TURISM CATASTROFAL LA MARE ÎNĂLȚIME

Jeff Bezos

Până acum au avut loc două zboruri turistice în stratosferă și nimeni nu și-a arătat exasperarea. Însă, dacă această activitate va prolifera masiv, va protesta Natura însăși. Mai bine zis, va acoperi Pământul cu un nou potop universal, dar, de data aceasta, nu va mai fi un potop mitic.
Zborurile inaugurale din luna iulie ale miliardarilor americani, Bezos și Branson, nu afectează echilibrul ecologic al lumii. Ca fapte izolate nu sunt grave, dar dacă se repetă masiv, pot declanșa, într-adevăr, un potop universal…
Căci fiecare rachetă spațială propulsată cu combustibili solizi sau amestecați cauzează o considerabilă contaminare, ceea ce accelerează încălzirea globală. O creștere a temperaturii cu un singur grad, la unul dintre polii Pământului, ar topi 5% din stratul de gheață… iar nivelul mării, consideră oamenii de știință, ar crește în mod corespunzător.
Calculele comparative – între zborurile spațiale și cele intercontinentale între Londra și New York – arată că acestea din urmă produc două tone de dioxid de carbon per pasager, iar deplasarea în spațiul exterior generează patru tone și jumătate per pasager.
Și nu numai dioxid de carbon; ci și funingine și particule de aluminiu. Această poluare a atmosferei este relativ inofensivă deoarece ploile și furtunile spală aerul. Însă, în spațiul exterior nu plouă, iar particulele s-ar acumula, s-ar masifica în timp, cu consecințe catastrofale pentru clima planetei.

Richard Branson

Marea problemă pe care o crează Branson și Bezos este că, dintr-un interes pur comercial, pun în pericol echilibrul ecologic al planetei. Ieftinirea, în viitor, a acestor zboruri este un lucru sigur, dacă se va intesifica acest trafic. Și atât „Blue Origin” al lui Bezos, cât și „Virgin Galactic” al lui Branson pariază ferm pe turismul stratosferic de masă. Bezos, fondatorul gigantului comercial „Amazon”, a creat întreprinderea „Blue Origin” în anul 2000 și, de atunci, își tot dezvoltă proiectul.
Există și un al treilea transportor spațial despre care de abia dacă se vorbește: Elon Musk. Însă acesta, mai nerăbdător și mai pragmatic decât rivalii săi, nu vrea să plimbe oameni prin înălțimi, căci, de ceva vreme, face transporturi stelare pentru NASA. Este o sarcină foarte specifică, dar și foarte limitată, deoarece, în tot anul 2020, au fost efectuate doar 225 de lansări dincolo de atmosferă. O cifră care va deveni ridicolă dacă va fi comparată cu zborurile turistice pe care speră să le realizeze Bezos și Branson, într-un viitor apropiat.
În sfârșit, să spunem că, înainte de a-și face vreo concurență comercială, acești doi pionieri ai turismului prin spațiul exterior se laudă deja cu un lucru pe care, de fapt, nu l-au făcut. Căci zborul lui Branson nu a depășit 80 de km în înălțime, iar cel al lui Bezos a fost până în o sută de km. Or, în ziua de azi, știința spune că stratosfera începe dincolo de o sută de km. Musk, care nu concurează publicitar cu cei doi promotori, își lansează într-adevăr navele în spațiul exterior: stația spațială internațională pe care o are NASA se află la 360 de km de Pământ.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

CATASTRÓFICO TURISMO DE ALTURA

Richard Branson

Ya se han registrado dos vuelos turísticos estratosféricos y nadie ha puesto aún el grito en el cielo. Pero de proliferar masivamente semejante actividad, será la Naturaleza quien lo haga. Mejor dicho, sumergirá la Tierra en un nuevo diluvio universal; pero esta vez nada mítico.
Los vuelos inaugurales del mes de julio de los multimillonarios estadounidenses Bezos y Branson no impactan en el equilibrio ecológico del mundo. Como hechos aislados son intrascendentes, pero de repetirse masivamente pueden generar otro diluvio universal…
Porque, medido en la cantidad de anhídrido de carbono (CO2), cada cohete espacial propulsado con carburantes sólidos o mixtos genera una polución considerable y, con ella, acelera el calentamiento global. Según los científicos, una subida de un solo grado en uno de los polos terrestres fundiría el 5% de la capa de hielo… con la correspondiente elevación del nivel de los mares.
Cálculos comparativos – cohetes espaciales/vuelos intercontinentales Londres a Nueva York – indican que mientras uno de los segundos genera dos toneladas de dióxido de carbono por pasajero, el desplazamiento al espacio exterior genera cuatro toneladas y media por pasajero.
Y no es sólo el anhídrido; también está la contaminación por hollín y partículas de aluminio. Esta polución en la atmósfera es relativamente inocua porque las lluvias y tormentas lavan el aire. Pero en el espacio exterior no llueve y las partículas se acumularían, masificarían, durante larguísimos periodos de tiempo con consecuencias que pueden ser catastróficas para el clima del planeta.

Jeff Bezos

El gran problema que plantean Branson y Bezos es que por puro interés comercial ponen en peligro el equilibrio ecológico del planeta. El futuro abaratamiento de estos vuelos es seguro si el tráfico que generan se intensifica y tanto el “Blue Origin” de Bezos como el “Virgin Galactic” de Branson han apostado firmemente por el turismo estratosférico de masas. Bezos, fundador del gigante comercial “Amazon”, creó la empresa “Blue Origin” ya en el año 2000 y no ha cejado desde entonces en desarrollar el proyecto.
Existe un tercer transportista espacial del que apenas se habla: Elon Musk. Pero este, más impaciente y pragmático que sus rivales, no quiere pasear a la gente por las alturas, sino que lleva ya tiempo haciendo transportes estelares para la NASA. Es una tarea muy específica y muy limitada, pues en todo el año 2020 no se registraron en todo el mundo más que 225 lanzamientos más allá de la atmósfera. Una cifra que resultará ridícula si se la compara con los vuelos turísticos que esperan realizar Bezos y Branson en un futuro próximo.
Por último, aún antes de competir comercialmente, estos dos pioneros del turismo por el espacio exterior alardean de lo que no han hecho realmente. Porque el vuelo de Branson no sobrepasó los 80 km de altura y el de Bezos, los 100. Y hoy por hoy, la ciencia dice que la estratósfera comienza más allá de los 100 km. Musk, que no compite publicitariamente con dichos promotores, sí que lanza sus naves al espacio exterior. La estación espacial internacional de la NASA se halla a 360 km de la Tierra.

Jeff Bezos y Richard Branson

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Fiul lui tati Washington Diana Negre

Hunter Biden

Printre durerile de cap pe care le are noul președinte american, Joe Biden, sunt, în continuare, și activitățile fiului său, Hunter Biden, care nu încetează să-și sporească preocupările lucrative. Și mulți cred că abuzează de legăturile sale de familie.
Hunter Biden are probleme personale și este dependent de droguri, însă, în afaceri a fost ceva mai norocos… datorită faptului că este fiul unui tată care, mai întâi, a fost vicepreședinte al SUA, iar, acum, este președinte.
În vârstă de 51 de ani, avocat de profesie, tată a 5 copii, aflat, în prezent, la cea de-a doua căsătorie a sa de aproape doi ani, Hunter are o dependență de droguri încă din adolescență. Chiar a fost arestat pentru asta, dar n-a ajuns să fie judecat… poate datorită influenței tatălui său.
Mai târziu, el a fugit din centrul de reabilitare unde familia l-a dus cu forța, pentru a-l scăpa de dependență și se pare că a continuat să consume droguri până când s-a căsătorit cu actuala sa soție, o australiancă pe care a întâlnit-o în Los Angeles. Ea i-a ascuns toate drogurile pe care i le-a găsit în casă, lucru care l-a impresionat atât de mult pe Hunter, încât a cerut-o de nevastă… cu toate că o cunoștea de numai șase zile.
Aparent, soția sa continuă să-l țină în frâu ca să nu mai consume droguri. Cum lui Hunter îi vine foarte greu, el a decis să-și ocupe cea mai mare parte a zilei pictând, un hobby pe care îl are de ani de zile.
De-a lungul vieții sale profesionale, a desfășurat o serie de activități care, potrivit multora dintre criticii săi, au fost posibile datorită influenței tatălui său. Acesta, înainte de a deveni vicepreședinte cu Barak Obama, a fost senator timp de 36 de ani.
Cea mai profitabilă dintre aceste activități pentru Hunter a fost cea de consilier al unei companii energetice ucrainene, Burisma, de la care se pare că a primit câteva milioane de dolari, în cinci ani, deși cifrele exacte nu se cunosc și, probabil, niciodată nu vor putea fi cunoscute cu exactitate.
Ultimele sale activități nu sunt în domeniul afacerilor internaționale sau al politicii… căci este vorba despre pictură, așa cum am spus mai sus. Pictează în casa sa din Los Angeles, unde își adună tablourile pe care speră să le vândă cu profituri uriașe: cu toate că este nou pe piața artelor, picturile sale vor fi scoase la vânzare pornind de la prețul de 75.000 de dolari bucata și vor putea ajunge până la o jumătate de milion.
Cu toate că Biden pictează de ani de zile și a primit sfaturi de la proprietarul galeriei unde își va scoate tablourile la vânzare, prețul pânzelor și al picturilor sale pe hârtie japoneză este foarte mare pentru cineva care expune pentru prima dată… Altfel ar fi stat lucrurile dacă nu ar fi fost fiul președintelui SUA.

Împreună cu tati

Această situație reprezintă o mare problemă pentru consilierii președintelui Biden: pe de o parte, nimeni nu își poate opri fiul să urmeze o carieră artistică sau orice altă carieră, pe de alta, trebuie să se evite un conflict de interese. Chiar și unul aparent.
Soluția a surprins pe toată lumea și a fost criticată chiar și de canalele de știri favorabile lui Biden, cum sunt „Washington Post» sau „New York Times»: lucrările lui Hunter Biden vor fi cumpărate în secret, încât nici măcar artistul nu va ști cine i le va cumpăra.
Singurul care va ști cine vor fi cumpărătorii va fi proprietarul galeriei de artă, George Bergés, care a menținut o relație bună cu Biden, timp de câțiva ani. L-a tot sfătuit și l-a încurajat să continue să picteze.
Aranjamentul îi satisface doar pe cei de la Casa Albă. Pe de o parte, mulți se îndoiesc că Hunter nu va afla cine îi cumpără picturile și, pe de altă parte, cei care cumpără opere de artă la prețuri atât de ridicate au tendința de a se lăuda cu achizițiile lor și de a le arăta prietenilor.
Este mai probabil ca secretul să fie păstrat în cazul în care picturile sunt cumpărate de organizații sau țări care doresc să câștige favoarea președintelui Biden, dar, și în acest caz, ele vor găsi o modalitate de a se face cunoscute în fața președintelui, deoarece achiziția are ca scop tocmai dorința de a se pune bine cu Casa Albă.
Acest subiect poate deveni un argument electoral în alegerile prezidențiale, peste trei ani, dar, deocamdată nu pare să existe prea multă animozitate împotriva lui Biden: la urma urmei, Hunter este singurul copil care i-a rămas din prima căsătorie, deoarece atât soția, cât și fiica sa au murit într-un accident de automobil, în 1972, iar fiul său, Beau Biden, a murit de cancer la creier, în urmă cu cinci ani. Așa că, deocamdată, președintele va putea face apel la compasiunea compatrioților săi.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

El hijo de papá Washington, Diana Negre

Hunter Biden

Entre los quebraderos de cabeza del nuevo presidente norteamericano, Joe Biden, siguen estando las actividades de su hijo, Hunter Biden, quien no para de aumentar sus actividades lucrativas en lo que muchos creen es abusar de sus conexiones familiares.
Porque Hunter Biden tiene un historial de problemas personales y de adicción a las drogas, pero ha sido más afortunado en los negocios…gracias a ser hijo de un papá vicepresidente de Estados Unidos – primero, y presidente ahora.
De 51 años, abogado de profesión, padre de 5 hijos y casado con su segunda mujer desde hace casi dos años, tiene un largo historial de adicción a las drogas desde su adolescencia e incluso fue detenido por ello, pero consiguió evitar que lo persiguiera la justicia…quizá por la influencia paterna.
Más tarde, también se escapó del centro de rehabilitación en que su familia lo encerró a la fuerza para que se pudiera librar de su adicción y parece ser que siguió con este hábito hasta que se casó con su actual mujer, una australiana a la que conoció en Los Angeles y que se decidió a esconderle toda la droga que encontraba en su casa, algo que le impresionó tanto que le propuso matrimonio…a pesar de haberla conocido tan solo seis días antes.
Aparentemente, su mujer sigue esforzándose para evitar el uso de drogas, pero a Hunter se le hace tan cuesta arriba, que ha decidido dedicar la mayor parte del día a la pintura, una afición que tiene desde hace años.
A lo largo de su vida profesional, ha desarrollado una serie de actividades que, según muchos de sus críticos, han sido posibles gracias a la influencia de su padre, quien, antes de llegar a vicepresidente con Barak Obama, fue senador durante 36 años.
La más rentable de estas actividades parece haber sido la de asesor de una empresa de energía ucraniana, Burisma, de la que recibió aparentemente varios millones de dólares en cinco años, aunque las cifras exactas se desconocen y probablemente serán difíciles o imposibles de saber a ciencia cierta.

Junto con papá

Sus últimas actividades tienen menos que ver con los negocios internacionales o con la política…pues se trata precisamente de la mencionada pintura. Pinta en su casa de Los Angeles, donde dedica una amplia parte a almacenar cuadros que espera vender con unos pingües beneficios: a pesar de ser nuevo en el mercado del arte; sus pinturas se pondrán a la venta por un precio mínimo de 75.000 dólares y pueden llegar hasta el medio millón.
Aunque Biden lleva años pintando y ha recibido consejos del propietario de la sala de exposiciones que pondrá sus cuadros a la venta, el precio al que se van a ofrecer sus lienzos y sus pinturas sobre papel japonés, parece muy elevado para alguien que expone por primera vez…si no fuera el hijo de un papá que es presidente norteamericano.
Esta situación plantea un dilema a los asesores del presidente Biden: por una parte, nadie puede impedir a su hijo dedicarse a una carrera artística o de cualquier otro tipo, pero también tratan de evitar un conflicto de intereses e incluso la apariencia de conflicto.
La solución ha sorprendido a todo el mundo y ha sido criticada incluso por medios informativos tan favorables a Biden como el “Washington Post” o el ”New York Times”: las obras de Biden se comprarán en secreto, tan secreto que ni el propio artista sabrá quién llena sus arcas.
El único enterado de la identidad de los compradores será el propietario de la galería de arte, George Bergés, que mantiene con Biden una buena relación, desde hace un par de años, y le ha ido asesorando, además de darle ánimos para que siga en esta nueva carrera.

Algún lienzo por allí…

La componenda no parece satisfacer más allá de sus autores en la Casa Blanca. Por una parte, muchos dudan de que Hunter no se enterará de quién compra sus cuadros y, por la otra, quienes adquieren obras de arte de un precio elevado tienen la tendencia a presumir de su adquisición y mostrarlas a sus amigos.
Es más probable que se mantenga el secreto acerca de los compradores cuando éstos sean organizaciones o países que deseen granjearse el favor del presidente Biden, pero, en este caso, sería seguro que hallarían una forma de identificarse ante la familia del primer mandatario, pues el motivo de la compra sería, precisamente, el deseo de congraciarse con la Casa Blanca.
La cuestión puede convertirse en un argumento electoral en los comicios presidenciales dentro de tres años, pero, por ahora, no parece que habrá una gran animosidad contra Biden: a fin de cuentas, Hunter es el único hijo que le queda de su primer matrimonio, pues tanto su mujer, como su hija murieron en un accidente automovilístico, en 1972, mientras que su hijo Beau Biden, falleció a causa de un cáncer cerebral, hace cinco años. Por el momento, el presidente podrá apelar a la compasión de sus compatriotas.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

LUMEA ARABĂ: NOII RIVALI

Regele Salman bin Abdulaziz al Saud

Chiar și în instabila lume arabă, animozitatea care a apărut recent între Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite reprezintă o surpriză. Parodiind zicala populară că „se ceartă ei îndrăgostiții, dar, pe urmă, se iubesc și mai tare» s-ar putea spune despre acest nou antagonism că „se ceartă ei, vecinii… şi se urăsc tot mai tare».
Căci bunele relații dintre aceste două state au atins un grad neobișnuit de armonie atunci când prințul moștenitor, Salman bin Abdulaziz, a devenit omul de bază al regatului saudit. Acesta a potrivit în asemenea măsură politica externă a țării sale (dar, și politica internă) cu cea a Emiratelor, încât părea să fie învățăcelul cel mai silitor al șeicului Khalifa bin Zayed al-Nahayan, președintele ales al Emiratelor.

Khalifa Bin Zayed Al Nahyan, președinte al Emiratelor Arabe Unite

E posibil ca Salman să fi fost inspirat de politica eclectică – și extrem de conservatoare – a lui Zayed, dar nevoile și interesele celor două țări aveau să se distanțieze foarte curând. Și cu toate că cea mai dramatică cauză a distanțării dintre Riad și Abu Dhabi a fost intervenția dezastruoasă a Arabiei Saudite și a aliaților săi în Yemen, adevărul este că distanțarea era inevitabilă. Inevitabilă datorită diferenței uriașe dintre cele două țări.
Arabia este un teritoriu mare – 2 149 690 de km pătrați, cu 36 de milioane de locuitori, un PIB pe cap de locuitor de 22.500 de dolari și o economie bazată aproape exclusiv pe zăcămintele de hidrocarburi. Populația este foarte tânără, iar oferta de locuri de muncă, puțină. Pacea socială se bazează pe generozitatea statului și pe un islamism riguros și intransigent, pace angajată politic față de dinastia Saud, de când aceasta a venit la putere, la începutul secolului trecut…
Emiratele – șapte la număr și confederate, deși președintele ales a fost întotdeauna șeicul celui mai mare dintre ele, Abu Dhabi – au o suprafață de doar 83.600 km pătrați și 10 milioane de locuitori, cu un PIB de 68.700 de dolari și o economie care se îndepărtează din ce în ce mai mult de petrochimie, fără să fi putut–nici de departe-să egaleze veniturile produse de „aurul negru».
Și tocmai petrolul a evidențiat, recent, antagonismul ostil care domină relațiile dintre Riad și Abu Dhabi. La recenta reuniune a OPEC pentru stabilirea unei politici comerciale comune în sectorul hidrocarburilor, Arabia Saudită și Rusia au pledat pentru o reducere a extracțiilor, cu scopul de a menține prețul țițeiului, iar Emiratele s-au aflat în fruntea opțiunii potrivnice. În cele din urmă, nu s-a ajuns la niciun acord și fiecare țară producătoare face, în prezent, ceea ce crede că e mai bine.

Dar discrepanțe sunt atât în economie cât și în politică. Arabia se confruntă cu o opoziție tot mai mare – în principal din cauză că îi lipsește piața cereri și ofertei de muncă – și cu mare greutate face vreo schimbare. Emiratele nu au această problemă, astfel că au stabilit relații diplomatice cu Israelul, în timp ce Arabia, care a condus apropierea islamică de statul evreu, s-a abținut să facă acest lucru.
În domeniul economic, discrepanțele au ajuns să fie literalmente antagonice. Ambele state caută intens investiții străine și companii pentru a-și întări structurile economice. Este o concurență implacabilă pentru aceeași piață.
Așa că, Riadul a decretat că, din 2024, statul va face afaceri doar cu companii care au sediul central sau o filială în Arabia. Aceasta înseamnă că majoritatea companiilor străine care au avut sediul central în Emirate din motive fiscale și logistice se vor muta în Arabia, o piață de două ori mai mare. De asemenea, Riadul a suspendat zborurile spre Emirate; măsură plătită cu aceeași monedă de Abu Dhabi. Oficial, din cauza pandemiei; dar, de fapt, Regatul saudit pregătește o ofertă de zboruri aeriene amplă atât în rute, cât și în tarife. Bugetul inițial este de 133 de miliarde de dolari, ceea ce înseamnă, practic, desființarea celorlalte companii aeriene din zonă.

Desigur, nu trebuie să uităm că în politica din Orientul Mijlociu egolatria liderilor a jucat întotdeauna un rol deosebit de important. Iar reformele ambițioase întreprinse de prințul moștenitor saudit ne îndeamnă să credem că el va fi, în viitorul imediat, figura cheie din lumea sunită, poziție incompatibilă cu rolul de eminență gri pe care Khalifa bin Zayed îl are exact în aceeași lume.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Arabia Saudită

Emiratele Arabe Unite

MUNDO ÁRABE: LOS NUEVOS RIVALES

Salman bin Abdulaziz al Saud

Incluso dentro del inestable mundo árabe, la animosidad surgida últimamente entre Arabia Saudí y los Emiratos Árabes Unidos resulta sorprendente. Parodiando el dicho popular de que “riñen los amantes y se quieren más que antes” se podría decir de este nuevo antagonismo que “riñen los vecinos y se odian más que antes”.
Porque las buenas relaciones entre estos dos estados llegaron a un grado inusitado de armonía al erigirse en hombre fuere del reino saudí el príncipe heredero, Salman bin Abdulaziz. Este sintonizó de tal manera la política exterior de su país (y en buena parte, también la interior) con la de los Emiratos hasta el extremo de que pareciera el alumno aventajado del jeque Jalifa bin Zayed al Nahayan, presidente electo de los Emiratos.

Khalifa Bin Zayed Al Nahyan, presidente de los Emiratos Árabes Unidos

Posiblemente Salman se inspirase en la ecléctica – y sumamente conservadora – política de Zayed, pero las necesidades e intereses de los dos países divergieron muy pronto. Y si bien la causa más dramática del distanciamiento entre Riad y Abu Dabi ha sido la desastrosa intervención saudí y sus aliados en el Yemen, la verdad es que el distanciamiento era inevitable. Inevitable por la enorme diferencia que hay entre las dos naciones.
Arabia es un gran territorio – 2 149 690 km2 — con 36 millones de habitantes, un PIB per cápita de 22.500 $ y una economía basada casi exclusivamente en los yacimientos de hidrocarburos. La población es muy joven y la oferta laboral, nimia. La paz social se basa en la generosidad estatal y un islamismo riguroso e intransigente, políticamente comprometida con los Saud, desde que éstos conquistaron el poder, a comienzos del siglo pasado…
Los Emiratos – siete en número y confederados, aunque el presidente electo haya sido siempre el jeque del mayor de ellos, Abu Dabi – solo tienen una superficie de 83.600 km2, con 10 millones de habitantes que disponen de un PIB de 68.700 $ y una economía que se está alejando cada vez más de la petroquímica, sin haber podido – ni de lejos – igualar los ingresos producidos por el “oro negro”.
Y ha sido justamente el petróleo quien ha evidenciado recientemente el antagonismo hostil que impera entre Riad y Abu Dabi. En la reciente reunión de la OPEC a fin de fijar una política comercial común para el sector de los hidrocarburos, Arabia Saudí y Rusia abogaban por una reducción de las extracciones para mantener el precio del crudo y, los Emiratos encabezaban la opción contraria. Al final, no hubo acuerdo y cada país productor hace actualmente lo que mejor le parece.

Pero las discrepancias van tanto por la economía como por la política. Arabia cuenta con una creciente oposición – principalmente, a causa de la falta de mercados laborales – y se anda con pies de plomo a la hora de hacer cambios. En los Emiratos no tienen ese problema y así han establecido relaciones diplomáticas con Israel, en tanto que Arabia, que lideró la aproximación islámica al Estado judío, se ha abstenido de hacerlo.
En el terreno económico las discrepancias han llegado a ser literalmente antagónicas. Ambos Estados buscan con ahínco inversiones y empresas extranjeras para dar solidez a sus estructuras económicas. Es una competencia implacable por el mismo mercado.
Así, Riad ha decretado que a partir del 2024 el Estado no hará negocios más que con empresas que tengan su sede o una filial en Arabia. Eso significa que la mayor parte de las empresas foráneas que tenían sus sedes en los Emiratos por razones fiscales y logísticas se trasladarán a Arabia, un mercado el doble de grande. También ha suspendido Riad los vuelos a los Emiratos; medida que fue pagada con la misma moneda por Abu Dabi. Oficialmente, por causa de la pandemia; en realidad, porque el reino saudita prepara una oferta aérea de amplio abasto tanto en rutas como tarifas. El presupuesto inicial es de 133.000 millones de $ y constituye un reto a muerte para el puñado de compañías aéreas de esa zona.
Naturalmente, no hay que olvidar que en la política del Oriente Medio la egolatría de los dirigentes ha desempeñado siempre un papel más que importante. Y las ambiciosas reformas emprendidas por el príncipe heredero saudí implican que este será en un futuro inmediato la figura clave del mundo sunnita, algo incompatible con el papel de eminencia gris de este mismo mundo que ha venido desempeñando Jalifa bin Zayed.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

DOUĂ MORȚI ÎN ACELAȘI TIMP Washington, Diana Negre

Donald Rumsfeld

Cu puține zile în urmă, a murit, în Washington, un Donald, aproape tot atât de flamboaiant ca fostul președinte – acesta trăiește bine-merci – Donald Trump. Cu acel Donald, ia sfârșit și nereușita sa întreprindere: fostul secretar pentru problemele de Apărare, Donald Rumsfeld, a murit pe data de 29 iunie, cam în același timp în care armata americană își încheia prezența în Afganistan, țară pe care SUA au ocupat-o atunci când el era secretar pentru Apărare.
Războiul din Afganistan este cel mai lung din toată istoria Statelor Unite, supraputere care se retrage, acum, cu coada între picioare, după 20 de ani de când l-a declanșat, ca răspuns la atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001: după nici măcar o lună de la acea dată, trupele americane pătrundeau într-un teritoriu care avea faima de a fi „mormântul imperiilor”.
În mod clar, de-a lungul istoriei, ocuparea acestei țări s-a dovedit a fi, de fiecare dată, o expediție militară lipsită de strălucire, cu sacrificii enorme și care, aproape niciodată, nu a avut succes căci, întotdeauna a fost păguboasă. Acolo s-au împotmolit, în timpurile moderne, atât Imperiul Britanic (1839-1943), cât și cel sovietic (1979-1989), cu toate că, pentru cel britanic, a fost o mlaștină, iar pentru cel sovietic, începutul sfârșitului unui imperiu care, oricum, era muribund.
Urmau o tradiție veche de secole: arabii din prima etapă musulmană, cunoscuți în vremurile acelea pentru cuceririle lor fulger, au avut nevoie de 200 de ani pentru a trece triburile afgane la Islam, mongolii au dus lupte crunte – unul dintre fiii lui Ginghis Han și-a pierdut viața acolo, pe urmă, le-a venit rândul perșilor safavizi, al căror imperiu s-a topit tot acolo.

Donald Rumsfeld

Desigur, relieful le-a fost de mare ajutor, cu lanțurile muntoase greu accesibile și foarte înalte, care converg în răscrucea Pamirului, acolo unde ajung Hindu Kush, Pamir, Tian Shan, Kunlun și Himalaya.
De fapt, SUA au început să-și sape propria groapă, atunci când au încercat să-i scoată pe sovietici din Afganistan, în loc să-i fi lăsat să se scufunde în mlaștină sub propria lor greutate: mai exact, atunci când le-au dat „mujaheddin-ilor” rachete sol-aer, la sfârșitul secolului trecut, care nu numai că i-au șubrezit pe sovietici, dar i-au dat rezistenței afgane o nouă încredere în sine și care avea să folosească aceste arme, mai târziu, tocmai împotriva celora care i-au ajutat.
Și într-adevăr, 12 ani mai târziu, americanii veneau ca invadatori, însă convinși că vor învinge, așa cum se întâmplă la începutul războaielor, și că nu se vor împotmoli ca invadatorii anteriori: „eu nu cred în împotmoliri”, avea să spună Rumsfeld, când i s-a vorbit de experiența istorică a tuturor intervențiilor străine în Afganistan.
Însă, după succesele inițiale, trupele au obosit rapid și nu și-au mai putut îndeplini misiunea: după doi ani, Rumsfeld a clamat victorie – însă, n-a plecat din Afganistan, a mutat grosul trupelor sale în Irak, unde, teoretic, existau mari arsenale sub controlul lui Saddam Hussein. Însă acele arme, atât de căutate, s-au dovedit a fi nu de distrugere, ci de „distracție masivă”, adică, n-au existat în realitate.
Dar, trupele americane au rămas acolo cu prețul a peste 2.300 de vieți americane, care pălesc în fața celor 47.000 de victime afgane.

Trupe americane în Afganstan

Acolo, ca în orice încleștare militară, victoria se obține doar prin ocuparea totală a teritoriului, dar Afganistanul este un loc care explică eșecurile invaziilor militare care s-au perindat de-a lungul istoriei: teritoriul său este cumplit de aspru, datorită atât orografiei, cât și climei sale extreme; locuitorii săi sunt neîntrecuți în ceea ce privește ura și dorința de răzbunare, chiar și între ei, însă, în fața străinilor se unesc, ca pe urmă să se macine, din nou, între ei. Ocuparea militară a zonei nu e atractivă pentru nimeni, căci resursele terenului sunt sărăcăcioase. Cea mai bună producție o dau plantațiile de opiu, care sunt mai întinse decât cele în care se cultivă coca în America Latină și contribuie cu 90% din heroina care se consumă în lume.
Însă, nici plaga drogurilor nu pare a fi suficientă pentru a potrivi numerele, atunci când au fost trimiși soldați și fonduri în Afganistan, țară în care, până acum, nimeni nu a reușit să-l convingă pe țăranul afgan să cultive legume în loc de maci, mai ales că prețul zarzavaturilor este mult mai mic decât materia din care se extrage heroina.
Retragerea, care va fi completă la 11 septembrie, când se vor împlini 20 de ani de la atacurile asupra Turnurilor Gemene, practic a fost deja efectuată, căci, pentru demontarea bazei din Bagram, au mai rămas doar câțiva soldați americani.
Acum, SUA părăsesc Afganistanul la fel cum au părăsit Vietnamul: învinse din punct de vedere militar și fără succese diplomatice. Dar, de data aceasta, va fi mai rău: în Vietnam, învingătorii din nord au avut nevoie de doi ani pentru a ocupa sudul și pentru a reuși să controleze Saigonul, însă talibanii vor recuceri întreg teritoriul afgan în mai puțin de șase luni.

Donald Rumsfeld

Aceste două situații au puncte comune, nu numai în ceea ce privește rezistența îndârjită a potrivnicilor, ci chiar în aspecte istorice: când a lansat campania afgană, Rumsfeld a crezut că va putea evita eșecul, folosind mici unități de luptă aliate cu forțele locale…însă, a uitat că strategia aceasta a fost folosită și în Vietnam, la începutul ocupației americane.
La vremea respectivă, expediția afgană ținea pe jar America, iar conferințele de presă ale lui Rumsfeld erau o mare atracție pentru canalele de televiziune. Însă, la fel ca atâtea alte lucruri din societatea noastră schimbătoare și dinamică, atenția scade, cu atât mai mult cu cât, eșecurile nu prea atrag clientelă, iar agitația politică din era Trump, combinată cu grijile pandemiei au șters Afganistanul din radarul opiniei publice americane.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

DOS MUERTES SIMULTANEAS Washington, Diana Negre

Donald Rumsfeld

Hace pocos días falleció en Washington otro Donald, casi tan flamígero como el expresidente Donald Trump. Con él, acaba también su obra malograda: el ex secretario de Defensa Donald Rumsfeld moría el 29 de junio, casi al mismo tiempo en que el ejército norteamericano abandonaba Afganistán, el país ocupado por Estados Unidos cuando él era secretario de Defensa.
La guerra de Afganistán es la más larga en la historia de Estados Unidos, que se retira con el rabo entre las piernas a los 20 años de iniciarla en respuesta a los ataques terroristas del 11 de septiembre del 2001: no había transcurrido ni tan solo un mes, cuando las tropas norteamericanas se adentraban en un territorio que se vanagloriaba de ser “la tumba de los imperios”.
Y ciertamente, a lo largo de la Historia, ocupar este país no representó jamás una brillante expedición militar, costó enormes sacrificios y casi nunca tuvo éxito…y en ningún caso tuvo premio. Allí se empantanaron en tiempos modernos tanto el Imperio Británico (1839-1943) como el soviético, (1979-1989) aunque para el británico fuera más bien un pantano y para el soviético el principio del fin de un imperio que de todas formas daba ya sus últimas bocanadas.
Seguían una tradición de siglos: los árabes de la primera etapa musulmana, notorios en aquellos tiempos por sus conquistas relámpago, tardaron nada menos que 200 años en convertir todas las tribus afganas al Islam, los mongoles tuvieron batallas cruentas e incluso uno de los hijos de Gengis Khan perdió allí su vida y luego les llegó el turno a los persas safávidas, cuyo imperio se disolvió allí.

Tropas norteamericnas en Afganistán

En esto les ha ayudado la geografía, con sus cordilleras de difícil acceso y de gran altura, que confluyen en la encrucijada del Pamir, donde llegan el Hindu Kush, Pamir, Tian Shan, Kunlun, y el Himalaya.
En realidad, los EEUU empezaron a cavar su propia fosa hace medio siglo cuando intentaron desalojar a los soviéticos de Afganistán , en lugar de dejarlos hundirse en esa ciénaga por su propio peso: al armar a los “muhajeddin” con misiles tierra-aire, a finales del siglo pasado, no solo debilitaron a los soviéticos, sino que dieron a la resistencia afgana una nueva confianza en sí misma y el entrenamiento para utilizar más adelante estas armas en contra de quienes en aquel momento les estaban ayudando.

Donald Rumsfeld

Y efectivamente, 12 años más tarde, los norteamericanos regresaban como invasores, pero convencidos de su victoria, como ocurre al principio de las guerras y de que no quedarían empantanados como los invasores anteriores: “yo no creo en pantanos”, dijo Rumsfeld cuando le recordaron la experiencia histórica de las intervenciones extranjeras en Afganistán.
Pero después de los éxitos iniciales, se cansaron pronto y no acabaron la misión: a los dos años, Rumsfeld proclamó la victoria -pero no se fue del Afganistán, sino que trasladó el grueso de sus tropas al Irak, donde teóricamente había grandes arsenales de armas bajo el control de Saddam Hussein, un hombre que murió asesinado en la calle mientras huía y se ocultaba. Pero la armas que tanto habían buscado resultaron no ser de destrucción, sino de “distracción masiva”.
Y allí han seguido hasta ahora, con un costo de más de 2.300 vidas norteamericanas, que palidece frente a las 47.000 víctimas mortales afganas.
Allí, como en cualquier otra contienda militar, la victoria real tan solo se logra con la ocupación sobre el terreno y Afganistán es un lugar que explica los fracasos de las invasiones a lo largo de la Historia: el territorio es más que áspero, tanto por su orografía como por su clima extremo; sus habitantes no ganan a nadie en odio ni deseo de venganza, incluso contra sí mismos, pero aúnan fuerzas ante cualquier extranjero antes de volverse los unos contra los otros para despedazarse de nuevo. Ocupar militarmente la zona es poco atractivo para cualquiera, ante los escasos recursos del terreno cuya mejor producción son las plantaciones de opio que ocupan más extensión que las de coca en Iberoamérica y producen más del 90% de la heroína consumida en el mundo.
Pero ni la plaga de la droga parece ser suficiente para cuadrar los números a la hora de dedicar soldados y fondos al Afganistán, donde hasta ahora nadie ha sido capaz de convencer al campesino afgano para que cultive hortalizas en vez de amapolas, especialmente porque el precio de las hortalizas seguro que es mucho más bajo que el de la materia prima para la heroína.

Tropas Norteamericanas en Afganistán

La retirada, que se ha de completar en el 20 aniversario del 11/9, se ha realizado ya prácticamente, porque al desmantelar la base de Bagram, tan solo quedan en el país unos pocos soldados norteamericanos.
Ahora, Estados Unidos abandona el Afganistán como abandonó el Vietnam: derrotado militarmente y sin éxitos diplomáticos. Pero esta vez será peor: en Vietnam, los vencedores del norte tardaron dos años en ocupar el sur y tomar control de su capital Saigón, pero los talibanes no van a tardar ni seis meses en recuperar el control de todo Afganistán.
Estas dos situaciones tienen puntos en común, no solo por la resistencia encarnizada de sus rivales, sino incluso históricos: Cuando lanzó la campaña afgana, Rumsfeld creyó que podría evitar el fracaso de otros invasores a base de pequeñas unidades de combate aliadas con las fuerzas locales…pero olvidó que precisamente ésta fue la estrategia seguida en Vietnam al comienzo de la ocupación norteamericana.
En su día, la expedición afgana tenía en ascuas al país y las ruedas de prensa de Rumsfeld eran una atracción televisiva. Pero como tantas cosas en esta cambiante y dinámica sociedad, esto es agua pasada, no solo porque aquí la capacidad de atención es corta, sino porque los fracasos tienen poca clientela y la agitación política de la era Trump unida a las angustias de la pandemia han borrado al Afganistán del radar de la opinión pública norteamericana.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

În prima jumătate a acestui an, 2021, peste două mii de romi originari din România au fost arestați de poliția americană de frontieră, la granița dintre Mexic și SUA. Romii încercau să pătrundă ilegal în țara cea bogată, alături de fluviul de hispani veniți din țările situate mai la sud, cu speranța că vor avea un trai mai bun.

În campania sa electorală, Joe Biden a trezit mari speranțe celor care năzuiau să vină legal sau să-și legalizeze situația, dacă se aflau deja în SUA. Promitea că nu va fi ca Trump, adept încrâncenat al Zidului Despărțitor americano-mexican, și va rezolva mult mai uman problema imigrației. Nu va deporta pe nimeni și, în plus, va permite, anual, intrarea în țară a unui număr de 60 de mii de imigranți.
Dar, odată instalat la Casa Albă, Biden a văzut că situația este de așa natură, încât nu-și poate ține promisiunile. Și, neștiind ce să facă… nu face nimic.

Interesant este că romii sperau să treacă drept hispani…sau orice, numai să reușească să intre pe teritoriul SUA.
Acum două secole și jumătate, pe aceleași meleaguri americane, adică din Florida până în California, hispanii erau elita, aristocrația, în timp ce yankeii reprezentau plebea.
În prezent, lucrurile s-au inversat.
Întrebarea care se pune este: de ce pleacă romii din România?
Răspunsul ar fi: din cauza sărăciei.
Dar, sărăcie există peste tot în lume, inclusiv în țările bogate. În plus, există romi bogați în România. Unii dintre ei, chiar foarte bogați.

Cristiana Grigore, stabilită în SUA, originară din Slatina, autoarea unui proiect pentru promovarea identității rome, susține că romii sunt persecutați în România! Pentru simplul fapt că sunt romi! Persecutați, discriminați și ținuți în sărăcie! Treptat, treptat, Cristiana Grigore admite că situația este identică în toată Europa. Și discret, recunoaște că lucrurile sunt la fel chiar și în SUA! Ar fi bine să nu vorbești în public despre etnia ta romă! Și totuși, Cristiana Grigore, care lucrează în cadrul unui centru universitar american, recunoaște că este romă, iar fiul ei, pe jumătate rom.
Și atunci, ce să mai credem?

Persecutați???!!! Chiar sunt persecutați romii în țările Uniunii Europene!? Și în SUA!?Afirmațiile acelea sună a păcăleală.
Problema reală a romilor este că nu se străduiesc să iasă din ciclul sărăciei, nu învață meserii moderne și nu reușesc să se integreze în societatea modernă, cu toate ajutoarele pe care le primesc. Uniunea Europeană sprijină prompt orice proiect legat de emanciparea etniei rome, însă, imensa majoritate a proiectelor de integrare a romilor au dat greș. Abandonul școlar și dezinteresul față de propriul lor viitor sunt pricipala cauză a acestor insuccese.

Aspectul cel mai grav al problemei rome este faptul că își pierd, în mod constant, elitele: romii care se emancipează, se rup de originile lor. Nu vor să mai fie romi! Unii acceptă, foarte rar, pentru o anumită perioadă (atât cât e rentabil!), să reprezinte comunitatea de romi. Însă, „eu aici, iar voi, acolo!” „Nu ne mai amestecăm!”
Să amintim, că un monarh rom-român i-a propus lui Trump, la începutul mandatului său prezidențial, ca Zidul americano-mexican de stăvilire a imigrației ilegale, să fie construit, la „prețuri rezonabile”, de romii români stabiliți în SUA! Noroc că Trump nu a fost de acord cu propunerea, căci, iată, acum, romii s-ar fi izbit, la graniță, de propria lor construcție.

Vom încheia cu o anecdotă-fabulă ilustrativă și cu efect moralizator. (Sperăm!)

Un rom mergea pe jos pe un drum de țară. La un moment dat, trece pe lângă un lac. Se oprește, se dezbracă în pielea goală – nu era nimeni împrejur – și se scaldă în apa lacului. Constată că lacul era plin cu pești. Încearcă să prindă unul, dar nu reușește.
-Doamne, dă-mi un pește, că sunt flămând rău de tot! Și Dumnezeu îi dă un pește. Iese romul la mal și pune peștele în traista pe care o purta cu el. Își atârnă traista de gât și intră, din nou în apă.
-Doamne, mai dă-mi un pește pentru nevastă și copii! Dumnezeu îi mai dă patru pești.
-Doamne, mai dă-mi și pentru… rude, vecini etc.! Și Dumnezeu îi umple traista cu pești. De abia dacă mai putea să iasă din apă cu o asemenea greutate.
-Ah, Doamne, CE TE-AM PĂCĂLIT, că n-am nici nevastă, nici copii, doar niște rude mai îndepărtate!
Dumnezeu îi rupe traista, iar peștii scapă toți înapoi în apa lacului. Disperat, romul strigă:
-Au Doamne, CĂ NU ȘTII DE GLUMĂ!
Mai există în lume o etnie risipită. Însă aceea s-a luptat cu Dumnezeu (isra-El = cel care s-a luptat cu Dumnezeu) în năzuința de a deveni popor-elită. Nici vorbă de păcăleală! GRATITUDINE, da!
Căci, doar gândul de a-L păcăli pe Dumnezeu se dovedește a fi foarte păgubos.

Surse:
https://www.pri.org/stories/2021-06-21/roma-people-are-fleeing-romania-us-mexico-border-escape-persecution

https://ansabrasil.com.br/americalatina/noticia/estados_unidos/2017/02/01/rey-gitano-ofrece-construir-el-muro-eeuu-mexico_e870fbf3-1146-4c79-90cc-930b93ad3a0a.html

AUTOR: EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului, EUGEN HAC, precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

PĂGUBOSUL RĂZBOI ÎMPOTRIVA TERORISMULUI

De la atentatele împotriva turnurilor gemene din New York (11 septembrie 2001), SUA au montat un aparat antiterorist gigant. Este un dispozitiv cumplit de mare; în costuri, în oamenii angajați și în rentabilitatea pe care o are.

Nu că ar fi ineficient, din contră. Însă resursele alocate prevenirii atentatelor și conspirațiilor teroriste sunt mai scumpe decât pagubele materiale pe care le evită. Că este așa o dovedește faptul că cei care răspund de strategia securității pe termen lung – așa numita temă „4 + 1” – au mutat lupta împotriva terorismului. de pe locul întâi. pe locul al cincilea. Acum grijile Washingtonului sunt, mai ales, China, Rusia, Coreea de Nord și Iranul, în această ordine.

Pe de altă parte, dacă succesele tactice ale dispozitivului antiterorist american au fost spectaculoase, din punct de vedere strategic panorama este foarte diferită: numărul organizațiilor și al grupurilor radicale anti-americane din lume este acum mai mare ca oricând. În asemenea condiții, nu se poate vorbi de victorie.

De victorii și nu de victorie, s-ar putea vorbi. Însă, prețul este exorbitant: din 2002 până în 2017 SUA au cheltuit 2,8 bilioane de $ în lupta împotriva terorismului din interior și din toată lumea, direct sau indirect, subvenționând și formând forțe locale în lupta lor împotriva radicalilor din țările respective. Și atâtea succese sfârșesc prin a deveni o armă care se întoarce împotriva organizației americane. De pildă, inventarierea teroriștilor, a orgaizațiilor lor, a persoanelor și entităților suspecte a crescut de 20 de ori din 2001 încoace. Este vorba de un asemenea volum, încât însăși eficiența riscă să piară înecată în marea de date.

Toate acestea sunt lucruri cunoscute și necesită un răspuns urgent. Administrația Biden mai are de luat încă o decizie. Totul arată – exceptând marile atentate-surpriză – spre o reîntoarecere la o formulă mai veche: să se investească mai degrabă în pregătirea diferitelor forțe naționale în lupta lor împotriva respectivilor lor teroriști. Se va subvenționa din nou – dar nu prea generos – aceată luptă și se va oferi asistență tehnică. În felul acesta, se vor economisi bani publici și se vor evita riscuri pentru soldații americani.

Dar așa s-a procedat înainte de 11 IX 2001 și, totuși, nu s-a putut opri nici crearea organizației Alqaeda și nici atentatul asupra turnurilor gemene din New York. Mai eficient și mult mai convenabil ar fi să se conceapă o politică externă care să nu incite jumătate din lume la ură împortiva SUA. Însă Biden și echipa sa nu par să meargă pe acest drum. Și este clar că, până acum, nu a făcut-o niciun președinte al Statelor Unite ale Americii.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

LA RUINOSA GUERRA CONTRA EL TERRORISMO
Desde los atentados contra las torres gemelas de Nueva York (11 de septiembre del 2001), los EE.UU. han montado un gigantesco aparato antiterrorista. Es un dispositivo desmedido; en costes, gente enrolada, y en su rentabilidad.
Y no es que sea ineficaz, todo lo contrario. Lo que pasa es que los recursos destinados a prevenir atentados y conjuras terroristas son más caros que los daños materiales que evita. Tanto es así que los máximos responsables de la estrategia de seguridad a largo plazo – el temario llamado “4 + 1” – han relegado la lucha contra el terrorismo del primer puesto al quinto. Ahora las cuitas de Washington son en primer lugar China, Rusia, Corea del Norte e Irán, por este orden.

Por otro lado, si los éxitos tácticos del dispositivo antiterrorista estadounidense han sido espectaculares, estratégicamente el panorama es bien diferente: el número de organizaciones y grupos radicales anti estadounidense en el mundo es hoy mayor que nunca. En estas condiciones cuesta mucho hablar de victoria.

De victorias y no de victoria, sí que se puede hablar. Pero a un precio exorbitante : de 2002 a 2017 los EE.UU desembolsaron 2,8 billones de $ en luchar contra el terrorismo en casa y en el mundo, sea directa o indirectamente, financiando y asesorando las fuerzas locales en su lucha contra los radicales del país. Y tantos éxitos acaban por ser un arma que se vuelve contra la organización estadounidense. Por ejemplo, el registro de terroristas, sus organizaciones y gente y entidades sospechosas se ha multiplicado por 20 desde el 2001.El volumen es tal que la misma eficiencia corre peligro de morir ahogada en el alud de datos.

Todo esto es sabido y exige una respuesta urgente. La Administración Biden tiene que tomar aún una decisión. Y todo apunta – salvo grandes atentados sorpresa – a que volverán a una vieja fórmula : invertir mayormente en la ayuda a las diversas fuerzas nacionales en sus luchas contra sus respectivos terroristas. Se volverá a financiar – sin grandes generosidades – esta lucha y se prestará asistencia técnica. Así se ahorra dinero al erario y riesgos a los soldados norteamericanos.

Es lo mismo que se venía haciendo antes del 11 IX 2001 y no pudo impedir ni la creación de Alqaeda ni el atentado contra las torre gemelas de Nueva York. Más eficaz y mucho más económico sería concebir una política exterior que no incite a medio mundo al odio anti estadounidense. Pero Biden y su equipo no parecen ir por ese camino. Claro que hasta ahora no lo ha hecho tampoco ningún presidente de los Estados Unidos de América.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

PE ȘEST, AU PARTICIPAT TOȚI Washington, Diana Negre

Comunismul chinezesc/Partidul comunist, a împlinit o sută de ani. A mers, în acești o sută de ani, în manieră chinezească: cu pași mici, nesfârșite rectificări, mari sacrificii și cu impertinenta aroganță a modestiei.
Nu a promis – ca Hitler – o domnie de o mie de ani; nici – ca Marx – o revoluție universală. Însă, a obținut minunea coeziunii politice și administrative a celei mai mari națiuni din lume (un miliard patru sute de milioane de locuitori) și a reușit să o scoată dintr-un marasm economic secular, până a devenit cea de a doua putere economică a planetei.
Cu toată această discreție relativă, PC chinez și-a sărbătorit centenarul cu mult fast, iar presa din toată lumea s-a străduit din răsputeri să-i găsească un tată acestui succes. Sunt foarte mulți cei care au vorbit despre „lecția rusească”, adică, despre faptul că Beijingul a învățat din prăbușirea URSS-ului să nu comită aceleași greșeli. S-au ancorat în vetustul socialism științific cei care au vrut să vadă paternitatea succesului în convulsiile ideologice ale „revoluției culturale” și în contrarevoluția care i-a urmat. În sfârșit, toată lumea – cu excepția comuniștilor chinezi – i-a găsit un părinte sau chiar mai mulți vitalității comunismului chinezesc.
Din câte știu, din aceste interpretări lipsește, totuși, un „părinte”, iar acesta este unul foarte puternic: SUA, sau, dacă vrem să generalizăm, economia de piață. Marea ispravă a PC chinez a fost să se imunizeze la pasiunea și radicalismul revoluționar pe care le avea din născare, pentru a înveșmânta cu bunăstare propria sa esență, care este monopolul puterii.

Desigur, economia chinezească de piață diferă mult de cea americană. În linii generale, țara continuă să fie fidelă dirijismului economic. Însă, spre deosebire de dictaturile revoluționare, zona liberei inițiative este enormă, iar sprijinul statal este pentru câștigători.
În timp ce în URSS, de exemplu, statul se îmbarca în întreprinderi convenabile din punct de vedere social, Beijingul pariază, mai ales, pe cele care sunt rentabile. Și cum nu este o economie de piață sută la sută, dirijismul chinezesc are și el un călcâi al lui Ahile în lucrările de infrastructură, care sfidează direct, foarte frecvent, mediul înconjurător și rentabilitatea pe termen scurt și mijlociu.
Atâtea comentarii și interpretări pentru un proces centenar cuprind, inevitabil, atât adevăruri, cât și aiureli. În orice caz, păcătuiesc despicând firul în patru. Căci, ca orice proces istoric cu prea multă gestație, succesele comunismului chinezesc sunt rezultatul tuturor eforturilor, succeselor și erorilor descoperite de toți cei care au participat la realizarea lor.
Pe șest, au făcut-o toți.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

FUENTEOVEJUNA A LA CHITA CALLANDO Washington, Diana Negre

El comunismo chino, el Partido comunista, ha cumplido cien años. Y lo ha hecho a lo chino: con pequeños pasitos, infinitas rectificaciones, grandes sacrificios y la impertinente arrogancia de la modestia.
No ha prometido – como Hitler – el imperio de los mil años; ni –como Karl Marx -la revolución universal. Pero ha realizado el milagro de cohesionar política y administrativamente la mayor nación del mundo (mil cuatrocientos millones de habitantes) y sacarla de un marasmo económico secular hasta erigirse como la segunda potencia económica del planeta.
A pesar de esta discreción relativa, el PC chino ha festejado su centenario por todo lo alto y la prensa del mundo entero se ha hartado de buscarle padres a este éxito. Son legión los que han hablado de la “lección rusa”, es decir, que Pekín aprendió del colapso de la URSS a no cometer los mismos errores. Y han sido ancladas en el vetusto socialismo científico las que quisieron ver la paternidad del éxito en las convulsiones ideológicas de la “revolución cultural” y la contrarrevolución que le siguió. En fin, todo el mundo – excepto los propios comunistas chinos– le ha encontrado un padre o varios a la vitalidad del comunismo chino.
Por lo que yo sé, en estas interpretaciones falta un “padre”, y ese es un padre muy potente: Estados Unidos, o si se quiere generalizar, la economía de mercado. La gran proeza del PC chino ha sido inmunizarse de la pasión y el radicalismo revolucionario de su nacimiento para ir pragmáticamente arropando de bienestar su propia esencia, que es el monopolio del poder.

Evidentemente, la economía de mercado china dista muchísimo de la estadounidense. En líneas generales el país sigue fiel al dirigismo económico. Pero a diferencia de las dictaduras revolucionarias, la zona de libre iniciativa es enorme y el apoyo estatal es para los ganadores.
Mientras en la URSS, por ejemplo, el Estado se embarcaba en empresas socialmente convenientes, pero empresarialmente inviables, Pekín apuesta ante todo por las que son rentables. Y como no es una economía de mercado al ciento por ciento, el dirigismo chino tiene su talón de Aquiles en las obras de infraestructura, muy a menudo en desafío abierto con el medio ambiente y su rentabilidad a corto y medio plazo.
Tanto comentario e interpretación de un proceso centenario encierra inevitablemente aciertos y disparates. Y en cualquier caso, peca de buscarle los tres pies al gato. Porque, como todo proceso histórico de prolongada gestación, los éxitos del comunismo chino son el fruto de la suma de esfuerzos, aciertos y errores detectados de todos los que han participado en su gestación.
En resumen, se podrá decir que es la versión política de Fuenteovejuna: ¡Todos a una!

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

GHERILA ELECTRONICĂ

Din punct de vedere etimologic, „gherila” înseamnă un război mic, și așa a fost până la jumătatea secolului trecut: un război dus cu încăierări mici și atentate; un război de uzură mai puțin costisitor. Acum gherila nu mai este un război mic, căci, grație electronicii, este un război foarte mic și deosebit de sofisticat.
S-ar putea spune, de asemenea, că este un mini-război impersonal dus de la distanță. Și este un război de gherilă cu drone, ceea ce asigură impunitate maximă atacatorilor. Este un avantaj substanțial, căci atacatorul este – pentru moment – ferit de pedeapsă și nu riscă nimic, așa cum se întâmpla mai înainte în toate campaniile de gherilă.
Desigur, această impunitate durează puțin, deoarece reacția armatelor regulate este să descopere locația gherilei (e relativ ușor) și să o distrugă.
Recurgerea din ce în ce mai mult la drone în operațiile militare nu este o caracteristică exclusivă a actualei încleștări dintre Iran și SUA, cu toate că acesta este principalul și cel mai activ teatru de operații (Pentagonul a bombardat logistica milițiilor pro-iraniene din Siria și Irak, luni, 28 iunie). Dronele au fost marile protagoniste în ultimul război armeano-azer și arme decisive în luptele fratricide din Libia, Siria, precum și în nenumăratele acte teroriste comise în Africa și Orientul Apropiat.
E logic, deoarece este vorba de arme foarte mici, versatile, mai ieftine și mai precise decât rachetele și care – pentru luptătorii de gherilă – au o atractivitate irezistibilă: sunt mult mai greu de localizat de radare și de distrus în zbor de dispozitivile defensive. În aprilie trecut, milițiile shiite din Siria – antrenate, subvenționate și înarmate de Iran – au distrus cu o dronă încărcată cu explozive un hangar al CIA, în localitatea Arbil, deoarece radarul american a pierdut pista acelui dipozitiv atunci când s-a înscris pe una din rutele aviației comerciale.
Ironia crescândului protagonism al dronelor în războaie, acțiuni de gherilă și terorism este că ceea ce a determinat Iranul să se dedice atât de mult acestei tehnologii pentru gherilele sale anti-americane a fost exact faptul că SUA au recurs la drone. În ianuarie 2020, Pentagonul a ucis, pe Aeroportul din Bagdad, cu o dronă, figura cea mai importantă a forțelor armate iraniene – generalul Kasim Soleimani – împreună cu un înalt funcționar al serviciului secret al Teheranului, Abu Mahdi al Muhandis.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

LA GUERRILLA ELECTRÓNICA

Etimológicamente, “guerrilla” es una guerra pequeña y hasta mediados del siglo pasado fue realmente así: una guerra de escaramuzas y atentados; una guerra barata de desgaste. Ahora la guerrilla ya no es una guerra pequeña sino, gracias a la electrónica, una guerra diminuta, pero altamente sofisticada.
También se podría decir que es una mini guerra a distancia e impersonal… porque se trata de una guerrilla a base de drones, lo que da un máximo de impunidad a los atacantes. Esto constituye una ventaja sustancial. Ya que el atacante es – de momento – impune y no corre ningún riesgo, como sucedía anteriormente en todas las campañas guerrilleras.
Naturalmente, esta impunidad es solo temporal ya que la réplica de los ejércitos regulares es la localización (relativamente fácil) de la logística guerrillera y su destrucción.
El creciente recurso a los drones en las operaciones militares no es una exclusiva del actual forcejeo iraní-estadounidense, aunque este sea el principal y más activo escenario (el Pentágono bombardeó la logística de las milicias pro iraníes del Siria e Irak el pasado lunes, 28 de junio). Los drones han sido grandes protagonistas en la última guerra armenio-azerí y arma decisiva en las luchas fratricidas de Libia y Siria, así como en sinnúmero de actos terroristas perpetrados en África y el Oriente Próximo.
Ello es lógico porque se trata de un armamento diminuto, versátil, más barato y preciso que los misiles y que – para los guerrilleros – tiene un aliciente irresistible: resulta muy difícil de localizar por los radares y destruir en vuelo por los dispositivos defensivos. El pasado mes de abril, las milicias chiitas de Siria – entrenadas, financiadas y armadas por el Irán – destruyeron con un dron cargado con explosivos un hangar de la CIA en Arbil, porque el radar norteamericano le perdió la pista al artefacto al adoptar este una de las rutas de la aviación comercial.
La ironía del protagonismo creciente de los drones en las guerras, guerrillas y terrorismo es que lo que determinó al Irán a volcarse en esta tecnología para su guerrilla antiestadounidense fue precisamente el recurso de los EE.UU. a los drones. Y es que, en enero del 2020, el Pentágono mató en el Aeropuerto de Bagdad con un dron a la figura máxima de las fuerzas armadas iraníes – el general Kasim Soleimani – juntamente con un alto funcionario del servicio secreto de Teherán, Abu Mahdi al Muhandis.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

DOAMNE, ÎN CE LUME TRĂIM! Washington, Diana Negre

Brandi Levy

„S-o ia naiba de școală, la naiba cu echipa, la naiba cu animatoarele, la naiba cu toată lumea” așa ar fi scris – căci am redat eufemistic – Brandi Levy, acum patru ani, pe rețeaua socială „Snapchat”, ca reacție la refuzul școlii de a o acepta ca animatoare la competițiile sportive școlare.
Patru ani mai târziu, după multe instanțe și sentințe de apel la hotărârea școlii de a o pedepsi,Tribunalul Suprem din SUA a intervenit pentru a rezolva acest caz, care a părut multora și continuă să li se pară o furtună într-un pahar cu apă.
Căci Brandi era o elevă de 14 ani ce făcea parte din echipa animatoarelor din școala sa, dar voia să fie animatoare și într-o echipă universitară, însă școala n-a mai sprijinit-o.
Tânăra a reacționat cu niște cuvinte atât de vulgare și de comune, în același timp, în SUA, comune… dar care, în zilele acelea, au făcut să se sfâșâie veșmintele responsabililor din școală. Aceștia, cu toate că ce a scris Brandi a stat foarte puțin pe rețeaua socială și comentariile nu au fost făcute în școală, au hotărât să o excludă din echipa de animatoare.
În ultimi patru ani, atât școala, cât și eleva s-au întrecut în denunțuri reciproce, iar cazul a escaladat până a ajuns la Tribunalul Suprem, unde, mulți au crezut că actuala majoritate conservatoare (6 magistrați conservatori și doar 3 progresiști) va da câștig de cauză școlii, recunoscând că limbajul elevei era inacceptabil.
Dar, n-a fost așa: numai unul dintre judecători, Clarence Thomas, a votat pentru confirmarea pedepsei pentru elevă, căci toți ceilalți 8 judecători au apărat libertatea de expresie, definită în primul amendament al Constituției americane, și care li s-a părut a fi mult mai importantă decât disciplina în școli.
Pentru părțile încleștate chestiunea e rezolvată, dar ea se adaugă listei plângerilor unor ample sectoare din țară, care văd în această mini-criză un simbol al timpurilor pe care le trăim.
Aceste sectoare consideră că omenirea a progresat mai ales datorită efortului și ambiției și li se pare limpede că lumea – mai ales cea a bunăstării – respinge, în ziua de azi, efortul cu ură, dușmănie și prostie.
Ele cred că a nu dori să se mai facă eforturi atunci când s-au atins niveluri social-economice care permit plebei să trăiască din supa săracilor sau pe seama părinților sau a sistemului, pentru cei relativ înstăriți, poate avea o singură logică: panica în fața muncii și a disciplinei.
Realitatea le dă dreptate în multe cazuri și, din antichitate până în secolul trecut, nu lipsesc antecedentele istorice la această tară socială, cu toate că în versiunea actuală, noutatea este răspândirea sa de-a lungul și de-a latul globului pământesc.
Și ceea ce este sigur, și aceasta îi alarmează, este că societăți foarte diferite în structurile și filosofiile lor politice, cum sunt SUA, aproape toată Europa, Africa subsahariană și o parte din Orientul Mijlociu înregistrează acest fenomen sinistru.
Sinistru sau boală terminală. Căci o analiză elementară a fenomenului arată că motorul acestei decadențe este respingerea efortului…începând cu disciplina.
Exemple în spaniolă ale acestei indiscipline ar fi respingerea cu încăpățânare a unei gramatici elaborate și rafinate, care, pentru a simplifica, impune genul masculin generalizărilor. „Los” españoles, „el” ganado bovino, „los” géneros, „los” imbéciles, etc. nu sunt niște discriminări perverse contra spanioloaicelor, vacilor, a genului feminin, ci o convenție foarte practică pentru a economisi timp. Iar convenția nu este o parolă rasistă sau discriminatorie; ea se învață din belșug, chiar din școala primară.
Așa că nu că nu am ști să vorbim; Pur și simplu nu vrem să știm. A vorbi de cetățeni și cetățene ne-ar face să pierdem vremea și să ne răcim gura degeaba. Însă, este și o formă subliminală de a lăsa baltă regulile vorbirii și ale gândirii, precum și convențiile stabilite…sau respectarea corectitudinii politice a momentului.
Adică, neputincioșii, cei care nu gândesc și fricoșii calcă în picioare gramatica, deoarece este o nesupunere care nu se pedepsește (nimeni nu a fost adus în fața tribunalelor pentru că vorbește ca o cizmă) și care îl scutește pe incult și pe „muieți sunt posmagii?” chiar și de infimul efort de a vorbi „așa cum trebuie”.
Dacă privim această nesupunere, care asasinează limba, într-un context social mai amplu vedem că apare întotdeauna numitorul comun al panicii în fața efortului. Sau confesiunea tacită a neputinței. Încă de pe la mijlocul secolului trecut, indisciplina socială de acest gen a încolțit timid: a te îmbrăca de parcă ai fi un clown și a bea răcoritoare direct din sticlă erau derobări de la normele sociale comise ca acțiuni contestatare.
Această „răzvrătire decadentă” a devenit, pe zi ce trecea, tot mai mare, exemplele s-au înmulțit la nesfârșit, însă trebuie să menționăm și varianta politică – mult mai corozivă decât simpla decadență morală – a acestei răzvrătiri sociale: așa numita „memorie istorică” și varianta ei sexuală „me too” („și eu”).
Căci legitima revendicare a adevărului istoric, interesele momentane ale politicii au ajuns să calce în picioare adevărul, pentru a deveni o armă electorală. Sau economică, în cazul lui „me too”.
Este de prisos să mai spunem că, cu cât e mai recent războiul sau războiul civil relatat sau orice eveniment istoric, cu atât mai aberantă este relatarea lui. Dacă nu ar fi alte surse – nici măcar o fărâmă de bun simț – cititorul sau ascultătorul acestor episoade ar sfârși prin a crede că toate războaiele, răzvrătirile și rebeliunile de pe planetă le-au făcut arhanghelii victorioși împotriva demonilor învinși din iad. Sau, trecând la „me too”, toate Scufițele Roșii din lume sunt niște campioane amnezice care își amintesc că au fost dezvirginate de lupi – desigur milionari și faimoși – după zeci de ani…
Cei care deplâng această situație trebuie să-și aducă aminte că acesta nu este un fenomen nou, cu toate că în ziua de azi este mai masiv, deoarece și lumea e mai deasă. Însă motivul de alarmare este acum faptul că această respingere a efortului coincide, în mari sectoare ale societății albe, cu dispariția dorinței de autodepășire. Toată lumea vrea să aibă mai mulți bani (fără să lucreze, desigur), însă tot mai puțini sunt cei care vor să știe mai mult, să fie mai buni, mai eleganți și să vorbească mai bine.
Astfel, în timp ce curentele leneviei se desfășoară în largul lor, alții văd un peisaj dezolant, iar contrastul dintre ambele viziuni se reflectă, din nou, în înfruntările politice și în pozițiile radicale.
Exemple de asemenea radicalisme nu lipsesc, iar în SUA sunt evidente în politica de zi cu zi. Așa, de exemplu, un congresman democrat din statul Rhode Island, cel mai mic ca suprafață din țară, a fost încolțit când a vrut să acosteze la țărm cu iahtul său în perimetrul clubului maritim din Newport de membri ai clubului, în marea lor majoritate, albi. I s-a spus că e rasist deoarece nu a plecat să acosteze în altă parte, cu toate că…repetăm, nu toți membri erau albi.
Însă e mult mai ușor să recurgi la sloganuri, decât să cercetezi lucrurile…după cum e mult mai ușor să fii un indinvid din turma decadentă și să ragi ca măgarii sau ca măgărițele….

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

¡QUÉ MUNDO, EL NUESTRO! Washington, Diana Negre

Brandi Levy

“Que se joda la escuela, que se joda el equipo, que se jodan las animadoras y que se jodan todos” escribió Brandi Levy hace cuatro años en la red social “Snapchat”, como reacción la negativa de la escuela para integrarla como animadora en sus competiciones deportivas.
Cuatro años más tarde, después de múltiples sentencias e instancias para apelar a la decisión de la escuela de castigarla, el Tribunal Supremo de Estados Unidos finalmente ha intervenido para zanjar un caso que a muchos les pareció y les parece aún una tempestad en un vaso de agua.
Porque Brandi era una estudiante de 14 años que formaba parte del equipo de animadoras de su escuela, pero quería además a ser animadora en un equipo universitario y no tuvo el apoyo de la escuela.
La joven reaccionó con unas palabras tan vulgares y comunes en Estados Unidos como en nuestro país, pero que en aquellos días hizo rasgar las vestiduras a los responsables escolares quienes, a pesar de que el comentario de Brandi tan solo estuvo por un breve tiempo en la red social y que estos comentarios no se produjeron en la escuela, decidieron expulsarla del equipo de animadores escolares.
En estos últimos cuatro años, escuela y estudiante se enfrascaron en denuncias mutuas y el caso fue escalando hasta llegar al Supremo, donde muchos creían que la mayoría conservadora actual (6 magistrados conservadores y tan solo 3 progresistas) daría la razón a la escuela reconociendo que el lenguaje de la estudiante era inaceptable.
Pero no fue así: tan solo uno de los jueces, Clarence Thomas, ratificó el castigo de la estudiante, en tanto que los otros 8 se decantaron por la libertad de expresión, plasmada en la primera enmienda de la Constitución norteamericana, que les pareció más importante que la disciplina escolar.
La cuestión está zanjada para las partes contendientes, pero se añade a la lista de quejas de amplios sectores del país que ven esta mini-crisis como un símbolo de los tiempos que atravesamos.
Estos sectores consideran que la Humanidad progresó ante todo a base de esfuerzo y ambición y les parece evidente que el mundo – sobre todo, el del bienestar – repudia hoy en día el esfuerzo con saña, rencor y estupidez.
Piensan que el no querer mantener el esfuerzo cuando se han alcanzado niveles socio-económicos que permiten vivir de la sopa boba a la plebe -y de papá o del sistema a los relativamente acomodados, sólo tiene una lógica: el pánico al trabajo y a la disciplina.
La realidad les da la razón en muchos casos y, desde la Antigüedad hasta el siglo pasado, no faltan antecedentes históricos a esta lacra social, aunque en la versión actual lo que es nuevo es su difusión a lo largo y ancho del globo terrestre.
Y lo cierto, y es algo que les alarma, es que sociedades tan dispares en sus estructuras y filosofía política como los EEUU, casi toda Europa, África subsahariana y parte del Oriente Medio registren el mismo malaje.
Malaje o enfermedad terminal. Porque ya el análisis más elemental del fenómeno revela que el motor de esta decadencia es el rechazo al esfuerzo… empezando por la disciplina.
Ejemplos de esta indisciplina sería, en nuestro idioma, el cerril repudio de una elaborada y refinada gramática que, por simplificar, impone el género masculino a las generalizaciones. “Los” españoles, “el” ganado bovino, “los” géneros, “los” imbéciles, etc. no son perversas discriminaciones contra las españolas, las vacas, el género femenino o las tontas de remate – respectivamente –, sino una practiquísima convención para ahorrar tiempo. Y la convención no es una contraseña clasista o racista; se enseña de balde en las escuelas primarias de todo el mundo de lenguas flexibles.
Así que no es que no se sepa hablar; es que no se quiere saber. Hablar de ciudadanos y ciudadanas es una rebeldía de pacotilla que hace malgastar saliva y perder tiempo. Pero es también una forma subliminal de mandar al cuerno las reglas del hablar y pensar, así como las convenciones establecidas…o una sumisión a la corrección política del momento.
Es decir que los impotentes, los no pensantes y los cobardes pisotean la gramática porque es una rebelión impune (nadie ha sido llevado aún ante los tribunales por hablar como un patán) y que le libera al inculto y gandul hasta del ínfimo esfuerzo de hablar “como se debe”.
Si se contempla esta rebeldía asesina del idioma en un contexto social más amplio aparece siempre como denominador común el pánico al esfuerzo. O la confesión tácita de la impotencia. Ya a mediados del siglo pasado despuntaron brotes tímidos de indisciplina social de este tipo: vestir como un payaso o beber refrescos directamente de las botellas constituían infracciones de las normas sociales que se cometían casi como actos contestatarios.
Esa “rebeldía decadente” se hizo cada día mayor y los ejemplos se multiplican al infinito, pero es obligado mentar la variante política – y por tanto, mucho más corrosiva que la mera decadencia moral – de esta rebeldía social: la llamada “memoria histórica” y de su variante sexual del “me too” (“yo también”).
Y es que de la legítima reivindicación de la verdad histórica, los intereses momentáneos de la política han pasado a pisotear la verdad para hacer un arma electoral. O económica, en el caso del “me too”.
Está de más decir que cuanto más reciente es la guerra o la guerra civil relatada, o cualquier evento histórico, más aberrante es el relato. Si no hubiera otras fuentes – ni tampoco una miaja de sentido común – el lector u oyente de la historia de estos episodios acabaría creyendo que todas las guerras, guerrillas y rebeliones de la Tierra las han hecho los arcángeles ganadores contra los derrotados demonios del Averno. O, pasando al “me too”, todas las Caperucitas Rojas del mundo son unas amnésicas de campeonato que solo recuperan la memoria de sus desfloraciones por lobos – eso sí, todos multimillonarios y famosos – al cabo de decenas de años…
Quienes lamentan esta situación han de recordar que no es un fenómeno nuevo, aunque hoy en día sea más masivo porque el mundo es más denso. Pero la razón de alarma actual se debe a que este rechazo al esfuerzo coincide en grandes sectores de la sociedad blanca con la desaparición de las ganas de superación. Todo el mundo quiere tener más dinero (sin trabajar, claro), pero cada vez son menos los que quieren saber más, ser mejores, más elegantes o bien hablados.
Así, mientras las corrientes de la pereza disfrutan a sus anchas, otros ven un panorama desolador y el contraste entre ambas visiones vuelve a reflejarse en los enfrentamientos políticos y en las posiciones radicales.
Ejemplos de este radicalismo no faltan y en Estados Unidos son evidentes en la política de todos los días. Así, por ejemplo, un congresista demócrata del estado de Rhode Island, el menor en superficie del país, se vio acosado al anclar su yate en el club marítimo de Newport, de socios mayormente blancos. Se le calificó de racista por no irse con su yate a otra parte…a pesar de que en realidad no todos los socios sean blancos.
Pero cuesta mucho menos remitirse a los slogans que investigar los hechos…como es más fácil ser un équido de la manada decadente y rebuznar como los asnos y las asnas….

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

CUM RĂMÂN LUCRURILE DUPĂ ÎNTÂLNIREA PUTIN-BIDEN

După întâlnirea lui Putin cu Biden de la Geneva – denumită prea generos „summit” – cei doi conducători de state se confruntă cu probleme foarte diferite. Cele ale președintelui rus sunt de departe cele mai grave.
Căci, în timp ce Biden găsește în relațiile cu Rusia doar un echilibru politico-militar de importanță secundară, Putin continuă să se lupte cu asfixianta moștenire pe care i-a lăsat-o URSS. Pentru SUA, marea problemă actuală este China. Colosul asiatic este, de acum, cea de a 2ª economie din lume, ambițiile ei par a fi fără limite, structura forțelor ei armate este tot mai agresivă (în prezent își construiește o mare flotă militară, așa cum au făcut Japonia, în preajma celui de al Doilea Război Mondial, și Imperiul German, înainte de Primul), iar colonialismul său economic a ieșit de o bună bucată de vreme din zona lumii a treia, pentru a face mari investiții structurale până și în Europa. Coexistența – sau confruntarea finală – cu Republica Populară Chineză este, în ziua de azi, o temă prioritară a Washingtonului.
Problemele președintelui rus sunt mai mici, dar mai amare. Prăbușirea Rusiei staliniste a adus o liberalizare foarte relativă. Au dispărut dictatura partidului unic, poliția secretă și birocrația, însă țara a rămas prinsă în mrejele unor mafii corupte și foarte legate de puterea politică.

Nu este nici de departe un scenariu stalinist, însă, din punct de vedere economic, efectele sunt similare. Dacă URSS a dispărut datorită unui faliment, nici Federația Rusă nu este prea înfloritoare. Cu niște resurse naturale aproape la fel ca cele ale Canadei și cu o populație de trei ori mai mare, Federația Rusă are un PIB de trei ori mai mic decât cel canadian.
Și ca și cum aceasta nu ar fi de ajuns, militarismul obsesiv al gerontocrației Biroului Politic stalinist continuă să marcheze politica Rusiei, iar Putin a putut constata că terenul său de manevre politice internaționale se reduce la niște intervenții militare, căci pentru a putea face altceva îi lipsesc banii. Dacă în Siria acest atu a avut un rezultat relativ – vechiul vis al țarilor de a avea o prezență în Mediterana a devenit acum realitate -, în schimb, în Libia s-a dovedit a fi steril, nul în restul Africii și trist în Caucaz, unde a lăsat Armenia – cu care avea și continuă să aibă un pact militar – să piardă războiul cu Azerbaigeanul… deoarece petrolul azer îi este tot atât de vital Rusiei lui Putin pe cât îi era și în vremea lui Lenin. În plus, atât în Siria, cât și în Caucaz, Turcia a avut un protagonism de neimaginat pentru ruși din vremea țarinei Ecaterina cea Mare…
Situația actuală a lui Putin are, cu tot regretul său, prea multe asemănări cu cea a URSS-ului lui Lenin… cu deosebirea că, în timp ce aceasta din urmă era o putere emergentă la începutul secolului XX, Federația Rusă este o putere în declin, la începutul secolului XXI.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

PUTIN Y “LA POST CUMBRE”

Tras el encuentro ginebrino de Putin con Biden – demasiado generosamente llamado “cumbre” – los dos estadistas se enfrentan a problemas muy dispares. Y las del presidente ruso son de largo las más graves.
Porque mientras Biden ha de encontrar en las relaciones con Rusia tan solo un equilibrio político-militar de segundo orden, Putin sigue luchando con la asfixiante herencia que le dejó la URSS. Para los EE.UU. el gran problema actual es China. El coloso asiático es ya la 2ª economía del mundo, sus ambiciones parecen ilimitadas, la estructura de sus fuerzas armadas es cada vez más agresiva (ahora está construyendo una gran armada, como lo hicieron el Japón en vísperas de la II Guerra Mundial y el Imperio Alemán, antes de la I), y su colonialismo económico hace tiempo que ha salido del ámbito del tercer mundo para hacer grandes inversiones estructurales hasta en Europa. La coexistencia – o la confrontación final – con la República Popular China es hoy en día el tema prioritario de Washington.
Los problemas del presidente ruso son menores y más amargos. El hundimiento de la Rusia estalinista trajo una liberalización muy relativa. Ya no existe la dictadura del partido único, la policía secreta y la burocracia, pero el país está preso en las redes de unas mafias corruptas y muy vinculadas al poder político.
No es ni de lejos el escenario estalinista, pero económicamente tiene efectos similares. Si la URSS desapareció a causa de una bancarrota, la Federación Rusa no anda tampoco muy boyante. Con unos recursos naturales bastante similares a los del Canadá y el triple de población que este país, la Federación Rusa tiene un PIB tres veces menor que el canadiense.

Por si fuera poco, el militarismo obsesivo de la gerontocracia del politburó estalinista sigue marcando la política rusa, Putin ha visto como su campo de maniobras políticas internacionales no podía ser más que el intervencionismo militar; para otra vía falta dinero. Y si en Siria esta baza dio un relativo resultado – el viejo sueño zarista de una presencia en el Mediterráneo se ha hecho realidad ahora -, en cambio ha resultado estéril en Libia, nula en el resto de África y triste en el Cáucaso, donde dejó que Armenia – con la que tiene y tenía un pacto militar – perdiera la guerra contra Azerbaiyán… porque el petróleo azerí le es imprescindible a la Rusia de Putin como lo fue para la de Lenin. Además, tanto en Siria como en el Cáucaso Turquía ha tenido un protagonismo inimaginable para los rusos desde la época de Catalina la Grande…
La situación actual de Putin tiene a pesar suyo demasiadas similitudes con la de la URSS de Lenin… con la diferencia de que, mientras esta última era una potencia emergente a principios del siglo XX, la Federación Rusa es una en declive a principios del siglo XXI.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.