IMPERIUL RĂULUI

În Norvegia, un iluminat din rasa ariană comite un asasinat masiv pentru puritatea rasială din țara sa; și tot acolo, un danez musulman ucide, folosind un arc și săgeți, câțiva creștini; în Beirut, o demonstrație care cerea dreptate este împrăștiată cu focuri de armă efectuate de trăgători de la mare distanță; în Vizcaya-Spania, un student trage asupra edificiului universității în care studia; în SUA sunt uciși nenumărați oameni din diverse motive – dar și fără niciun motiv – …și enumerarea ar putea continua la nesfârșit.
Această violență gratuită și omniprezentă pare a fi o patologie a societății noastre, denumită de francezi „spiritul vremii”. Dar, acest spirit nu se naște din senin; este mai degrabă rodul cultivării obsesive și covârșitoare a violenței cu care sunt întreținuți și distrați cetățenii foarte pasivi, care gândesc puțin atunci când se uită la televizor sau se duc la cinematograf doar „ca să-și mai omoare din timp”.

Căci, uciderea a devenit un spectacol prea cotidian și constant, încât și-a pierdut stigmatul de excepționalitate dezaprobată. Pentru o minte leneșă și o morală nedesțelenită, lucrurile obișnuite sunt primite ca perfect acceptabile până devin deranjante, ca o ploaie rapidă sau un val de frig. Iar pe micul și pe marile ecrane, la fel ca în mulțimea de pagini ale publicațiilor, omorul și violența au tot timpul o tribună deschisă, cu specificul de lucruri mărunte care se întâmplă zi de zi.
Această dorință de rezolvare (sau de defulare) violentă este puternic înrădăcinată în ființa umană. Însă, de când aceasta a început să locuiască în comunități mai mari de 30 de indivizi, societățile din toate timpurile au încercat să reprime și să înlăture acest impuls. Au făcut-o cu ajutorul legilor, a credințelor religioase și a valorilor morale. Fiecare societate a făcut-o cum a știut și a putut mai bine, însă toate, peste tot și tot timpul, au considerat că uciderea – asasinatul – este o faptă excepțională și reprobabilă.

Dar, iată că, în încrezuta, laicizata și îmbogățita societate industrială, una dintre cele mai vechi activități ale comunităților omenești – distracția, de la povești și mituri, până la întrecerile sportive – coboară uciderea și mutilarea până la categoria de „fapt divers”. Atât de mult și de ușor e prezentată, încât suprimarea aproapelui, care ne deranjează sau care este prezent pe acolo în mod inoportun, devine un fapt banal, fără prea mare importanță. Cu excepția mortului, desigur…
Fenomenul este alarmant în gradul cel mai înalt. Nu numai pentru că face conviețuirea noastră tot mai precară și neliniștitoare, ci deoarece este trecut cu vederea de oameni care au obligația să vegheze tocmai asupra bunăstării și păcii sociale, o bunăstare care începe cu securitatea personală, dreptul de a rămâne în viață.

Or această securitate personală o tot pierdem în cadență de galop din cauza miopiei zgârcite a unor conducători din industria distracției. Dar, și din cauza indiferenței vinovate a unor politicieni care pun urnele mai presus decât sarcofagele.
Cu circumstanța agravantă că subiectul acesta nu i-a luat prin surprindere. Încă de la începutul secolului trecut, regimurile dictatoriale europene descoperiseră deja problema și încercaseră să o curme. Au interzis mijloacelor de comunicare să distreze lumea cu detalii de cruzime, atunci când informau despre fapte diverse. În felul acesta, dacă nu evitau relatarea infracțiunilor, evitau totuși apariția imitatorilor printre „debilii morali” prezenți în orice comunitate.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL IMPERIO DEL MAL

En Noruega, un iluminado de la raza aria comete un asesinato masivo en aras de la pureza racial de su país; y también allá, un danés musulmán mata a flechazos a un puñado de cristianos; en Beirut, una manifestación reclamando justicia es disuelta a tiros por unos francotiradores; en Vizcaya, un alumno la emprende a tiros con el edificio de su universidad; en los EE.UU. los asesinatos por mil causas – y también sin causa alguna – son legión… y no sigo con la enumeración porque se alargaría al infinito.
Esta violencia gratuita y ubicua parece una patología de nuestra sociedad, eso que los franceses llaman “el espíritu del tiempo”. Pero ese espíritu no nace por generación espontánea; es ante todo fruto del cultivo obsesivo y abrumador de la violencia con que se entretiene y divierte a los muy pasivos y nada reflexivos ciudadanos que miran la televisión o van al cine “para matar el tiempo”.
Porque, a fuerza de hacer de la matanza un espectáculo cotidiano y constante se la priva del estigma de la excepcionalidad reprobada. Para una mente perezosa y una moral en barbecho, las cosas habituales son aceptadas como perfectamente aceptables hasta cuando son molestas, como un chaparrón o una ola de frio. Y en la pequeña y también las grandes pantallas al igual que en las páginas de infinidad de publicaciones, el asesinato y la violencia tienen siempre tribuna abierta; es decir, carácter de cotidianidad intrascendente.
Esta querencia a la solución (o el desahogo) violenta está fuertemente arraigada en el ser humano y desde que este comenzó a vivir en comunidades mayores de 30 individuos, las sociedades de todos los tiempos han tratado de reprimir y regular ese impulso. Lo han hecho con leyes, con creencias religiosas, con valores morales. Cada sociedad lo ha hecho como ha sabido y podido, pero todas siempre y en todas partes coincidieron en hacer del matar individual – del asesinato – un hecho excepcional por reprobable.
Pero he aquí que en la muy engreída, descreída y enriquecida sociedad industrial, una de las actividades más viejas de las comunidades humanas – el entretenimiento, desde los cuentos y mitos hasta las competiciones deportivas – va y rebaja el matar y mutilar a la categoría de “hechos diversos”. A fuerza de relatarlo cada dos por tres, eso de suprimir al prójimo molesto o irritante o inoportunamente presente se transforma en un hecho banal, sin mayor trascendencia. Excepto para el muerto, claro…
El fenómeno es alarmante en grado sumo. Y no solo por hacer nuestra convivencia cada vez más precaria e inquietante, sino porque es pasado por alto por gente cuya obligación es precisamente velar por el bienestar y la paz social, un bienestar que comienza por la seguridad personal, el derecho a seguir viviendo.

Y esta seguridad personal la estamos perdiendo a galope por la miopía avariciosa de unos dirigentes de la industria del entrenamiento. Y aún más, a causa de la indiferencia culposa de unos políticos que anteponen las urnas a los sarcófagos.
Con el agravante de que el tema no les pilla de nuevas. Ya a principios del siglo pasado, los regímenes dictatoriales europeos habían detectado el problema e intentado ponerle coto. Prohibieron que los medios de comunicación se recrearan con detalles morbosos en la información de sucesos. Así, si no evitaban los delitos, pero evitaba por lo menos que el relato de los mismos generase imitadores entre los “débiles morales” que hay en toda comunidad.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

ESCAMOTĂRI DE ETICHETE Washington, Diana Negre

Tradiționala aniversare a descoperirii Americii a fost întotdeauna în SUA un rău-intenționat joc al confuziilor, dar, anul acesta, a devenit o penibilă cedare nedreaptă și nedemnă: în loc să se comemoreze descoperirea, s-a aniversat măcelul și jaful amerindienior.
Până acum, americanii își asumau vechiul anti-catolicism și anti-spaniolism britanic din secolul al XVI-lea și practicau escamotarea adevărului istoric: adică, descoperirea Americii de către spanioli a fost redusă la isprava unui singur om, Cristofor Columb. Și ca să nu rămână nicio umbră de spaniolism, pe Columb l-au italienizat și chiar latinizat „motu proprio”, adică exclusiv din propria lor inițiativă, făcându-l Columbus.

De aici numele de „Columbus Day” într-o zi de octombrie apropiat de ziua a 12 a lunii. Cu avantajul adăugat că în felul acesta era flatată masa de imigranți italieni, mult mai mare decât cea a spaniolilor.
Anul acesta, comemorarea a sporit lista victimelor epidemiei psihologice – aproape neurastenice – a victimismului en gros. Ceea ce a început ca o izbucnire juridico-plângăcioasă cu acel „me too” (și eu) sexuală, care cuprindea atât femeile de care au abuzat șefii lor, cât și pe cele care primesc câte o privire obiectiv sau subiectiv lascivă, a degenerat într-o pasiune victimistă care denunță cu strigăte de ți se rupe inima nelegiuirile celorlalți.

Nelegiuirile, desigur, doar ale celorlalți. Ceva în genul bârnei și a paiului din ochi, pentru cei care au studiat vreodată Evangheliile. Astfel, în loc de „Columbus day”, americanii au celebrat, anul acesta, „ziua indigenilor”. Sunt acei localnici care au fost jefuiți, izolați și decimați cu viclenie, cinism și tenacitate, atât de imperiul britanic colonizator, cât și de coloniștii (de multe naționalități) care s-au tot stabilit în ceea ce acum poartă denumirea de Statele Unite ale Americii.
Columb a ajuns, în felul acesta, pe lista de personaje admirate până nu demult, dar care devin condamnate istoric. În numai câțiva ani, SUA au pierdut „eroi” din cauza unei revizuiri istorice și este destul de probabil ca înșiși fondatorii patriei, cum ar fi primul președinte american, George Washington, care le-a ajutat pe cele 13 colonii britanice să devină SUA, să se alăture celor condamnați prin revizuirea istoriei.

Ca orice boală, psihozele au o mulțime de cauze și de promotori, cu toate că trăsătura comună și generală este plăcerea tânguirii și a denunțării culpelor altora, reale sau imaginare. Desigur, cele imaginare sunt cele mai suculente.
Iar dacă epidemiile mentale apar, de obicei, înafara contextelor politice, avântul și înrădăcinarea lor rare ori au loc fără voia conducătorilor politici. În cazul „Zilei amerindienilor – Columbus day” din 2021, persoanele publice americane au cam exagerat, căci nu numai că au tolerat rătăcirea aceasta culturală, dar chiar au promovat-o, au condus-o și au semnat-o.
Poate, deoarece adevărul istoric și bunul simț sunt orfani neconsolați în fața iureșului naivității populare și al parazitismului politic, sporiți în dimensiuni de „rețelele sociale” și amplu promovați de speranța de a obține voturi și popularitate.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

ESCAMOTEO DE ETIQUETAS Washington, Diana Negre

El tradicional aniversario del descubrimiento de América fue siempre en los EE.UU. un malintencionado juego de las equivocaciones, pero este año se ha convertido en una penosa bajada de pantalones: en vez de conmemorar el descubrimiento se ha conmemorado la matanza y expoliación de los indígenas.
Hasta hoy, los estadounidenses asumían el viejo anti-catolicismo y anti españolismo británico del siglo XVI y practicaron dos escamoteos de la verdad histórica: Uno, el descubrimiento de América por los españoles lo redujeron a la gesta de un solo hombre, Cristóbal Colón. Y para que no quedara ni rastro de españolidad en el hecho, a Colón lo italianizaron de motu proprio en Columbus.
De ahí el nombre del “Columbus Day” en un lunes de octubre próximo al día 12. Con la ventaja añadida de que así se halagaba a la masa de inmigrantes italianos, infinitamente mayor que la de españoles.
Este año la conmemoración ha engrosado la lista de víctimas de la epidemia psicológica – casi neurasténica – del victimismo al por mayor. Lo que comenzó como un brote jurídico-plañidero con el “me too” (yo también) sexual, que engloba tanto a las mujeres de las que sus jefes abusaron como a las que reciben alguna mirada objetiva o subjetivamente lasciva, ha degenerado en una pasión victimista que denuncia a grito pelado y moco tendido las tropelías de los demás.

Tropelías, claro, solo las de los demás. Algo así como lo de la viga y la paja en el ojo, que estudiaron alguna vez los Evangelios. Y así, en vez del “Columbus day” los estadounidenses celebraron este año el “día de los indígenas”. Son indígenas a los que esquilmaron, arrinconaron y diezmaron con saña, cinismo y tenacidad tanto el imperio colonizador británico como los colonos (de muchas nacionalidades) que se iban implantando en lo que son hoy los Estados Unidos de América.
Colón se ha sumado así a la lista de personajes admirados hasta no hace mucho, pero convertido en villanos históricos. En pocos años, Estados Unidos ha ido perdiendo “héroes” a causa de la revisión histórica y es probable que incluso fundadores de la patria, como el primer presidente George Washington, que ayudó a las 13 colonias británicas a convertirse en Estados Unidos, se sume a los condenados por la revisión histórica. Es algo así como quitar a Don Pelayo de la narrativa de la Reconquista, o a Wifredo el Velloso de la identidad catalana.

Como cualquier enfermedad, las psicosis tienen mil causas y promotores, aunque el rasgo común más frecuente y general es el placer de la jeremiada y de la denuncia de las culpas ajenas, sean reales o imaginarias. Naturalmente, las imaginarias son las más jugosas.
Y si las epidemias mentales surgen mayormente fuera de los contextos políticos, su auge y arraigo rara vez se produce a pesar de la voluntad de los dirigentes políticos. En el caso del “Día de los indígenas – Columbus day” del 2021 los hombres públicos estadounidenses han rizado el rizo y en vez de tolerar el desvarío cultural, lo han promovido, encabezado y firmado.
Quizá porque la verdad histórica y el sentido común son huérfanos desamparados ante la vorágine del papanatismo popular y parasitismo político, magnificados por las “redes sociales” y promovidos ampliamente por la esperanza de votos y popularidad.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

ÎMBRĂȚIȘAREA RUSEASCĂ

Alexandr Lukashenko

De când a venit la putere (în 1999 și cu intermitențe), președintele rus, Vladimir Putin, nu a încetat să caute refacerea marii puteri rusești de odinioară. În acest scop, reintegrarea teritorială a Belarusului și a Ucrainei sunt pași absolut obligatorii. Însă, atât Minskul, cât și Kievul se opun din răsputeri.
Problema acestor două țări este că echilibrul de forțe este… egal cu zero. Nu numai că Federația Rusă este, din punct de vedere economic și militar, covârșitor superioară Belarusului și Ucrainei, dar și timpul joacă în favoarea Moscovei. Cu cât durează mai mult încleștarea, cu atât devine mai mare dezechilibrul militar și economic dintre cele două tabere.
La Minsk, încercările lui Lukashenko de a se opune îmbrățișării rusești s-au topit în fața unei duble presiunii moscovite. Din punct de vedere economic, Moscova a administrat o lovitură mortală finanțelor belaruse atunci când a desființat prețul mic la care îi vindea hidrocarburi. Și a terminat cu veleitățile de independență ale lui Lukashenko prin stimularea unei opoziții pe care Minskul o poate reprima, de acum încolo, numai cu sprijin rusesc. În ziua de azi, Lukashenko – și odată cu el Belarusul – se află la discreția Kremlinului.
În schimb, Ucraina este o îmbucătură într-adevăr indigestă pentru Putin (așa cum a fost și pentru Stalin, în primii ani ai regimului bolșevic, din cauza îndârjirii cu care s-au opus colectivizarii tăranii ucraineni ). Nu numai că Ucraina este de trei ori mai mare și cu o populație de patru ori mai numeroasă decât Belarusul, dar naționalismul ei este mult mai pasional și, în plus, are sprijin diplomatic din partea Occidentului. În cazul acesta, subversiunea clandestină și corupția conducătorilor nu-i sunt suficiente lui Putin, pentru a putea alipi, din nou, Ucraina la „măicuța Rusie”.

Vladimir Putin

De aici și faptul că Kremlinul a optat pentru calea dură, cea a forțelor armate. În fața evidenței că nicio țară occidentală nu este dispusă să-și trimită cetățenii să moară pentru Ucraina, dar nici să plătească prețuri astronomice pentru hidrocarburile rusești, Moscova nu a ezitat să sprijine fățiș secesiunea pro-rusă din Donbass, să ocupe ucraineana Peninsulă a Crimeei și să o rusifice prin așezarea fulger a aproximativ 500.000 de cetățeni ruși. Cele două măsuri n-au primit altă pedeapsă occidentală decât niște dojeni diplomatice și niște sancțiuni economice, care, până acum, nu au afectat prea serios Moscova.
Pentru Kiev panorama este foarte îngrijorătoare și s-a agravat și mai mult cu manevrele militare rusești din ultima vreme. După masiva concentrare de trupe în vecinătatea Donbassului – în răsăritul Ucrainei – din vara trecută, Rusia și Belorusul au efectuat, recent, alte manevre militare comune, în apropierea graniței ucrainene. O adevărată desfășurare a cleștelui pe care Moscova poate să-l strângă, atunci când va considera că e convenabil, asupra unei Ucraine care se încăpățânează să rămână independentă.
O desfășurare militară care, în plus, i-a arătat lui Volodimir Zelenski, președintele Ucrainei, cât de singură se află țara sa în fața colosului rus. La cererea urgentă a Ucrainei de a primi armament greu, NATO și Uniunea Europeană (U.E.) s-au limitat doar la amânări, ca nu cumva să se scumpească gazele naturale rusești, de care are atâta nevoie Uniunea, cu Germania în frunte.
Cu toate acestea, Ucraina președintelui Zelenski a inclus în Constituția țării dorința de a intra în U.E. și NATO. Căci se știe că un disperat e înstare să se agațe și de un cui încins…

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL ABRAZO RUSO

Volodimir Jelenski

Desde que llegó al poder (en 1999 y con intermitencias), el presidente ruso Vladimir Putin no ha cejado de buscar la reconstrucción de la gran potencia rusa de otrora. Para ello, la reintegración territorial de Bielorrusia y Ucrania son pasos absolutamente imprescindibles. Pero tanto Minsk como Kiev se resisten todo lo que pueden.
El problema para estos dos países es que el equilibrio de fuerzas es nulo. No solo es la Federación Rusa económica y militarmente abrumadoramente superior a Bielorrusia y Ucrania, sino que también el tiempo juega a favor de Moscú. Cuanto más dure el forcejeo mayor se hace el desequilibrio militar y económico entre los dos bandos.
En Minsk, los conatos de oposición de Lukashenko al abrazo ruso se evaporaron ante la doble presión moscovita. Económicamente, Moscú asestó un golpe mortal a las finanzas bielorrusas suprimiendo el precio bajo al que le vendía los hidrocarburos. Y terminó con las veleidades independentistas de Lukashenko estimulando una oposición que Minsk sólo puede reprimir ahora con el apoyo ruso. Hoy, Lukashenko – y con él, Bielorrusia – está a merced del Kremlin
Ucrania, en cambio, es un bocado realmente indigesto para Putin (como lo fue para Stalin en los primeros años del régimen bolchevique a causa del rechazo del campesinado ucraniano de la colectivización de las tierras). No solo es Ucrania tres veces mayor y cuatro veces más poblada que Bielorrusia, sino que su nacionalismo es mucho más pasional, y cuenta también con el apoyo diplomático de Occidente. En este caso la subversión clandestina y la corrupción de dirigentes no le bastan a Putin para volver a unir a Ucrania a la “madrecita Rusia”.
De ahí que el Kremlin haya optado por la vía dura, la de las fuerzas armadas. Ante la evidencia de que ningún país occidental está dispuesto a mandar a sus ciudadanos a morir por Ucrania, ni tampoco a pagar precios astronómicos por los hidrocarburos rusos, Moscú no ha dudado en apoyar descaradamente la secesión pro rusa del Donbass y a ocupar la ucraniana Península de Crimea y rusificarla con el asentamiento relámpago de cerca de 500.000 ciudadanos rusos. Las dos medidas no merecieron más castigo occidental que el de las reprimendas diplomáticas y unas sanciones económicas que hasta ahora no han conmovido mayormente a Moscú.
El panorama es muy inquietante para Kiev y se ha agravado aún más con las maniobras militares rusas de los últimos tiempos. Después de la masiva concentración de tropas en las inmediaciones del Donbass – en el este de Ucrania – el pasado verano, Rusia y Bielorrusia acaban de celebrar unas grandes maniobras militares conjuntas en las inmediaciones de la frontera ucraniana. Todo un despliegue de la tenaza que Moscú puede cerrar cuando lo crea conveniente sobre la Ucrania tozudamente independentista.
Un despliegue militar que, además, le ha evidenciado a Volodimir Zelenski, el presidente ucraniano, lo solo que está su país ante el coloso ruso. A la petición urgente ucraniana de armamento pesado, la OTAN y la Unión Europea (U.E.) se han limitado a dar largas, no vaya a ser que se encarezca el gas ruso que tan imperiosamente necesita la Unión, con Alemania en primerísimo lugar.
Así y todo, la Ucrania de Zelenski ha incluido en su Constitución la voluntad de ingreso en la U.E. y OTAN. Porque ya se sabe, un desesperado se agarra hasta a un clavo ardiente…

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

BOALĂ DE CARE SUFERĂ MULȚI…

Recentele alegeri din Germania au evidențiat existența unui fenomen tot mai frecvent în democrațiile occidentale (cu excepția celor anglo-saxone, care se dovedesc a fi fidele bipartidismului): puterea prea mare a mirmidonilor, adică a partidelor mici care intră în Parlament.
Acest fenomen variază de la caz la caz, însă întotdeauna are în comun faptul că apare în condițiile în care marile forțe tradiționale și-au pierdut credibilitatea – și odată cu aceasta, alegători – în conjuncturi cu puțin dramatism politic, dar cu mare confuzie ideologică.
Aparent, este un lucru bun. Lipsa dramatismului politic poate fi interpretată ca o consecință a lipsei crizelor social-economice. Cu burta plină nu au loc furtișaguri. Iar confuzia ideologică ar fi, conform acestei analize, rezultatul unei conduceri politice …șterse. Căci, atunci când există prosperitate, nu prea mai contează cine este la putere. De ce să mai pierdem vremea căutând o ofertă mai bună?
Cealaltă interpretare a fenomenului este mai pesimistă, deoarece indiferența ar fi înțeleasă ca un îndemn la populism sau la un clientelism politic. Căci, atunci când nu ne gândim la binele tuturor și la necesitățile națiunii, ne gândim – mai bine zis, căutăm – satisfacerea interesului personal.
Desigur, această interpretare este foarte discutabilă; își pierde din putere dacă analizăm Istoria. Din momentul în care ființele umane s-au constituit în societăți urbane sau macro-teritoriale (acum aproape 5.000 de ani), puterea politică a dobândit, în mod constant, privilegii personale. Poate, pentru că egoismul este o componentă substanțială a ființelor.
Dar, de-a lungul acestor cinci mii de ani, societățile mai avansate au dezvoltat o conștiință politică și o morală socială care impun ca, pe scara valorilor, să predomine interesul general. Iar dacă este admisibil – în chip inevitabil – ca cei puternici care se află în tură să cedeze frecvent tentației pecuniare – sau a orgoliului – în schimb, e deosebit de frustrant să vezi că în cadrul instituțional se întâmplă același lucru.
Cu circumstața agravantă, în cazul german actual, că toată istoria sa contemporană a fost o luptă continuă între un idealism aproape pietist și un pragmatism covârșitor. În plus, atât verzii cât și liberalii sunt niște partide care și-au justificat mereu intrarea pe scena politică prin faptul că aduceau idei noi și înalte criterii morale.
Dar, acest aspect dispare la ora adevărului pe o târguială de coaliții; în această târguială, fleica de putere care se înșfacă întâi de toate este cea smulsă de la partidele mari. De presupusa voință populară exprimată prin numărul de voturi, nici măcar nu se vorbește. Și aproape niciodată nu se iau în considerare necesitățile națiunii din prezent și din viitorul imediat, și nici nu se gândește mai departe. Căci puterea este, în mod esențial, o chestiune aici și acum…și la ce preț.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

MAL DE MUCHOS…

Las recientes elecciones alemanas han evidenciado un fenómeno cada vez más frecuente en las democracias occidentales (excepto las anglosajonas, que se mantienen fieles al bipartidismo): el desproporcionado poder de los mirmidones, los pequeños partidos que entran en los Parlamentos.
El fenómeno varía de caso a caso, pero tiene siempre en común que las grandes fuerzas tradicionales han perdido credibilidad – y con ello, votantes – en coyunturas de escaso dramatismo político y gran confusión ideológica.
Aparentemente, esto parece bueno. La falta de dramatismo político puede interpretarse como una consecuencia de la falta de crisis socio-económicas. Con la tripa llena no se generan arrebatos. Y la confusión ideológica sería, según este análisis, producto de la intrascendencia del mando político. Porque si hay bonanza, tanto da ir con unos como con otros, ¿Para qué perder el tiempo buscando la mejor oferta?
La otra lectura del fenómeno es más pesimista. Porque aquí se entiende esa indiferencia como una incitación al populismo o al clientelismo político. Donde no se piensa en el bien general y las necesidades nacionales, se piensa – mejor dicho, se busca – el medro personal.
Claro que esta última interpretación es muy discutible; pierde fuerza si se repasa la Historia. Desde que los seres humanos se estructuraron en sociedades urbanas o macro territoriales (aproximadamente, hace 5.000 años), la vinculación del poder político a los privilegios personales ha sido constante. Quizá, porque el egoísmo es un componente substancial de los seres.
Pero a lo largo de esos cinco mil años, las sociedades más avanzadas han desarrollado una conciencia política y una moral social que exigen que en la escala de valores predomine el interés general. Y si es admisible – por inevitable – que los poderosos de turno sucumben frecuentemente a la tentación pecuniaria – o a la del orgullo -, en cambio resulta muy frustrante ver que en el marco institucional sucede lo mismo.
Con el agravante, en el caso alemán actual, de que toda su historia contemporánea ha sido una pugna constante entre un idealismo casi pietista y un pragmatismo agobiante. Además, tanto verdes como liberales son partidos que han justificado siempre su entrada en el escenario político con la aportación de ideas nuevas y criterios morales de altas miras.
Y este planteamiento se evapora a la hora de la verdad en un mercadeo de coaliciones; en èl, la tajada de poder que se prima casi exclusivamente es la que se les arrancará a los partidos grandes. De la presunta voluntad popular expresada en el número de votos, ni se habla. Y casi nunca se tienen en cuenta las necesidades de la nación para el presente y un futuro próximo, ni se piensa más allá. El poder es esencialmente una cuestión de aquí y ahora… y de a qué precio.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Bastilia americană Washington, Diana Negre

În SUA, lumea se referă în mod frecvent la „Războiul revoluției americane”, când, de fapt, vorbesc despre ceea ce în realitate a fost războiul prin care și-au dobândit independența față de Imperiul Britanic.
Îi spun așa, deoarece consideră că obținerea independenței a fost o revoluție împotriva principiilor autoritare ale monarhiei. Această îndependență le-a adus ceva cu adevărat revoluționar pentru acele vremuri: un guvern democrat, bazat pe principiile repectului față de legi și față de Constituția noii federații celor 13 state, câte erau în vremea aceea.
Când aceste treisprezece state s-au constituit într-o nouă țară, francezii care i-au ajutat atât de mult pe americani încă nu luaseră Bastilia și priveau uimiți și curioși experimentul democratic american până într-atât, încât l-au trimis pe unul dintre cei mai iluștrii intelectuali ai lor, Alexis de Tocqueville, să studieze funcționarea noii republici americane.

Acea republică aducea o noutate, descrisă de Tocqueville în faimosul său tratat, „Democrația în America”, asupra principiilor care guvernau această nouă ordine, necunoscută până atunci: toți cetățenii erau egali în fața legii.
Republica a tot crescut până a devenit ceea ce cunoaștem azi ca SUA. Or, această țară pare să se îndrepte spre o nouă Bastilie. La fel ca girondinii și iacobinii francezi din vremea respectivă, și printre americani sunt mulți care văd în Bastilia lor realizarea plenară a idealurilor de acum două secole și jumătate, dar și alții care o văd ca pe o renunțare la principiile fondatoare și, în plus, se tem că își vor pierde libertățile care i-au deosebit de celelalte țări dezvoltate.
Cei care se plâng de virajul pe care se pregătesc să-l facă cei care vor să ia Bastilia Americană, adică Capitoliul sau Casa Albă, cred că nu e iminentă o schimbare care să ducă la îndeplinirea completă a idealuilor Constituției americane, ci doar că vor fi curmate idealurile de libertate ale celor care au fondat țara.

Conform acestei interpretări, idealurile pe care le-a urmărit țara din momentul în care s-a născut au reprezentat un motiv de mândrie și model de urmat pentru celelalte țări dezvoltate: prezumția de nevinovăție, libertatea de opinie și de expresie. Se tem că aceste idealuri vor fi înlocuite cu alte idealuri pe care noii revoluționari le consideră mai importante, cu toate că vin în contradicție cu principiile stabilite de Constituție și din care s-au inspirat democrațiile occidentale, în ultimile două secole, pentru a-și crea propriile lor libertăți.
Să vedem, de pildă, recentul conflict în legătură cu afluxul masiv de imigranți fără acte la frontierele americane. De când a venit președintele Joe Biden la Casa Albă, în ianuare anul acesta, mii de cetățeni din emisfera sudică au crezul că a sosit momentul pentru a merge spre „nord”, unde, în loc de un președinte care se opunea imigrării, cum a fost Donald Trump, ar găsi brațele deschise ale unui primitor Partid Democrat, care azi domină în ambele Camere ale Congresului, precum și la Casa Albă.
Însă, realitatea s-a dovedit a fi cu totul alta, iar miile de imigranți s-au trezit blocați la frontieră. O mare parte dintre ei au fost expulzați și repatriați în țările lor. Cazul care a atras cel mai mult atenția a fost cel al haitienilor – 15.000 – care au sosit la punctul de graniță El Rio, din Texas, unde poliția pentru imigrări i-a oprit.
Aceste incidente sunt obișnuite, însă noutatea a fost reacția chiar a președintelui SUA: Joe Biden, după ce a văzut imaginile transmise de diferite canale de televiziune, în care poliția călare îi snopea pe imigranți, s-a arătat profund impresionat și a declarat: „acești funcționari vor plăti”, adică i-a declarat vinovați fără să mai fie nevoie de o judecată și a promis că-i va pedepsi pentru brutalitatea lor, ceea ce contravine prezumției de nevinovăție, în vigoare până acum.

Nu prea au existat plângeri față de condamnarea făcută de Biden fără să aibă o sentință judecătorească. Ceea ce a dominat știrile a fost presupusa brutalitate a poliției, ceea ce este discutabil, deoarece imaginile fără context pot crea impresii înșelătoare.
Mult mai întinsă, atât geografic cât și în timp, este limita tradiționalei libertăți de expresie, cu toate că aceste limitări se aplică într-adevăr, de obicei, numai conservatorilor. Sunt ani buni de când grupuri de studenți progresiști împiedică intrarea în centrele lor universitare a unor figuri conservatoare: vor să-i audă numai pe „ai lor” și îi califică drept „fasciști” pe toți cei care se îndepărtează de ortodoxia lor progresistă. Decanii și rectorii universităților cedează în fața presiunii studenților și fac „mea culpa” din cauza lipsei de „sensibilitate” în privința nedreptăților comise față de studenții hipersensibili.
Dacă o asemenea tendință este îngrijorătoare, riscul crește și mai mult în „rețelele sociale” la care participă mai ales tineri ușor de manipulat și care nu numai că își văd confirmate convingerile prin ceea ce transmit unei rețele, ci uneori chiar reușesc să blocheze apariția oricărei opinii contrare.
Nu este un lucru nou faptul că mijloacele de informare academice înclină spre stânga, însă este inedit ca un rector universitar să li se alăture necondiționat, și, mai ales în cazul lui Biden, ale cărui margini electorale au fost modeste și care a lăsat să se creadă că va guverna de pe o poziție de centru.
Comportamentul său surprinzător întărește printre conservatori convingerea că Biden este doar o fațadă care nu guvernează ci se lasă manipulat de diferite grupuri, iar aceste grupuri se află la stânga Partidului Democrat.
Însă politica, aici la fel ca în atâtea alte locuri din lume, tinde să fie pendulară, iar în SUA, datorită dimensiunilor sale, pendulul se poate mișca uneori brusc. Poate de aceea se grăbesc progresiștii: peste mai puțin de un an, în țară vor avea loc alegeri parțiale care vor putea reda majoritatea legislativă republicanilor, ceea ce îi va lega mâinile președintelui și partizanilor săi democrați.
Pentru moment, cârma se află în mâinile unor organizații care obligă practic întreprinderile să urce în căruța progresistă: clasele cu „conștiință rasială”, cu „respect față de mediul înconjurător” sau cu „dreptate socială” sunt deja ceva obișnuit în marile întreprinderi care preferă să cedeze presiunii de a-și „reeduca” oamenii din conducere, decât să devină victime ale unor boicoturi și proteste… care ar reduce din veniturile și cotizările lor la bursă.
Însă, cu toate că, pentru moment, pare a fi o posibilitate îndepărtată, s-ar putea ca „fly over country”, adică, marile întinderi din interiorul țării peste care zboară, de la țărm la țărm, elitele progresiste din New York, Washington, San Francisco sau Seattle, să devină tot mai nerăbdătoare și să-și întețească încercările de a-i covinge pe toți americanii rasiști și exploatatori că ar trebui să plătească pentru nelegiuirile din trecut cu compensații economice pentru urmașii celor care, acum câteva secole, au fost victimele unor circumstanțe care au dominat întreaga lume.

utorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

La Bastilla americana Washington, Diana Negre

En Estados Unidos, es frecuente que se refieran a ‘’La guerra de la revolución americana”, cuando hablan de lo que en realidad fue una guerra para independizarse del Imperio Británico.
La llaman así porque consideran que su independencia fue en realidad una revolución contra los principios autoritarios de la monarquía. Esta independencia les trajo algo tan revolucionario en aquellos tiempos como un gobierno democrático, basado en los principios del respeto a las leyes y la Constitución de la nueva federación de lo que eran entonces 13 estados.
Cuando estos trece estados se constituyeron en una nueva nación, los franceses que tanto les ayudaron aún no habían tomado la Bastilla y miraban con sorpresa y curiosidad el experimento democrático norteamericano, hasta el punto de mandar a uno de sus intelectuales más brillantes, Alexis de Tocqueville, a estudiar el funcionamiento de la nueva república americana.
Aquella república aportaba una novedad descrita por Tocqueville en su famoso tratado “Democracia en América”, que explicaba los principios de este nuevo orden desconocido hasta entonces, en que todos eran iguales ante las leyes.

La república creció hasta convertirse en los Estados Unidos que conocemos hoy. Y este país parece dirigirse a una nueva Bastilla. Al igual que en su día los girondinos y los jacobinos franceses, también entre los norteamericanos hay quienes ven su Bastilla la plena realización de los ideales de hace dos siglos y medio, y quienes la ven como una renuncia a sus principios fundadores, además de temer que acabe con las libertades que lo han distinguido de otros países desarrollados.
Quienes lamentan el giro que parecen tomar quienes se aprestan a tomar la Bastilla americana, llámese Capitolio o Casa Blanca, piensan que no se avecina un cambio que llevará a su plenitud los ideales de la Constitución norteamericana, sino que acabará con los ideales de libertad de quienes fundaron el país.
Según esta interpretación, los ideales que el país ha perseguido desde su nacimiento han sido motivo de orgullo y de imitación en países desarrollados: la presunción de inocencia, la libertad de opinión y de expresión. Temen que estos ideales queden supeditados a otros ideales que los nuevos revolucionarios consideran más importantes, aunque vayan contra los principios establecidos en la Constitución y que han informado las libertades de las democracias occidentales durante el último par de siglos.
Veamos, por ejemplo, el reciente conflicto con el aflujo masivo de inmigrantes indocumentados a las fronteras norteamericanas. Desde que el presidente Joe Biden llegó a la Casa Blanca en enero de este año, millares de ciudadanos del hemisferio creyeron que había llegado el momento de dirigirse al “Norte”, donde en vez de un presidente opuesto a más inmigración, como era Donald Trump, encontrarían los brazos abiertos de un fraternal Partido Demócrata que controla hoy ambas Cámaras del Congreso así como la Casa Blanca.

La realidad fue otra y miles de inmigrantes se encontraron bloqueados en la frontera y una buena parte de ellos fueron expulsados y repatriados a sus países. El caso que mayor atención atrajo fue el de 15.000 haitianos llegados al paso fronterizo de El Rio, en Texas, donde la policía migratoria les cortó el paso.
Estos incidentes son habituales, pero lo nuevo fue la reacción de nada menos que del presidente de Estados Unidos: Joe Biden, después de haber visto las imágenes transmitidas por diferentes canales de televisión, en que policías a caballo se enfrentaban a los inmigrantes se sintió profundamente impresionado y declaró “estos funcionarios lo pagarán”, es decir los declaró culpables sin necesidad de juicio y prometió castigarlos por su brutalidad, algo contrario a la presunción de inocencia que ha imperado hasta ahora.
Apenas hubo quejas por la reacción por la condena hecha por Biden sin necesidad de una sentencia judicial. Lo que dominó las noticias fue la supuesta brutalidad de la policía, algo discutible porque las imágenes sin contexto pueden crear impresiones falsas.
Mucho más extendido, tanto geográficamente como en tiempo, es el límite a la tradicional libertad de expresión, aunque realmente estos límites se aplican en general solamente a los conservadores. Hace ya años que grupos de estudiantes progresistas universitarios impiden la entrada a sus centros a figuras conservadoras: tan solo quieren oír a los “suyos” y califican de “fascistas” a cuantos se desvíen de su ortodoxia progre. Los decanos y presidentes de universidades ceden a las presiones estudiantiles, piden perdón a los alumnos, les invitan a los oradores y entonan el “mea culpa” por su falta de “sensibilidad” ante supuestos agravios a sus estudiantes hipersensibles.
Si semejante tendencia es inquietante, el riesgo se magnifica con las “redes sociales” en las que participan principalmente gente joven fácil de manipular y que, no solo ven confirmadas sus creencias por lo que estas redes transmiten, sino que en muchos casos han conseguido bloquear la aparición de opiniones contrarias.
No es nuevo que los medios informativos y académicos escoren a la izquierda, pero sí lo es que el presidente se les sume incondicionalmente, y más aún en el caso de Biden cuyos márgenes electorales fueron modestos y había hecho creer a los votantes que gobernaría desde el centro.
Su sorprendente comportamiento refuerza entre muchos conservadores la creencia de que Biden es tan solo una fachada que no gobierna, sino que se deja manipular por diversos grupos y que estos grupos están en la izquierda del Partido Demócrata.
Pero la política, aquí como en tantos otros lugares, tiende a ser pendular y en Estados Unidos, debido a sus dimensiones, el péndulo puede moverse de manera más brusca. Quizá por esto los progresistas tienen prisa: en poco más de un año, el país tiene elecciones parciales que pueden devolver la mayoría legislativa a los republicanos, lo que ataría las manos al presidente -y sus seguidores- demócratas.
De momento, el timón está en mano de organizaciones que prácticamente obligan a las empresas a subirse al carro progresista: las clases de “conciencia racial”, de “respeto al medio ambiente” o de “justicia social” son ya comunes en las grandes empresas que prefieren ceder a las presiones para “reeducar” a sus ejecutivos que verse víctimas de boicots y protestas….que reducirían sus ingresos y sus cotizaciones en la bolsa.
Pero, aunque de momento parece una posibilidad remota, es posible que el “fly over country”, es decir, la grandes extensiones del interior del país sobre las que vuelan, de costa a costa, las élites progresistas de Nueva York, Washington, San Francisco o Seattle, se sientan cada vez más impacientes y atajen los intentos de convencer a todos los norteamericanos de que son racistas y explotadores que tal vez deban pagar por los ultrajes pasados con compensaciones económicas a los descendientes de quienes, siglos atrás, fueron víctimas de unas circunstancias imperantes en todo el mundo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

RUSIA: GAZ PENTRU ORICE, ÎNSĂ NU PENTRU TOȚI

Piața gazelor naturale este un adevărat coșmar pentru întregul Occident. Economiștii se luptă cu galopul prețurilor; distribuitorii cu încâlceala legilor internaționale; iar politicienii își storc creierii încercând să descifreze ce vrea de fapt Putin cu aiureala pe care o provoacă acum pe piața gazelor naturale.
Dintre cele trei aspecte, cel mai de nepătruns este ultimul. Căci, într-o piață strangulată de o creștere constantă a prețurilor și de o lipsă de ofertă, președintele rus – Vladimir Putin – a declarat, cu puțin timp în urmă, că țara sa nu se va folosi de această conjunctură pentru a câștiga bani mulți vânzând mai mult pe piața liberă („spotmarket” în limbajul tehnic energetic) „…deoarece Rusia nu vrea să-și piardă credibilitatea ca partener de încredere…”.
Această declarație este surprinzătoare atât din cauza actualelor penurii financiare ale Fderației Ruse, cât și datorită seriei de declarații în sens opus făcute de membrii conducerii superioare a Gazprom, întreprinderea din Rusia care controlează – chiar s-ar putea spune că monopolizează – piața rusească de gaze naturale.
Cum este greu de crezut că un politician atât de pragmatic ca Putin ar putea sacrifica interesele naționale pe altarul credibilității comerciale a țării, soluția trebuie că se află undeva în alt loc al pieței energetice. Și în această direcție se întrevăd două rațiuni.
Una ar fi să torpileze strădania Uniunii Europene de a-și diversifica rețeaua de furnizori de hidrcarburi, reducând astfel dependeța de Rusia. Cealaltă ar fi să asigure și să grăbească intrarea în funcțiune a celui de al doilea gazoduct Rusia-Germania („Gas Stream 2”) a cărui deschidere depinde de aprobarea comunitară și, bineînțeles, de aprobarea germană.

În prezent, se pompează gaz natural prin țevile acelea, însă Moscova afirmă că este vorba doar de probele tehnice în vederea iminentei intrări în funcțiune a gazoductului.
Mai rămâne un al treilea subiect, minor și permanent în istoria Rusiei: aversiunea nesfârșită față de dușmani. Autonomismul naționalist al Ucrainei și Belarusului subminează marele scop al politicii lui Putin: reunificarea tuturor teritoriilor de odinioară sovietice sau țariste sub bagheta Moscovei, pentru a reface în felul acesta protagonismul său istoric. Kievul și Minskul au fost pedepsiți economic de Kremlin prin hidrocarburi. Belarusul nu le-a mai primit la un preț redus, iar gazoductele din Ucraina – importantă sursă de venituri – de la 40 la 50 $ pentru mia de metri cubi – pentru această țară – nu prea mai sunt folosite. Moscova le-a înlocuit cu gazoductele din Marea Neagră/Turcia și din Marea Baltică.
Conflictul cu Ucraina a devenit acut de la încercarea secesionistă din Donbas, iar Kievul, de atunci, nu mai cumpără direct hidrocarburi din Rusia: ci din Slovacia („reverse flow”). La aceasta, Gazprom a răspuns reducând livrările spre Europa (septembrie 2014 – martie 2015) cu niște pierderi de venituri de cinci miliarde 500 de milioane de $.
Cu toată anvergura acestor manevre, a coincidenței intereselor în materie de gaze naturale cu Germania și cu toate piruetele oratorice ale lui Putin pe tema haosului din piața hidrocarburilor, Moscova nu e deloc sigură că UE va autoriza deîndată intrarea în funcțiune a gazoductului „Nord Stream 2”. Unul dintre marile obstacole este legislația comunitară care nu permite ca producția și distribuirea hidrocarburilor să aparțină uneia și aceeași întreprinderi, cum este cazul Gazprom-ului. De aici și faptul că avocații acesteia pregătesc înscrierea „Nord Stream-ului 2” ca întreprindere distribuitoare de gaz natural, desprinsă de Gazprom.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

RUSIA: GAS PARA TODO, PERO NO PARA TODOS

El mercado gasista es una auténtica pesadilla para todo Occidente. Los economistas luchan con la galopada de los precios; los distribuidores, con la maraña legislativa internacional; y los políticos se devanan los sesos tratando de descifrar que pretende realmente Putin generando el actual desmadre del mercado gasista.
De los tres aspectos, el más impenetrable es el último. Porque en un mercado estrangulado por una subida constante de los precios y escasez de oferta, el presidente ruso – Vladimir Putin – declaró hace poco que su país no aprovechará esta coyuntura para ganar mucho dinero vendiendo más en el mercado libre (“spotmarket” en el jargón energético) “…porque Rusia no quiere perder su credibilidad como socio fiable…”.

La declaración es sumamente sorprendente tanto por las presentes penurias financieras de la Federación Rusa, como por la serie de declaraciones en sentido contrario hechas por altos cargos de Gasprom, la empresa rusa que controla – casi se podría decir, monopoliza – el mercado ruso del gas.
Como cuesta mucho creer que un político tan pragmático como Putin posponga los intereses nacionales en aras de la credibilidad mercantil de la nación, la solución debe estar en algún otro punto del mercado energético. Y por este camino se vislumbran dos razones.
Una, es torpedear el empeño de la Unión Europea de diversificar su red de proveedores de hidrocarburos, reduciendo así la dependencia de Rusia. La otra es asegurar y acelerar la entrada en servicio del segundo gasoducto Rusia-Alemania (“Gas Stream 2”) cuya entrada en servicio está pendiente del visto bueno comunitario, así como del alemán.
Actualmente se bombea ya gas por esas tuberías, pero Moscú afirma que se trata solo de pruebas técnicas de cara a la inminente entrada en servicio.

Y aún queda un tercer tema, menor y permanente en la historia rusa: la inquina infinita contra los enemigos, El autonomismo nacionalista de Ucrania y Bielorrusia amenaza con socavar la magna meta de la política de Putin: volver a unir todos los territorios otrora soviéticos o zaristas bajo la batuta de Moscú y recobrar así el protagonismo histórico. Kiev y Minsk han sido castigados económicamente por el Kremlin gracias a los hidrocarburos. Bielorrusia dejó de recibirlos de Rusia a bajo coste y los gasoductos de Ucrania – una importante fuente de ingresos – de 40 a 50 $ por cada mil metros cúbicos – para este país – apenas son utilizados. Moscú los ha sustituido por los gasoductos del Mar Negro/Turquía y Báltico.
El conflicto con Ucrania es agudísimo desde el conato de secesión del Donbass y Kiev renunció por ello a la compra directa de hidrocarburos a Rusia: los adquiría de Eslovaquia (“reverse flow”), a lo que Gasprom replicó con la reducción de suministro a Europa (septiembre del 2014 a marzo del 2015) y una pérdida de ingreso del orden de los 5.500 millones de $.

Pese a la envergadura de la jugada, de la coincidencia de intereses gasísticos con Alemania y de las piruetas oratorias de Putin en torno al desmadre del mercado de hidrocarburos, Moscú no está nada seguro de que la U.E. va a autorizar sin más la entrada en servicio del “Nord Stream 2”. Uno de los grandes obstáculos es la legislación comunitaria que no permite que la producción y distribución de los hidrocarburos pertenezcan a la misma empresa, como es el caso de “Gasprom. De ahí que los abogados de esta última preparan una inscripción de “Nord Stream 2” como empresa distribuidora de gas e independiente de Gasprom.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

OPOZIȚIE ÎN STIL MAGHIAR

Orbán și Gyurcsány

Ungaria se află în plină efervescență electorală, cu toate că alegerile parlamentare vor avea loc abia în primăvara viitoare.
Din cauza reformelor electorale impuse de un Parlament în care poruncește și hotărăște după bunul său plac Victor Orbán – șeful guvernului și partidului conservator FIDESZ – opoziția e obligată să se prezinte la urne cu o listă unică și să-și aleagă candidatul, un singur candidat care urmează să reprezinte șase partide: de la extrema dreaptă, până la polul opus. Primul tur pentru această candidatură a opoziției a avut loc pe data de 30 septembrie.
În ciuda tuturor pronosticurilor, majoritatea voturilor nu au fost pentru candidatul celui mai mare partid al opoziției – Jobbik, de extremă dreaptă, ci pentru șefa Partidului Democrat (PD), Klára Dobrev, cu 35%, urmată de primarul din Budapesta, Gergely Karácsonyi (partidul Párbeszéd, social-ecologist), cu 27%, și primarul din Hódmezővásárhely, Péter Márki-Zay, independent, cu 20%.

Klára Dobrev

Aceste cifre concrete arată că primul tur al alegerilor au fost un adevărat buchet de surprize. Eșecul răsunător al lui Jobbik, care a obținut numai 14% din voturi, este atât de neașteptat pe cât este faptul că PD domină votul rural. Însă o analiză mai profundă îi mai reduce din dramatism. Mai întâi, deoarece urnele nu sunt decisive în aceste alegeri primare. Opoziția urmează să decidă care dintre cei 3 candidați mai bine situați va fi candidatul opoziției la alegerile parlamentare. Iar succesul lui Dobrev s-ar putea să nu se mai repete, dacă se confirmă că votul rural a fost pentru ea mai mult din cauza decepției cauzată de Jobbik, decât datorită încrederii în persoana ei.
Îndoiala are tot atâta greutate sau chiar mai multă, dacă ținem seama de faptul că 99 din fotolii sunt adjudecate pe baza listelor partidelor, iar 106 revin votului direct. Și nu este deloc limpede dacă votul rural direct va fi pentru Partidul Democrat.
În plus, opțiunile lui Dobrev vor cădea în picaj dacă se confirmă zvonurile că Márki-Zay negociază cu colegul său din Capitală pentru a-și retrage candidatura și a-i da voturile sale lui Karácsonyi.
Există și un element etic împotriva șefei Partidului Democrat: Klára Dobrev este soția lui Ferenc Gyurcsány, președintele partidului MSZP… iar PD este o ramură scindată din MSZP!
Aceasta înseamnă că, în fond, toată devenirea politică a Ungariei de la prăbușirea comunismului, la sfârșitul secolului trecut, a fost o luptă neîntreruptă între doi conducători al PC Maghiar: Orbán și Gyurcsány.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

OPOSICIÓN A LA HÚNGARA

Gyurcsány  y  Orbán

Hungría está ya en plena efervescencia electoral a pesar de que los comicios parlamentarios no se celebrarán hasta la próxima primavera.
Y es que por culpa de las reformas electorales impuestas por un Parlamento en el que manda y ordena a su antojo Victor Orbán – el jefe del Gobierno y del partido conservador FIDESZ – la oposición tiene que acudir a las urnas con una lista única y elegir a su candidato, un solo candidato que ha de representar a seis partidos que van desde la extrema derecha hasta el polo opuesto. Y la primera vuelta para la candidatura de la oposición se celebró el pasado jueves, 30 de septiembre.
Contra todo pronóstico, la mayoría de los votos no fueron para el candidato del mayor partido de la oposición – Jobbik, de extrema derecha -, sino para la jefa del Partido Demócrata (PD), Klára Dobrev con el 35%, seguida del alcalde de Budapest, Gergely Karácsonyi (partido Párbeszéd, social-ecologista), con el 27%; y el alcalde de Hódmezővásárhely, Péter Márki-Zay, independiente, con el 20%.

Klára Dobrev

Cifras en mano, estas primarias son todo un ramillete de sorpresas. El estrepitoso fracaso de Jobbik, que apenas alcanzó el 14% de los votos, es tan inesperado como el hecho de que el PD dominara el voto rural. Pero un análisis más profundo le quita dramatismo. En primer lugar, porque las urnas no son decisivas en estas primarias. La oposición ha de decidir cuál de los 3 primeros clasificados será el candidato de la oposición en las parlamentarias. Y el éxito de Dobrev podría no repetirse entonces si se confirma que ahora el voto rural fue para ella más por desencanto con Jobbik que por fe en Dobrev.
La duda es de tanto o más peso si se tiene en cuenta que 99 escaños se adjudican por lista de partido en tanto que 106 corresponden al voto directo. Y no es nada claro que el voto rural directo vaya a ir al Partido Demócrata.

Klára Dobrev

Además, las opciones de Dobrev caerán en picado si se confirman los rumores de que Márki-Zay está negociando con su colega de la capital para retirar la candidatura y darle sus votos a Karácsonyi.
Y aún hay un elemento ético en contra de la jefa del Partido Demócrata: Klára Dobrev es la esposa de Ferenc Gyurcsány, el presidente del partido MSZP…¡ y el PD es una rama escindida del MSZP !
Esto significa que, en el fondo, todo el devenir político de Hungría desde el colapso del comunismo a finales del siglo pasado ha sido una lucha ininterrumpida entre dos antiguos dirigentes del PC magyar: Orbán y Gyurcsány.

Orbán y Gyurcsány

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

DILEMA CHINEI Washington, Diana Negre

Tripla alianță anti-chineză formată de SUA, Marea Britanie și Australia s-ar putea să fie o alianță împotria umbrelor, deoarece este tot mai clar că Beijing-ul suferă de un fel de criză „existențială”.
Această criză este cauzată de o îndoială: fie va continua să crească politic și economic în interiorul comunității internaționale, cu riscul de a-și denatura mortal comunismul, fie va salva comunismul, renunțând la expansiunea pe care o are în desfășurare.
Văzută de la antipozi, adică de la Washington, dilema pare a fi o elucubrație absurdă: în fond, chinezii par să fi tras concluziile corecte ale fiasco-ului stalinist de la sfârșitul secolului trecut și, aparent, să fi realizat un mariaj între monopolul politic de stat cu libera inițiativă și economia de piață. Și chiar au reușit să facă dintr-o țară, care era în mod tradițional săracă, cea de a doua economie din lume, să-și îmbogățească milioane și milioane de cetățeni și să transforme Republica Populară în unul din principalele motoare ale actualei ere de bunăstare și dezvoltare.
Însă, văzută dinspre Beijing, situația are alte accente. Creșterea și îmbogățirea vertiginoasă au fost în mare parte – o parte prea mare – rodul deschiderii țării spre capitalul, tehnologia și cooperarea cu țări străine. Și odată cu banii, știința și cu tehnicienii străini, intrau în țară idei, mentalități și dorințe hedonistice care nu erau deloc chinezești. Pentru un comunist ultra naționalist din vechea gardă și șef al statului și al partidului – Xi Jinping – este unul dintre ei, reprezintă adevărate atentate la însăși esența Republicii Populare.

Și chiar Partidul Comunist Chinez care a lăsat ideologia pe un plan secundar în anul 2003 pentru a propulsa la galop dezvoltarea economică, analizează acum dacă nu a venit vremea să inverseze prioritățile. De mai mult de un an totul indică faptul că „puriștii” se pregătesc să facă acest pas. Un pas care, de fapt, concordă plenar cu ideologia chineză tradițională care diprețuiește orice este străin, orice lucru care nu este chinezesc.
Simptome alarmante ale acestui viraj se văd în sporirea bruscă a intervenției statale în marile întreprinderi; reintroducerea „celulelor de partid” în întreprinderile mari și mijlocii, organism cu drept de veto în privința activității întreprinderilor; enormele piedici puse conducerii, tehnicienilor și oamenilor de știință străini angajați în întreprinderile din China, chiar dacă sediul întreprinderii mamă se află în străinătate etc., etc.
În paralel cu această xenofobie prost ascunsă sub pretextul unor măsuri de precauție împotriva pandemiei există o desfășurare de controale morale și ideologice în întreprinderile de comunicații și divertisment, pe lângă încercări – pentru moment izolate – de a impune o puritate morală. Acest lucru se vede în suprimarea promoției unor figuri de tineri efeminați în mijloacele de comunicare, a listelor celor care susțin libertatea sexuală, concret cea homosexuală, în școlile superioare, represiunea politică din Hong Kong etc.
Năzuința egocentrică a politicii Chinei este evidentă. Dar, dacă acum nu este decât o năzuință – însă, puternică și viguroasă – acest lucru se datorează faptului că la nivel superior conducătorii Republicii nu sunt siguri că dezvoltarea și îmbogățirea țării sunt deja suficiente pentru a impune de acum încolo o politică de izolare și autarhie.
Cu alte cuvinte, dacă progresele realizate în tehologia de vârf și electronica de consum (cum sunt celularele, dronele mari și mici, automobilele electrice etc.) sunt suficiente pentru a propulsa o economie cu lacune enorme în sectoare cheie cum sunt producerea „cipurilor”, sector în care industria Chinei este mult în urma unor țări precum Coreea de Sud, Taiwan sau Japonia.
În aceste momente, Beijingul analizează ce i-ar conveni mai mult: să continue deschiderea economică vegheată sau să se lanseze într-o a doua „revoluție culturală” pentru a impune din nou supremația ideologică a statului marxist. Dar, cu toate că simptomele arată spre această ultimă direcție, enormul pragmatism care a dominat politica chineză în ultimii 40 de ani ne obligă la o expectativă prudentă.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

DILEMA CHINO Washington, Diana Negre

La triple alianza anti-china de los EE.UU, Gran Bretaña y Australia puede resultar una alianza contra las sombras, porque es cada vez más evidente que Pekín está padeciendo una especie de “crisis existencial”.
Esta crisis es la duda entre seguir creciendo política y económicamente dentro de la comunidad internacional, con el riesgo de desvirtuar mortalmente su comunismo; o salvaguardar éste, renunciado a la expansión en marcha.
Visto desde las antípodas, es decir desde Washington, el dilema parece una elucubración absurda: Al fin y al cabo, los chinos parecían haber sacado las consecuencias correctas del fiasco estalinista de finales del siglo pasado y, aparentemente, habían logrado maridar el monopolio político del Estado con la libre iniciativa y la economía de mercado. Incluso habían conseguido hacer de un país tradicionalmente pobre la segunda economía del mundo, enriquecer a millones y millones de ciudadanos y convertir a la muy marxista República Popular en uno de los principales motores de la actual era de bienestar y desarrollo.
Pero visto desde Pekín, la situación tiene otros acentos. El vertiginoso crecimiento y enriquecimiento era en gran parte – una parte demasiado grande – fruto de la apertura del país al capital, tecnología y cooperación extranjera. Y con el dinero, el saber y los técnicos forasteros entraban en el país ideas, mentalidades y apetencias hedonísticas nada chinas. Para un comunista ultra nacionalista de la vieja escuela, y el jefe del Estado y partido – Xi Jinping – es uno así, constituyen incluso auténticos atentados a la misma esencia de la República Popular.

Y el mismo Partido Comunista Chino que relegó la ideología a un segundo plano en el año 2003 para propulsar a galope el desarrollo económico, analiza ahora si no ha llegado el momento de invertir las prioridades. Desde hace más de un año todo apunta a que los “puristas” van camino de dar ese paso. Un paso que, además, concuerda plenamente con la ideología china tradicional que menosprecia todo lo forastero, todo lo que no es chino.
Síntomas alarmantes de este giro se ven en el súbito incremento del intervencionismo estatal en las grandes empresas; la reintroducción de las “células del partido” en las grandes y medianas empresas, entes con derecho de veto sobre la marcha de las empresas; las enormes trabas puestas a directivos, técnicos y hombres de ciencia extranjeros empleados en empresas ubicadas en China, incluso si la casa matriz está en el extranjero; etc., etc.

Parejo con esta xenofobia mal ocultada con presuntas precauciones contra la pandemia, hay un despliegue de controles morales e ideológicos sobre las empresas de comunicación y entretenimiento, amén de brotes – aún aislados – de pureza moral. Esto último se ve en la supresión de la promoción de figuras de jóvenes afeminados en los medios de difusión, las listas de los simpatizantes de la libertad sexual, concretamente la homosexual, en las escuelas superiores, la represión política en Hong Kong etc.
La querencia egocéntrica de la política china es evidente. Pero si aún no es más que una querencia – poderosa y pujante, eso sí – se debe a que los altos mandos de la República y del partido no están seguros de que el desarrollo y enriquecimiento del país son ya lo suficientemente grandes como para emprender una política de aislacionismo y autarquía.
Con otras palabras, si los avances logrados en tecnología punta y electrónica de consumo (como móviles, grandes y diminutos drones, automoción eléctrica; etc.,) bastan para impulsar una economía con lagunas enormes en sectores claves como la fabricación de “chips”, sector en el que la industria China esta lejísimos de Corea del Sur, Taiwán y Japón.
En estos momentos Pekín está sopesando qué le resulta más conveniente: seguir con un aperturismo económico vigilado, o lanzarse a una segunda “revolución cultural” para reafirmar la supremacía ideológica del Estado marxista. Y si bien los síntomas apuntan en esta última dirección, el enorme pragmatismo que ha dominado la política china de los últimos 40 años obliga a una prudente expectativa.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

EPITAF PENTRU UN MIT

Angela Merkel a guvernat timp de 16 în RFG și a uimit jumătate de mapamond cu aureole ei de „mare conducătoare”. A fost femeia care a scos țara fără daune din criza refugiaților, fundamentaliștilor, a pandemiei și a situațiilor vecine cu insolvența, în care s-au aflat unele țări din Uniunea Europeană.
Lucrurile acestea sunt adevărate… numai până la un anumit punct. Căci, dacă privim fără pasiune „era Merkel”, primul lucru care sare în ochi este faptul că, în toți acești 16 ani, Germania nu a navigat pe un anumit curs politic, ci a plutit dusă de curent. O etalare ostentativă de simț practic, dacă vreți: s-au evitat situațiile critice în interiorul țării, dar și în comunitatea intrnațională. Iar bilanțul comparativ este pozitiv; RFG își depășea vecinii când a venit Angela Merkel la putere și îi depășește și acum când dumneaei pleacă.

Doamna Merkel a reușit aceste performanțe sacrificând multe lucruri: partidul ei (CDU), convingerile sale de odinioară și orice proiect de viitor pentru țară… Și, un aspect foarte important cu toate că nu sare în ochi, această rută a căii ușoare a plătit-o Germania renunțând, timp de 16 ani, la asumarea unui protagonism în política mondială, pe măsura puterii sale economice, demografice și militare.
CDU, la fel ca celelalte mari partide din lumea occidentală, a pierdut adepți, deoarece nu s-a adaptat la timpurile pe care le trăim. Oferta politică a acestui partid nu este una adecvată problematicii și sensibilității societății actuale; prea mult timp a renunțat la liderii care ar fi putut veni cu idei, în schimb s-a lăsat pe mâinile unor conducători care doar epatau. Răul acesta general l-a agravat Merkel, deoarece a eliminat în permanență orice personalitate care se evidenția în CDU și care ar fi încercat sau chiar a putut să-i dispute șefia. În urma ei a rămas un partid acefal.

Contrapartida națională la această navigare cu corabia dusă de curent a fost renașterea radicalismului de dreapta. Stânga s-a aflat, la rândul ei, în plin avânt, iar Merkel a deplasat în mod clar CDU din centru spre un centru de stânga-stânga. Această abandonare a bastionului conservator clasic a permis să se statornicească în Parlament un partid de extrema dreaptă (AfD). Virajul „progresist” impus CDU i-a lăsat orfani pe alegătorii mai conservatori. Problema aceasta o va resimți orcine va veni la putere în Germania de acum înainte, însă din punct de vedere electoral tocmai CDU a pierdut cel mai mult din cauza acestui viraj spre stânga; înainte de „era Merkel” ivirile extremei drepte erau efemere, iar alegătorii ei sfârșeau prin a-i alege pe candidații propuși de CDU; acum pot vota cu AfD.

Detractorii Angelei Merkel activează mai ales în tabăra conservatorilor, iar acum, când ea pleacă, îi amintesc tot ce a spus ea în cuvinte, dar a făcut pe dos. De exemplu: „…Germania nu-și va asuma datoriile altora…” (1999) or RFG este marea plătitoare a programelor Băncii Centrale Europene pentru salvarea datornicilor din UE. „…Societatea multiculturală nu este un model viabil de conviețuire…” (2000) iar dumneaei a pledat cu râvnă pentru imigrări masive; „… salariul minim este toxic pentru economie…” (2005)…
Dacă pentru cei care sunt anti Merkel spusele fostului cancelar au fost „verba volant” la puterea a cincea, pentru admiratorii săi au reprezentat mostre de flexibilitate politică și pragmatism. Desigur că în urma rezultatelor recentelor alegeri din Germania, mitul Merkel nu mai uimește atât de mult. Însă este un lucru știut că miturile politice se află în strânsă legătură cu puterea.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EPITAFIO PARA UN MITO

Ángela Merkel gobernó durante 16 años la RFA y encandiló a medio mundo con el aura de la “gran capitana”, la mujer que sacó indemne al país de las crisis de los fugitivos, fundamentalistas, pandemias y las casi insolvencias de varias naciones de la Unión Europea.
Todo esto es cierto… solo hasta cierto punto. Porque si se mira sin apasionamiento la “era Merkel”, lo primero que salta a la vista es que en estos 16 años Alemania no ha navegado según un curso político, sino que ha flotado con la corriente. Todo un alarde de sentido práctico, si se quiere: se han evitado situaciones críticas dentro del país y en la comunidad internacional. Y el balance comparativo es positivo; la RFA superaba a sus vecinos cuando llegó Ángela Merkel al poder y sigue superándolos cuando se ha ido.

La ex canciller ha conseguido todo esto sacrificando muchas cosas: su partido (CDU), sus convicciones de otrora, un proyecto de futuro para el país … Y muy importante, aunque no salte a la vista, esa ruta de lo fácil la pagó Alemania renunciando durante estos 16 años a asumir un protagonismo en la política mundial acorde con su fortaleza económica, demográfica y militar.
La CDU, al igual que los demás grandes partidos del mundo occidental, ha perdido adeptos por desfasada. Su oferta política no encaja con la problemática y la sensibilidad de la sociedad actual; renunció durante demasiado tiempo a líderes que aporten ideas para ponerse, en cambio, en manos de ejecutivos que encandilaban. Este mal general lo agravó Ángela Merkel, eliminando sistemáticamente a cuanta personalidad destacaba en la CDU e intentaba o podía disputarle la jefatura. Tras ella ha quedado un partido acéfalo.

La contrapartida nacional a este ir con la corriente fue el resurgir del radicalismo de derechas. Las izquierdas están en auge y Merkel ha desplazado claramente a la CDU del centro a un centroizquierda-izquierda. Este abandono del bastión conservador clásico ha permitido afianzarse en el Parlamento a un partido de ultraderecha (AfD). El giro “progre” impuesto a la CDU dejó huérfanos a los votantes más conservadores. El problema lo padecerá quienquiera gobierne Alemania en los próximos años, pero electoralmente es la CDU quien más ha perdido con este giro a la izquierda; antes de la “era Merkel” los brotes ultraderechistas eran efímeros y sus votantes acababan eligiendo a los candidatos de la CDU; ahora pueden votar a AfD.

Los detractores de Ángela Merkel militan mayormente en el bando conservador y, ahora que se ha ido, le recuerdan todo lo que dijo de palabra y contradijo de hecho. Por ejemplo : “…Alemania no asumirá las deudas de otros…” (1999) y la RFA es la gran pagadora en los programas del Banco Central Europeo de salvamento de los endeudados de la UE. “…La sociedad multicultural no es un modelo viable de convivencia…” (2000) y abogo con ahínco por inmigraciones cuantiosas; “…el salario mínimo es tóxico para la economía…” (2005)…
Si para los anti Merkel los dichos de la ex canciller han sido “verba volant” a la quinta potencia, para sus admiradores constituyeron alardes de flexibilidad política y pragmatismo. Claro que a la vista del desenlace de los recientes comicios alemanes, el mito Merkel ya no encandila tanto. Pero es evidente que los mitos políticos están estrechamente vinculados al poder.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

PĂCATUL ORIGINAL AL SPD

Olaf Scholz

Recentele alegeri din Germania au evidențiat ceea ce s-ar putea numi „păcatul original” al social-democraților germani (SPD): lupta eternă a idealiștilor iremediabili cu pragmaticii. Căci candidatul SPD la aceste alegeri – Olaf Scholz – a fost ultima victimă a acestei patologii a socialismului german.
Încă de când Ferdinand Lassalle a fondat SPD, în 1875, partidul s-a aflat practic într-un permanent război fratricid. În timp ce pragmaticii – cum au fost Lassalle și August Bebel – optau pentru înțelegere și bun simț pentru a ajunge la putere și a impune o politică socială în țară, idealiștii utopici căutau cu înverșunare reforme radicale și căi revoluționare, așa cum au fost Wilhelm Liebknecht și Rosa Luxemburg, și acest lucru a dus, nu o dată, la scindări ale partidului. În istoria mai recentă, cancelarii Helmut Schmidt și Gerhard Schroeder au avut de suferit mult mai mult din cauza propriului tineret de stânga („Jus-ii”, acronim de la Jung Sozialisten) decât din partea opoziției conservatoare. Stânga icnoclastă din SPD nu le-a iertat niciodată faptul că au situat pe primul loc Germania și nu utopiile socialismului radical și nerăbdător.
Nu este o întâmplare că acest socialism își are bazele în rândurile tineretului din SPD, deoarece tocmai la această vârstă se poate dori, fără vreo sancțiune, imposibilul. Olaf Scholz însuși a activat prin anii 70 în rândurile „Jus-ilor”, cerând depășirea capitalismului și a obiectivelor NATO, și a fost unul dintre puținii studenți ai Facultății de Drept a Universității din Hamburg care purta coamă cu părul ondulat.

Olaf Scholz în 1984

Însă, cu trecerea timpului, Scholz a trecut de partea pragmatismului și l-a ajutat ferm pe cancelarul Schroeder, ajungând să ocupe funcția de secretar general al SPD. Cel mai puțin iubit secretar general din toată istoria partidului: a fost ales cu doar 53% din voturi.
Stânga socialistă de atunci, la fel ca cea de azi, nu l-au iertat niciodată pe Scholz pentru această evoluție politică. Cu toată ascensiunea sa constantă în partid la Hamburg și la nivel național, i-au amărât viata cât au putut. Puncte dureroase din această hărțuire: acum doi ani, s-au opus ca el să fie președinte al partidului (a fost aleasă Saskia Esken, arhetip al activismului „din grămadă”), nu au luat în considerare, în mod sistematic, candidatura sa la funcția de cancelar federal din partea „Jus-ilor” și din partea stângii partidului. Olaf Scholz critica intens „marea coaliție” (SPD-CDU/CSU).
Însă, cu toată opoziția stângii utopice și în ciuda faptului că partidul avea un punct slab – erau unii activiști care părăseau partidul, iar intenția de vot era de numai 15% – candidatura lui Scholz s-a tot statornicit. Nu atât datorită vreunor merite de-ale lui, cât grație erorilor pe care le făceau concurenții săi. Și nu atât pentru atractivitatea programului său de guvernare, ci pentru neîncrederea sau dezinteresul cu care erau privite programele rivalilor săi.
S-a statornicit atât de mult încât i s-a permis să-i umilească public pe socialiștii utopici care l-au tot ignorat. Puțin înainte de ziua alegerilor, Scholz a comentat asupra recomandărilor venite din partea stângii, în legătură cu alianța pentru guvernare, cu o formulare demnă de Ludovic al XIV-lea, „regele soare”: „Nu va exista nicio coaliție care să nu fie pe placul cancelarului”.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL PECADO ORIGINAL DEL SPD

Olaf Scholz

Los recientes comicios alemanes han evidenciado lo que podríamos llamar el “pecado original” de la socialdemocracia germana (SPD) : la pugna eterna entre los idealistas a ultranza y los pragmáticos. Y el candidato del SPD en estas elecciones – Olaf Scholz – ha sido la última víctima de esta patología del socialismo alemán.
Desde que Ferdinand Lassalle fundó el SPD en 1875, el partido ha estado prácticamente en una guerra fratricida permanente. Mientras los pragmáticos – como Lassalle y August Bebel – optaban por el pactismo y el sentido común para hacerse con el poder e imponer así una política social en el país, los idealistas utópicos se empeñaban en reformas radicales y vías revolucionarias, como Wilhelm Liebknecht y Rosa Luxemburg, que ha llevado escisiones del partido en más de una ocasión. En la historia reciente, los cancilleres Helmut Schmidt y Gerhard Schroeder padecieron mucho más a manos de la izquierda juvenil (”Jusos”, acrónimo de Jung Sozialisten) que de la oposición conservadora. La izquierda iconoclasta del SPD no les perdonó nunca que antepusieran Alemania a las utopías del socialismo radical e impaciente.

Olaf Schoz junto con el canciller de aquel entonces, Gerhard Schoeder (2004)

No es ninguna casualidad que este socialismo tenga sus bases en las filas juveniles del SPD, ya que es en este momento de la vida cuando se puede querer impunemente lo imposible. El propio Olaf Scholz militó en los 70 en los “Jusos” y reclamaba la superación del capitalismo, las metas de la OTAN y era de los pocos alumnos de Derecho de la Universidad de Hamburgo que lucía melenas ensortijadas.
Pero con el paso del tiempo Scholz se pasó al pragmatismo y apoyó decididamente al canciller Schroeder, llegando a ser secretario general del SPD. El secretario general menos quisto en la historia del partido: fue elegido tan solo con el 53% de los votos.
Las izquierdas socialistas de entonces, como las de ahora, no le perdonaron jamás a Scholz esa evolución política. Y pese a su constante ascenso dentro del partido hamburgués y del nacional, le han amargado la vida todo lo que han podido. Puntos álgidos de ese hostigamiento fue negarle hace 2 años la presidencia del partido (fue elegida Saskia Esken, arquetipo de militante “del montón”), el ninguneo sistemático de su candidatura a la cancillería federal por parte de “Jusos” y el ala izquierda del partido, así como la crítica intensiva a la “gran coalición” (SPD-CDU/CSU) propugnada y apoyada – entre otros – por Olaf Scholz.
Pero en contra de la izquierda utópica y el pésimo punto de partido – fuga de militantes y una intención de voto del 15% – la candidatura de Scholz se fue afianzando. No tanto por méritos propios como por errores de los competidores. Y no tanto por lo atractivo de su programa gubernamental, como por la desconfianza o el desinterés que generan los programas rivales.
Se afianzó tanto que hasta se permitió desairar públicamente a los socialistas utópicos que le habían ninguneado. Poco antes de la jornada electoral, Scholz comentó las recomendaciones de alianza gubernamental que le hacían las izquierdas con una frase digna de Luis XIV,”el rey sol”: “No habrá ninguna coalición que no sea del agrado del canciller”.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.