RUSIA: GAZ PENTRU ORICE, ÎNSĂ NU PENTRU TOȚI

Piața gazelor naturale este un adevărat coșmar pentru întregul Occident. Economiștii se luptă cu galopul prețurilor; distribuitorii cu încâlceala legilor internaționale; iar politicienii își storc creierii încercând să descifreze ce vrea de fapt Putin cu aiureala pe care o provoacă acum pe piața gazelor naturale.
Dintre cele trei aspecte, cel mai de nepătruns este ultimul. Căci, într-o piață strangulată de o creștere constantă a prețurilor și de o lipsă de ofertă, președintele rus – Vladimir Putin – a declarat, cu puțin timp în urmă, că țara sa nu se va folosi de această conjunctură pentru a câștiga bani mulți vânzând mai mult pe piața liberă („spotmarket” în limbajul tehnic energetic) „…deoarece Rusia nu vrea să-și piardă credibilitatea ca partener de încredere…”.
Această declarație este surprinzătoare atât din cauza actualelor penurii financiare ale Fderației Ruse, cât și datorită seriei de declarații în sens opus făcute de membrii conducerii superioare a Gazprom, întreprinderea din Rusia care controlează – chiar s-ar putea spune că monopolizează – piața rusească de gaze naturale.
Cum este greu de crezut că un politician atât de pragmatic ca Putin ar putea sacrifica interesele naționale pe altarul credibilității comerciale a țării, soluția trebuie că se află undeva în alt loc al pieței energetice. Și în această direcție se întrevăd două rațiuni.
Una ar fi să torpileze strădania Uniunii Europene de a-și diversifica rețeaua de furnizori de hidrcarburi, reducând astfel dependeța de Rusia. Cealaltă ar fi să asigure și să grăbească intrarea în funcțiune a celui de al doilea gazoduct Rusia-Germania („Gas Stream 2”) a cărui deschidere depinde de aprobarea comunitară și, bineînțeles, de aprobarea germană.

În prezent, se pompează gaz natural prin țevile acelea, însă Moscova afirmă că este vorba doar de probele tehnice în vederea iminentei intrări în funcțiune a gazoductului.
Mai rămâne un al treilea subiect, minor și permanent în istoria Rusiei: aversiunea nesfârșită față de dușmani. Autonomismul naționalist al Ucrainei și Belarusului subminează marele scop al politicii lui Putin: reunificarea tuturor teritoriilor de odinioară sovietice sau țariste sub bagheta Moscovei, pentru a reface în felul acesta protagonismul său istoric. Kievul și Minskul au fost pedepsiți economic de Kremlin prin hidrocarburi. Belarusul nu le-a mai primit la un preț redus, iar gazoductele din Ucraina – importantă sursă de venituri – de la 40 la 50 $ pentru mia de metri cubi – pentru această țară – nu prea mai sunt folosite. Moscova le-a înlocuit cu gazoductele din Marea Neagră/Turcia și din Marea Baltică.
Conflictul cu Ucraina a devenit acut de la încercarea secesionistă din Donbas, iar Kievul, de atunci, nu mai cumpără direct hidrocarburi din Rusia: ci din Slovacia („reverse flow”). La aceasta, Gazprom a răspuns reducând livrările spre Europa (septembrie 2014 – martie 2015) cu niște pierderi de venituri de cinci miliarde 500 de milioane de $.
Cu toată anvergura acestor manevre, a coincidenței intereselor în materie de gaze naturale cu Germania și cu toate piruetele oratorice ale lui Putin pe tema haosului din piața hidrocarburilor, Moscova nu e deloc sigură că UE va autoriza deîndată intrarea în funcțiune a gazoductului „Nord Stream 2”. Unul dintre marile obstacole este legislația comunitară care nu permite ca producția și distribuirea hidrocarburilor să aparțină uneia și aceeași întreprinderi, cum este cazul Gazprom-ului. De aici și faptul că avocații acesteia pregătesc înscrierea „Nord Stream-ului 2” ca întreprindere distribuitoare de gaz natural, desprinsă de Gazprom.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

RUSIA: GAS PARA TODO, PERO NO PARA TODOS

El mercado gasista es una auténtica pesadilla para todo Occidente. Los economistas luchan con la galopada de los precios; los distribuidores, con la maraña legislativa internacional; y los políticos se devanan los sesos tratando de descifrar que pretende realmente Putin generando el actual desmadre del mercado gasista.
De los tres aspectos, el más impenetrable es el último. Porque en un mercado estrangulado por una subida constante de los precios y escasez de oferta, el presidente ruso – Vladimir Putin – declaró hace poco que su país no aprovechará esta coyuntura para ganar mucho dinero vendiendo más en el mercado libre (“spotmarket” en el jargón energético) “…porque Rusia no quiere perder su credibilidad como socio fiable…”.

La declaración es sumamente sorprendente tanto por las presentes penurias financieras de la Federación Rusa, como por la serie de declaraciones en sentido contrario hechas por altos cargos de Gasprom, la empresa rusa que controla – casi se podría decir, monopoliza – el mercado ruso del gas.
Como cuesta mucho creer que un político tan pragmático como Putin posponga los intereses nacionales en aras de la credibilidad mercantil de la nación, la solución debe estar en algún otro punto del mercado energético. Y por este camino se vislumbran dos razones.
Una, es torpedear el empeño de la Unión Europea de diversificar su red de proveedores de hidrocarburos, reduciendo así la dependencia de Rusia. La otra es asegurar y acelerar la entrada en servicio del segundo gasoducto Rusia-Alemania (“Gas Stream 2”) cuya entrada en servicio está pendiente del visto bueno comunitario, así como del alemán.
Actualmente se bombea ya gas por esas tuberías, pero Moscú afirma que se trata solo de pruebas técnicas de cara a la inminente entrada en servicio.

Y aún queda un tercer tema, menor y permanente en la historia rusa: la inquina infinita contra los enemigos, El autonomismo nacionalista de Ucrania y Bielorrusia amenaza con socavar la magna meta de la política de Putin: volver a unir todos los territorios otrora soviéticos o zaristas bajo la batuta de Moscú y recobrar así el protagonismo histórico. Kiev y Minsk han sido castigados económicamente por el Kremlin gracias a los hidrocarburos. Bielorrusia dejó de recibirlos de Rusia a bajo coste y los gasoductos de Ucrania – una importante fuente de ingresos – de 40 a 50 $ por cada mil metros cúbicos – para este país – apenas son utilizados. Moscú los ha sustituido por los gasoductos del Mar Negro/Turquía y Báltico.
El conflicto con Ucrania es agudísimo desde el conato de secesión del Donbass y Kiev renunció por ello a la compra directa de hidrocarburos a Rusia: los adquiría de Eslovaquia (“reverse flow”), a lo que Gasprom replicó con la reducción de suministro a Europa (septiembre del 2014 a marzo del 2015) y una pérdida de ingreso del orden de los 5.500 millones de $.

Pese a la envergadura de la jugada, de la coincidencia de intereses gasísticos con Alemania y de las piruetas oratorias de Putin en torno al desmadre del mercado de hidrocarburos, Moscú no está nada seguro de que la U.E. va a autorizar sin más la entrada en servicio del “Nord Stream 2”. Uno de los grandes obstáculos es la legislación comunitaria que no permite que la producción y distribución de los hidrocarburos pertenezcan a la misma empresa, como es el caso de “Gasprom. De ahí que los abogados de esta última preparan una inscripción de “Nord Stream 2” como empresa distribuidora de gas e independiente de Gasprom.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

OPOZIȚIE ÎN STIL MAGHIAR

Orbán și Gyurcsány

Ungaria se află în plină efervescență electorală, cu toate că alegerile parlamentare vor avea loc abia în primăvara viitoare.
Din cauza reformelor electorale impuse de un Parlament în care poruncește și hotărăște după bunul său plac Victor Orbán – șeful guvernului și partidului conservator FIDESZ – opoziția e obligată să se prezinte la urne cu o listă unică și să-și aleagă candidatul, un singur candidat care urmează să reprezinte șase partide: de la extrema dreaptă, până la polul opus. Primul tur pentru această candidatură a opoziției a avut loc pe data de 30 septembrie.
În ciuda tuturor pronosticurilor, majoritatea voturilor nu au fost pentru candidatul celui mai mare partid al opoziției – Jobbik, de extremă dreaptă, ci pentru șefa Partidului Democrat (PD), Klára Dobrev, cu 35%, urmată de primarul din Budapesta, Gergely Karácsonyi (partidul Párbeszéd, social-ecologist), cu 27%, și primarul din Hódmezővásárhely, Péter Márki-Zay, independent, cu 20%.

Klára Dobrev

Aceste cifre concrete arată că primul tur al alegerilor au fost un adevărat buchet de surprize. Eșecul răsunător al lui Jobbik, care a obținut numai 14% din voturi, este atât de neașteptat pe cât este faptul că PD domină votul rural. Însă o analiză mai profundă îi mai reduce din dramatism. Mai întâi, deoarece urnele nu sunt decisive în aceste alegeri primare. Opoziția urmează să decidă care dintre cei 3 candidați mai bine situați va fi candidatul opoziției la alegerile parlamentare. Iar succesul lui Dobrev s-ar putea să nu se mai repete, dacă se confirmă că votul rural a fost pentru ea mai mult din cauza decepției cauzată de Jobbik, decât datorită încrederii în persoana ei.
Îndoiala are tot atâta greutate sau chiar mai multă, dacă ținem seama de faptul că 99 din fotolii sunt adjudecate pe baza listelor partidelor, iar 106 revin votului direct. Și nu este deloc limpede dacă votul rural direct va fi pentru Partidul Democrat.
În plus, opțiunile lui Dobrev vor cădea în picaj dacă se confirmă zvonurile că Márki-Zay negociază cu colegul său din Capitală pentru a-și retrage candidatura și a-i da voturile sale lui Karácsonyi.
Există și un element etic împotriva șefei Partidului Democrat: Klára Dobrev este soția lui Ferenc Gyurcsány, președintele partidului MSZP… iar PD este o ramură scindată din MSZP!
Aceasta înseamnă că, în fond, toată devenirea politică a Ungariei de la prăbușirea comunismului, la sfârșitul secolului trecut, a fost o luptă neîntreruptă între doi conducători al PC Maghiar: Orbán și Gyurcsány.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

OPOSICIÓN A LA HÚNGARA

Gyurcsány  y  Orbán

Hungría está ya en plena efervescencia electoral a pesar de que los comicios parlamentarios no se celebrarán hasta la próxima primavera.
Y es que por culpa de las reformas electorales impuestas por un Parlamento en el que manda y ordena a su antojo Victor Orbán – el jefe del Gobierno y del partido conservador FIDESZ – la oposición tiene que acudir a las urnas con una lista única y elegir a su candidato, un solo candidato que ha de representar a seis partidos que van desde la extrema derecha hasta el polo opuesto. Y la primera vuelta para la candidatura de la oposición se celebró el pasado jueves, 30 de septiembre.
Contra todo pronóstico, la mayoría de los votos no fueron para el candidato del mayor partido de la oposición – Jobbik, de extrema derecha -, sino para la jefa del Partido Demócrata (PD), Klára Dobrev con el 35%, seguida del alcalde de Budapest, Gergely Karácsonyi (partido Párbeszéd, social-ecologista), con el 27%; y el alcalde de Hódmezővásárhely, Péter Márki-Zay, independiente, con el 20%.

Klára Dobrev

Cifras en mano, estas primarias son todo un ramillete de sorpresas. El estrepitoso fracaso de Jobbik, que apenas alcanzó el 14% de los votos, es tan inesperado como el hecho de que el PD dominara el voto rural. Pero un análisis más profundo le quita dramatismo. En primer lugar, porque las urnas no son decisivas en estas primarias. La oposición ha de decidir cuál de los 3 primeros clasificados será el candidato de la oposición en las parlamentarias. Y el éxito de Dobrev podría no repetirse entonces si se confirma que ahora el voto rural fue para ella más por desencanto con Jobbik que por fe en Dobrev.
La duda es de tanto o más peso si se tiene en cuenta que 99 escaños se adjudican por lista de partido en tanto que 106 corresponden al voto directo. Y no es nada claro que el voto rural directo vaya a ir al Partido Demócrata.

Klára Dobrev

Además, las opciones de Dobrev caerán en picado si se confirman los rumores de que Márki-Zay está negociando con su colega de la capital para retirar la candidatura y darle sus votos a Karácsonyi.
Y aún hay un elemento ético en contra de la jefa del Partido Demócrata: Klára Dobrev es la esposa de Ferenc Gyurcsány, el presidente del partido MSZP…¡ y el PD es una rama escindida del MSZP !
Esto significa que, en el fondo, todo el devenir político de Hungría desde el colapso del comunismo a finales del siglo pasado ha sido una lucha ininterrumpida entre dos antiguos dirigentes del PC magyar: Orbán y Gyurcsány.

Orbán y Gyurcsány

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

DILEMA CHINEI Washington, Diana Negre

Tripla alianță anti-chineză formată de SUA, Marea Britanie și Australia s-ar putea să fie o alianță împotria umbrelor, deoarece este tot mai clar că Beijing-ul suferă de un fel de criză „existențială”.
Această criză este cauzată de o îndoială: fie va continua să crească politic și economic în interiorul comunității internaționale, cu riscul de a-și denatura mortal comunismul, fie va salva comunismul, renunțând la expansiunea pe care o are în desfășurare.
Văzută de la antipozi, adică de la Washington, dilema pare a fi o elucubrație absurdă: în fond, chinezii par să fi tras concluziile corecte ale fiasco-ului stalinist de la sfârșitul secolului trecut și, aparent, să fi realizat un mariaj între monopolul politic de stat cu libera inițiativă și economia de piață. Și chiar au reușit să facă dintr-o țară, care era în mod tradițional săracă, cea de a doua economie din lume, să-și îmbogățească milioane și milioane de cetățeni și să transforme Republica Populară în unul din principalele motoare ale actualei ere de bunăstare și dezvoltare.
Însă, văzută dinspre Beijing, situația are alte accente. Creșterea și îmbogățirea vertiginoasă au fost în mare parte – o parte prea mare – rodul deschiderii țării spre capitalul, tehnologia și cooperarea cu țări străine. Și odată cu banii, știința și cu tehnicienii străini, intrau în țară idei, mentalități și dorințe hedonistice care nu erau deloc chinezești. Pentru un comunist ultra naționalist din vechea gardă și șef al statului și al partidului – Xi Jinping – este unul dintre ei, reprezintă adevărate atentate la însăși esența Republicii Populare.

Și chiar Partidul Comunist Chinez care a lăsat ideologia pe un plan secundar în anul 2003 pentru a propulsa la galop dezvoltarea economică, analizează acum dacă nu a venit vremea să inverseze prioritățile. De mai mult de un an totul indică faptul că „puriștii” se pregătesc să facă acest pas. Un pas care, de fapt, concordă plenar cu ideologia chineză tradițională care diprețuiește orice este străin, orice lucru care nu este chinezesc.
Simptome alarmante ale acestui viraj se văd în sporirea bruscă a intervenției statale în marile întreprinderi; reintroducerea „celulelor de partid” în întreprinderile mari și mijlocii, organism cu drept de veto în privința activității întreprinderilor; enormele piedici puse conducerii, tehnicienilor și oamenilor de știință străini angajați în întreprinderile din China, chiar dacă sediul întreprinderii mamă se află în străinătate etc., etc.
În paralel cu această xenofobie prost ascunsă sub pretextul unor măsuri de precauție împotriva pandemiei există o desfășurare de controale morale și ideologice în întreprinderile de comunicații și divertisment, pe lângă încercări – pentru moment izolate – de a impune o puritate morală. Acest lucru se vede în suprimarea promoției unor figuri de tineri efeminați în mijloacele de comunicare, a listelor celor care susțin libertatea sexuală, concret cea homosexuală, în școlile superioare, represiunea politică din Hong Kong etc.
Năzuința egocentrică a politicii Chinei este evidentă. Dar, dacă acum nu este decât o năzuință – însă, puternică și viguroasă – acest lucru se datorează faptului că la nivel superior conducătorii Republicii nu sunt siguri că dezvoltarea și îmbogățirea țării sunt deja suficiente pentru a impune de acum încolo o politică de izolare și autarhie.
Cu alte cuvinte, dacă progresele realizate în tehologia de vârf și electronica de consum (cum sunt celularele, dronele mari și mici, automobilele electrice etc.) sunt suficiente pentru a propulsa o economie cu lacune enorme în sectoare cheie cum sunt producerea „cipurilor”, sector în care industria Chinei este mult în urma unor țări precum Coreea de Sud, Taiwan sau Japonia.
În aceste momente, Beijingul analizează ce i-ar conveni mai mult: să continue deschiderea economică vegheată sau să se lanseze într-o a doua „revoluție culturală” pentru a impune din nou supremația ideologică a statului marxist. Dar, cu toate că simptomele arată spre această ultimă direcție, enormul pragmatism care a dominat politica chineză în ultimii 40 de ani ne obligă la o expectativă prudentă.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

DILEMA CHINO Washington, Diana Negre

La triple alianza anti-china de los EE.UU, Gran Bretaña y Australia puede resultar una alianza contra las sombras, porque es cada vez más evidente que Pekín está padeciendo una especie de “crisis existencial”.
Esta crisis es la duda entre seguir creciendo política y económicamente dentro de la comunidad internacional, con el riesgo de desvirtuar mortalmente su comunismo; o salvaguardar éste, renunciado a la expansión en marcha.
Visto desde las antípodas, es decir desde Washington, el dilema parece una elucubración absurda: Al fin y al cabo, los chinos parecían haber sacado las consecuencias correctas del fiasco estalinista de finales del siglo pasado y, aparentemente, habían logrado maridar el monopolio político del Estado con la libre iniciativa y la economía de mercado. Incluso habían conseguido hacer de un país tradicionalmente pobre la segunda economía del mundo, enriquecer a millones y millones de ciudadanos y convertir a la muy marxista República Popular en uno de los principales motores de la actual era de bienestar y desarrollo.
Pero visto desde Pekín, la situación tiene otros acentos. El vertiginoso crecimiento y enriquecimiento era en gran parte – una parte demasiado grande – fruto de la apertura del país al capital, tecnología y cooperación extranjera. Y con el dinero, el saber y los técnicos forasteros entraban en el país ideas, mentalidades y apetencias hedonísticas nada chinas. Para un comunista ultra nacionalista de la vieja escuela, y el jefe del Estado y partido – Xi Jinping – es uno así, constituyen incluso auténticos atentados a la misma esencia de la República Popular.

Y el mismo Partido Comunista Chino que relegó la ideología a un segundo plano en el año 2003 para propulsar a galope el desarrollo económico, analiza ahora si no ha llegado el momento de invertir las prioridades. Desde hace más de un año todo apunta a que los “puristas” van camino de dar ese paso. Un paso que, además, concuerda plenamente con la ideología china tradicional que menosprecia todo lo forastero, todo lo que no es chino.
Síntomas alarmantes de este giro se ven en el súbito incremento del intervencionismo estatal en las grandes empresas; la reintroducción de las “células del partido” en las grandes y medianas empresas, entes con derecho de veto sobre la marcha de las empresas; las enormes trabas puestas a directivos, técnicos y hombres de ciencia extranjeros empleados en empresas ubicadas en China, incluso si la casa matriz está en el extranjero; etc., etc.

Parejo con esta xenofobia mal ocultada con presuntas precauciones contra la pandemia, hay un despliegue de controles morales e ideológicos sobre las empresas de comunicación y entretenimiento, amén de brotes – aún aislados – de pureza moral. Esto último se ve en la supresión de la promoción de figuras de jóvenes afeminados en los medios de difusión, las listas de los simpatizantes de la libertad sexual, concretamente la homosexual, en las escuelas superiores, la represión política en Hong Kong etc.
La querencia egocéntrica de la política china es evidente. Pero si aún no es más que una querencia – poderosa y pujante, eso sí – se debe a que los altos mandos de la República y del partido no están seguros de que el desarrollo y enriquecimiento del país son ya lo suficientemente grandes como para emprender una política de aislacionismo y autarquía.
Con otras palabras, si los avances logrados en tecnología punta y electrónica de consumo (como móviles, grandes y diminutos drones, automoción eléctrica; etc.,) bastan para impulsar una economía con lagunas enormes en sectores claves como la fabricación de “chips”, sector en el que la industria China esta lejísimos de Corea del Sur, Taiwán y Japón.
En estos momentos Pekín está sopesando qué le resulta más conveniente: seguir con un aperturismo económico vigilado, o lanzarse a una segunda “revolución cultural” para reafirmar la supremacía ideológica del Estado marxista. Y si bien los síntomas apuntan en esta última dirección, el enorme pragmatismo que ha dominado la política china de los últimos 40 años obliga a una prudente expectativa.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

EPITAF PENTRU UN MIT

Angela Merkel a guvernat timp de 16 în RFG și a uimit jumătate de mapamond cu aureole ei de „mare conducătoare”. A fost femeia care a scos țara fără daune din criza refugiaților, fundamentaliștilor, a pandemiei și a situațiilor vecine cu insolvența, în care s-au aflat unele țări din Uniunea Europeană.
Lucrurile acestea sunt adevărate… numai până la un anumit punct. Căci, dacă privim fără pasiune „era Merkel”, primul lucru care sare în ochi este faptul că, în toți acești 16 ani, Germania nu a navigat pe un anumit curs politic, ci a plutit dusă de curent. O etalare ostentativă de simț practic, dacă vreți: s-au evitat situațiile critice în interiorul țării, dar și în comunitatea intrnațională. Iar bilanțul comparativ este pozitiv; RFG își depășea vecinii când a venit Angela Merkel la putere și îi depășește și acum când dumneaei pleacă.

Doamna Merkel a reușit aceste performanțe sacrificând multe lucruri: partidul ei (CDU), convingerile sale de odinioară și orice proiect de viitor pentru țară… Și, un aspect foarte important cu toate că nu sare în ochi, această rută a căii ușoare a plătit-o Germania renunțând, timp de 16 ani, la asumarea unui protagonism în política mondială, pe măsura puterii sale economice, demografice și militare.
CDU, la fel ca celelalte mari partide din lumea occidentală, a pierdut adepți, deoarece nu s-a adaptat la timpurile pe care le trăim. Oferta politică a acestui partid nu este una adecvată problematicii și sensibilității societății actuale; prea mult timp a renunțat la liderii care ar fi putut veni cu idei, în schimb s-a lăsat pe mâinile unor conducători care doar epatau. Răul acesta general l-a agravat Merkel, deoarece a eliminat în permanență orice personalitate care se evidenția în CDU și care ar fi încercat sau chiar a putut să-i dispute șefia. În urma ei a rămas un partid acefal.

Contrapartida națională la această navigare cu corabia dusă de curent a fost renașterea radicalismului de dreapta. Stânga s-a aflat, la rândul ei, în plin avânt, iar Merkel a deplasat în mod clar CDU din centru spre un centru de stânga-stânga. Această abandonare a bastionului conservator clasic a permis să se statornicească în Parlament un partid de extrema dreaptă (AfD). Virajul „progresist” impus CDU i-a lăsat orfani pe alegătorii mai conservatori. Problema aceasta o va resimți orcine va veni la putere în Germania de acum înainte, însă din punct de vedere electoral tocmai CDU a pierdut cel mai mult din cauza acestui viraj spre stânga; înainte de „era Merkel” ivirile extremei drepte erau efemere, iar alegătorii ei sfârșeau prin a-i alege pe candidații propuși de CDU; acum pot vota cu AfD.

Detractorii Angelei Merkel activează mai ales în tabăra conservatorilor, iar acum, când ea pleacă, îi amintesc tot ce a spus ea în cuvinte, dar a făcut pe dos. De exemplu: „…Germania nu-și va asuma datoriile altora…” (1999) or RFG este marea plătitoare a programelor Băncii Centrale Europene pentru salvarea datornicilor din UE. „…Societatea multiculturală nu este un model viabil de conviețuire…” (2000) iar dumneaei a pledat cu râvnă pentru imigrări masive; „… salariul minim este toxic pentru economie…” (2005)…
Dacă pentru cei care sunt anti Merkel spusele fostului cancelar au fost „verba volant” la puterea a cincea, pentru admiratorii săi au reprezentat mostre de flexibilitate politică și pragmatism. Desigur că în urma rezultatelor recentelor alegeri din Germania, mitul Merkel nu mai uimește atât de mult. Însă este un lucru știut că miturile politice se află în strânsă legătură cu puterea.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EPITAFIO PARA UN MITO

Ángela Merkel gobernó durante 16 años la RFA y encandiló a medio mundo con el aura de la “gran capitana”, la mujer que sacó indemne al país de las crisis de los fugitivos, fundamentalistas, pandemias y las casi insolvencias de varias naciones de la Unión Europea.
Todo esto es cierto… solo hasta cierto punto. Porque si se mira sin apasionamiento la “era Merkel”, lo primero que salta a la vista es que en estos 16 años Alemania no ha navegado según un curso político, sino que ha flotado con la corriente. Todo un alarde de sentido práctico, si se quiere: se han evitado situaciones críticas dentro del país y en la comunidad internacional. Y el balance comparativo es positivo; la RFA superaba a sus vecinos cuando llegó Ángela Merkel al poder y sigue superándolos cuando se ha ido.

La ex canciller ha conseguido todo esto sacrificando muchas cosas: su partido (CDU), sus convicciones de otrora, un proyecto de futuro para el país … Y muy importante, aunque no salte a la vista, esa ruta de lo fácil la pagó Alemania renunciando durante estos 16 años a asumir un protagonismo en la política mundial acorde con su fortaleza económica, demográfica y militar.
La CDU, al igual que los demás grandes partidos del mundo occidental, ha perdido adeptos por desfasada. Su oferta política no encaja con la problemática y la sensibilidad de la sociedad actual; renunció durante demasiado tiempo a líderes que aporten ideas para ponerse, en cambio, en manos de ejecutivos que encandilaban. Este mal general lo agravó Ángela Merkel, eliminando sistemáticamente a cuanta personalidad destacaba en la CDU e intentaba o podía disputarle la jefatura. Tras ella ha quedado un partido acéfalo.

La contrapartida nacional a este ir con la corriente fue el resurgir del radicalismo de derechas. Las izquierdas están en auge y Merkel ha desplazado claramente a la CDU del centro a un centroizquierda-izquierda. Este abandono del bastión conservador clásico ha permitido afianzarse en el Parlamento a un partido de ultraderecha (AfD). El giro “progre” impuesto a la CDU dejó huérfanos a los votantes más conservadores. El problema lo padecerá quienquiera gobierne Alemania en los próximos años, pero electoralmente es la CDU quien más ha perdido con este giro a la izquierda; antes de la “era Merkel” los brotes ultraderechistas eran efímeros y sus votantes acababan eligiendo a los candidatos de la CDU; ahora pueden votar a AfD.

Los detractores de Ángela Merkel militan mayormente en el bando conservador y, ahora que se ha ido, le recuerdan todo lo que dijo de palabra y contradijo de hecho. Por ejemplo : “…Alemania no asumirá las deudas de otros…” (1999) y la RFA es la gran pagadora en los programas del Banco Central Europeo de salvamento de los endeudados de la UE. “…La sociedad multicultural no es un modelo viable de convivencia…” (2000) y abogo con ahínco por inmigraciones cuantiosas; “…el salario mínimo es tóxico para la economía…” (2005)…
Si para los anti Merkel los dichos de la ex canciller han sido “verba volant” a la quinta potencia, para sus admiradores constituyeron alardes de flexibilidad política y pragmatismo. Claro que a la vista del desenlace de los recientes comicios alemanes, el mito Merkel ya no encandila tanto. Pero es evidente que los mitos políticos están estrechamente vinculados al poder.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

PĂCATUL ORIGINAL AL SPD

Olaf Scholz

Recentele alegeri din Germania au evidențiat ceea ce s-ar putea numi „păcatul original” al social-democraților germani (SPD): lupta eternă a idealiștilor iremediabili cu pragmaticii. Căci candidatul SPD la aceste alegeri – Olaf Scholz – a fost ultima victimă a acestei patologii a socialismului german.
Încă de când Ferdinand Lassalle a fondat SPD, în 1875, partidul s-a aflat practic într-un permanent război fratricid. În timp ce pragmaticii – cum au fost Lassalle și August Bebel – optau pentru înțelegere și bun simț pentru a ajunge la putere și a impune o politică socială în țară, idealiștii utopici căutau cu înverșunare reforme radicale și căi revoluționare, așa cum au fost Wilhelm Liebknecht și Rosa Luxemburg, și acest lucru a dus, nu o dată, la scindări ale partidului. În istoria mai recentă, cancelarii Helmut Schmidt și Gerhard Schroeder au avut de suferit mult mai mult din cauza propriului tineret de stânga („Jus-ii”, acronim de la Jung Sozialisten) decât din partea opoziției conservatoare. Stânga icnoclastă din SPD nu le-a iertat niciodată faptul că au situat pe primul loc Germania și nu utopiile socialismului radical și nerăbdător.
Nu este o întâmplare că acest socialism își are bazele în rândurile tineretului din SPD, deoarece tocmai la această vârstă se poate dori, fără vreo sancțiune, imposibilul. Olaf Scholz însuși a activat prin anii 70 în rândurile „Jus-ilor”, cerând depășirea capitalismului și a obiectivelor NATO, și a fost unul dintre puținii studenți ai Facultății de Drept a Universității din Hamburg care purta coamă cu părul ondulat.

Olaf Scholz în 1984

Însă, cu trecerea timpului, Scholz a trecut de partea pragmatismului și l-a ajutat ferm pe cancelarul Schroeder, ajungând să ocupe funcția de secretar general al SPD. Cel mai puțin iubit secretar general din toată istoria partidului: a fost ales cu doar 53% din voturi.
Stânga socialistă de atunci, la fel ca cea de azi, nu l-au iertat niciodată pe Scholz pentru această evoluție politică. Cu toată ascensiunea sa constantă în partid la Hamburg și la nivel național, i-au amărât viata cât au putut. Puncte dureroase din această hărțuire: acum doi ani, s-au opus ca el să fie președinte al partidului (a fost aleasă Saskia Esken, arhetip al activismului „din grămadă”), nu au luat în considerare, în mod sistematic, candidatura sa la funcția de cancelar federal din partea „Jus-ilor” și din partea stângii partidului. Olaf Scholz critica intens „marea coaliție” (SPD-CDU/CSU).
Însă, cu toată opoziția stângii utopice și în ciuda faptului că partidul avea un punct slab – erau unii activiști care părăseau partidul, iar intenția de vot era de numai 15% – candidatura lui Scholz s-a tot statornicit. Nu atât datorită vreunor merite de-ale lui, cât grație erorilor pe care le făceau concurenții săi. Și nu atât pentru atractivitatea programului său de guvernare, ci pentru neîncrederea sau dezinteresul cu care erau privite programele rivalilor săi.
S-a statornicit atât de mult încât i s-a permis să-i umilească public pe socialiștii utopici care l-au tot ignorat. Puțin înainte de ziua alegerilor, Scholz a comentat asupra recomandărilor venite din partea stângii, în legătură cu alianța pentru guvernare, cu o formulare demnă de Ludovic al XIV-lea, „regele soare”: „Nu va exista nicio coaliție care să nu fie pe placul cancelarului”.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL PECADO ORIGINAL DEL SPD

Olaf Scholz

Los recientes comicios alemanes han evidenciado lo que podríamos llamar el “pecado original” de la socialdemocracia germana (SPD) : la pugna eterna entre los idealistas a ultranza y los pragmáticos. Y el candidato del SPD en estas elecciones – Olaf Scholz – ha sido la última víctima de esta patología del socialismo alemán.
Desde que Ferdinand Lassalle fundó el SPD en 1875, el partido ha estado prácticamente en una guerra fratricida permanente. Mientras los pragmáticos – como Lassalle y August Bebel – optaban por el pactismo y el sentido común para hacerse con el poder e imponer así una política social en el país, los idealistas utópicos se empeñaban en reformas radicales y vías revolucionarias, como Wilhelm Liebknecht y Rosa Luxemburg, que ha llevado escisiones del partido en más de una ocasión. En la historia reciente, los cancilleres Helmut Schmidt y Gerhard Schroeder padecieron mucho más a manos de la izquierda juvenil (”Jusos”, acrónimo de Jung Sozialisten) que de la oposición conservadora. La izquierda iconoclasta del SPD no les perdonó nunca que antepusieran Alemania a las utopías del socialismo radical e impaciente.

Olaf Schoz junto con el canciller de aquel entonces, Gerhard Schoeder (2004)

No es ninguna casualidad que este socialismo tenga sus bases en las filas juveniles del SPD, ya que es en este momento de la vida cuando se puede querer impunemente lo imposible. El propio Olaf Scholz militó en los 70 en los “Jusos” y reclamaba la superación del capitalismo, las metas de la OTAN y era de los pocos alumnos de Derecho de la Universidad de Hamburgo que lucía melenas ensortijadas.
Pero con el paso del tiempo Scholz se pasó al pragmatismo y apoyó decididamente al canciller Schroeder, llegando a ser secretario general del SPD. El secretario general menos quisto en la historia del partido: fue elegido tan solo con el 53% de los votos.
Las izquierdas socialistas de entonces, como las de ahora, no le perdonaron jamás a Scholz esa evolución política. Y pese a su constante ascenso dentro del partido hamburgués y del nacional, le han amargado la vida todo lo que han podido. Puntos álgidos de ese hostigamiento fue negarle hace 2 años la presidencia del partido (fue elegida Saskia Esken, arquetipo de militante “del montón”), el ninguneo sistemático de su candidatura a la cancillería federal por parte de “Jusos” y el ala izquierda del partido, así como la crítica intensiva a la “gran coalición” (SPD-CDU/CSU) propugnada y apoyada – entre otros – por Olaf Scholz.
Pero en contra de la izquierda utópica y el pésimo punto de partido – fuga de militantes y una intención de voto del 15% – la candidatura de Scholz se fue afianzando. No tanto por méritos propios como por errores de los competidores. Y no tanto por lo atractivo de su programa gubernamental, como por la desconfianza o el desinterés que generan los programas rivales.
Se afianzó tanto que hasta se permitió desairar públicamente a los socialistas utópicos que le habían ninguneado. Poco antes de la jornada electoral, Scholz comentó las recomendaciones de alianza gubernamental que le hacían las izquierdas con una frase digna de Luis XIV,”el rey sol”: “No habrá ninguna coalición que no sea del agrado del canciller”.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

TERORISM ȘI GHERILĂ Washington, Diana Negre

Recenta victorie a talibanilor în Afganistan pare a fi consacrarea terorismului în lume. Căci, în mâinile gherilei afgane au sucombat armatele invadatoare ale celor mai puternice țări din timpurile moderne: Imperiul Britanic, Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii.
Dacă din punct de vedere militar, acest lucru pare a fi exact, realitatea este, totuși, diferită.Talibanii sunt fundamentaliști islamici, ei nu sunt gherile. Victoriile lor asupra alianței occidentale care i-a înlăturat de la putere acum 20 de ani s-au datorat unui război de gherilă – care a inclus și acte teroriste – război care e câștigat doar dacă e sprijinit de populația indigenă. Cu alte cuvinte, poporul afgan a fost cel care i-a alungat din Afganistan pe britanici, pe ruși și pe americani.

Această confuzie între terorism și gherilă se datorează faptului că ambele fenomene au ceva în comun: sunt jocuri ale absurdului. În timp ce armatele sunt create pentru a duce războaie, teroriștii evită războaiele. Ei înjunghie pe la spate. Sau, și mai exact: opțiunea cea mai ieftină pe care o are cel slab în lupta sa cu cel puternic. Prin urmare, terorismul este tot atât de vechi ca societatea însăși, iar gherila este tot atât de veche cât încăpățânarea de a nu te lăsa învins. Acest lucru l-au practicat evreii împotriva filistenilor în Palestina, romanii contra lui Hanibal în Italia, spaniolii contra lui Napoleon etc. etc.
Și niciunui adversar slab – adică, niciunei gherile – nu i-a displăcut terorismul, atunci când a avut de a face cu un inamic mult mai numeros și mult mai puternic. Căci, orice confruntare în asemenea condiții are sens, doar dacă se evită confruntarea cu armatele tradiționale și cu puterea instalată. Faptul că terorismul gherilei și terorismul simplu sunt crude și nedrepte – victime sunt de cele mai multe ori civilii – nu e luat în considerare de teroriști. Aceștia caută percutanța cea mai mare cu costurile cele mai mici. Iar, în ziua de azi, într-o lume mediatizată covârșitor, terorismul are două scopuri: să-i producă daune inamicului și să impresioneze opinia publică. Presa senzaționalistă este aliatul lui cel mai bun, deoarece face dintr-un atentat un eveniment.
Oricum, dacă opinia publică din ziua de azi este atât de impresionabiă, acest lucru se datorează – printre altele – unei memorii scurte. Căci, impresionează doar ceea ce este extraordinar, iar terorismul a fost pâinea noastră cea de toate zilele din secolul trecut până azi. Astfel, încă din anii 20 ai secolului trecut, sioniștii din Palestina recurgeau la teroare prin intermediul organizației „Haganah” pentru a-i alunga pe rezidenții musulmani. Sau, pe la mijlocul aceluiași secol, comiteau atentate sângeroase pentru a-i alunga pe britanicii care asigurau Protectoratul și pentru a-și proclama independența (așa cum a fost, de exemplu, atentatul din hotelul „King David”, comis de către organizația „Irgun”, în 1946.

Hotelul King David distrus de atentatul din 1946

În tabăra adversă, din lumea islamică a apărut replica teroristă în 1970, odată cu crearea organizației „Septembrie Negru”, în sânul Organizației pentru Eliberarea Palestinei. A fost autoarea și inspiratoarea a unui nesfârșit șir de atentate și de organizații teroriste musulmane.
Și fără vreo motivație religioasă, însă în plin iureș anticolonialist, FEN (Frontul de Eliberare Națională) algerian a reușit să pună capăt imperiului colonial francez din Africa.
În mulțimea de revoluții anticolonialiste, comuniștii din Viet Cong au recurs masiv la terorism pentru a-i alunga pe francezi din Indochina. Lupta lor a inspirat puternic mișcarea anticolonialistă africană din secolul al XX-lea.
Însă, atentatul cel mai spectaculos la vremea respectivă (și uitat acum de opinia publică), pionier al sechestrării de nave și aeronave, a fost capturarea, în 1961, a transatlaticului portughez „Santa Maria” de către un grup de oponenți ai regimului lui Oliveira Salazar. Lunga criză care s-a declanșat atunci a însemnat și lansarea militarului lusitan Humberto Delgado – mediator oficial în acel caz – pe culmile faimei. Faima lui Delgado nu a durat mult, însă a fost prima din acțiunile care au dus la prăbușirea dictaturii lui Salazar.

Humberto Delgado

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

TERRORISMO Y GUERRILLA Washington, Diana Negre

La reciente victoria talibán en el Afganistán parece la consagración del terrorismo en el mundo. Porque a manos de los guerrilleros afganos sucumbieron los ejércitos invasores de los más poderosos países de los tiempos modernos: Imperio Británico, Unión Soviética y los Estados Unidos.
Y si militarmente esto parece cierto, la realidad es diferente. Los talibán son fundamentalistas islámicos, no guerrilleros. Sus victorias sobre la alianza occidental que los había echado del poder hace 20 años se debió a una guerra de guerrilla – que incluye actos terroristas – que triunfa solo si cuenta con el apoyo de la población indígena. Con otras palabras: a británicos, rusos y estadounidenses los echó del Afganistán el pueblo afgano.
Esta confusión tan frecuente del terrorismo con la guerrilla se debe a que ambos fenómenos tienen en común ser un juego de los absurdos. Mientras los ejércitos están para hacer la guerra, los terroristas evitan la guerra; lo suyo es la puñalada trapera. O con más precisión: la opción más barata que tiene el débil en su lucha contra el poderoso. Consecuentemente, el terrorismo es tan viejo como la sociedad; y la guerrilla, tan vieja como el empecinamiento de no darse por vencido. Esto último lo practicaron los judíos contra los filisteos en Palestina, los romanos contra Aníbal en Italia, los españoles contra Napoleón, etc., etc.

Tampoco ningún débil – es decir, ninguna guerrilla – le ha hecho ascos al terrorismo cuando se ha enfrentado a un enemigo más numeroso o fuerte. Porque una confrontación en estas condiciones solo tiene sentido si se evita la confrontación con los ejércitos tradicionales y el poder establecido. El que el terrorismo guerrillero y el terrorismo a secas sean innecesariamente cruel e injusto – las víctimas son mayormente población civil – no entra en el planteamiento terrorista. Este busca solo el mayor impacto al menor coste. Y hoy en día, en un mundo abrumadoramente mediatizado, el terrorismo tiene dos metas: el daño causado al enemigo y el impacto en la opinión público. La prensa sensacionalista es su mejor aliado ya que hace de un atentado un acontecimiento.
De todas formas, si la opinión pública de hoy en día es tan impresionable ello se debe – entre otros factores – a una falta de memoria. Porque solo ha de impresionar lo extraordinario y el terrorismo ha sido pan nuestro de cada día desde el siglo pasado hasta hoy. Así, ya en los años veinte del siglo XX los sionistas de Palestina recurrían al terror con “Haganah” para echar residentes musulmanes. O, a mediados de ese mismo siglo a atentados sangrientos para echar a los británicos del Protectorado y proclamar la independencia (por ejemplo, el atentado del Hotel “Rey David” perpetrado por “Irgun” en 1946).

El atentado al hotel King David

Del bando contrario, del mundo islámico surgió la réplica terrorista en 1970 con la fundación de “Septiembre Negro” en el seno de la Organización para la Liberación de Palestina. Fue autor e inspirador de infinidad de atentados y organizaciones terroristas musulmanas.
Y sin motivación religiosa, pero en plena vorágine anticolonialista, el FLN (Frente de Liberación Nacional) argelino que acabó poniendo fin al imperio colonial francés en África.
En el rosario de revoluciones anticolonialistas, los comunistas del Viet Cong recurrieron masivamente al terrorismo para echar a los franceses de Indochina. Su lucha inspiró fuertemente el anticolonialismo africano del siglo XX.
Pero el atentado más espectacular en su día (y olvidado actualmente por la opinión pública) y pionero de los secuestros de naves y aeronaves fue el apresamiento en 1961 del trasatlántico portugués “Santa María” por un grupo de opositores a Oliveira Salazar. Su larga crisis supuso también el lanzamiento del militar luso Humberto Delgado – mediador oficial en el caso – a la fama. La fama de Delgado fue efímera, pero constituyó el primer acto del derrumbe de la dictadura de Salazar.

Humberto Delgado

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

ÎNDOITA DURERE SUBMARINĂ A FRANȚEI

Decizia australiano-anglo-americană de a forma o triplă alianță pentru a controla manevrele Chinei în zona Pacificului a durut mult mai mult la Paris decât la Beijing.
Dacă privim cu atenție, e logic să fie așa. Căci, decizia Australiei, luată săptămâna trecută, de a rezilia contractul din 2016 cu Franța pentru achiziționarea a 12 submarine de tip „baracuda”– cu valoarea contractuală de 35 de miliarde de € – industria militară franceză pierde un contract substanțial, care ar fi dat de lucru șantierelor „Naval Group” (cu 17.000 de muncitori) timp de mulți ani de acum încolo. Acum cele 12 submarine vor fi de fabricație americană.
Durerii afacerii pierdute i se adaugă umilința pentru adevăratul motiv al deciziei australiene: Franța nu poate concura nici pe de parte cu protecția militară pe care o aduce alianța cu SUA.
Căci decizia Australiei este consecința acordului cu Marea Britanie și SUA de a exercita împreună un control militar mult mai strict asupra politicii militare a Chinei în zona Pacificului. Construirea constantă de baze – în principal, de insule artificiale – și puncte de sprijin pentru flota Chinei în apele internaționale le îngrijorează foarte mult pe guvernele celor trei țări din noua alianță. Această renunțare la încrederea militară în Franța este văzută la Paris ca un șut în cea mai scumpă amintire istorică a sa: „grandoarea” napoleoniană.

Ruperea contractului franco-australian a fost facilitată, în primul rând, de întârzierea livrărilor și de mărirea prețurilor din contract cu aproape 60% de către Naval Group. Pe de altă parte, contractul cu Franța prevedea ca submarinele „baracuda” să fie echipate cu motoare Diesel, deoarece Franța nu instalează motoare nucleare decât pe propriile ei nave, iar celălalt mare producător de motoare nucleare marine – SUA – împărtășește această tehnologie doar cu Marea Britanie.
Dar iată că tripla alianță navală a schimbat total parametrii și submarinele pe care le va primi acum Australia din SUA vor fi dotate cu motoare nucleare, ceea ce oferă o autonomie de navigare în imersiune mult mai mare decât propulsia cu motoare Diesel.
Oricum, toate acestea sunt detalii secundare a deciziei luate de Australia. Motivul de bază este că, în fața expansionismului militar al Chinei în Pacific, SUA sunt un aliat mult mai puternic și mult mai angajat decât Franța. Și toată lumea știe că politica – cu toate alianțele și desfășurările ei militare – este, în esență, un joc al puterilor.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL DOBLE DOLOR SUBMARINO DE FRANCIA

La decisión australiano-anglo-americana de formar una triple alianza para controlar las maniobras chinas en el Pacífico ha dolido infinitamente más en Paris que en Pekín.
Bien mirado, es lógico que sea así. Y es que con la decisión australiana de la semana pasada de rescindir el contrato del 2016 con Francia para la compra de 12 submarinos del tipo “baracuda”– valor contractual 35.000 millones € – la industria militar gala pierde un contrato sustancial que habría asegurado a los astilleros de “Naval Group” (17.000 empleados) trabajo para varios lustros. Los 12 submarinos serán ahora de fabricación estadounidense.
Y al dolor del negocio esfumado se suma la humillación del auténtico motivo la decisión australiana: Francia no puede competir ni de lejos con la protección militar que ofrece una alianza con los EE.UU.
Porque la decisión australiana es consecuencia del acuerdo de este país, Gran Bretaña y los EE.UU. de ejercer conjuntamente un control militar mucho más estricto sobre la política militar china en el Pacífico. La constante expansión de bases – islas artificiales, mayormente – y puntos de apoyo de la Flota china en aguas internacionales inquieta grandemente a los tres gobiernos de la nueva alianza. Esta relegación de la confianza militar en Francia la ven en Paris como un puntapié en su más preciada memoria histórica: la “grandeur” napoleónica.

La rotura del contrato franco-australiano se ha facilitado en primer lugar porque “Naval Group” se ha visto obligada de retrasar la entrega de los submarinos y a elevar el precio del contrato en cerca de un 60%. Por otro lado, el contrato con Francia preveía que los “baracuda” estuvieran equipados con motores diésel porque Francia no instala motores nucleares más que en sus propios navíos y el otro gran fabricante de motores nucleares marinos – los EE.UU. – solo comparte tecnología con Gran Bretaña.
Pero la triple alianza naval ha cambiado totalmente los parámetros y los submarinos que recibirá ahora Australia de los EE.UU. sí que estarán dotados de motores nucleares, lo que da una autonomía de navegación sumergida muchísimo mayor que la propulsión con motores diésel.
De todas formas, todo esto no deja de ser flecos del porqué de la decisión australiana. El motivo básico es que, frente al expansionismo militar chino en el Pacífico, los EE.UU. constituyen un aliado muchísimo más potente y comprometido que Francia. Y es de todos sabido que la política – con sus alianzas y despliegues militares – es esencialmente un juego de poderes.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Ce a luat COVID-ul Washington, Diana Negre

Au trecut aproape doi ani de la apariția virusului care cauzează COVID, iar pandemia nu numai că a secerat milioane de vieți omenești în toată lumea, aproape 700.000 în SUA, dar a dat de pământ cu prosperitatea economică care se înregistra de câțiva ani și, ceea ce este mai rău, și cu previziunile optimiste.
Nu este tocmai ceea ce par să indice ultimele date, căci economia americană a crescut în ultimele luni, iar în unele sectoare, s-a apropiat chiar de sporuri de 10%.
Aceasta, cu toate proiecțiile Băncii Centrale din SUA, care anunța în țară o situație nici pe departe atât de bună pe cât se prevedea în privința stabilității prețurilor.
Însă, aceste cifre pozitive pot să fie flori de o zi: inflația din unele sectoare se apropie de 6% și, în fața lipsei de materii prime și de muncitori, e greu să ne imaginăm că producția se va recupera, astfel ca toată economia să funcționeze armonios.
Căci, dacă cifrele anunțate săptămâna aceasta arătau o creștere puternică în diferite sectoare, au existat și altele care s-au aflat în dificultate, în special din cauza lipsei de „cipuri” pentru automobile și alte produse, sau datorită creșterii spectaculoase a prețurilor de transport.
Este posibil ca aceasta să explice de ce, cu toate cifrele optimiste anunțate cu două zile mai înainte, bursele au tot scăzut, căci ele se orientează spre viitor și nu spre trecut.
Marii prejudiciați vor fi, desigur, cetățenii americani atunci când se vor scotoci prin buzunare, deoarece, cu toate declarațiile optimste ale Băncii Centrale, se pare că inflația este inevitabilă și substanțială.

Dar, dacă există un grup care se confruntă cu o problemă în mod special acela este Partidul Democrat: în străduința sa de a aloca trilioane de dolari unor programe sociale, are din ce în ce mai puțini adepți, și nu numai printre republicani; și majoritatea independenților resping acele programe cu cheltuieli foarte mari promovate de democrați.
Încă mai este destul timp până la alegerile parțiale de anul viitor, însă, cu cifrele din economia din acest moment, este greu să ne imaginăm că democrații vor obține un sprijin majoritar, dacă nu își schimbă politica, însă și acest lucru este puțin probabil: în rândurile democraților există senzația generală că acum este momentul pentru a pune în practică dorințele aripii lor mai progresiste.
Poate că așa ar fi fost în alte împrejurări, însă economia cântărește mult în ceea ce simte omul de rând și, deci, nu este momentul pentru mari inovații sociale: prea mult trebuie să cotrobăie printr-un buzuar care nu e prea plin.
Căci, inflația e o problemă de fiecare dată când își face apariția. Sunt unii care se tem că se va repeta, însă într-o măsură mai mică, fenomenul Carter, cel care a pierdut alegerile din cauza unor dobânzi exorbitante care afectau țara din cauza inflației. Problema s-a întins și dincolo de mandatul său în primii ani ai președinției lui Ronald Reagan, care s-a văzut nevoit să impună niște măsuri draconice pentru a ușura situația.

Starea actuală este rezultatul mai multor factori: generoasele ajutoare pentru șomeri au făcut să dispară interesul muncitorilor pentru a-și căuta un loc de muncă, lipsa materiilor prime sau a unor componente pe plan internațional, oprirea generală a activităților economice, dar și schimbările survenite în această etapă a COVID-ului, când lumea s-a obișnuit să lucreze de acasă.
Oricum, Partidul Demcrat va fi nevoit să-și pună bateriile în funcțiune pentru a-i mulțumi, pe de o parte, pe cei obișnuiți cu programele de ajutorare și care nu se vor grăbi să revină la situația anterioară. Aceștia sunt importanți, deoarece reprezintă un procent foarte mare din voturile democrate. Pe de altă parte, și pe independenții care, de obicei, sunt cei care decid rezultatele alegerilor, și care pot să simtă pe pielea lor consecințele acestei recuperări pe-jumătate, ca să nu mai vorbim de republicanii care au trecut în tabăra adversă, pentru că nu le plăcea persoana lui Donald Trump.
Poate că, în cele 14 luni care rămân până la alegerile viitoare, vor duce dorul prosperității și stabilității din perioada de dinaintea COVID-ului, când, atât patronii, cât și muncitorii profitau de avântul economic al momentului, mai ales că părea a fi durabil. O stabilitate care a dispărut odată cu apariția COVID-ului și care, probabil, va fi înlocuită de o lume și de niște condiții, greu de prezis în acest moment.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Lo que el Covid se llevó Washington, Diana Negre

Casi dos años desde la aparición del virus del Covid, la pandemia no solo ha cobrado millones de vidas en el mundo y casi 700.000 en Estados Unidos, sino que ha dado al traste con una bonanza económica de varios años y, lo que es peor, con las previsiones optimistas.
No es lo que parecen indicar los últimos datos, pues la economía norteamericana creció en los últimos meses y en algunos sectores se acercó a mejoras próximas al 10%.
Esto, a pesar de las proyecciones del Banco Central de Estados Unidos, que preveía una situación en el país que no sería ni de lejos tan buena como se había anunciado en cuanto a la estabilidad de los precios.
Pero estas cifras positivas pueden ser flor de un día: la inflación en algunos sectores se acerca al 6% y ante la escasez de materias primas y de trabajadores, cuesta imaginar que la producción se recupere para un funcionamiento armónico de toda la economía.
Porque, si bien las cifras anunciadas esta semana pasada indicaban un fuerte crecimiento en varios sectores, también había otros en dificultades, especialmente a causa de la escasez de “chips” para producir automóviles y otros productos, o el espectacular aumento de los precios de transporte.
Quizá esto explique que, a pesar del informe optimista de hace dos días, las bolsas han ido bajando pues se orientan hacia el futuro y no el pasado.
Los grandes perjudicados serán, naturalmente, los ciudadanos norteamericanos a la hora de rascarse el bolsillo, pues a pesar de las declaraciones optimistas del Banco Central, parece que la inflación es inevitable y substancial.
Pero si un grupo en particular se enfrenta a un problema es el Partido Demócrata: entre el público en general, su empeño en dedicar billones de dólares a diversos programas sociales tiene cada día menos adeptos y no solo entre los republicanos; los independientes también rechazan mayoritariamente los diversos programas de elevado gasto publico promovidos por los demócratas.
Falta todavía mucho para las elecciones parciales del próximo año, pero ante las cifras económicas del momento cuesta imaginar que los demócratas consigan un apoyo mayoritario si no cambian de política, y también esto parece aún más improbable: en las filas demócratas hay una sensación general de que este es su momento para aplicar los deseos de su ala mas progresista
Y quizá habría sido así en otras circunstancias, pero la economía pesa demasiado en el sentir popular y este no es el momento para las grandes innovaciones sociales: hay que rascarse demasiado un bolsillo poco repleto.
Porque la inflación es un problema siempre que aparece y esta vez hay quienes temen una repetición, aunque en menor medida, el fenómeno Carter, que perdió las elecciones en un país afligido por unos tipos de interés desorbitados a causa de la inflación. Y el problema se prolongó después de su mandato, en los primeros años de Ronald Reagan que impuso medidas draconianas para aliviar la situación.

La situación actual es resultado de varios factores: los generosos subsidios al desempleo que desincentivaron el interés de los trabajadores por buscar un empleo, la falta internacional de materias primas o de componentes necesarios para la fabricación, el frenazo general a las actividades económicas y, en buena parte también, los cambios resultantes de esta etapa del Covid, en que la gente se acostumbró a trabajar desde su casa.
En cualquier caso, el Partido Demócrata se verá obligado a ponerse las pilas para satisfacer, por una parte, a los acostumbrados a programas de ayuda que no se avendrán fácilmente a regresar a la situación anterior. Son importantes porque constituyen un porcentaje muy grande del voto demócrata. Por otra parte, a los independientes que acostumbran a decidir los comicios y que pueden sufrir en su propia carne las consecuencias de esta recuperación a medias, para no hablar de los republicanos que se pasaron de bando porque no les gustaba la personalidad de Donald Trump.
Quizá en los 14 meses hasta las próximas elecciones echen de menos la bonanza y la estabilidad de la etapa pre-covid en que tanto patronos como trabajadores se beneficiaban de la bonanza del momento, especialmente porque no parecía transitoria. Una estabilidad que desapareció con el Covid y que probablemente será suplantada por un mundo y unas condiciones que ahora son difíciles de predecir.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

GERMANIA: ESKEN, CEALALTĂ PUTERE DIN SPD

Saskia Esken

Pentru germanii de rând, Saskia Esken este o persoană aproape necunoscută. De abia dacă e cunoscută printre membrii de partid social-democrați. Însă, este foarte temută de ierarhia superioară a acestui partid (SPD).
Saskia (diminutiv de la Alexandra) Esken, în vârstă de 60 de ani, născută în landul Baden-Wuerttemberg, este cea mai surprinzătoare președintă pe care au avut-o vreodată social-democrații germani. Nu este o conducătoare clasică, cu studii superioare și cu vreun parcurs îndelungat prin instituțiile partidului. Nu este iubită de facțiunea parlamentară (mereu a lipsit-o de pâine și sare); prezidează partidul, dar nu-i recunoașe vreun merit lui Olaf Scholz – actualul candidat al SPD la cancelaria țării–; și are o vehementă vocație ultrastângistă, pe care și-o expune în adunări în fața membrilor de rând ai partidului, postură la care renunță deîndată ce o cer conveniențele conducerii superioare a SPD.
Esken a declarat în public, în repetate rânduri, că are îndoieli în privința lui Scholz, ca persoană potrivită pentru a fi candidatul SPD pentru postul de cancelar al țării, la alegerile din acest an. Și s-a opus, de asemenea, în câteva ocazii, la prezența SPD în coaliția guvernamentală a lui Merkel. Pentru Esken, ideală ar fi o coaliție formată din SPD cu verzii și cu „Die Linken” (neocomuniștii) „… deoarece o asemenea coaliție ar promova pentru țară o politică progresistă…” Însă, când Scholz a insinuat că – în cazul în care el câștigă alegerile – ar chema-o pe Esken să facă parte din guvernul său, Saskia nu a exclus această posibilitate.
Stângismul lui Esken vecin cu comunismul este rodul atât al convingerilor sale, cât și al trecutului său. În tinerețea ei a avut o mulțime de inițiative sociale mai mult decât „progresiste” – unele dintre ele în strânsă colaborare cu Bernd Riexinger, cel care a ajuns să fie președinte al formației „Die Linken”. Tinerețea lui Esken a fost plină de lipsuri economice și… academice. Nu și-a putut termina studiile universitare în Științe Politice (înlocuite de o pregătire profesională cum este informatica), câștigându-și existența, în anii de studenție, cu joburi precum chelneriță de ocazie sau distribuitoare de pachete.

Olaf Scholz

Acest CV nu a impresionat prea mult conducerea SPD și nici felul în care a rezolvat, din poziția sa de vicepreședintă, disensiunile dintre membrii „Consiliului de seniori” din Baden-Wuerttemberg. Însă membrilor de partid de rând ai SPD acest CV în care se vede că „a pornit de jos” le-a dat încredere și le-a trezit admirație. Dar și zelul cu care apără politica ecologistă precum și un salariu minim sporit. Și că respinge categoric orice alianță pentru a guverna impreună cu creștin-democrații (CDU).
Nimeni n-a crezut, dar, cu toate eforturile făcute de conducerea superioară de partid, acest CV și acest radicalism au făcut ca organizațiile de bază ale partidului să o aleagă, în 2019, pe Saskia Esken ca președintă a SPD, învingându-l pe candidatul conducerii superioare de partid de atunci, avocatul laburist, Olaf Scholz.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

ALEMANIA: ESKEN, EL CONTRAPODER EN EL SPD

Saskia Esken

Saskia Esken es casi desconocida por los alemanes de a pie, poco conocida entre los militantes socialdemócratas (SPD) y muy temida por los altos mandos de ese partido.
Saskia (diminutivo de Alexandra) Esken, de 60 años y nacida en el Land de Baden-Wuerttemberg, es la presidenta más sorprendente que han tenido jamás los socialdemócratas alemanes. No es una dirigente clásica, con estudios superiores y un largo recorrido por las instituciones del partido. No es popular en la fracción parlamentaria (le ha negado siempre el pan y la sal); preside el partido, pero le niega méritos políticos a Olaf Scholz – el actual candidato SPD.ista a la cancillería –; y tiene una vehemente vocación ultraizquierdista que exhibe en los mítines ante las bases del partido postura que abandona cuando eso encaja con las conveniencias de la jerarquía del SPD.
En repetidas ocasiones Esken declaró públicamente que tiene sus dudas en cuanto a la idoneidad de Scholz como candidato del SPD en las elecciones de este año. Y también se opuso una vez y otra a la presencia del SPD en la coalición gubernamental de Merkel. Lo ideal para ella sería una coalición del SPD, los verdes y “Die Linken” (neocomunistas) “… porque esta sí que daría al país una política progresiva…” Pero en cuanto Scholz insinuó que – de ganar los comicios – llamaría a Esken a formar parte de su Gobierno, Saskia no descartó en absoluto semejante posibilidad.
El izquierdismo lindante en el comunismo de Esken es fruto tanto de sus convicciones como de su biografía. Toda su juventud está plagada de iniciativas sociales más que “progres” – algunas incluso en estrecha colaboración con Bernd Riexinger que llegó a ser presidente de “Die Linken”. Y también está plagada la juventud de Esken de penurias económicas y académicas. No pudo acabar sus estudios universitarios de Ciencias Políticas (sustituidos por una formación profesional como informática), ganándose la vida en esos años estudiantiles como camarera ocasional y repartidora de paquetería.

Olaf Scholz

A la dirección del SPD este currículo no le impresionó nunca grandemente ni tampoco la manera como puso fin desde su cargo de vicepresidenta a las disensiones entre los miembros del “Consejo de seniors” de Baden-Wuerttemberg. Pero a la militancia de a pie del SPD sí que le inspira e inspiró confianza y admiración ese currículo “del montón de abajo”. Y también el celo con que defiende una política ecologista, la subida del salario mínimo, y el repudio radical de toda alianza gubernamental con los cristianodemócratas (CDU).
Contra todo pronóstico y contra todos los esfuerzos de la cúpula directiva del partido, este currículo y radicalismo determinaron que la militancia del partido eligiera en el 2019 a Saskia Esken presidenta del SPD, derrotando al entonces candidato de la jerarquía, el abogado laboralista Olaf Scholz.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

De colo până colo… ca să batem pasul pe loc Washington, Diana Negre

Nefericita istorie a urmărilor atacurilor din 11 septembrie 2001 este destul de sprințară, însă politica antiteroristă în Afganistan este la fel de împotmolită ca acum douăzeci de ani, când 19 teroriști au deturnat patru avioane în SUA și au omorât aproape trei mii de persoane.
Războiul din Afganistan a fost cel mai lung din istoria SUA, însă după pierderea a mii de militari americani și a unor trilioane de dolari, țara se află la capătul unui ciclu complet, care a adus-o exact în locul de unde a pornit: cei care porunceau atunci în Afganistan, poruncesc din nou în prezent, fără ca SUA să fi obținut garanții împotriva terorismului, astfel că există riscul ca oricând să aibă loc noi atentate.
Americanii au invadat Afganistanul pentru a-i pedepsi pe cei care îi adăposteau pe teroriștii vinovați de uciderea a aproape trei mii de persoane, acum 20 de ani, și pentru a curma orice nou atac dintr-un viespar unde sălășluiau fundamentaliștii islamici ce au plănuit și înfăptuit atacurile împotriva turnurilor gemene din New York și a sediului Pentagonului din Washington.

Din punctul de vedere al teroriștilor, atacurile lor au fost un mare succes: au schimbat pentru totdeauna viața în SUA, americanii și-au pierdut libertățile de care se bucuraseră până atunci pentru a se proteja de terorism, dar fără să aibă vreo garanție față de posibile noi amenințări și fără să fi fost stinse focarele extremismului islamic.
Din contră: regimul afgan, care i-a găzduit pe teroriștii organizației Al Qaeda din vremea aceea, a venit din nou la putere, însă cu mult mai multă experiență și cu enorm de multe arme și materiale de război, lăsate de SUA în urma precipitatei lor retrageri din Afganistan. E posibil ca șefii afgani să-i vadă pe americani ca pe un gigant cu picioare de lut, iar acest lucru să-i îndemne, dacă nu la noi atacuri, cel puțin la niște încercări de a slăbi SUA și de a forma noi alianțe împotriva modului de viață și a valorilor occidentale.
Nu e nimic nou în aceasta: să ne reamintim că Khomeini, primul ayatolah care i-a urmat șahinșahului Persiei, vorbea de SUA ca fiind „marele Satan”.
La Casa Albă se află un președinte care, pe vremea când era senator, a votat pentru războiul din Afganistan, iar, pe urmă, a fost de acord și cu atacarea Irakului în vederea protejării SUA și a lumii întregi de inexistentele „arme de distrugere în masă” pe care, după afirmațiile administrației americane de atunci, le-ar fi avut liderul irakian, Saddam Hussein. Iar acum, președintele nu mai vrea aventuri în afara țării.
Joe Biden vrea să-și dedice timpul vindecării rănilor militare și vrea să schimbe societatea americană prin programe sociale, ce vor îndatora țara pe termen foarte lung, dar cu speranța că se va declanșa nașterea unei noi ere de iubire socialistă și armonie rasială.

Pentru Biden, Afganistan ar putea fi o versiune modernă a eșecului cu ostatecii americani din epoca lui Jimmy Carter, cel care a trimis o flotilă insuficientă pentru a-i salva din Iran. În cazul lui Biden, lui i se reproșează că prea s-a grăbit cu retragerea din Afganistan, fără să protejeze viața cetățenilor și a aliaților Americii rămași acolo.
Unii văd în conjunctura politică a momentului începutul sfârșitului imperiului american, care ar fi pe cale să se dizolve ca o Romă modernă. Alții o văd ca pe o decadență a întregii culturi occidentale care se îndoiește, azi, de valorile care o animau în momentele ei de avânt. Dar, mai sunt și alții care așteaptă o nouă versiune a ceea ce președintele Reagan numea „orașul care strălucește de pe deal”, de data aceasta nu cu valorile tradiționale americane, ci cu noua versiune a Revoluției Franceze, cu niște iacobini care resping bunăstarea obținută de elitele lor în căutarea unei noi societăți, în care valorile minorităților sărace să devină lumina călăuzitoare spre noile lor destine.
Această minoritate săracă de azi o formează imigranții care se bulucesc la frontiera mexicană, într-o versiune modernă a „maselor sărace îngrămădite” din secolul al XIX-lea, pe care le chema în liniște Statuia Libertății de pe coasta new-yorkeză.
Azi, la fel ca atunci, acești imigranți sosesc în căutare de un trai mai bun. Însă azi, spre deosebire vremurile de mai înainte, America nu mai e sigură de ea însăși.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

De oca a oca Washington, Diana Negre

La poco feliz historia de las secuelas de los ataques del 11/9 hace 20 años se parece de alguna forma al Juego de la Oca, pero solo en el salto de una casilla a otra igual: en cuestión de avanzar, la política antiterrorista en Afganistán sigue tan empantanada como el día en que, hace ahora 20 años, 19 terroristas secuestraron 4 aviones en Estados Unidos y mataron a casi tres mil personas.
La guerra del Afganistán es la más larga en la historia del país, pero después de miles de vidas norteamericanas y un par de billones de dólares, el país se encuentra al final de un círculo completo que le ha llevado al mismo sitio desde el que partió: los que mandaban antes en Afganistán vuelven a mandar hoy, Estados Unidos no ha conseguido garantías contra el terrorismo y se mantiene el riesgo de otros ataques.
Porque los norteamericanos invadieron el Afganistán para castigar a quienes habían acogido a los terroristas que mataron a casi tres mil personas hace 20 años y para impedir nuevos ataques desde un avispero en el que se alojaban los fundamentalistas islámicos que planearon y realizaron los ataques contra las torres gemelas de Nueva York y el Pentágono en Washington.
Desde el punto de vista de los terroristas, sus ataques fueron un gran éxito: cambiaron para siempre la vida en Estados Unidos, cuyos ciudadanos perdieron las libertades de que gozaban hasta entonces para protegerse del terrorismo, pero sin garantizar la seguridad ante posibles nuevas amenazas, ni eliminar los focos del extremismo musulmán.
Al contrario: el régimen afgano que albergó a los terroristas de Al Qaeda por aquel entonces ha vuelto al poder, pero con más experiencia y con los miles de armas y material bélico abandonados por Estados Unidos en su apresurada retirada de Afganistán. Es posible que los caudillos afganos vean a los norteamericanos como un gigante con pies de barro y que ello de pie, si no a más ataques, al menos a muchos más conatos de debilitar a Estados Unidos y a nuevas alianzas contra el sistema de vida y valores occidentales.
Nada nuevo en esto: recordemos que Khomeini, el primer ayatolá en suceder al Shah de Persia, hablaba de EEUU como “el gran Satán”.

En la Casa Blanca vive hoy un presidente que, si bien cuando era senador votó en favor de la guerra del Afganistán y posteriormente también dio apoyo al ataque contra el Irak para proteger a Estados Unidos y al mundo de las inexistentes “armas de destrucción masiva” que según el gobierno norteamericano de entonces poseía el líder irakí, Saddam Hussein, ahora no quiere más aventuras exteriores.
Joe Biden quiere dedicarse a lamer sus heridas militares y modificar la sociedad norteamericana con programas sociales que endeudarán al país por un tiempo muy largo, pero de los que espera el nacimiento de una nueva era de amor socialista y armonía racial.
Para Biden, el Afganistán podría ser una versión moderna del fiasco de los rehenes norteamericanos en la época de Jimmy Carter, quien envió una flotilla aérea insuficiente para rescatarlos del Irán. En el caso de Biden, le acusan de haber salido precipitadamente sin proteger la vida de ciudadanos y aliados norteamericanos.

Algunos ven en la coyuntura política del momento el principio del fin del imperio americano, al que ven abocado a su disolución como una Roma moderna. Otros la ven como la decadencia de toda la cultura del mundo occidental que duda hoy de los valores que la animaban en sus momentos de auge. También hay quienes esperan una nueva versión de lo que el presidente Reagan llamaba “la ciudad que brilla desde la colina”, esta vez no con los valores tradicionales norteamericanos, sino como una nueva versión de la Revolución Francesa, con unos jacobinos que rechazan el bienestar conseguido por sus elites en pos de una nueva sociedad en que los valores de las minorías pobres se convierten en la luz que ilumina sus nuevos destinos.
Esta minoría pobre de hoy la forman los inmigrantes que se apiñan en la frontera mejicana, en una versión moderna de las “pobres masas apiñadas” del siglo XIX, a las que llamaba en silencio la Estatua de la Libertad desde la costa neoyorkina.
Hoy, como entonces, estos inmigrantes llegan en busca de una vida mejor. Pero hoy, a diferencia de entonces, América ya no está segura de sí misma.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.