Continentul Negru (cu 54 de țări și un miliard două sute de milioane de locuitori) este, statistic, o mare de tineri, unde conduce, în cea mai mare parte a națiunilor, o mână de moșnegi. Fenomenul în sine nu este nou și nici exclusiv african, însă este aproape dramatic să vezi cum Continentul cu cea mai tânără și prolifică populație din lume înregistrează cele mai mari diferențe generaționale între minoritatea de la putere și masa de oameni guvernată. Astfel, în Guinea, până la lovitura de stat a lui Mamady Doumbouya împotriva lui Alpha Condé, diferența dintre vârsta președintelui și media populației era de 65 de ani; în Camerun, de 69; în Nigeria, de 60. O situație exact pe dos a fost în Austria până la recenta demisie a cancelarului Sebastian Kurz – de 35 de ani -, unde cancelarul era mai tânăr decât media de vârstă a națiunii. Această situație politico-generațională africană mai are o caracteristică: generațiile tinere din multe țări sunt social și politic foarte active, pe lângă faptul că au, pe zi ce trece, o pregătire tot mai înaltă, dar, de abia dacă au acces la putere. Și aici, putere înseamnă atât guvern, cât și, în multe cazuri, ierarhia din opoziție. Trecerea rapidă – în ultimii 50 de ani ai secolului trecut – de la structurile tribale ale teritoriilor coloniale la democrația statelor independiente a lăsat multe tare în structurile politice, de la corupție și dispreț față de preceptele constituționale (mai ales, limitarea numărului de realegeri) până la dorința nestăpânită de a statornici o continuitate dinastică la putere. De exemplu, cazul Ciadului, unde președintelui Idris Déby, căzut în luptă, i-a urmat la putere fiul său, Mahamat Idris Déby Itmo. Tot așa, în 2001, în Congo, defunctului președinte, Laurent Desiré Kabila, i-a urmat în funcție fiul acestuia, Jospeh Kabila. Toate acestea ar putea părea anecdotice, dacă închistarea la putere a câtorva familii nu ar împiedica până la paralizie dezvoltarea națiunilor africane. Lipsa viitorului, precum și senzația de neputință politică generează puternice curente de migrație în înteriorul Continentului și în afara lui, care provoacă peste tot conflicte sociale greu de rezolvat.
Autorul articolului: Valentin Popescu.
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
ÁFRICA: MANDAN VIEJOS…
El Continente Negro (1.200 millones de habitantes, 54 naciones) es, estadísticamente, un mar de juventud en el que manda mayormente un puñado de viejos reviejos. El fenómeno en sí ni es nuevo ni es exclusivamente africano, pero es casi dramático ver como el Continente de la población más joven y prolífica del mundo registra los mayores desniveles generacionales entre la minoría gobernante y la masa gobernada. Así, en Guinea y hasta el golpe de Estado de Mamady Doumbouya contra Alpha Condé el desfase generacional entre la edad del presidente y el promedio de la población era de 65 años; en el Camerún, de 69; en Nigeria, de 60. La situación inversa se dio en Austria hasta la reciente dimisión del canciller Sebastián Kurz – de 35 años -, donde el canciller era más joven que el promedio de edad nacional. Esta situación político-generacional africana tiene una singularidad más: las generaciones jóvenes de muchos países son social y políticamente muy activas, además de tener cada día un nivel de formación cada vez más alto, pero siguen sin apenas acceso al poder. Y aquí al decir poder hay que comprender tanto al gubernamental como – en muchísimos casos – también a la jerarquía de la oposición.
El paso rápido – en los últimos 50 años del siglo pasado – de las estructuras tribales de los territorios coloniales a la democracia de Estados independientes ha dejado muchas taras en las estructuras políticas, desde la corrupción y el menosprecio de los preceptos constitucionales (ante todo, la limitación del nº de reelecciones) hasta la querencia de establecer una continuidad dinástica del poder. Por ejemplo, como en el caso del Chad, donde al presidente Idris Déby, fallecido en combate, fue sucedido por su hijo Mahamat Idris Déby Itmo. Y en el 2001, en el Congo, el hijo del fallecido presidente Laurent Desiré Kabila, Jospeh Kabila, le sucedió en el cargo. Todo esto podría ser anecdótico si no fuera porque el enquistamiento del poder en unas pocas familias acaba por entorpecer hasta la parálisis el desarrollo de las naciones africanas. La falta de futuro y la sensación de impotencia política generan unas fuertes corrientes migratorias dentro del propio Continente y fuera de él que provocan por doquier conflictos sociales de difícil solución.
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
Libanul este unul dintre marii aspiranți actuali la titlul de „Cel mai mare eșec politic al secolului”, cu toate că mai exact ar fi „al secolelor”, deoarece a fost o țară foarte agitată încă din Evul Mediu. Desigur, meritele proprii pentru un asemenea titlu îi aparțin și unele chiar sunt moștenite, căci este una dintre țările secolului XX (a fost creată în 1920) care și-a început existența independentă în condiții foarte grele: în loc de conștiință națională, s-a născut cu o încrâncenată fragmentare confesională. Apariția Libanului pe scena internațională a fost consecința Primului Război Mondial, odată cu prăbușirea Imperiului Otoman, din care Libanul făcea parte ca provincie. Franța a patronat crearea sa ca țară pentru a-și impune influența în Mediterana Orientală. A fost un gest aproape nostalgic: era o reafirmare a protecției franceze din Evul Mediu pentru creștinii din Orientul Apropiat. În cazul Libanului, principalii beneficiari au fost creștinii maroniți. De fapt, Franța s-a ales cu o bucățică mult mai mică decât Marea Britanie, când s-au repartizat posesiunile turcești. Concret, Libanul era un viespar cu 19 comunități identificate după credințele lor religioase și nu după criterii etnice pe care Sublima Poartă le-a menținut într-o pace fragilă prin forța ienicerilor și o împărțire a puterii administrative în funcție de numărul credincioșilor din fiecare religie. Franța a copiat pentru Libanul independent formula turcească, însă, din 1920 și până acum, în țară s-a ținut un singur recensământ, în anul 1932, iar realitatea demografică și confesională din ziua de azi a celor 6 milioane de locuitori nu mai are nimic comun cu cea care a fost în secolul trecut. Și aceasta este una dintre piedicile pe care le întâmpină Republica, căci menține niște proporții de puteri politice care sunt departe de a reflecta realitatea. Azi, marea majoritate o formează musulmanii, însă, din punct de vedere constituțional, șeful statului trebuie să fie un maronit; președintele Parlamentului, un musulman sunit; șeful guvernului, un shiit; iar autoritatea militară supremă, un creștin…maronit sau nu.
Acest divorț dintre realitatea socială și cea politică a declanșat din primul moment o cursă a egoismelor și a exclusivismelor, agravată după cel de al Doilea Război Mondial de năvălirea terorismului islamic. În Liban, rivalitatea saudită-irananiană a dus la o paralizie a vieții administrative, deoarece Teheranul are în Hizbolah o piesă cheie pentru a pune în mișcare masele în conformitate cu interesele shiite, în timp de Riadul salvează guvernele – până acum, filo-sunite – de la faliment. Consecința este o situație de agonie în care nimeni nu se mai gândește la interesele țării, ci numai la interesele personale, ale lui și ale partizanilor săi. Chiar și Hizbolah-ul, care și-a asumat – dar numai pentru musulmani – o săracă funcție de securitate socială, îi ajută doar pe nevoiașii înscriși în această organizație. Această existență precară a Libanului, pe muchie de cuțit, a dus la două războaie civile; la o diferență de nivel economic brutal între populația urbană și cea rurală (musulmană, în marea ei majoritate); la o suspendare considerabilă a plăților (lira libaneză s-a devaluat cu 90%, în timp ce inflația a depășit 100%,); precum și la niște intervenții militare israeliene (provocate de terorismul Hizbolah-ului) în afara orcărui context de Drept Internațional, însă aprobate de legea celui mai puternic. Poate cel mai grav lucru este că în țară nimeni nu este suficient de convingător și de puternic ca să poată afirma și demonstra că este într-adevăr cel mai puternic.
Autorul articolului: Valentin Popescu.
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
LÍBANO: FRANCIA, COMO LOS SULTANES
El Líbano es uno de los grandes aspirantes actuales al título de “El mayor fracaso político del siglo”, aunque en realidad debería ser “de los siglos”, porque ha sido un país convulso desde la Edad Media. Evidentemente, los méritos propios a tan triste galardón son propios, pero también son heredados, ya que es una de las naciones del siglo XX (fue fundada en 1920) que inició su vida independiente en peores condiciones: en vez de nacer con una conciencia nacional, nació con una enconada fragmentación confesional. La aparición del Líbano en el escenario internacional es fruto de la I Guerra Mundial y el consiguiente hundimiento del Imperio Otomano, al que el Líbano pertenecía como provincia. Francia patrocinó su creación como nación para afirmar su influencia en el Mediterráneo Oriental. Fue un gesto casi nostálgico: reafirmar la protección gala de la Edad Media de los cristianos del Oriente Próximo. En el caso libanés, los principales beneficiarios fueron los cristianos maronitas. En realidad, Francia salió mucho peor parada que Gran Bretaña en el reparto de las posesiones turcas. Concretamente, el Líbano era un avispero de 19 comunidades identificadas por sus creencias mucho más que por sus etnias y a las que la Sublime Puerta había mantenido en frágil paz a fuerza de jenízaros y un reparto de poder administrativo en función del número de creyentes de cada fe. Francia copió para el Líbano independiente la fórmula turca, pero desde 1920 y hasta la fecha, en el país sólo hubo un censo en 1932 y la realidad demográfica y confesional de hoy en día de sus 6 millones de habitantes nada tiene que ver con la existente el siglo pasado. Y esta es una de las grandes rémoras políticas de la República ya que mantiene unas proporciones de poder político que no se corresponden ni de lejos con la realidad. Hoy, la gran mayoría es musulmana, pero constitucionalmente el jefe del Estado ha de ser un maronita; el presidente del Parlamento, un musulmán sunnita; el jefe del Gobierno, uno chií; y la máxima autoridad militar, un cristiano…, maronita o no. Este divorcio entre la realidad social y la política generó desde el primer momento una carrera de egoísmos y exclusivismos, agravada después de la II Guerra Mundial por la irrupción del terrorismo islámico. En el Líbano, la rivalidad saudita-iraní ha llevado a una parálisis de la vida administrativa ya que Teherán tiene en Hizbolá una pieza clave para mover las masas, acorde con los intereses chiitas, mientras que Riad salva a los Gobiernos – hasta ahora, filo sunnitas – de tener que declararse en bancarrota. La consecuencia es una situación agónica en la que nadie piensa en el interés del país, sino exclusivamente en el propio y el de sus partidarios. Incluso Hizbolá, que está asumiendo – solo para los musulmanes – una parca función de seguridad social, ayuda exclusivamente a los necesitados adictos. Esta existencia precaria del Líbano, sobre el filo de la navaja, se ha traducido en dos guerras civiles; un desnivel económico brutal entre la población urbana y la rural (en su inmensa mayoría, musulmana); una casi suspensión de pagos (la lira libanesa está devaluada en un 90% y la inflación supera ya el 100%,); así como unas intervenciones militares israelíes (provocadas por el terrorismo de Hizbolá) fuera de todo contexto del Derecho Internacional, pero refrendadas por la ley del más fuerte. Quizá lo más grave sea que dentro del país no haya nadie lo suficientemente convincente y poderoso como para poder decir y demostrar que es el más fuerte.
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
La numai un an de la câștigarea alegerilor în care l-a avut ca rival pe Donald Trump, președintele Biden se confruntă cu o enormă pierdere de popularitate și un eșec general în atingerea obiectivelor sale politice: nu numai că se află departe de scopurile pe care și le-a propus, dar este nevoit chiar să dea înapoi în privința unor obiective, care par a fi nerealizabile. Biden se vede astfel incapabil de a-și îndeplini promisiunile electorale, oricât de mult s-a străduit să le pună rapid în practică, de îndată ce a venit la Casa Albă: imediat după ce a depus jurământul, a început să semneze ordine executive pentru a anula o parte di schimbările făcute de președintele Donald Trump și pentru a lansa un ambițios program pe placul democraților mai progresiști. Se află deja de câteva luni în situația aceasta, dar lucrurile au devenit mai vizibile săptămâna aceasta când au eșuat încercările sale de a obține aprobarea Congresului pentru proiectele sale legislative cu bugetele corespunzătoare, cu toate că Partidul Democrat domină ambele camere ale forului legislativ. Eforturile lui Biden se izbesc de intransigența aripii mai progresiste a partidului său care nu vrea să facă compromisuri, dar nu doresc să coopereze cu el nici senatorii sau congresmanii mai moderați. În plus, mai este și această rapidă pierdere de popularitate a președintelui. Căci sondajele indică o continuă scădere a sprijinului popular pentru Biden, în mod deosebit în sectorul cel mai hotărâtor, atunci când au loc alegeri, acela al „independenților”, capabili să încline balanța în favoarea unuia sau altuia dintre partide. 40% dintre cei întrebați spun că se opun clar demersurilor sale și numai 27% le sprijină ferm. În aceste condiții, congresmanii și senatorii n-au nici motive și nici temeri să-l lase de izbeliște, deoarece știu că nu vor suferi consecințe electorale anul viitor, când vor avea loc alegeri legislative.
Motivele acestei pierderi de popularitate sunt mai multe, însă pornesc de la lista cu propuneri neîndeplinite, de la programele de ajutorare a familiilor, extinderea asigurărilor medicale, impozitele pentru cei mai bogați sau învățământul preșcolar. Dar și chestiunile în care s-a văzut nevoit să dea înapoi, cum este politica sa energetică: cu toate că încă mai vorbește de nevoia de a proteja mediul înconjurător și de a înlocui petrolul ca sursă de energie, a trebuit să recurgă din nou la producătorii americani, care au făcut ca SUA să fie pe primul loc în lume în privința producției de țiței. În plus, Biden încă din prima zi a președinției sale a arătat publicului, în mod surprinzător, care erau limitele și obiectivele greu de atins, precum: procentajele de vaccinare până în data de 4 iulie (sărbătoarea națională a SUA) sau aprobarea reformelor bugetare din luna septembrie. Căci ne aflăm aproape de noiembrie și toate aceste obiective, precum și altele, nu au fost atinse la datele stabilite. Situația s-a înrăutățit săptămâna aceasta, când s-a grăbit să se adreseze țării, înainte de a pleca spre Roma, la întâlnirea la vârf a G-20, acolo unde a sosit mai slăbit, nu numai pentru că nu a reușit să-i convingă pe aliați că SUA a făcut suficiente schimbări în politica sa energetică și s-a îndepărtat de izolarea practicată de Donald Trump, dar și deoarece de la întâlnire lipsesc doi dintre interlocutorii importanți cum sunt China și Rusia, singurele țări cu care SUA pot fi pe picior de egalitate. Biden a surprins din primul moment de când a devenit președinte pentru graba cu care își anunța dorința de a-și duce programele la îndeplinire precum și conținutul propunerilor sale. Cei care l-au votat au crezut că au ales un președinte moderat, care voia doar să corecteze excesele lui Donald Trump. Surpriza s-a micșorat, a devenit decepție și a dat frâu liber interpretărilor care existau deja din timpul campaniei electorale și anume faptul că nu Biden este cel care conduce țara, căci el ar fi o marionetă în mâinile unui grup cu ambiții mult mai mari. Dacă este într-adevăr așa, presupușii manipulatori ai lui Biden nu par să aibă prea mult succes, deoarece propunerile lor nu sunt populare și au slabe șanse să fie aprobate de Congres.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Con el rabo entre las piernas Washington, Diana Negre
Un año después de ganar las elecciones contra Donald Trump, el presidente Biden se enfrenta a una enorme pérdida de popularidad y a un fracaso general en sus objetivos políticos: no solamente está lejos de las metas que se había propuesto, sino que ha de dar marcha atrás en varios proyectos que parecen inalcanzables. Biden se ve así incapaz de cumplir con sus promesas electorales, por mucho que intentó ponerlas en práctica aceleradamente en cuanto llegó a la Casa Blanca: nada más jurar el cargo, empezó a firmar órdenes ejecutivas para anular parte de los cambios realizados por el presidente Donald Trump y para lanzar un ambicioso programa a gusto de los demócratas más progresistas. Es una situación en la que se halla desde hace meses, pero que se ha hecho aún más patente esta semana con el fracaso de sus intentos para que el Congreso, a pesar de estar dominado en sus dos Cámaras por el Partido Demócrata, aprobara sus proyectos legislativos y los presupuestos correspondientes. Los esfuerzos de Biden se estrellan ante la intransigencia del ala más progresista de su partido que no se aviene a compromisos, unida al poco deseo de cooperar de los senadores y congresistas más moderados. Y, sobre todo, ante su rápida pérdida de popularidad. Porque las encuestas indican que el apoyo popular al presidente no para de bajar, especialmente entre el sector más decisivo a la hora de celebrar elecciones, que son los “independientes”, capaces de inclinar la balanza en favor de uno u otro partido. Nada menos que el 40% de los encuestados se opone claramente a su gestión y tan solo el 27% la apoya de forma sólida. En estas circunstancias, los congresistas y senadores no tienen motivos ni temores si lo dejan en la estacada, pues saben que no van a sufrir consecuencias electorales el año próximo, cuando se celebren comicios legislativos. Los motivos de su escasa popularidad son varios, pero podrían empezar con la lista de promesas incumplidas, desde programas de ayuda familiar, expansión del seguro médico, impuestos para los más ricos o educación pre escolar. Sin olvidar los puntos en que se ha visto obligado a dar marcha atrás, como su política energética: aunque sigue hablando de la necesidad de proteger el medio ambiente y eliminar el petróleo como fuente de energía, no ha tenido más remedio que volver a los productores nacionales que convirtieron a Estados Unidos en el primer productor de petróleo del mundo. Además, Biden ha mostrado desde el primer día una tendencia sorprendente a anunciar públicamente límites y objetivos de cumplimiento difícil, como los porcentajes de personas vacunadas hasta el 4 de julio (día de la fiesta nacional norteamericana), o la aprobación de las reformas presupuestarias en septiembre. Porque estamos ya casi en noviembre y ni estas metas ni otras se cumplieron en las fechas previstas.
La situación empeoró esta semana cuando se apresuró a dirigirse al país antes de salir rumbo a Roma para la cumbre del G-20 a la que llega también menguado, no solamente porque no acaba de convencer a sus aliados de que Estados Unidos ha dado un giro suficiente en su política energética y se ha alejado del aislacionismo de Donald Trump, sino porque faltarán dos interlocutores tan importantes como China y Rusia, los únicos que podían hablar de tú a tú con el presidente americano. Ya desde el primer momento de su presidencia, la prisa de Biden por llevar adelante su programa, así como el contenido de sus propuestas sorprendieron a quienes creían haber votado por un presidente moderado, que tan solo quería corregir los excesos de Donald Trump. La sorpresa ha amainado para convertirse en decepción y también para dar pie a una interpretación que ya existía durante la campaña electoral: que Biden no es quien realmente está gobernando el país, sino que es una marioneta en manos de un grupo que le rodea y con ambiciones políticas de mucho mayor abasto. Pero si es esto realmente lo que ocurre, los supuestos manipuladores de Biden no parecen tener mucho éxito, pues sus propuestas son impopulares y apenas tienen posibilidades de avanzar en el Congreso.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Vespasian, împăratul roman (23 – 79 d C), este cel care a rostit formula „non olet” (nu miroase). A rostit-o ca răspuns la reproșul fiului său că imperiul câștigă bani cu pisoarele publice din care scotea uree pentru a fabrica vopseluri. Și dacă în Roma imperială domnea acel „nu miroase”, în România din zilele noaste – adică, douăzeci de secole mai târziu – domnește formula „nu duhnește”. Căci, în politica țării domnește de când a revenit la democrație – la sfârșitul secolului XX – cea mai neobrăzată și nerușinată corupție. De fapt, toată Europa de Răsărit este afectată de flagelul corupției, însă, poate că în nicio țară din zonă nu s-a înrădăcinat ca în Parlamentul României. Politica a fost opacă mai ales în lunga perioadă în care în țară a domnit „nomenclatura” foștilor comuniști, care și-au tras eticheta democratică de „social-democrați” (PSD), pentru a rămâne la putere. Pentru a domni și a profita. Sau, mai bine zis, pentru a stăpâni și a profita în continuare. Au făcut-o atât de ostentativ, încât ultimul bos din PSD – Liviu Dragnea – a sfârșit prin a fi condamnat și închis pentru delapidare și corupție. Atât de mult s-au discreditat Dragnea și partidul său, încât președintele României – transilvanul Klaus Iohannis, fost primar al orașului Sibiu – a câștigat alegerile prezidențiale din 2019, făcând din denunțarea PSD-ului principalul său cal de bătaie. Și i-a priit atât de tare, încât, un an mai târziu, partidul său Național Liberal (PNL), a câștigat alegerile generale cu același argument principal. Dar, pentru a forma un guvern, PNL avea nevoie de aliați, deoarece PSD continua să aibă cea mai mare reprezentare în Parlament. Astfel că liberalii lui Iohannis au putut forma o majoritate cu ajutorul partidului minorității maghiare și a „Uniunii pentru Salvarea României” (USR). Acest ultim partid a obținut portofoliul Justiției, iar titularul ei, Stelian Ion, s-a erijat în aprig apărător al moralității politice. Cerea cu obstinație o transparență publică și totală a tuturor contractelor guvernamentale. Or, atâta onestitate durea; durea rău de tot. Era o amenințare pentru trecut și pentru viitor. Punea în mare pericol carierele multor membri ai PNL (și ai altor partide) din cauza conduitei lor din legislaturile anterioare și, chiar mai rău, urma să-i lase fără posibilitatea de țepui guvernamental cele 29 de miliarde 200 de milioane de €, pe care e pe cale să le primească România, ca ajutoare de la Uniunea Europeană. Căci, dacă socotelile urmau să fie clare și transparente, multe buzunare politice ar fi rămas goale. Așa că, în fața dilemei de a apăra cinstea sau a pierde puterea (și, posibil, o parte din cele 29.200.000.000 de €), Iohannis și PNL au hotărât să-l înlăture pe Ion. Dar, acest lucru a creat o problemă. USR s-a retras din coaliție. Și fără acest partid nu mai există majoritate parlamentară. Fără majoritate, împărțirea miliardelor de € comunitari ar putea să-i lase pe marginea drumului pe maghiari și pe liberali. Astfel că Iohannis a procedat ca un Vespasian modern și a început să-l tatoneze pe hulitul PSD, pentru a forma un guvern minoritar, tolerat de deputații lui Dragnea. Până în momentul în care am scris aceste rânduri, operația „toleranță și miliarde” a mers pe calea cea bună: pentru ca împărțirea eurașilor comunitari să fie eficientă și nu prea transparentă, Iohannis vrea să plaseze în fruntea Guvernului Minoritar un militar – Nicolae Ciucă, fost șef al Marelui Stat Major al Armatei Române – care are faima de a-i fi foarte loaial președintelui.
Autorul articolului: Valentin Popescu.
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
RUMANÍA: NO HUELE, APESTA
Stelian Ion
Vespasiano, el emperador romano (23 – 79 d C), es el autor de la frase “non olet” (no huele). Se la dijo a su hijo, al reprocharle este que el imperio ganase dinero con los mingitorios públicos de los que sacaba urea para fabricar tintes. Y si en la Roma imperial imperaba el “no huele”, en la Rumania actual – veinte siglos más tarde – impera el “no apesta”. Porque en la política del país ha imperado desde el retorno a la democracia – a finales del siglo XX – la más descarnada y desvergonzada corrupción. En realidad, toda Europa Oriental padece la lacra de la corrupción, pero quizá en ninguna nación de la zona el problema se haya afincado en el Parlamento con más ahínco que en Rumania. Sobre todo, la política fue opaca durante la larga era en que gobernó en el país la “nomenclatura” excomunista que se puso la etiqueta democrática de “socialdemócratas” (PSD) para seguir mandando. Mandando y cobrando. O, mejor dicho, mandando para seguir cobrando. Lo hicieron tanto y tan ostentosamente que el último mandamás del PSD – Liviu Dragnea – acabó condenado a penas de prisión por prevaricación y corrupción. Tal llegó a ser el descrédito de Dragnea y su partido, que el presidente de Rumanía – el transilvano Klaus Johannis, antiguo alcalde de Sibiu – ganó las presidenciales del 2019 haciendo de la denuncia del PSD su caballo de batalla. Y eso le fue tan bien que un año más tarde su partido, el Nacional Liberal (PNL), ganó las generales con el mismo argumento principal. Pero para formar Gobierno, el PNL necesitaba aliados, ya que el PSD seguía siendo la mayor fracción del Parlamento. Y los liberales de Johannis lograron la mayoría con ayuda del partido de la minoría magyar y la “Unión para salvar Rumanía” (USR). Este último partido obtuvo la cartera de Justicia y el titular de la misma, Stelian Ion, se erigió en el defensor acérrimo de la moralidad política. Con empecinamiento exigía una transparencia pública y total de todas las contratas gubernamentales. Y tanta pureza dolía; dolía mucho. Amenazaba el pasado y el futuro. Porque ponía en peligro la carrera de muchos miembros del PNL (y también de otros partidos) por su conducta en anteriores legislaturas y, casi peor aún, amenazaba con dejar fuera de la rapiña gubernamental los 29.200 millones de € que está a punto de recibir Rumanía en ayudas de la Unión Europea. Si las cuentas iban a ser claras y transparentes, muchos bolsillos políticos se quedarían vacíos. Así que, ante la disyuntiva de defender la honradez o perder el poder (y, posiblemente, parte de los 29.200 millones), Johannis y el PNL decidieron echar a Ion. Pero esto creaba un problema. El USR se retiró de la coalición y sin la Unión no había mayoría parlamentaria. Y sin mayoría, el reparto de los miles de millones comunitarios podría orillar a magyares y liberales. Así que Johannis hizo de moderno Vespasiano y empezó a tantear al denostado PSD para formar un Gobierno en minoría, tolerado por los diputados de Dragnea. Hasta la hora de escribir esta crónica la operación “tolerancia y millones” va por buen camino y para que el reparto sea eficiente y poco transparente, Johannis quiere situar al frente del Gabinete minoritario a un militar – Nicolae Ciuca, ex jefe del estado mayor del Ejército – con fama de serle sumamente leal al presidente.
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
Criza energetică acută prin care trece în prezent Europa e legată esențialmente de Rusia, principalul furnizor de gaz natural. La fel ca toate crizele, și aceasta are multe cauze simultane, iar prețul gazului este una dintre cele mai importante. La scară macroeconomică, scumpirea CO2-ului impusă de ecologiștii din lumea bogată joacă un rol la fel de important și aproape trecut cu vederea de opinia publică. Oricum, conduita comercială a Rusiei în această chestiune nedumerește foarte mult. Căci, rezumând foarte mult, s-ar putea spune că e greu de înțeles cum o țară care are atâta nevoie de bani poate să renunțe la niște venituri foarte mari, refuzând să-și mărească vânzările de hidrocarburi. Conduita aceasta este atât de surprinzătoare, încât analiștii occidentali fac mii de presupuneri pentru a-i găsi o explicație. Astfel, în Germania și SUA, se crede că Moscova acutizează criza energetică pentru a forța autorizarea mai rapidă a intrării în funcțiune a celui de al doilea gazoduct prin Marea Baltică („Nord Stream 2”), o instalație care ar spori considerabil furnizarea de gaz natural rusesc Germaniei și Europei Occidentale… și, în același timp, dependența Uniunii Europene (UE) de Federația Rusă. O altă interpretare ar fi aceea că Kremlinul se folosește de criză pentru a torpila politica pe termen lung a UE de a-și diversifica cât mai mult rețeaua de furnizori de hidrocarburi, ceea ce ar reduce importanța (și veniturile!) Federației Ruse față de țările Uniunii. Mai mult de jumătate din exporturile rusești constau din hidrocarburi și cărbuni.
Nouă în acest șirag de cabale este teoria conform căreia reticențele Rusiei de a-și spori vânzările ar fi o manevră pentru a-i demonstra Europei Occidentale că strădaniile ei ecologiste (păguboase pentru substanțialele exporturi rusești de hidrocarburi și cărbuni) se dovedesc a fi niște pierderi pentru toată lumea. Dacă privim toate aceste cabale cu un minimum de obiectivitate vom vedea că mai există o chestiune fără răspunsuri. Căci, dacă la prima vedere teoría șantajului Rusiei este coerentă, o analiză mai atentă o demontează: dacă se pune problema care pe care, în plan economic, Rusia ar pierde. Chiar dacă vânzările sale de hidrocarburi sunt foarte importante pentru UE, achizițiile comunitare de bunuri rusești sunt mai degrabă importante pentru Moscova. În timp ce pentru Rusia, UE este cel mai important client, cu un volum de vânzări mult mai mare decât cel în relația cu China și SUA, importurile comunitare de mărfuri rusești sunt mai mici decât cele care provin de Mexic, Taiwan sau Singapore. Astfel că cel mai probabil, Kremlinul va aborda situația actuală cu multă prudență și se va abține de la a lua decizii care, pe termen lung, vor avea efecte imprevizibile. Își va respecta în mod strict contractele de furnizare precum și străvechea normă de a aștepta și a vedea ce se întâmplă.
Autorul articolului: Valentin Popescu.
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
CÁBALAS EN TORNO AL GAS RUSO
La aguda crisis energética que padece actualmente Europa gira primordialmente en torno a Rusia, primer proveedor de gas natural. Como todas las crisis, también esta tiene muchas causas simultáneas y el precio del gas es una de ellas, aunque de las más importantes. A dimensiones macroeconómicas, el encarecimiento del CO2, impuesto por los ecologistas del mundo rico, juega un papel igualmente importante y casi pasado por alto por la opinión pública. De todas formas, la conducta comercial rusa en esta cuestión desconcierta bastante. Porque, resumiendo mucho, se podría decir que cuesta entender que una nación necesitada de dinero renuncie a mayores ingresos al negarse a incrementar sus ventas de este hidrocarburo. La conducta es tan sorprendente que los analistas occidentales están haciendo mil conjeturas para encontrarle una explicación. Así, en Alemania y los EE.UU. creen que Moscú agudiza la crisis energética para forzar una rápida autorización de la entrada en servicio del segundo gasoducto a través del Báltico (“Nord Stream 2”), una instalación que incrementaría notablemente el suministro de gas ruso a Alemania y Europa Occidental… y con él, la dependencia de la Unión Europea (UE) de la Federación Rusa.
Otra interpretación es que el Kremlin aprovecha la crisis para torpedear la política a largo plazo de la UE de diversificar al máximo su red de proveedores de hidrocarburos, lo que reduciría la importancia – ¡ y sus ingresos ! – de la Federación Rusa para las naciones de la Unión. Más de la mitad de las exportaciones rusas va a cuenta de hidrocarburos y carbón. Nuevo en este rosario de cábalas es la teoría de que las reticencias rusas a incrementar sus ventas son una maniobra para demostrarle a Europa Occidental que sus empeños ecologistas (perjudiciales para las cuantiosas exportaciones rusas de carbón e hidrocarburos) resultan negativos para todo el mundo. Si se repasan todas estas cábalas con un mínimo de objetividad, se sigue estando ante una pregunta sin respuestas. Porque, si a primera vista la teoría del chantaje ruso es coherente, un análisis más atento la desmonta. Y es que en un juego de acogotamientos económicos recíprocos, Rusia llevaría las de perder. Y es que si ciertamente sus ventas de hidrocarburos son muy importantes para la UE, las compras comunitarias de bienes rusos lo son muchísimo más para Moscú. Mientras para Rusia, la UE es el cliente más importante, con un volumen de ventas superior al de sus exportaciones conjuntas a China y los EE.UU., las importaciones comunitarias de mercancías rusas son menores a las procedentes de Méjico, Taiwán o Singapur. Así que lo más probable es que el Kremlin afronte la situación actual con la máxima prudencia y se resista a tomar decisiones cuyo impacto a largo plazo resulta imprevisible. Cumple estrictamente sus contratos de suministro y sigue la ancestral norma de esperar y verlas venir.
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
A tremura de frică și a nu mulțumi în semn de recunoștință Washington, Diana Negre
Dacă în SUA pandemia a curmat viața a 700 de mii de persoane, daunele ei nu se opresc numai la sănătatea publică: criza economică declanșată de boală pare a fi greu de oprit, iar consecințele ei ar putea fi de mai lungă durată decât infecția care a cauzat-o. Căci, în această țară a abundenței, unde cetățenii pot, practic, să cumpere orice articol de care au nevoie, la un preț mult mai accesibil decât în multe alte locuri din lume, populația se confruntă cu importante deficiențe în aprovizionare și cu niște creșteri ale prețurilor mult peste ceea ce își putea imagina cineva. Situația este inedită în vremurile recente și s-a tot agravat de când, anul trecut, la începutul pandemiei, au dispărut din supermarketuri hârtia igienică și prosoapele de hârtie. Atât de mult lipseau anul trecut, încât magazinele au început să le raționalizeze și chiar să îi lase mai degrabă pe bătrâni să le cumpere. Dacă în acest domeniu situația aproape că s-a normalizat (sunt locuri unde încă e limitată cumpărarea acestor articole), lipsurile s-au extins la aproape toate produsele: de la automobile până la săpun, iar ceea ce se găsește este mult mai scump decât a fost vreodată. Pe termen scurt, americanii se confruntă cu o lipsă de pe piață chiar și a curcanilor pe care, în fiecare an, îi înfulecă de Ziua Recunoștinței, la sfârșitul lui noiembrie. Această tradiție, preluată de la amerindienii pe care i-au întâlnit când au ajuns în America, o respectă, practic, toată lumea și constă în a pune pe masă această pasăre insipidă, împreună cu alte multe platouri cu verdeață, paste și fructe. Multora nu le place, dar, totuși, cumpără curcanul pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu – și nativilor care i-au ajutat – pentru faptul că încă se mai află în Lumea Nouă.
În acest an, nu prea se vor mânca curcani, deoarece pandemia a redus din numărul persoanelor care pot să se adune în jurul mesei, astfel încât a crescut piața păsărilor de dimensiuni mai mici, mai ales cea a puilor. Dar, mai înainte, la începutul lui noiembrie, se ține faimosul „Haloween”, când lumea își aduce aminte de vrăjitoare. Se pare că și deghizările obișnuite din această sărbătoare sunt mai greu de obținut. Dacă lipsa curcanilor este anecdotică și chiar comică în unele cazuri, blocajele în anumite aprovizionări sunt o mare problemă: în portul orașului Los Angeles, de pildă, peste o sută de vapoare așteaptă în afara zonei portuare să le vină rândul, deoarece în port sunt tot atâtea vase care stau la coadă ca să fie descărcate, căci…nu prea mai e personal dispus să presteze asemenea munci. Tot felul de autorități, atât din California, cât și din alte state de pe coastă, încearcă să dreagă situația camionagiilor care sunt nevoiți să aștepte ore și chiar zile întregi pentru a putea încărca marfă, cu pierderi enorme, deoarece nu sunt plătiți cu ora, ci în funcție de greutatea mărfurilor aduse. Iar rezultatul este că, mulți pleacă, preferând alte munci. Ca de obicei în asemenea situații, lumea îi învinovățește pe liderii politici. Lucrul acesta se vede în pierderea de popuaritate a președintelui Biden. În unele sectoare cheie ale electoratului, lumea tare ar dori să-l aibă din nou ca președinte pe Donald Trump.
Ca și cum dificultățile nu ar fi de ajuns, problemele se extind și în domeniul tranporturilor, astfel că, spre sfârșitul lunii noiembrie, biletele de călătorie vor fi mult mai scumpe decât cele din Ziua Recunoștinței. Sunt unele companii de aviație care și-au redus zborurile, în parte de teama molipsirii și în parte din lipsă de personal și de solicitări. În asemenea situații, sunt unii care călătoresc pe șosele, străbătând sute și chiar mii de kilometri. Anul acesta, traficul rutier va fi în mod sigur mult mai îngreunat și, în plus, prețul benzinei a urcat la niveluri nemaiîntâlnite în ultimii 40 de ani: măsurile de proteție a mediului și dificultățile apărute în aprovizionare au adus combustibilii la niște prețuri…europene, însă distanțele nu s-au micșorat, rămânând de câteva ori mai mari decât în celalată parte a Atlanticului. Între timp, mari întreprinderi ca Walmart sau Amazon nu mai au încredere în căile obișnuite de livrare, astfel încât închiriază ele însele vapoare care să aducă mărfuri din China. Dacă acestea vor sosi la timp pentru sărbătoarea Crăciunului, totuși nu au granții că vor putea descărca marfa adusă. Acest lucru declanșează o concurență între state: guvernatorul din Florida a anunțat că este dispus să rezolve problemele vapoarelor care stau la coadă în porturile californiene: Florida, a anunțat el, are suficientă mână de lucru pentru a decongestiona coasta Pacificului. Desigur, aceasta ar însemna ca vapoarele să tracă prin Canalul din Panama pentru a veni pe coastele Atlanticului. Este foarte clar că prețul va fi cumplit de mare: costurile pentru a trimite un container din China, de exemplu, au crescut de patru și chiar de zece ori, în comparație cu cele practicate înainte de pandemie, cu creșteri mai puternice pentru întreprinderile care de obicei nu operează în domeniul transporturilor, dar care, acum, recurg la metode eroice pentru a-și aproviziona piețele.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Pasar miedo y no dar gracias Washington, Diana Negre
Si la pandemia en Estados Unidos acabó con la vida de más de 700 mil personas, sus daños no se limitan a la salud pública: la crisis económica generada por la enfermedad parece difícil de contener y sus consecuencias podrían ser más duraderas que la infección que las originó. Porque en este país de abundancia, donde los ciudadanos pueden comprar prácticamente todo lo que quieren en artículos de necesidad y a unos precios más asequibles que en muchos otros lugares, la población se enfrenta a importantes recortes en el suministro y a unas subidas de precios muy por encima de lo que la gente había previsto. La situación es nueva en tiempos recientes y se ha ido agravando desde que el año pasado, al principio de la pandemia, desaparecieron el papel higiénico y las toallas de papel de los supermercados. Tan escasos eran un año atrás, que las tiendas empezaron a racionarlos y hasta daban preferencia para comprarlo a las personas ancianas. Si en este terreno la situación casi se normalizó (en algunos lugares todavía se limita la cantidad que cada persona puede comprar), la escasez se ha ido extendiendo a casi todo: desde automóviles a jabón, falta de todo y, lo que hay, es muchísimo más caro que nunca. A corto plazo, los norteamericanos se enfrentan a una escasez tan inesperada como la de los pavos que cada año se zampan en el Día de Acción de Gracias, a finales de noviembre.
Esta tradición, recibida de los indios que encontraron al llegar a América, pone en la mesa de prácticamente todo el mundo esta ave insípida, acompañada de múltiples platos de verduras, pastas y hasta frutas. A muchos no les gusta, pero lo compran para agradecer a Dios -y a los nativos que les habían ayudado- que todavía estuvieran en el Nuevo Mundo. Este año, van a escasear las comilonas de pavos, en parte porque la pandemia ha reducido la cantidad de personas que pueden reunirse en torno a la mesa y con ello aumenta el mercado para aves de menor tamaño, que ahora parecen tan imposibles de encontrar que muchos empiezan a resignarse y recurrir al pollo. Antes de eso, al empezar noviembre está el famoso “Haloween” en que se recuerda a las brujas y parece ser que también resultará más difícil tener los disfraces habituales. Si la escasez de pavos es anecdótica y hasta cómica en ciertos casos, los atascos en todos los suministros son un auténtico problema: en el puerto de Los Angeles, por ejemplo, hay más de 100 navíos esperando fuera de la zona portuaria, porque dentro hay otros tantos haciendo cola para descargar… en parte, porque también falta personal dispuesto a realizar este trabajo. Diversas autoridades, tanto en California, como en otros estados costeros, tratan de mejorar la situación de los camioneros que han de esperar a veces horas, o incluso días para descargar, con un enorme perjuicio porque no cobran por las horas invertidas, sino por el peso de la mercancía descargada. El resultado es que, en un mercado laboral tan favorable, prefieren dedicarse a otras cosas. Como es habitual en estos casos, la gente echa la culpa a sus líderes políticos y la situación se refleja en la pérdida de popularidad del Presidente Biden, que ha llegado a tal extremo que algunos sectores claves del electorado preferirían tener nuevamente a Donald Trump.
Para ponerlo todo aún más difícil, la escasez se extiende también a los transportes, de forma que, a finales de noviembre será más caro que nunca comprar pasajes para visitar a la familia en el día de Acción de Gracias. Algunas compañías de aviación han reducido aún más sus vuelos, en parte por temor al contagio, en parte por falta de personal y de suministros. En estos casos, hay quienes se lanzan a las carreteras para recorrer centenares y hasta miles de kilómetros. Este año, la congestión seguramente será aún mayor de la habitual y, además, el precio de la gasolina es el más alto que nadie recuerda desde hace cuatro décadas: las medidas de protección ambiental y las dificultades de suministro han puesto el combustible a niveles europeos…pero no han acortado las distancias, varias veces mayores que al otro lado del Atlántico.
Entre tanto, las grandes empresas como Walmart o Amazon ya no confían en sus vías habituales de suministro y se encargan de fletar sus propios barcos para traer mercancía desde la China. Si los navíos llegan a tiempo para las Navidades, no tienen garantías de que podrán descargar. Es algo que incluso provoca competencia entre los estados y el gobernador de la Florida se anunció dispuesto a resolver los problemas de los navieros que hacen cola en los puertos californianos: en la Florida, anunció, tiene suficiente mano de obra como para descongestionar la costa del Pacífico. Claro que esto significaría para los barcos atravesar el Canal de Panamá. Lo que sí está claro es que el precio será totalmente desorbitado: el costo de enviar un contenedor desde la China, por ejemplo, se ha multiplicado por cuatro y hasta por diez desde antes de la pandemia, con las subidas más fuertes para estas empresas que habitualmente no están en el negocio de transporte sino que ahora echan mano de medidas heroicas para atender a sus mercados.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
În Norvegia, un iluminat din rasa ariană comite un asasinat masiv pentru puritatea rasială din țara sa; și tot acolo, un danez musulman ucide, folosind un arc și săgeți, câțiva creștini; în Beirut, o demonstrație care cerea dreptate este împrăștiată cu focuri de armă efectuate de trăgători de la mare distanță; în Vizcaya-Spania, un student trage asupra edificiului universității în care studia; în SUA sunt uciși nenumărați oameni din diverse motive – dar și fără niciun motiv – …și enumerarea ar putea continua la nesfârșit. Această violență gratuită și omniprezentă pare a fi o patologie a societății noastre, denumită de francezi „spiritul vremii”. Dar, acest spirit nu se naște din senin; este mai degrabă rodul cultivării obsesive și covârșitoare a violenței cu care sunt întreținuți și distrați cetățenii foarte pasivi, care gândesc puțin atunci când se uită la televizor sau se duc la cinematograf doar „ca să-și mai omoare din timp”.
Căci, uciderea a devenit un spectacol prea cotidian și constant, încât și-a pierdut stigmatul de excepționalitate dezaprobată. Pentru o minte leneșă și o morală nedesțelenită, lucrurile obișnuite sunt primite ca perfect acceptabile până devin deranjante, ca o ploaie rapidă sau un val de frig. Iar pe micul și pe marile ecrane, la fel ca în mulțimea de pagini ale publicațiilor, omorul și violența au tot timpul o tribună deschisă, cu specificul de lucruri mărunte care se întâmplă zi de zi. Această dorință de rezolvare (sau de defulare) violentă este puternic înrădăcinată în ființa umană. Însă, de când aceasta a început să locuiască în comunități mai mari de 30 de indivizi, societățile din toate timpurile au încercat să reprime și să înlăture acest impuls. Au făcut-o cu ajutorul legilor, a credințelor religioase și a valorilor morale. Fiecare societate a făcut-o cum a știut și a putut mai bine, însă toate, peste tot și tot timpul, au considerat că uciderea – asasinatul – este o faptă excepțională și reprobabilă.
Dar, iată că, în încrezuta, laicizata și îmbogățita societate industrială, una dintre cele mai vechi activități ale comunităților omenești – distracția, de la povești și mituri, până la întrecerile sportive – coboară uciderea și mutilarea până la categoria de „fapt divers”. Atât de mult și de ușor e prezentată, încât suprimarea aproapelui, care ne deranjează sau care este prezent pe acolo în mod inoportun, devine un fapt banal, fără prea mare importanță. Cu excepția mortului, desigur… Fenomenul este alarmant în gradul cel mai înalt. Nu numai pentru că face conviețuirea noastră tot mai precară și neliniștitoare, ci deoarece este trecut cu vederea de oameni care au obligația să vegheze tocmai asupra bunăstării și păcii sociale, o bunăstare care începe cu securitatea personală, dreptul de a rămâne în viață.
Or această securitate personală o tot pierdem în cadență de galop din cauza miopiei zgârcite a unor conducători din industria distracției. Dar, și din cauza indiferenței vinovate a unor politicieni care pun urnele mai presus decât sarcofagele. Cu circumstanța agravantă că subiectul acesta nu i-a luat prin surprindere. Încă de la începutul secolului trecut, regimurile dictatoriale europene descoperiseră deja problema și încercaseră să o curme. Au interzis mijloacelor de comunicare să distreze lumea cu detalii de cruzime, atunci când informau despre fapte diverse. În felul acesta, dacă nu evitau relatarea infracțiunilor, evitau totuși apariția imitatorilor printre „debilii morali” prezenți în orice comunitate.
Autorul articolului: Valentin Popescu.
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
EL IMPERIO DEL MAL
En Noruega, un iluminado de la raza aria comete un asesinato masivo en aras de la pureza racial de su país; y también allá, un danés musulmán mata a flechazos a un puñado de cristianos; en Beirut, una manifestación reclamando justicia es disuelta a tiros por unos francotiradores; en Vizcaya, un alumno la emprende a tiros con el edificio de su universidad; en los EE.UU. los asesinatos por mil causas – y también sin causa alguna – son legión… y no sigo con la enumeración porque se alargaría al infinito. Esta violencia gratuita y ubicua parece una patología de nuestra sociedad, eso que los franceses llaman “el espíritu del tiempo”. Pero ese espíritu no nace por generación espontánea; es ante todo fruto del cultivo obsesivo y abrumador de la violencia con que se entretiene y divierte a los muy pasivos y nada reflexivos ciudadanos que miran la televisión o van al cine “para matar el tiempo”. Porque, a fuerza de hacer de la matanza un espectáculo cotidiano y constante se la priva del estigma de la excepcionalidad reprobada. Para una mente perezosa y una moral en barbecho, las cosas habituales son aceptadas como perfectamente aceptables hasta cuando son molestas, como un chaparrón o una ola de frio. Y en la pequeña y también las grandes pantallas al igual que en las páginas de infinidad de publicaciones, el asesinato y la violencia tienen siempre tribuna abierta; es decir, carácter de cotidianidad intrascendente. Esta querencia a la solución (o el desahogo) violenta está fuertemente arraigada en el ser humano y desde que este comenzó a vivir en comunidades mayores de 30 individuos, las sociedades de todos los tiempos han tratado de reprimir y regular ese impulso. Lo han hecho con leyes, con creencias religiosas, con valores morales. Cada sociedad lo ha hecho como ha sabido y podido, pero todas siempre y en todas partes coincidieron en hacer del matar individual – del asesinato – un hecho excepcional por reprobable. Pero he aquí que en la muy engreída, descreída y enriquecida sociedad industrial, una de las actividades más viejas de las comunidades humanas – el entretenimiento, desde los cuentos y mitos hasta las competiciones deportivas – va y rebaja el matar y mutilar a la categoría de “hechos diversos”. A fuerza de relatarlo cada dos por tres, eso de suprimir al prójimo molesto o irritante o inoportunamente presente se transforma en un hecho banal, sin mayor trascendencia. Excepto para el muerto, claro… El fenómeno es alarmante en grado sumo. Y no solo por hacer nuestra convivencia cada vez más precaria e inquietante, sino porque es pasado por alto por gente cuya obligación es precisamente velar por el bienestar y la paz social, un bienestar que comienza por la seguridad personal, el derecho a seguir viviendo.
Y esta seguridad personal la estamos perdiendo a galope por la miopía avariciosa de unos dirigentes de la industria del entrenamiento. Y aún más, a causa de la indiferencia culposa de unos políticos que anteponen las urnas a los sarcófagos. Con el agravante de que el tema no les pilla de nuevas. Ya a principios del siglo pasado, los regímenes dictatoriales europeos habían detectado el problema e intentado ponerle coto. Prohibieron que los medios de comunicación se recrearan con detalles morbosos en la información de sucesos. Así, si no evitaban los delitos, pero evitaba por lo menos que el relato de los mismos generase imitadores entre los “débiles morales” que hay en toda comunidad.
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
Tradiționala aniversare a descoperirii Americii a fost întotdeauna în SUA un rău-intenționat joc al confuziilor, dar, anul acesta, a devenit o penibilă cedare nedreaptă și nedemnă: în loc să se comemoreze descoperirea, s-a aniversat măcelul și jaful amerindienior. Până acum, americanii își asumau vechiul anti-catolicism și anti-spaniolism britanic din secolul al XVI-lea și practicau escamotarea adevărului istoric: adică, descoperirea Americii de către spanioli a fost redusă la isprava unui singur om, Cristofor Columb. Și ca să nu rămână nicio umbră de spaniolism, pe Columb l-au italienizat și chiar latinizat „motu proprio”, adică exclusiv din propria lor inițiativă, făcându-l Columbus.
De aici numele de „Columbus Day” într-o zi de octombrie apropiat de ziua a 12 a lunii. Cu avantajul adăugat că în felul acesta era flatată masa de imigranți italieni, mult mai mare decât cea a spaniolilor. Anul acesta, comemorarea a sporit lista victimelor epidemiei psihologice – aproape neurastenice – a victimismului en gros. Ceea ce a început ca o izbucnire juridico-plângăcioasă cu acel „me too” (și eu) sexuală, care cuprindea atât femeile de care au abuzat șefii lor, cât și pe cele care primesc câte o privire obiectiv sau subiectiv lascivă, a degenerat într-o pasiune victimistă care denunță cu strigăte de ți se rupe inima nelegiuirile celorlalți.
Nelegiuirile, desigur, doar ale celorlalți. Ceva în genul bârnei și a paiului din ochi, pentru cei care au studiat vreodată Evangheliile. Astfel, în loc de „Columbus day”, americanii au celebrat, anul acesta, „ziua indigenilor”. Sunt acei localnici care au fost jefuiți, izolați și decimați cu viclenie, cinism și tenacitate, atât de imperiul britanic colonizator, cât și de coloniștii (de multe naționalități) care s-au tot stabilit în ceea ce acum poartă denumirea de Statele Unite ale Americii. Columb a ajuns, în felul acesta, pe lista de personaje admirate până nu demult, dar care devin condamnate istoric. În numai câțiva ani, SUA au pierdut „eroi” din cauza unei revizuiri istorice și este destul de probabil ca înșiși fondatorii patriei, cum ar fi primul președinte american, George Washington, care le-a ajutat pe cele 13 colonii britanice să devină SUA, să se alăture celor condamnați prin revizuirea istoriei.
Ca orice boală, psihozele au o mulțime de cauze și de promotori, cu toate că trăsătura comună și generală este plăcerea tânguirii și a denunțării culpelor altora, reale sau imaginare. Desigur, cele imaginare sunt cele mai suculente. Iar dacă epidemiile mentale apar, de obicei, înafara contextelor politice, avântul și înrădăcinarea lor rare ori au loc fără voia conducătorilor politici. În cazul „Zilei amerindienilor – Columbus day” din 2021, persoanele publice americane au cam exagerat, căci nu numai că au tolerat rătăcirea aceasta culturală, dar chiar au promovat-o, au condus-o și au semnat-o. Poate, deoarece adevărul istoric și bunul simț sunt orfani neconsolați în fața iureșului naivității populare și al parazitismului politic, sporiți în dimensiuni de „rețelele sociale” și amplu promovați de speranța de a obține voturi și popularitate.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
ESCAMOTEO DE ETIQUETAS Washington, Diana Negre
El tradicional aniversario del descubrimiento de América fue siempre en los EE.UU. un malintencionado juego de las equivocaciones, pero este año se ha convertido en una penosa bajada de pantalones: en vez de conmemorar el descubrimiento se ha conmemorado la matanza y expoliación de los indígenas. Hasta hoy, los estadounidenses asumían el viejo anti-catolicismo y anti españolismo británico del siglo XVI y practicaron dos escamoteos de la verdad histórica: Uno, el descubrimiento de América por los españoles lo redujeron a la gesta de un solo hombre, Cristóbal Colón. Y para que no quedara ni rastro de españolidad en el hecho, a Colón lo italianizaron de motu proprio en Columbus. De ahí el nombre del “Columbus Day” en un lunes de octubre próximo al día 12. Con la ventaja añadida de que así se halagaba a la masa de inmigrantes italianos, infinitamente mayor que la de españoles. Este año la conmemoración ha engrosado la lista de víctimas de la epidemia psicológica – casi neurasténica – del victimismo al por mayor. Lo que comenzó como un brote jurídico-plañidero con el “me too” (yo también) sexual, que engloba tanto a las mujeres de las que sus jefes abusaron como a las que reciben alguna mirada objetiva o subjetivamente lasciva, ha degenerado en una pasión victimista que denuncia a grito pelado y moco tendido las tropelías de los demás.
Tropelías, claro, solo las de los demás. Algo así como lo de la viga y la paja en el ojo, que estudiaron alguna vez los Evangelios. Y así, en vez del “Columbus day” los estadounidenses celebraron este año el “día de los indígenas”. Son indígenas a los que esquilmaron, arrinconaron y diezmaron con saña, cinismo y tenacidad tanto el imperio colonizador británico como los colonos (de muchas nacionalidades) que se iban implantando en lo que son hoy los Estados Unidos de América. Colón se ha sumado así a la lista de personajes admirados hasta no hace mucho, pero convertido en villanos históricos. En pocos años, Estados Unidos ha ido perdiendo “héroes” a causa de la revisión histórica y es probable que incluso fundadores de la patria, como el primer presidente George Washington, que ayudó a las 13 colonias británicas a convertirse en Estados Unidos, se sume a los condenados por la revisión histórica. Es algo así como quitar a Don Pelayo de la narrativa de la Reconquista, o a Wifredo el Velloso de la identidad catalana.
Como cualquier enfermedad, las psicosis tienen mil causas y promotores, aunque el rasgo común más frecuente y general es el placer de la jeremiada y de la denuncia de las culpas ajenas, sean reales o imaginarias. Naturalmente, las imaginarias son las más jugosas. Y si las epidemias mentales surgen mayormente fuera de los contextos políticos, su auge y arraigo rara vez se produce a pesar de la voluntad de los dirigentes políticos. En el caso del “Día de los indígenas – Columbus day” del 2021 los hombres públicos estadounidenses han rizado el rizo y en vez de tolerar el desvarío cultural, lo han promovido, encabezado y firmado. Quizá porque la verdad histórica y el sentido común son huérfanos desamparados ante la vorágine del papanatismo popular y parasitismo político, magnificados por las “redes sociales” y promovidos ampliamente por la esperanza de votos y popularidad.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
De când a venit la putere (în 1999 și cu intermitențe), președintele rus, Vladimir Putin, nu a încetat să caute refacerea marii puteri rusești de odinioară. În acest scop, reintegrarea teritorială a Belarusului și a Ucrainei sunt pași absolut obligatorii. Însă, atât Minskul, cât și Kievul se opun din răsputeri. Problema acestor două țări este că echilibrul de forțe este… egal cu zero. Nu numai că Federația Rusă este, din punct de vedere economic și militar, covârșitor superioară Belarusului și Ucrainei, dar și timpul joacă în favoarea Moscovei. Cu cât durează mai mult încleștarea, cu atât devine mai mare dezechilibrul militar și economic dintre cele două tabere. La Minsk, încercările lui Lukashenko de a se opune îmbrățișării rusești s-au topit în fața unei duble presiunii moscovite. Din punct de vedere economic, Moscova a administrat o lovitură mortală finanțelor belaruse atunci când a desființat prețul mic la care îi vindea hidrocarburi. Și a terminat cu veleitățile de independență ale lui Lukashenko prin stimularea unei opoziții pe care Minskul o poate reprima, de acum încolo, numai cu sprijin rusesc. În ziua de azi, Lukashenko – și odată cu el Belarusul – se află la discreția Kremlinului. În schimb, Ucraina este o îmbucătură într-adevăr indigestă pentru Putin (așa cum a fost și pentru Stalin, în primii ani ai regimului bolșevic, din cauza îndârjirii cu care s-au opus colectivizarii tăranii ucraineni ). Nu numai că Ucraina este de trei ori mai mare și cu o populație de patru ori mai numeroasă decât Belarusul, dar naționalismul ei este mult mai pasional și, în plus, are sprijin diplomatic din partea Occidentului. În cazul acesta, subversiunea clandestină și corupția conducătorilor nu-i sunt suficiente lui Putin, pentru a putea alipi, din nou, Ucraina la „măicuța Rusie”.
Vladimir Putin
De aici și faptul că Kremlinul a optat pentru calea dură, cea a forțelor armate. În fața evidenței că nicio țară occidentală nu este dispusă să-și trimită cetățenii să moară pentru Ucraina, dar nici să plătească prețuri astronomice pentru hidrocarburile rusești, Moscova nu a ezitat să sprijine fățiș secesiunea pro-rusă din Donbass, să ocupe ucraineana Peninsulă a Crimeei și să o rusifice prin așezarea fulger a aproximativ 500.000 de cetățeni ruși. Cele două măsuri n-au primit altă pedeapsă occidentală decât niște dojeni diplomatice și niște sancțiuni economice, care, până acum, nu au afectat prea serios Moscova. Pentru Kiev panorama este foarte îngrijorătoare și s-a agravat și mai mult cu manevrele militare rusești din ultima vreme. După masiva concentrare de trupe în vecinătatea Donbassului – în răsăritul Ucrainei – din vara trecută, Rusia și Belorusul au efectuat, recent, alte manevre militare comune, în apropierea graniței ucrainene. O adevărată desfășurare a cleștelui pe care Moscova poate să-l strângă, atunci când va considera că e convenabil, asupra unei Ucraine care se încăpățânează să rămână independentă. O desfășurare militară care, în plus, i-a arătat lui Volodimir Zelenski, președintele Ucrainei, cât de singură se află țara sa în fața colosului rus. La cererea urgentă a Ucrainei de a primi armament greu, NATO și Uniunea Europeană (U.E.) s-au limitat doar la amânări, ca nu cumva să se scumpească gazele naturale rusești, de care are atâta nevoie Uniunea, cu Germania în frunte. Cu toate acestea, Ucraina președintelui Zelenski a inclus în Constituția țării dorința de a intra în U.E. și NATO. Căci se știe că un disperat e înstare să se agațe și de un cui încins…
Autorul articolului: Valentin Popescu.
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
EL ABRAZO RUSO
Volodimir Jelenski
Desde que llegó al poder (en 1999 y con intermitencias), el presidente ruso Vladimir Putin no ha cejado de buscar la reconstrucción de la gran potencia rusa de otrora. Para ello, la reintegración territorial de Bielorrusia y Ucrania son pasos absolutamente imprescindibles. Pero tanto Minsk como Kiev se resisten todo lo que pueden. El problema para estos dos países es que el equilibrio de fuerzas es nulo. No solo es la Federación Rusa económica y militarmente abrumadoramente superior a Bielorrusia y Ucrania, sino que también el tiempo juega a favor de Moscú. Cuanto más dure el forcejeo mayor se hace el desequilibrio militar y económico entre los dos bandos. En Minsk, los conatos de oposición de Lukashenko al abrazo ruso se evaporaron ante la doble presión moscovita. Económicamente, Moscú asestó un golpe mortal a las finanzas bielorrusas suprimiendo el precio bajo al que le vendía los hidrocarburos. Y terminó con las veleidades independentistas de Lukashenko estimulando una oposición que Minsk sólo puede reprimir ahora con el apoyo ruso. Hoy, Lukashenko – y con él, Bielorrusia – está a merced del Kremlin Ucrania, en cambio, es un bocado realmente indigesto para Putin (como lo fue para Stalin en los primeros años del régimen bolchevique a causa del rechazo del campesinado ucraniano de la colectivización de las tierras). No solo es Ucrania tres veces mayor y cuatro veces más poblada que Bielorrusia, sino que su nacionalismo es mucho más pasional, y cuenta también con el apoyo diplomático de Occidente. En este caso la subversión clandestina y la corrupción de dirigentes no le bastan a Putin para volver a unir a Ucrania a la “madrecita Rusia”. De ahí que el Kremlin haya optado por la vía dura, la de las fuerzas armadas. Ante la evidencia de que ningún país occidental está dispuesto a mandar a sus ciudadanos a morir por Ucrania, ni tampoco a pagar precios astronómicos por los hidrocarburos rusos, Moscú no ha dudado en apoyar descaradamente la secesión pro rusa del Donbass y a ocupar la ucraniana Península de Crimea y rusificarla con el asentamiento relámpago de cerca de 500.000 ciudadanos rusos. Las dos medidas no merecieron más castigo occidental que el de las reprimendas diplomáticas y unas sanciones económicas que hasta ahora no han conmovido mayormente a Moscú. El panorama es muy inquietante para Kiev y se ha agravado aún más con las maniobras militares rusas de los últimos tiempos. Después de la masiva concentración de tropas en las inmediaciones del Donbass – en el este de Ucrania – el pasado verano, Rusia y Bielorrusia acaban de celebrar unas grandes maniobras militares conjuntas en las inmediaciones de la frontera ucraniana. Todo un despliegue de la tenaza que Moscú puede cerrar cuando lo crea conveniente sobre la Ucrania tozudamente independentista. Un despliegue militar que, además, le ha evidenciado a Volodimir Zelenski, el presidente ucraniano, lo solo que está su país ante el coloso ruso. A la petición urgente ucraniana de armamento pesado, la OTAN y la Unión Europea (U.E.) se han limitado a dar largas, no vaya a ser que se encarezca el gas ruso que tan imperiosamente necesita la Unión, con Alemania en primerísimo lugar. Así y todo, la Ucrania de Zelenski ha incluido en su Constitución la voluntad de ingreso en la U.E. y OTAN. Porque ya se sabe, un desesperado se agarra hasta a un clavo ardiente…
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
Recentele alegeri din Germania au evidențiat existența unui fenomen tot mai frecvent în democrațiile occidentale (cu excepția celor anglo-saxone, care se dovedesc a fi fidele bipartidismului): puterea prea mare a mirmidonilor, adică a partidelor mici care intră în Parlament. Acest fenomen variază de la caz la caz, însă întotdeauna are în comun faptul că apare în condițiile în care marile forțe tradiționale și-au pierdut credibilitatea – și odată cu aceasta, alegători – în conjuncturi cu puțin dramatism politic, dar cu mare confuzie ideologică. Aparent, este un lucru bun. Lipsa dramatismului politic poate fi interpretată ca o consecință a lipsei crizelor social-economice. Cu burta plină nu au loc furtișaguri. Iar confuzia ideologică ar fi, conform acestei analize, rezultatul unei conduceri politice …șterse. Căci, atunci când există prosperitate, nu prea mai contează cine este la putere. De ce să mai pierdem vremea căutând o ofertă mai bună? Cealaltă interpretare a fenomenului este mai pesimistă, deoarece indiferența ar fi înțeleasă ca un îndemn la populism sau la un clientelism politic. Căci, atunci când nu ne gândim la binele tuturor și la necesitățile națiunii, ne gândim – mai bine zis, căutăm – satisfacerea interesului personal. Desigur, această interpretare este foarte discutabilă; își pierde din putere dacă analizăm Istoria. Din momentul în care ființele umane s-au constituit în societăți urbane sau macro-teritoriale (acum aproape 5.000 de ani), puterea politică a dobândit, în mod constant, privilegii personale. Poate, pentru că egoismul este o componentă substanțială a ființelor. Dar, de-a lungul acestor cinci mii de ani, societățile mai avansate au dezvoltat o conștiință politică și o morală socială care impun ca, pe scara valorilor, să predomine interesul general. Iar dacă este admisibil – în chip inevitabil – ca cei puternici care se află în tură să cedeze frecvent tentației pecuniare – sau a orgoliului – în schimb, e deosebit de frustrant să vezi că în cadrul instituțional se întâmplă același lucru. Cu circumstața agravantă, în cazul german actual, că toată istoria sa contemporană a fost o luptă continuă între un idealism aproape pietist și un pragmatism covârșitor. În plus, atât verzii cât și liberalii sunt niște partide care și-au justificat mereu intrarea pe scena politică prin faptul că aduceau idei noi și înalte criterii morale. Dar, acest aspect dispare la ora adevărului pe o târguială de coaliții; în această târguială, fleica de putere care se înșfacă întâi de toate este cea smulsă de la partidele mari. De presupusa voință populară exprimată prin numărul de voturi, nici măcar nu se vorbește. Și aproape niciodată nu se iau în considerare necesitățile națiunii din prezent și din viitorul imediat, și nici nu se gândește mai departe. Căci puterea este, în mod esențial, o chestiune aici și acum…și la ce preț.
Autorul articolului: Valentin Popescu.
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
MAL DE MUCHOS…
Las recientes elecciones alemanas han evidenciado un fenómeno cada vez más frecuente en las democracias occidentales (excepto las anglosajonas, que se mantienen fieles al bipartidismo): el desproporcionado poder de los mirmidones, los pequeños partidos que entran en los Parlamentos. El fenómeno varía de caso a caso, pero tiene siempre en común que las grandes fuerzas tradicionales han perdido credibilidad – y con ello, votantes – en coyunturas de escaso dramatismo político y gran confusión ideológica. Aparentemente, esto parece bueno. La falta de dramatismo político puede interpretarse como una consecuencia de la falta de crisis socio-económicas. Con la tripa llena no se generan arrebatos. Y la confusión ideológica sería, según este análisis, producto de la intrascendencia del mando político. Porque si hay bonanza, tanto da ir con unos como con otros, ¿Para qué perder el tiempo buscando la mejor oferta? La otra lectura del fenómeno es más pesimista. Porque aquí se entiende esa indiferencia como una incitación al populismo o al clientelismo político. Donde no se piensa en el bien general y las necesidades nacionales, se piensa – mejor dicho, se busca – el medro personal. Claro que esta última interpretación es muy discutible; pierde fuerza si se repasa la Historia. Desde que los seres humanos se estructuraron en sociedades urbanas o macro territoriales (aproximadamente, hace 5.000 años), la vinculación del poder político a los privilegios personales ha sido constante. Quizá, porque el egoísmo es un componente substancial de los seres. Pero a lo largo de esos cinco mil años, las sociedades más avanzadas han desarrollado una conciencia política y una moral social que exigen que en la escala de valores predomine el interés general. Y si es admisible – por inevitable – que los poderosos de turno sucumben frecuentemente a la tentación pecuniaria – o a la del orgullo -, en cambio resulta muy frustrante ver que en el marco institucional sucede lo mismo. Con el agravante, en el caso alemán actual, de que toda su historia contemporánea ha sido una pugna constante entre un idealismo casi pietista y un pragmatismo agobiante. Además, tanto verdes como liberales son partidos que han justificado siempre su entrada en el escenario político con la aportación de ideas nuevas y criterios morales de altas miras. Y este planteamiento se evapora a la hora de la verdad en un mercadeo de coaliciones; en èl, la tajada de poder que se prima casi exclusivamente es la que se les arrancará a los partidos grandes. De la presunta voluntad popular expresada en el número de votos, ni se habla. Y casi nunca se tienen en cuenta las necesidades de la nación para el presente y un futuro próximo, ni se piensa más allá. El poder es esencialmente una cuestión de aquí y ahora… y de a qué precio.
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
ghemulariadnei 