefere, te arăți, gărzile veghează, căci noaptea se ascund hoții-n lume,

hoți pe care tu îi prinzi în zori, când te întorci din drumu-ți, cu alt nume.

Nu ca Luceafărul de seară, ci ca Luceafărul de dimineață,

la răsărit, te-ntorci acasă.

Le place fetelor să plângă și de rău să te vorbească,

Ce-ți pasă că te vorbesc de rău când ele în taină te doresc, dar, cu nici un chip nu vor s-o recunoască ?

O, Hymen, Hymeneu, vino o, Hymen, Hymeneu.

Fecioarele:

Așa cum o floare se naște în taină într-o grădină,

la adăpost de turme sau de plug și viața-și duce-n tihnă,

de vânturi blânde mângâiată, o floare pe care soarele o întărește și ploaia o crește,

* * * *

dorită de flăcăi și fete, de e culeasă de-o mână spurcată, se veștejește

Și nu mai e dorită nici de fete și nici de flăcăi.

Tot așa e și fecioara, cât timp rămâne neatinsă: dragă peste poate celor dragi ai săi.

Dar când de ea s-atinge un trup murdar și fecioria-și pierde,

n-o mai iubesc băieți și fete.

O, Hymen, Hymeneu, vino o, Hymen, Hymeneu.

Feciorii:

Cum vița crescută în câmp pustiu, fără arac,

ce nicicând nu s-a-nălțat și struguri dulci n-a dat,

al cărei fraged trup se-apleacă sub greutatea-i ce-o îndoaie-ntruna

și al cărei vârf atinge numai rădăcina,

o viță ne-ngrijită de vreun stăpân, cultivator de grâne sau boar,

sălbatică va fi, dar, de-i unită și strâns legată de un ulm, ca de un soț, viața-i nu fi-va în zadar.

Cultivatori de grâne și boari dori-vor s-o-ngrijească.

Așa e și fecioara, de rămâne nenuntită, va îmbătrâni sălbăticită.

Dar dacă, la vremea potrivită, pentru nuntă-i pregătită,

tot mai dragă-i soțului

și mai puțin urâtă părintelui.

O, Hymen, Hymeneu, vino o, Hymen, Hymeneu.

Fecioară, nu te lupta cu soțul tău, mai bun ca el n-ai să găsești !

Nu se cade să i te-mpotrivești.

Doar lui te-a încredințat chiar al tău părinte,

chiar tatăl tău împreună cu maica ta, cărora se cuvine să li te supui, cuminte.