Învierea lui Hristos, frescă, Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, Protaton, Sf. Munte Athos; Manuil Panselinos, 1290.

LUMEA DE DINCOLO – ΤΟ ΜΕΤΕΠΕΙΤΑ

August 1892. Avea 29 de ani. Îl citea pe Eduard Schuré.

Dar, mai ales, pe marii mistici creștini greci.

De remarcat simbolismul bogat și foarte subtil al adjectivului – cheia întregului poem! – adiaspastos (αδιάσπαστος) din sintagma: zois adiaspastou (ζωής αδιασπάστου) care, aici, vrea să spună, în subtext: o viață nesfărâmată, nefrântă, care nu va fi niciodată de acum înainte zdrobită și făcută fărâme dar și, atenție, o viață nedespărțită… Mai ales o viață nedespărțită.

Desigur de cea a Creatorului… Cum nedespărțite sunt cele trei Persoane în Sfânta Treime, care se întrepătrund și se cuprind una în cealaltă… Așadar, Lumea de dincolo… o lume a lui Hristos și o lume în care vom trăi nedespărțiți, una cu Creatorul/Ziditorul nostru, Dumnezeu.

Lumea de dincolo

Cred în Lumea de dincolo. Nu poftele m-ademenesc,
ale materiei, sau să iubesc ce-i pozitiv. (Așa gândesc)
nu din obișnuință, ci din instinct. Se va adăuga, atunci, cuvântul cel ceresc

la imperfecta, și de altfel, inepta a vieții frază.
Odihnă și răsplată atuncea pe a face îl urmează
Când, pentru totdeauna, privirea asupra Zidirii se-nchide (și-ncetează)

Și-n fața Ziditorului ochiul ți se va deschide. (Și-ndată)
valul vieții făr’ de moarte se va revărsa asupra-ți, din fiecare (nouă dată)
Evanghelie a lui Hristos, un val de viață necurmată.

Το Μετέπειτα

Πιστεύω το Μετέπειτα. Δεν με πλανούν ορέξεις
της ύλης ή του θετικού αγάπη. Δεν είν’ έξις
αλλ’ ένστικτον. Θα προστεθεί η ουρανία λέξις

εις της ζωής την ατελή την άλλως άνουν φράσιν.
Ανάπαυσις και αμοιβή θέλουν δεχθεί την δράσιν.
Ότε διά παντός κλεισθεί το βλέμμα εις την Πλάσιν,

θα ανοιχθεί ο οφθαλμός ενώπιον του Πλάστου.
Κύμα αθάνατον ζωής θα ρεύσει εξ εκάστου
Ευαγγελίου του Χριστού — ζωής αδιασπάστου.

***

Fotografie-portret nedatată. Arhiva Kavafis.

„CE-A MAI RĂMAS DE SPUS, ÎN HADES, CELOR DE JOS, O SĂ LE SPUN.”

Februarie 1913. Trecuseră 21 de ani de la Lumea de dincolo. Avea 50 de ani. Ce alterare! Ce pervertire! Ce cădere liberă! Ce tristețe infinită și ce descurajare!

De la Evangheliile lui Iisus la Aias al lui Sofocle.

E drept, și trebuie s-o spunem, Kavafis a scris o primă variantă a poemului în 1893, la un an după Lumea de dincolo. O variantă care nu mai există și care nu mai știe nimeni cum arăta.

Ce i-o fi întors sufletul? Ce i l-o fi rănit? E o prăpastie uriașă între Lumea de dincolo, cerească, în care trăim viața lui Dumnezeu și viața în Dumnezeu, în care Kavafis credea în 1892, la 29 de ani, și Lumea celor de jos, Hadesul/Iadul/Infernul… Un Acolo (nu mai e un Dincolo!) unde rămânem împovărați (vezi βαστούμε și αγωνία βαριά) cu toate traumele, nefericirile, vinile și păcatele noastre… adânc ferecate, închise în întunericul din lăuntrul nostru în care părem sortiți să trăim o veșnicie…

Titlul poemului: τὰ δ᾽ ἄλλ᾽ ἐν Ἅιδου τοῖς κάτω μυθήσομαι. – Ce-a mai rămas de spus, în Hades, celor de jos, o să le spun… este versul 865 din tragedia Aias (Αἴας) pe care Sofocle a scris-o undeva între 460 și 450 (se pare că este cea mai veche piesă pe care a scris-o, din cele care s-au păstrat!) și foarte tare trimite la …The rest is silence – Și restul e tăcere… din Hamlet-ul lui Shakespeare ((actul V, scena 2, versul 395)…

Ambele citate sunt ultimele cuvinte ale celor doi eroi care mor, Aias sinucigându-se cu propria-i spadă, de ciudă că nu primise armele lui Ahile, și Hamlet murind atins de spada otrăvită a lui Laertes.

Notă: Desigur, și proconsulul și sofistul – care stau de vorbă în poemul lui Kavafis – sunt personaje imaginare. Poetul i-a ales pentru că ei simbolizează, reprezintă o epocă de decadență, cea care a urmat, în Grecia, perioadei clasice (de cea mai mare înflorire cunoscută vreodată de grecii vechi), o epocă în care Grecia devine provincie romană, iar filosofia decade sub influența sofiștilor, adică a profesorilor de retorică și de artă politică, care susțineau că adevărul și orice cunoaștere, dar și toate valorile sunt… relative…

„Ce-a mai rămas de spus, în Hades, celor de jos, o să le spun.”

„Într-adevăr,”zise proconsulul, închizând cartea, „e un vers (lucrat)
frumos și foarte adevărat;
Sofocle l-a scris ca un filosof, pătruns de-o adâncă-nțelepciune.
Câte nu vom spune acolo, câte acolo nu vom spune,
și cât de schimbați vom apărea și diferiți.
Tot ce purtăm în noi, aici, ca niște paznici neadormiți,
răni și secrete zăvorâte-n noi și tăinuite, chinuiți,
și apăsați, zi după zi, de-o grea neliniște și tulburare,
toate le-om spunem acolo, liber și curat, (pe fiecare).”
„Mai zi,” răspunse sofistul, zâmbind pe jumătate, „dacă se spun
lucrurile acestea acolo, dacă de ele le mai pasă acum.”

„Τὰ δ’ ἄλλα ἐν Ἅδου τοῖς κάτω μυθήσομαι»

«Τωόντι», είπ’ ο ανθύπατος, κλείοντας το βιβλίο, «αυτός
ο στίχος
είν’ ωραίος και πολύ σωστός·
τον έγραψεν ο Σοφοκλής βαθιά φιλοσοφώντας.
Πόσα θα πούμ’ εκεί, πόσα θα πούμ’ εκεί,
και πόσο θα φανούμε διαφορετικοί.
Αυτά που εδώ σαν άγρυπνοι φρουροί βαστούμε,
πληγές και μυστικά που μέσα μας σφαλνούμε,
με καθημερινή αγωνία βαριά,
ελεύθερα εκεί και καθαρά θα πούμε».
«Πρόσθεσε», είπε ο σοφιστής, μισοχαμογελώντας,
«αν τέτοια λεν εκεί, αν τους μέλει πια».

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Prea-iubitului meu Eugen.
Al Padre Benato Simmaco.

Sfântul Ioan evanghelistul și Sfântul Francisc de Assisi, El Greco, 1600, Gli Uffizi

Un psalm de laudă… Cântecul fratelui Soare sau Cântecul Făpturilor sau Lauda făpturilor.

Scris, se pare, în 1225 (-1226), în aprilie sau mai, când Francisc a fost oaspetele Clarei la mănăstirea San Damiano, din Assisi.

Un Francisc bolnav, ajuns la 44 sau 45 de ani (se naște în 1181 sau în 1182 la Assisi și în anul 1226 părăsește această lume la Porziuncola, Assisi), care lasă impresia că se desprinde cu părere de rău de lume, de lumea pe care a iubit-o cu o iubire… dumnezeiască. De care a fost îndrăgostit la nebunie și pe care i-a învățat pe mulți s-o vadă și s-o iubească la fel ca el. De care să fie îndrăgostiți la fel ca el.

Un Francisc care, poate, în sinea lui, se temea, fără s-o spună, de moartea sufletului (moartea a doua, cea veșnică!-idee pe care am întâlnit-o la Philon din Alexandria, în Comentariul alegoric…), socotindu-se el ultimul dintre păcătoși! O moarte care omoară (pentru eternitate!) doar sufletul păcătoșilor care nu mai apucă iertarea păcatelor/damnaților/nemântuiților/veșnic-penitenților.

O teamă nepotrivită, totuși, pentru acest mare iubitor de oameni! Care știa că iubirii i se iartă totul!

O teamă care arată, poate, cât de obosit îi era sufletul, cât de obosită îi era mintea și cât de sfârșit se simțea după atâta timp în care nu s-a iubit pe sine.

Probabil el, Francisc, cea mai umilă dintre făpturile Domnului, a fost singura ființă de pe pământ pe care n-a iubit-o.

Și probabil ajunsese, în cele din urmă, să înțeleagă că acesta, da, este un mare păcat!

Notă: messor îl traduce pe dominus din latină. Așadar: domnul Soare sau stăpânul Soare…

CÂNTECUL FRATELUI SOARE
(Laudă creaturilor)

Doamne Preaînalte, atotputernice, bunule Doamne, a Ta e toată cântarea,
ale Tale-s laudele, a Ta mărirea și cinstea și toată binecuvântarea.
Ție doar, celui Preaînalt, ți se cuvin (toate),
și niciun om numele să-ți rostească nu-i vrednic, nu poate.
Lăudat fii, Doamne al meu, dimpreună cu toate făpturile Tale,
și întâi de toate cu messor fratele Soare,
cel care-i lumina zilei și prin care ne luminezi, când apare.
Și e frumos și strălucește cu marea-i splendoare:
el chipul ți-l poartă, Preaînalte, fratele Soare.
Lăudat fii, Doamne al meu, pentru sora Lună și pentru Stele:
în cer făuritu-le-ai luminoase, neprețuite și frumoase pe ele.
Lăudat fii, Doamne al meu, pentru fratele Vânt și
pentru Aer și pentru cerul înnorat și cerul senin și pentru vreme, oricum ar fi,
căci prin ele, toate făpturile Tale le ții.
Și Lăudat fii, Doamne al meu, pentru sora Apă, cea prea-cinstită,
care-i de mult folos și umilă și neprețuită și neprihănită.
Lăudat fii, Doamne al meu, pentru fratele Foc, cel
prin care nopțile ne dai lumină: și el
e frumos și jucăuș și rezistent și puternic și vesel.
Lăudat fii, Doamne al meu, pentru sora noastră, maica Țărână,
care (pe toți) ne ține și pe toți ne îndrumă
și care rodește tot felul de poame și flori în culori și iarba.
Lăudat fii, Doamne al meu, pentru cei care iartă pentru dragostea Ta
și-ndură neputințe și boli și dureri și nevoi pătimesc.
Fericiți cei care le rabdă pe toate în pace și toate primesc.
Căci Tu, Preaînalte, le dai cununa izbânzii, cerească.
Lăudat fii, Doamne al meu, pentru sora noastră, Moartea trupească,
de care niciun om care e viu să scape nu poate:
vai celor ce mor în păcate de moarte;
Fericiți cei pe care ea-i va găsi împlinindu-ți voia preasfântă,
pentru că moartea de-a doua, cea veșnică, nu-i înspăimântă.
Lăudați-L și binecuvântați-L pe Domnul meu și Lui mulțumiți
și cu a voastră mare-umilință Lui îi slujiți.

Sfântul Francisc răpit în duh (în extaz), El Greco, 1580

CANTICU DE FRATE SOLE
(Laudes creaturarum)

Altissimu, onnipotente, bon Signore,
tue so’ le laude, la gloria e l’honore et onne benedictione.
Ad te solo, Altissimo, se konfano,
et nullu omo ène dignu te mentovare.
Laudato sie, mi’ Signore, cum tucte le tue creature,
spetialmente messor lo frate sole,
lo qual’è iorno, et allumini noi per lui.
Et ellu è bellu e radiante cum grande splendore:
de te, Altissimo, porta significatione.
Laudato si’, mi’ Signore, per sora luna e le stelle:
in celu l’ài formate clarite et pretiose et belle.
Laudato si’, mi’ Signore, per frate vento
et per aere et nubilo et sereno et onne tempo,
per lo quale a le tue creature dài sustentamento.
Laudato si’, mi’ Signore, per sor’acqua,
la quale è multo utile et umile et pretiosa et casta.
Laudato si’, mi’ Signore, per frate focu,
per lo quale ennallumini la nocte:
ed ello è bello et iocundo et robustoso et forte.
Laudato si’, mi’ Signore, per sora nostra matre terra,
la quale ne sustenta et governa,
et produce diversi fructi con coloriti flori et herba.
Laudato si’, mi’ Signore, per quelli ke perdonano per lo tuo amore
et sostengo infirmitate et tribulatione.
Beati quelli ke ’l sosterranno in pace,
ka da te, Altissimo, sirano incoronati.
Laudato si’, mi’ Signore, per sora nostra morte corporale,
da la quale nullu homo vivente pò skappare:
guai a cquelli ke morrano ne le peccata mortali;
beati quelli ke trovarà ne le tue sanctissime voluntati,
ka la morte secunda no ’l farrà male.
Laudate et benedicete mi’ Signore et rengratiate
e serviateli cum grande umilitate.

Codicele 338, f.f. 33r – 34r, sec. XIII – Biblioteca del Sacro Convento di San Francesco, Assisi – cel mai vechi manuscris cunoscut până azi al Cântecului fratelui Soare.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Portretul lui Michelangelo, 1548-1553, Daniele da Volterra,Teylers Museum, Harlem, Țările de Jos

Al mio diletto Eugenio e… al Padre Benato Symmacho, il mio madrih.

Inițiatul… Michelandelo! Și Heraclit și Orfeu și Platon ar fi fost încântați să asculte acest madrigal dumnezeiesc!

Poate, cel mai mult, Heraclit care spunea că – și îi redau cuvintele într-o traducere mai liberă, o parafrază, mai bine zis – noi, muritorii, suntem, de fapt, nemuritori; și că trăim două feluri de viață: cea de dincolo, cea adevărată, la care ne întoarcem mereu după fiecare viață trăită pe pământ și în care cunoaștem că suntem nemuritori, și viața trăită pe pământ, în care suntem muritori, în care doar unii știu că suntem nemuritori (moartea… dulce, pentru puțini, și amară pentru mulți și crudă foarte…) și în care, de fapt, suntem ca și morți.

Cf. Heraclit, fragmentul 62: Nemuritori, sunt muritori, muritori sunt nemuritori; fiind morți, trăiesc, trăind, sunt morți/ἀθάνατοι θνητοί, θνητοὶ ἀθάνατοι. ζῶντες τὸν ἐκείνων θάνατον, τὸν δὲ ἐκείνων βίον τεθνεῶτες.

Spre deosebire de profesorii lui de la Academia Platonică din Florența, întemeiată de Marsilio Ficino, Michelangelo lucrează această temă din Heraclit în maniera-i proprie: viața înainte de o mare iubire, asemănătoare morții, și viața trezită… la viață… de o mare iubire… De care, însă se teme atât de mult… bătrân fiind și mult timp neiubit.

SILLOGE
6
O inimă, da, poate fi îndrăgostită de multe ori
și de iubire aprinsă și apoi de prea mulți ani să fie stinsă!
Dar, astă cea din urmă-mi suferință, necuprinsă,
m-ar fi răpus, dar făr’ de moarte eu să mor!
Căci sufletu-mi dorește, – cu ce dor! –
din toate zilele ce le mai am – fiindcă iubirea iarăși mă aprinde –
doar una să rămâie, cea din urmă, și prima într-o fericită soarte.
Alt adăpost unde găsesc? O altă cale? Alt ajutor?
Viața mea altă scăpare n-are – unde?
de moartea-i, decât apropiata-i moarte,
dulce, pentru puțini, și amară pentru mulți și crudă foarte:
doar cel care la cer se-ntoarce, printre divine suflete înalte,
murind, nu moare, ci trăiește a sa moarte.

Răpirea lui Ganimede (desen pentru Tommaso dei Cavalieri), Michelangelo,1550, Fogg Art Museum, Cambridge

SILLOGE
6
Bench’ alcun cor più volte sia
d’amor acceso et da’ troppi anni spento,
l’ultimo mie tormento
saria mortal senza la morte mia.
Onde l’alma desia,
de’ giorni miei, mentre ch’amor m’avvampa,
l’ultimo, primo in più felice sorte.
Altro refugio o via
mia vita non iscampa
dal suo morir che la propinqua morte,
a pochi dolce, a molti amara e forte:
quel sol che rende al ciel fra l’ alme dive
non muor morendo, anzi per morte vive.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Al mio diletto Eugenio e… al Padre Benato Symmacho, il mio madrih.

O serie de cinci poeme (Rime lirice: 2 ,4 și 5 și Rime comice: 2), dintre care unul neterminat (Fr. de madrigal 2), a fost descoperită pe un manuscris (păstrat la Ashmolean Museum, Oxford) pe care se mai află și câteva schițe. Poemele au fost datate de Girardi, după scrisul lui Michelangelo, între 1505-1511.

MADRIGALURI – FRAGMENTUL 2
Se poate, Doamne, eu să nu mai fiu al meu? Și cum?
O, Doamne! O, Doamne! O, Doamne al meu bun!
Cine pe mine, mie însumi, mă răpi – vai mie! –
și atât de-aproape fu, al meu stăpân să-mi fie,
vai, mai mult decât eu însumi îmi sunt al meu stăpân?
O, Doamne! O, Doamne! O, Doamne al meu bun!
Cum de inima-mi străpunge
cineva ce nu pare să m-atingă?
Ce lucru-i ăsta, Amor? Cum ajunge
să-mi intre-n inimă, prin ochi, și să mă-nvingă?
Și oricât de strâmt e locul înăuntru, cum pare-n el să crească?
[…]

MADRIGALI – FR. 2

Come può esser ch’io non sia più mio?
O Dio, o Dio, o Dio,
chi m’ha tolto a me stesso,
c’a me fusse più presso
o più di me potessi che poss’io?
O Dio, o Dio, o Dio,
come mi passa el core
chi non par che mi tocchi?
Che cosa è questo, Amore,
c’al core entra per gli occhi,
per poco spazio dentro par che cresca?

[…]

Michelangelo nu mai era chiar un tinerel inocent când a scris acest absolut tulburător madrigal (rămas neterminat!). Avea între 30 și 36 de ani…

De ce nu l-a mai terminat?

Poate pentru că… cel care era aproape gata să-l părăduiască, să-l deposedeze de sine însuși… a dispărut din viața lui.

A te lăsa locuit de cel pe care-l iubești este, desigur, o temă veche, dacă nu chiar străveche. O temă dragă misticilor creștini, greci și latini, care vorbesc despre erosul dumnezeiesc (nume al erosului inventat de Sf. Dionisie Areopagitul). Și despre kenoza omului (golirea de sine pentru a-I face loc în tine lui Iisus Hristos). Kenoza omului – un sentiment pe care l-a inventat Sf. Pavel cf. Galateni 2,20: Nu eu trăiesc (acum în mine), ci Hristos trăiește în mine (ζῶ δὲ οὐκέτι ἐγώ, ζῇ δὲ ἐν ἐμοὶ Χριστός).

Iată, de pildă, o strofă din Cántico espiritual – inspirat din Cântarea cântărilor – al lui San Juan de la Cruz (9):

De ce, Iubite, inima aceasta ce-ai rănit-o
n-o și tămăduiești?
De ce, după ce mi-ai și răpit-o,
mi-o lași să zacă așa, voiești,
și nu-ți iei prada ce-ai prădat-o, de ea să te servești?

¿Por qué, pues has llagado [15]
aqueste corazón, no le sanaste?
Y, pues me le has robado,
¿por qué así le dejaste
y no tomas el robo que robaste?

Manuscrisul lui Michelangelo de la The Ashmolean Museum, Oxford, „Canzona și studii de animale, capete și alte motive; studiu: doi luptători” (datat 1524-1525 în albumul: MICHELANGELO, The Drawing of a Genius, Achim Gnann, Albertina, Vienna)

RIME LIRICE 2, 4, 5 ȘI RIME COMICE 2

RIME LIRICE 2, 4, 5

RIME LIRICE 2
Îndatorat sunt (sorții) și atât de fericit că-mi fuse îngăduit
pradă să nu mă las și să înving a tale făr’ de milă rele,
dar obosit și-nfrânt acum, pieptul mi-l voi scălda ades (în lacrimi grele),
și contra voii mele! A ta putere, ce prea bine o știu, (în fine m-a lovit).
Și dacă săgețile de-odinioară, ale tale, otrăvite și vătămătoare
de inima-mi au stat departe și ea nu fuse a lor țintă, niciodată,
azi poți să te răzbuni, (o, Amor!) căci inima-mi e frântă, prima dată,
și-i străpunsă de ale acelor ochi frumoși săgeți, toate de moarte-aducătoare.
Din câte lațuri încă și din câte plase
soarta cea rea o scapă pe păsăruica (în lume) călătoare
și ani mulți trăiește ea, doar ca să moară apoi de-o mai cumplită moarte;
la fel și eu, o, doamnelor! Amor, cum vedeți, vru să mă lase
doar ca să-mi dea, acum, la bătrânețe, mai crud sfârșit, se pare,
după ce atâta vreme mă cruță, cum văd, (și se ținu departe).

Nud de bărbat, Musée du Louvre, Paris, Departamentul de Arte Grafice.

RIME LIRICHE 2
Grato e felice, a’ tuo feroci mali
ostare e vincer mi fu già concesso;
or lasso, il petto vo bagnando spesso
contr’a mie voglia, e so quante tu vali.
E se i dannosi e preteriti strali
al segno del mie cor non fur ma’ presso,
or puoi a colpi vendicar te stesso
di que’ begli occhi, e fien tutti mortali.
Da quanti lacci ancor, da quante rete
vago uccelletto per maligna sorte
campa molt’anni per morir po’ peggio,
tal di me, donne, Amor, come vedete,
per darmi in questa età più crudel morte,
campato m’ha gran tempo, come veggio.

NOTĂ: … in questa età/la bătrânețe… arată că datarea lui Girardi, în cazul acestui poem, nu e tocmai exactă. Poate Michelangelo să fi fost trecut, când l-a scris, de 50 de ani…

Figură de bărbat (Sf. Petru?) și studiu de braț, Staatliche Graphische Sammlung, Munich

RIME LIRICE 4
Ce putere mă supune și mă mână, cu de-a sila, către tine,
vai, vai, vai mie,
legat și strâns, și, totuși, liber și al meu stăpân?
Dacă pe alții tu îi ții în lanțuri, făr’ de lanțuri, și dacă și pe mine
m-ai prins, fără de mâini sau brațe, (lipit de acum de al tău sân),
cine, de frumosu-ți chip, mă va păzi, (lui să nu mă mai supun)?

Nud de bărbat, Cambridge, MA

RIME LIRICHE 4
Chi è quel che per forza a te mi mena,
oilmè, oilmè, oilmè,
legato e stretto, e son libero e sciolto?
Se tu incateni altrui senza catena,
e senza mane o braccia m’hai raccolto,
chi mi difenderà dal tuo bel volto?

Nud de bărbat, Musée du Louvre, Paris, Departamentul de Arte Grafice

RIME LIRICE 5
Cel ce făcu totul, îl făcu parte cu parte, apoi,
din tot (ce plăsmui), alese cea mai frumoasă parte,
ca să ne-arate, aici, (în lume), lucrările-i prea-nalte,
și cum El le făcu, acum, cu arta lui divină, (pentru noi).

Studiu pt. Nud de bărbat, Haarlem, Teylers Museum

RIME LIRICHE 5
Colui che ‘l tutto fe’, fece ogni parte
e poi del tutto la più bella scelse,
per mostrar quivi le suo cose eccelse,
com’ha fatto or colla sua divin’arte.

Nud de bărbat, The Ashmolean Museum, Oxford

RIME COMICE 2
Signore, de-i adevărată vreo vorbă din bătrâni, acurat
nu-i alta: Cine mai mult poate, nu dorește. Ticăloase
povești crezut-ai și vorbe mincinoase
și răsplătit-ai un dușman ce-i cât se poate de adevărat.
Serv bun, de-o viață-ți sunt și serv ți-am fost, jurat.
Ție-ți sunt dat, cum date-s soarelui a sale raze luminoase.
De timpul meu nu-ți pasă și nu te doare, nemiloase
părerile îți sunt: mai mult mă ostenesc, dar mai puțin îți plac.
Sperasem să mă înalț la înălțimea ta
și dreapta ta măsură și puternica ta spadă
să-mi fie la nevoie de-ajutor, nu un ecou îndepărtat.
Dar ceru-i cel ce nu voiește-n lume să facă loc virtuții, o, da!
lumea disprețuind, voind, așa, ca toți să meargă
să culeagă fructe dintr-un pom uscat.

Papa Iulius II, (1443-1513), Firenze, Galleria degli Ufizi

RIME COMICHE 2
Signor, se vero è alcun proverbio antico,
questo è ben quel, che chi può mai non vuole.
Tu hai creduto a favole e parole
e premiato chi è del ver nimico.
I’ sono e fui già tuo buon servo antico,
a te son dato come e’ raggi al sole,
e del mie tempo non ti incresce o dole,
e men ti piaccio se più m’affatico.
Già sperai ascender per la tua altezza,
e ‘l giusto peso e la potente spada
fussi al bisogno, e non la voce d’ecco.
Ma ‘l cielo è quel c’ogni virtù disprezza
locarla al mondo, se vuol c’altri vada
a prender frutto d’un arbor ch’è secco.

NOTĂ: Poem amar dedicat papei Iulius al II-lea (poate il arbor ch’è secco trimite la stejarul de pe blazonul papei), pontiful pe care a încercat să-l convingă Bramante să-i încredințeze terminarea Capelei sixtine lui Rafael, probabil în anul 1511, când a avut ceva neînțelegeri cu Michelangelo, după mărturia lui Vasari.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Metecul (Le métèque), care a fost începutul carierei mele de cântăreț, aproape n-ar fi ajuns niciodată să urce pe scenă. Osatura nu părea să-i rezerve un destin fericit, acela de a trona în topuri (hit-parades): melodia, monotonă; refrenul, inexistent; un ritm pe care cu greu se putea dansa. Talentele mele de interpret: vocea ștearsă, timbru inexpresiv, nu erau mai convingătoare. În text, cuvântul evreu era deranjant de-a dreptul. Nu făcea parte din vocabularul obișnuit al șansonetelor și dădea bătăi de cap producătorilor de radio. Neștiind dacă-i va șoca sau nu pe ascultători, cei mai mulți, prudenți, au închis discul în dulapuri. Dar au fost și câțiva susținători (îi numărai pe degetele de la o mână) care nu s-au dat bătuți: Jacques Bedos José Artur, Denise Glaser și Jean-Louis Foulquier. Ei l-au difuzat din belșug și chiar abuziv pe post, permițându-i Metecului să facă o breșă zdrobitoare în zidul de tăcere.

Cântecul fusese scris cu ceva ani în urmă. Pe atunci îi făceam curte unei fete „din lumea bună” ai cărei părinți, scoși din sărite că fiica lor se încurcase cu un străin – mediteranean și cu o reputație îndoielnică – mă tratau cu dispreț ca pe un metec. Mi-am amintit că Paul Lafargue, deputat francez (un metis din Cuba de la începutul secolului, ginerele lui Karl Marx și teoretician al „dreptului la lene”) fusese categorisit la fel de către detractorii săi care l-au strigat metec în timpul unei furtunoase ședințe din Camera Deputaților. Comparația era măgulitoare pentru mine… Am înșfăcat cuvântul ofensator, căzut în desuetudine din perioada clasică, ca să-mi fac din el o podoabă, o carte de vizită, un cântec.

Când Metecul a devenit hitul zilei, a fost tradus în germană, creolă, turcă, spaniolă, japoneză, portugheză, italiană, finlandeză, greacă… Unii au văzut în el un romantism al marginalilor și al anarhiștilor, alții o deviză politică, ideologică, de luptă, deviza lui Mai 68. Imigranții și-au luat din el mândria de a fi diferit lor, echivalentul lui black is beautiful al negrilor din America. Era imnul dezrădăcinaților, strigătul de chemare la unire al apatrizilor, o revendicare a pribegilor. A devenit sloganul minorităților, oprimate sau nu (țigani, provensali, bretonii care-și vorbesc dialectul lor, naționaliștii alsacieni ș.a.m.d.). Majoritatea cea tăcută a început să-l cânte fredoneze.

Pentru mine, nu era decât o declarație de iubire.

Georges Moustaki, Les filles de la mémoire, Le métèque.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Am iubit-o pe Camelia Stănescu de la prima emisiune pe care s-a nimerit s-o ascult: Clubul Curioșilor. Și pe Dan Ursuleanu de la prima lui emisiune SF: Exploratorii Lumii de Mâine, unde Camelia, soția și partenera lui de Radio, contribuia cu cele mai fabuloase dramatizări ale cărților autorilor SF.

La scurt timp după ce am ajuns să lucrez în Radio, la Emisiunea de Limbă Greacă, mi-am întrebat șefa, pe Dorina Chisăliță, cum arată Camelia. Într-o zi mi-a arătat-o: fonoteca un interview în cabina din fața biroului nostru. Am crezut că visez: era la fel de minunat de frumoasă ca și vocea ei.

Mai târziu, după ce secția noastră a fost desființată, când lucram la redacția Viața Religioasă și făceam emisiuni de introducere în teologie și studiul Bibliei, m-am inspirat din dialogurile Cameliei cu Florian Pittiș. Partener de studio îmi era Eugen Hac, șeful Secției Spaniole, pe care-l iubeam nebunește, și care, mai târziu, mi-a devenit soț.

Iubesc romanul Cameliei, Iluzia Autoexilului, pentru că mă regăsesc în multe din paginile lui. Mă regăsesc în Camelia însăși. Știu bine ce înseamnă să ai o voce seducătoare, o minte seducătoare… să-ți trăiești amorul (și) în cabina de emisie și partenerul tău să te adore nu doar pentru felul în care arăți, ci, mai ales, pentru mintea și gândirea ta înaltă, luminoasă, magică. Știu bine ce înseamnă să-ți vrăjești mereu și mereu partenerul folosindu-ți mintea și vocea, cum spune Camelia în cartea ei: seducătoare, plină de farmec și plină de feminitate.

Iubesc Iluzia Autoexilului pentru tehnica atât de subtilă prin care buna mea maestră, Camelia Stănescu Ursuleanu, i-a făcut să se întâlnească în paginile romanului pe Dan, Florian și Elf-Petru. Și pentru iubirea și tandrețea nesfârșită, aproape maternă, cu care l-a reconstruit pe Elf-Petru din cioburile vieții lui sparte și lipsite de bucuria iubirii împlinite. Pentru a fi încercat, cu infinită afecțiune, să-l reîntregească, să-i adune și să-i lipească la loc bucățile de suflet pe care și le-a pierdut în exilul său american. Și în exilul din propria viață… Așa cum a făcut zeița Isis cu iubitul ei Osiris. O încercare care i-a reușit Cameliei, desigur, și care trebuie că l-a ajutat pe Elf-Petru să plece din această lume împăcat cu sine însuși.

Iubesc cartea Cameliei pentru paginile ei pline de… iubire: pentru ea însăși tânără (Domnișoara în bleu), pentru ea însăși la 70 de ani (Ama), pentru ea însăși – realizatoarea de emisiuni (Roxana), alături de minunatul ei soț, Dan Ursuleanu, cu care și-a trăit marea poveste de dragoste și, sau, mai ales, în cabinele de emisie, precum și și alături de marele ei prieten de suflet, Florian Pittiș.

Îi mulțumesc Cameliei pentru a fi dezvăluit una din sursele magiei ei invincibile: bunicul ei matern a fost un mag, în sensul propriu al termenului, iar mama sa, o clarvăzătoare, tot în sensul propriu al termenului.

Îi mulțumesc și pentru a fi adus în fața lumii un spațiu de care și acum sunt legate destinele noastre, Radioul Public. Un spațiu unde ne-am format, unde viețile noastre s-au îmbogățit enorm și unde ni s-au împletit destinele.

AUTOR: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Odysseas Elytis (1911-1996, premiul Nobel pentru Literatură, 1979)

O singură rândunică este un fragment din marele poem Axion Esti, născut în anii grei de după cel de-al Doilea Război Mondial. Atunci Grecia, cea care vorbește în poemul lui Elytis, era epuizată și ruinată de ocupația nazistă, când foamea făcea ravagii și când părea că nimic nu se urnește ca lucrurile să fie, din nou, ca înainte. Axion Esti le spune grecilor că și viii și morții trebuie să urnească, împreună, roțile Istoriei ca Grecia să iasă din marasm, din sărăcie, foamete și disperare… la drumul cel bun, cel al progresului.

O singură rândunică
O singură rândunică şi primăvara-i scumpă –
Ca să se întoarcă soarele, de trudă multă-i nevoie și de muncă
Morţii, mii, vrea să fie la Roţi
Vrea ca cei vii să-şi dea sângele, toți.
Doamne, Meștere Mare, în munţi m-ai zidit
Doamne, Meștere Mare, în mare m-ai închis !
Luat de Magi fu trupul lui Mai
Îngropatu-l-au în mare ca într-un mormânt
Într-o fântână adâncă-l țin închis
Și înmmiresmat-au întunericul tot şi întregul apelor Abis.
Doamne, Meștere Mare, printre florile de liliac şi Tu
Doamne, Meștere Mare, simțit-ai că miroase a-n Înviere, Tu!
Ca sămânţa într-un uter întunecat
se zbate înfricoșata gânganie a amintirii, în pământ
Și aşa cum mușcă păianjenul, muşcat-a lumina
Luminatu-s-au ţărmurile şi marea toată s-a luminat.
Doamne, Meștere Mare, m-ai încins cu un brâu de țărmuri de mare
Doamne, Meștere Mare, pe munţi m-ai întemeiat!
(fragment din Axion Esti/ Άξιον Εστί – Cuvine-se cu adevărat, 1959)

Ένα το χελιδόνι
Ένα το χελιδόνι * κι η άνοιξη ακριβή
για να γυρίσει ο ήλιος * θέλει δουλειά πολλή
Θέλει νεκροί χιλιάδες * νά ‘ναι στους Tροχούς
Θέλει κι οι ζωντανοί * να δίνουν το αίμα τους.
Θέ μου Πρωτομάστορα * μ’ έχτισες μέσα στα βουνά
Θέ μου Πρωτομάστορα * μ’ έκλεισες μες στη θάλασσα !
Πάρθηκεν από Μάγους * το σώμα του Μαγιού
Το ‘χουνε θάψει σ’ ένα * μνήμα του πέλαγου
σ’ ένα βαθύ πηγάδι * τό ‘χουνε κλειστό
μύρισε το σκοτάδι* κι όλη η Άβυσσος.
Θέ μου Πρωτομάστορα * μέσα στις πασχαλιές και Συ
Θέ μου Πρωτομάστορα * μύρισες την Ανάσταση !

Σάλεψε σαν το σπέρμα * σε μήτρα σκοτεινή
Το φοβερό της μνήμης * έντομο μες τη γη
Κι όπως δαγκώνει αράχνη * δάγκωσε το φως
Έλαμψαν οι γιαλοί * κι όλο το πέλαγος.
Θέ μου Πρωτομάστορα * μ΄έζωσες τις ακρογιαλές
Θέ μου Πρωτομάστορα * στα βουνά με θεμέλιωσες !

1964 – Odysseas Elytis și Mikis Theodorakis lucrând la Axion Esti– capodopera amândurora.

Une hirondelle seule
Une hirondelle seule * et le printemps à son heure
Pour que le soleil revienne * il faut beaucoup de labeur
Il faut des morts par milliers * à pousser à la Roue
Il faut, aussi, que les vivants * donnent leur sang.

Mon Dieu, Maître d’oeuvre * tu m’as érigé dans les montagnes
Mon Dieu, Maître d’oeuvre * tu m’as enclos dans la mer !

Les Mages ont emporté * le corps du mois de Mai
Ils l’ont enseveli dans * une tombe marine
En un puits profond * ils l’ont reclus
L’obscurité s’en est embaumée * et toute entière l’Abysse.
Mon Dieu, Maître d’oeuvre * au milieu des fleurs pascales, Toi aussi
Mon Dieu, Maître d’oeuvre * tu as aspiré la Résurrection !
Comme la semence s’est mue * dans une sombre matrice,
L’effroi de la mémoire * l’insecte dans la terre
Qui, comme mord l’araignée, * a mordu la lumière,
Les rives en furent illuminées * et toute la mer.
Mon Dieu, Maître d’oeuvre * tu m’as ceint de rivages
Mon Dieu, Maître d’oeuvre * tu m’as érigé dans les montagnes.

https://www.info-grece.com/anthologie/ena-to-helidoni-une-hirondelle-poeme-d-odysseas-elytis

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Valeri Kuzmin

Update, 15.03.2024:

Maria Zaharova

Afirmațiile ambasadorului rus la București, sunt repetate, acum, de doamna Maria Zaharova, director al Departamentului de Informare și Presă al Ministerului Afacerilor Externe al Federației Ruse. Sunt aceleași „subtilități-grosiere”, adică, invenții și neadevăruri crase care nu au nimic cu realitatea. Pură invenție propagandistică!

Spania republicană, în timpul războiului civil din 1936-39, a făcut aceeași greșeală: și-a trimis Tezaurul la Moscova, între 500 și 600 de tone de aur. A dispărut fără urmă!

Deci, rușii au ceva experiență în domeniu, sunt experți-scamatori în materie de Tezaure.

***

Diplomația rușilor – sovietică sau actuală – recurge la un „termen consacrat,” atunci când își propune să discrediteze rapid alte state, pentru vreo atitudine sau reacție care nu-i convine.
Termenul este… ISTERIE. „Isteria anti-sovietică,” „isteria pentru aurul României și al Spaniei pierdut la Moscova,” „isteria anti-rusă stârnită de operațiile militare din Ucraina” etc., etc.

Cea mai recentă mostră o oferă domnul ambasador rus la București, Valeri Kuzmin, cu „isteria militară” pe care o promovează Șeful Armatei Române, Vlad Gheorghiță, în legătură cu ideea serviciului militar voluntar sau obligatoriu, care ar trebui (re)introdus în țara noastră.

„Rusia nu este o amenințare” – spune Valeri Kuzmin. Însă, ajutorul pe care România îl acordă Ucrainei, comentariile în legătură cu serviciul militar și pregătirea populației pentru război, găzduirea „altor trupe” pe teritoriul României vor avea consecințe” – a amenințat, totuși, Valeri Kuzmin în conferința sa de presă din 7 februarie, anul curent.

Foarte deranjat s-a arătat ambasadorul Rusiei și de poziția României în legătură cu masacrul de la Bucea, Ucraina, pentru care, ministrul român de externe din vremea aceea, Bogdan Aurescu, a responsabilizat Federația Rusă.

Cu alte cuvinte: NU-I FRUMOS ! ce a afirmat ministrul român de externe, sau, și mai rău: ȘI CE DACĂ ! Și ce dacă trupele ruse au comis atrocități ?!- e treaba lor și nimeni nu are voie să se amestece !

Domnul Kuzmin s-a arătat iritat și de faptul că România tot continuă să comenteze asupra Tezaurului României, trimis spre păstrare la Moscova, în timpul Primului Război Mondial, și care nu s-a mai întors înapoi în țară. Logica lui Valeri Kuzmin este deosebit de riguroasă și generoasă: „România datorează mult mai mult Rusiei, decât Rusia României. Ori, noi o iertăm de această datorie.”
Generozitate mai mare decât aceasta cu greu se poate vedea în istoria omenirii!

Este vorba de „bagatela” de 120 de tone de aur, precum și alte valori și documente, pe care Moscova nu vrea să le înapoieze României.

Într-o vreme, Moscova a afirmat că acest Tezaur s-a pierdut fără urmă în timpul revoluției bolșevice.
Însă, în 1956, pentru bună purtare, întrucât răscoala anti-rusă din Ungaria nu s-a întins și în România, așa cum era prevăzut, Moscova a restituit României Cloșca cu Puii de Aur, adică o infimă parte din Tezaurul României refugiat în capitala rusă. Iată că Tezaurul nu s-a pierdut deloc, așa cum pretinseseră sovieticii.
În plus, tot sovieticii au hotărât atunci desființarea REGIUNII AUTONOME MAGHIARE – din centrul României, tot ca o pedeapsă pentru răscoala anti-rusă și anti-sovietică a locuitorilor din capitala Ungariei.
Gest de mare generozitate din partea sovieticilor, nu-i așa ?

Domul ambasador ne iartă acum de imensa datorie pe care România o are față de Moscova. Iar, a tot pune problema restituirii Tezaurului nostru confiscat la Moscova ar fi ceva cumplit de penibil.

Oare România a tot smuls teritorii din Rusia sau invers, cea mai mare și întinsă țară din lume (nu-i ajunge cât are !) a anexat teritorii ale țărilor cu care s-a învecinat ? Există vreo țară vecină a rușilor de la care să nu fi furat teritorii ? AȘ VREA UN EXEMPLU ÎN ACEST SENS !
Nu căutați, deoarece nu există!
De la Japonia – exemplul invadării Insulelor Kurile, după capitularea Japoniei – este de-a dreptul rușinos, până la Finlanda și România, realitățile arată exact insațiabilitatea agresivă a rușilor.

În războiul ruso-româno-turc, din 1877-1878, Războiul nostru de Independență, rușii au suferit înfrângeri catastrofale până în momentul în care Carol I – cel care avea să devină regele României – a preluat comanda armatelor rusă și română. Pierderile s-au redus complet, deoarece Carol I, absolvent al Academiei Militare din Berlin, a oprit asalturile prostești asupra Plevnei, fortăreața-cheie în drumul spre Constantinopol, și a impus un asediu al cetății: în jurul Plevnei a fost construit un șanț care avea rolul de drum-ascuns, pe care să se poată deplasa rapid trupele, în oricare punct din jurul fortăreței. Șanțul-drum, cu zone întărite din loc în loc, a fost ca o cetate construită împotriva fortificațiilor Plevnei. Deci, nu asalt, ci asediu fortificat. După trei luni, otomanii nu au mai rezistat și au ieșit ei la atac pentru a se refugia, spre vest, în cetatea Vidinului. În momentul acela, armata română a intrat și a cucerit cetatea. Otomanii fugari s-au izbit de armatele ruse, nu le-au putut străpunge și au încercat să se întoarcă la Plevna. Însă, fortăreața nu mai era a lor.
Toată concepția strategiei a aparținut lui Carol I și ofițerilor români.
Rușii singuri nu ar fi reușit să cucerească Plevna și ar fi pierdut războiul.

Însă, „frumusețea” de abia acum avea să vină: în așa zisa lor retragere, rușii s-au oprit în Țările Române.
Ocupație militară în sensul plenar al cuvântului ! Obligau autoritățile locale să organizeze pentru ei festinuri mai tot timpul, astfel că șederea lor printre români a fost un ospăț și un dezmăț fără margini și fără comparație. I-au sărăcit și exasperat deopotrivă pe boieri și pe oamenii de rând din Capitală și din principalele orășele și burguri ale țării.

Cu greu a obținut Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe din vremea aceea, recunoașterea independenței noastre.
Prima țară care făcut acest gest a fost tocmai Turcia, țara împotriva căreia luptasem.
Cu greu au plecat trântorii care se aciuiseră pe meleagurile noastre, căci voiau să se eternizeze aici.

Și, nu-i așa, le rămânem datori!

În Primul Război Mondial, rușii pur și simplu au părăsit frontul din momentul în care au aflat de turbulențele revoluționare din interiorul imperiului lor.
Trupele române au fost nevoite să-și subțieze forțele și să prea porțiunile de front abandonate de aliații noștri.
Iar, Tezaurul României a fost dus spre păstrare la Moscova ! Și dus a fost ! Căci autoritățile ruse au onoare și își țin cuvântul.

Și, nu-i așa, le rămânem datori !

În cel de-al Doilea Război Mondial, am întors armele împotriva Germaniei și am luptat nu alături, ci în fruntea Armatei Roșii, acolo unde a fost mai greu, cu convingerea că suntem aliați. Ei știau că noi îi credem aliați, însă, ei au fost informați și instruiți să se comporte ca ocupanți. Luptam alături și ei continuau să ia prizonieri militari români ! Să tot lupți și să-i ai în coastă ! Erau recompensați pentru asemenea acțiuni cu permisii de 2 săptămâni, ca să poată merge acasă !
Iar după război, nu au plecat. Au stat aici și au supt România ca niște lipitori. Jaful cel mare l-a constituit PLATA DATORIILOR DE RĂZBOI. În natură, nu în bani ! De la cartofi, până la aur, de la unt, până la cherestea – au tâlhărit țara în numele datoriei de război. Stabileau niște prețuri nici măcar simbolice, exasperante, astfel ca datoria aceea de război să nu poată fi plătită niciodată. Kilogramul de aur luat de la noi, din Munții Apuseni, era apreciat de ruși ca având valoarea de 30 de lei. În vremea aceea, prin anii 50, un gram de aur pentru verighete costa 50 de lei!
Ne-au distrus țara ! Ne-au ucis elitele !
Și, nu-i așa, tot noi le rămânem datori !

Ambasadorul Valeri Kuzmin, în „generozitatea” lui ne arată cum continuă să gândească rușii și în zilele noastre: România le e datoare, popoarele lumii le sunt datoare !
Pe un astfel de fond de gândire e foarte ușor să treacă la următorul pas, adică, invadarea lumii, căci… le este datoare !
Cum altfel !?

Afirmațiile ambasadorului rus au menirea de a ne convinge, exact pe dos, că trebuie să luăm măsuri de apărare. Dacă ar fi fost reprezentantul unei țări ne-agresive, nu ar fi fost deranjat de comentariile despre necesitatea serviciului militar și alte măsuri de apărare.

N-ar fi fost deranjat nici de insistența cu care se solicită restituirea a 120 de tone de aur, reținute hoțește în capitala unei țări care și-a arătat agresivitatea constantă în ultimii 200 de ani.

Reprezentanții noștri trebuie să se prezinte foarte pregătiți atunci când se va pune problema ridicării sancțiunilor împotriva Rusiei. Fără Tezaur, să nu acceptăm ! Poate ni se va alătura și Spania pentru a-și recupera și ea aurul furat de Moscova, în urma Războiului Civil, din 1936-39.
Experții noștri trebuie să știe cum să ceară, ce să ceară și în ce condiții să ceară. Să pună problema dobânzilor la reținerea Tezaurului de atâta vreme. Și problema daunelor, deoarece nu am putut beneficia de aurul nostru. Și trebuie să știe când să fie de acord cu ridicarea sancțiunilor, căci promisiunile…

În privința pregătirilor de apărare, un element esențial îl reprezintă… dronele ! FĂRĂ DRONE, PIERZI RĂZBOIUL ! Armenia a fost înfrântă deoarece nu a avut drone ! În schimb, Azerbaigeanul a fost dotat din abundență cu drone de către Erdogan.
Însă industria dronelor trebuie să fie susținută în totalitate din interiorul țării.
TREBUIE SĂ FIM ÎN STARE SĂ PRODUCEM TOATE COMPONENTELE DRONELOR. Este un domeniu fascinant care ar atrage foarte mulți tineri.
Kazahstanul, iată, își produce propriile sale drone.
Turcia, de pildă, depinde de motoarele ucrainene pentru dronele sale. Nu și-a dezvoltat propria sa producție de motoare. Ceea ce este un handicap serios.
À bon entendeur !

De pregătire militară trebuie să beneficieze tot românul. Să știi să recunoști pe hartă locul unde te afli, să știi să te orientezi și să supraviețuiești în natură, să știi să tragi cu armele individuale și cu aruncătorul de grenade, să știi să acorzi primul ajutor unor răniți – sunt lucruri necesare pentru fiecare dintre noi. Sunt lucruri care pot fi învățate în școli și în întreprinderi, fără mare efort.
Israelienii au arme atât acasă, cât și la locul de muncă.
Cehii, cu armele cu aer comprimat Slavia, organizează cursuri amuzante de premilitărie în școlile elementare.
Iar stagiul militar e o școală a maturizării de care tinerii nu ar trebui să se ferească.

AUTOR: EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului, EUGEN HAC, precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Manos Hatzidakis

Compozitorul grec Manos Hatzidakis (Μάνος Χατζιδάκις) l-a întâlnit pe Kemal, un emigrant turc de 20 de ani, la New York, probabil la o petrecere.

Era iarna lui ’68. Impresionat de frumusețea, de delicatețea și de tinerețea lui – care nu se potriveau deloc cu chipul unui alt Kemal, cel care, în 1922, incendiase Smirna, prigonise și înecase în mare mulțime de greci alungați din casele și din pământurile lor, în timp ce încercau să fugă în Grecia – compozitorul l-a întrebat de ce plecase din Turcia.

Se pare că tânărul i-a răspuns: pentru ideile lui politice. Dar Hatzidakis nu l-a crezut. Avea să spună mai târziu, într-un interview, că, mai degrabă, acest Kemal din New York venise să se piardă în America…

Oricum, trebuie că l-a plăcut mult pe acest efeb (care sigur l-ar fi impresionat teribil pe Kavafis) de vreme ce, câteva ore mai târziu, ajuns acasă, i-a compus un cântec: Kemal.

Mark Snow i-a scris versurile în engleză.

Cântecul a fost înregistrat de New York Rock & Roll Ensemble, cu Clifton Nivison solist… pe discul Reflections, editat de Atlantic Recording Studio, NY, și lansat în 1970.

Manos Hatzidakis s-a întors în Grecia… cu amintirea lui Kemal turcul care plecase în America, poate nu să se piardă, cum crezuse la început, ci… ca să schimbe lumea!

L-a rugat pe prietenul său, poetul Nikos Gațos (Νίκος Γκάτσος), să-i scrie niște versuri în greacă. Versurile sunt, de fapt, un minunat poem: Kemal/Κεμάλ. Prințul arab, apărătorul celor neajutorați și bătuți de soartă… plecat în lume s-o cunoască, ca strămoșul lui Sinbad, și ca s-o… facă mai bună.

Cântecul lui Kemal a apărut în 1993 la Atena, pe discul Reflexii/ Αντικατοπτρισμοί. A fost interpretat de Aliki Kaialoglou (Αλίκη Καγιαλόγλου) și de Hatzidakis însuși în rol de povestitor. Iată versurile grecești:

Kemal
Ascultați acum povestea lui Kemal,
tânărul prinț din Răsărit,
coborâtor din Sinbad marinarul,
care a crezut că poate schimba lumea;
dar, amare… voile lui Allah
și întunecate sufletele oamenilor.

Fost-a-n Răsărit, odată, într-o țară-ndepărtată,
o vreme când gol le era chimirul și apa mucedă, stricată,
Fiilor deșertului, ce-n van soarta-și plângeau cu amar
la curmalul vechi de veacuri, în Mossul și-n Basra chiar.

Auzindu-i de departe cum se vaită și jelesc
într-acolo, vai, se duse, un tânăr de neam mare și vlăstar de os domnesc.
Spre el ochii triști înalță beduinii fără stea
și pe Allah se jură prințul că vremurile s-or schimba.

Când șeicii auziră de netemătorul tânăr, spre a-l nimici și a-l frânge,
gloate asmuțiră asupra-i: lupi turbați și lei sălbatici cu colți însetați de sânge.
De la Tigru îl vânară pân la Eufrat și de la pământ la cer
pe răzvrătit viu să-l prindă, să-l ducă la temnicer.
Buluc se aruncă asupra-i cetele dezlănțuite, ca de câini scăpați din lanț
și-l duc la calif degrabă, gâtu-i să-i atârne-n laț.
Neagră miere, lapte negru bău el în zori de zi
și-n ștreang ultima-i suflare își dădu și-apoi muri.

Pe prinț mi-l aștepta Profetul la Rai în poartă chiar,
cu două cămile bătrâioare și un roșu armăsar.
Merg ținându-se de mână sub un cer noros, cernit,
dar steaua Damascului tovărășie le ținu necontenit.

Peste-o lună, peste-un an, dinainte-l văd c-apare pe Allah cel îndurat
ce din tronu-i-nalt grăit-a lui Sindbad cel necugetat:
„șoimul meu învins, cu pace vremurile nu se schimbă, mai deloc.
Lumea merge înainte de-i mereu trecută doar prin sabie și foc.”

Noapte bună, Kemal, lumea asta nu se va schimba niciodată.
Noapte bună…

Manos Hatzidakis și Nikos Gațos

Κεμάλ
Ακούστε την ιστορία του Κεμάλ
ενός νεαρού πρίγκιπα, της Ανατολής
απόγονου του Σεβάχ του θαλασσινού
που νόμισε ότι μπορεί να αλλάξει τον κόσμο.
αλλά πικρές οι βουλές του Αλλάχ
και σκοτεινές οι ψυχές των ανθρώπων.

Στης Ανατολής τα μέρη μια φορά και ένα καιρό
ήταν άδειο το κεμέρι, μουχλιασμένο το νερό
στη Μοσσούλη, τη Βασσόρα, στην παλιά τη χουρμαδιά
πικραμένα κλαίνε τώρα της ερήμου τα παιδιά.

Κι ένας νέος από σόι και γενιά βασιλική
αγροικάει το μοιρολόι και τραβάει κατά εκεί.
τον κοιτάν οι Βεδουίνοι με ματιά λυπητερή
κι όρκο στον Αλλάχ τους δίνει, πως θ’ αλλάξουν οι καιροί.

Σαν ακούσαν οι αρχόντοι του παιδιού την αφοβιά
ξεκινάν με λύκου δόντι και με λιονταριού προβιά
απ’ τον Τίγρη στον Ευφράτη, απ’ τη γη στον ουρανό
κυνηγάν τον αποστάτη να τον πιάσουν ζωντανό.
Πέφτουν πάνω του τα στίφη, σαν ακράτητα σκυλιά
και τον πάνε στο χαλίφη να του βάλει την θηλιά
μαύρο μέλι μαύρο γάλα ήπιε εκείνο το πρωί
πριν αφήσει στην κρεμάλα τη στερνή του την πνοή.

Με δύο γέρικες καμήλες μ’ ένα κόκκινο φαρί
στου παράδεισου τις πύλες ο προφήτης καρτερεί.
πάνε τώρα χέρι χέρι κι είναι γύρω συννεφιά
μα της Δαμασκού τ’ αστέρι τους κρατούσε συντροφιά.

Σ’ ένα μήνα σ’ ένα χρόνο βλέπουν μπρος τους τον Αλλάχ
που από τον ψηλό του θρόνο λέει στον άμυαλο Σεβάχ:
«νικημένο μου ξεφτέρι δεν αλλάζουν οι καιροί, 
με φωτιά και με μαχαίρι πάντα ο κόσμος προχωρεί»

Καληνύχτα Κεμάλ, αυτός ο κόσμος δε θα αλλάξει ποτέ 
Καληνύχτα…

Iată versurile originale:

KEMAL
This is the story of foolish Prince Bass Fiddle and wise Jerry Kemal. As you remember, last time, the Prince was found without a dime on the Ponce Valdez while Jerry watched from a tree… In the land of Ali Baba near the Sea of Babalee, Lived a man who played the zither with a pronoun on his knee. He would dance among the fuzzy trees and bring the birds to life And his name was Prince Bass Fiddle and he loved his ugly wife. He would sing the songs of Lutvee in his very special way And he puffed tea with his lumpy head and sleep all night and day. With his turban and his leicester faced the thieves of Germany But beware great Prince Bass Fiddle, you´ll be hanging from a tree. Fifty days and nights they waited for a sign from old Ratan To pretend to wear the colours of the Emperor Charlie Chan. So they strolled into the forest with a song and energy To find bay leaves in the cauldron of the mad witch Betty Lee. Came the answer from a leaf top that was found upon the ground «Only time and Prince Bass Fiddle will repair your bellies round. Search the highlands search the lowlands, cruise the Sea of Babalee, But remember that your children need the food from filigree.» Then one day in Abalone came a messenger to say That onion-head Bass Fiddle broke in half no more to play. Will we lose our land of Lutvee to the bearded men of Cleaves? Only miracles can save us and some tricks inside our sleeves. From the sky there was an answer to the question of the plebes «You will meet a tall dark stranger wearing black and blue cannives. Who is Lucy, who is Nestor? We should only be there now. Why its Aphrodite Milton and his keeper Prince Kemal.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Mormântul gramaticului Lysias

Aici, aproape de tot, la dreapta, cum intri,
aici l-am îngropat pe înțeleptul Lysias, (știi,) gramaticul (nostru),
(chiar) în Biblioteca din Beirut. Locul i se potrivește de minune.
L-am pus aici ca să fie aproape de toate ale lui – poate și le amintește și acolo, (cine știe):
sholii, texte, lexicoane și gramatici, scrieri,
tomuri întregi cu interpretări, glose și comentarii despre greaca vorbită pe-aici.
Așa i se vede și mormântul, când trecem pe lângă el,
după cărți, și putem să ne și oprim puțin să i ne-nchinăm.

***
Λυσίου γραμματικού τάφος

Πλησιέστατα, δεξιά που μπαίνεις, στην βιβλιοθήκη
της Βηρυτού θάψαμε τον σοφό Λυσία,
γραμματικόν. Ο χώρος κάλλιστα προσήκει.
Τον θέσαμε κοντά σ’ αυτά του που θυμάται
ίσως κι εκεί – σχόλια, κείμενα, τεχνολογία,
γραφές, εις τεύχη ελληνισμών πολλή ερμηνεία.
Κι επίσης έτσι από μας θα βλέπεται και θα τιμάται
ο τάφος του, όταν που περνούμε στα βιβλία.

Κωνσταντίνος Καβάφης/1911,1914

Kavafis avea aproape 48 de ani când a scris Mormântul gramaticului Lysias (februarie 2011), un epitaf pe care l-a publicat trei ani mai târziu (în Nea Zoi, martie 1914). Și primul din seria de cinci Morminte…/Τάφοι… epitafuri, publicate între 1914 și 1918.

Avea vârsta unui mentor deja. Un mentor ca Lysias, gramaticul din Beirut-ul elenistic. Un oraș prosper (distrus de romani în anul 140 î.Hr., reconstruit de Augustus și devenit înfloritor în timpul lui Claudiu și Caracalla – scrie F. M. Pontani), cu mulți greci și elinofoni, unde elina se auzea peste tot. Corectă sau mai puțin corectă… Vorbită mai mult sau mai puțin ca la Atena… Dar, mai degrabă, nu tocmai limba lui Sofocle sau a lui Platon.

Ce să fi citit Kavafis? Ce să-l fi inspirat? Epitafurile/Epigramele din Antologia Palatină? Antologia Palatină… Biblia lui. Ce l-a făcut să-l creeze pe dascălul din Beirut? Lysias, un nume foarte… grecesc, poate a existat… poate a fost chiar șeful școlii de gramatică din acest oraș cu o bogată tradiție de filologie clasică. Unul din cele mai importante pentru Diasporă, bine elenizat. Lysias: filolog, sholiast, editor al clasicilor greci, autor de gramatici, de dicționare/lexicoane, așadar lexicograf… Un hermeneut care edita, adnota și comenta scrierile lui Homer, ale tragicilor, ale lui Aristofan, Platon și Aristotel, care (re)stabilea, așadar, textul original, curățându-l de adaosuri și interpolări ale diverșilor copiști; un gramatic care întocmea liste paralele de cuvinte, forme și expresii din greaca clasică care, în limba comună, koine (κοινή), greaca alexandrină (aici feniciană), de fapt, greaca vorbită în Diaspora, ajunseseră să fie deformate de vorbitorii barbari/ne-greci.

Lysias putea fi un confrate al lexicografului atticist Phrynihos din Bitinia/Φρύνιχος ὁ Βιθυνός sau Phrynihos Arabul/Φρύνιχος Ἀράβιος din secolul al II-lea d. Hr. care a întocmit un catalog al greșelilor de limbă: Verbe și nume din dialectul attic/Έκλογαί ρημάτων και ονομάτων αττικών.

Lysias putea fi și un confrate al lexicografului atticist Elios Miris/Aelios Miris (Αίλιος /Αέλιος Μοίρης) din secolul II/III, numit și Atticistul/Αττικιστής, cel care a făcut o listă cu forme, cuvinte și expresii din dialectul attic (vorbit la Atena) pe care le recomanda în locul formelor greșite, deformate, care se impuseseră în limba Diasporei: Cuvinte din dialectul attic/Λέξεις άττικαί.

Erau liste paralele, pe două coloane, o coloană cu forma corectă, clasică, și cealaltă în care era trecută forma greșită, din koine. De pildă, Phrynihos scria: «νηρὸν» ὕδωρ μὴ εἴπῃς, ἀλλὰ «πρόσφατον»/să nu spui apă «nouă», ci «proaspătă»; sau: «αὐθέντης» μηδέποτε χρήσει ἐπὶ τοῦ «δεσπότης»/a nu se folosi niciodată «stăpân» în loc de «domn». Un sfat rămas zadarnic, să spunem, dat fiind că «νηρὸν» ὕδωρ, apă nouă, este forma care a rezistat în timp: în neogreacă apă se spune… νερό, tot ce a mai rămas din «νηρὸν» ὕδωρ, și «δεσπότης» a fost înlocuit de «αὐθέντης», devenit αφέντης, αφεντικό, șef, stăpân.

Din nou, Lysias putea fi un confrate al gramaticului latin Valerius Probus (secolul III sau IV) care ne-a lăsat un catalog, pe două coloane paralele, cu cuvinte din latina clasică ajunse deformate în latina vulgară/târzie: Appendix Probi. Și, mai degrabă, numele nu-i chiar întâmplător: un Lysias trăise la Atena (ca metec privilegiat) în secolul al V-lea și fusese… unul din cei mai mari retori greci pomeniți în Canonul alexandrin.

Nu-i limpede? Kavafis a scris Mormântul gramaticului Lysias doar pentru a etala opera unui gramatic:„… sholii, texte, lexicoane și gramatici, scrieri, tomuri întregi cu interpretări, glose și comentarii despre greaca vorbită…” în Diaspora/σχόλια, κείμενα, τεχνολογία, γραφές, εις τεύχη ελληνισμών πολλή ερμηνεία.” De fapt, l-a scris, ca pe multe altele, ca să arate lumii că greaca a fost limba celui mai vast imperiu politic și cultural din toate timpurile (ἑλληνική οἰκουμένη = Oἰκουμένη/lumea greacă = lumea locuită) și limba celei mai mari culturi a lumii din toate timpurile. Și să arate că, fără acești devoți ai Limbii, greaca ar fi dispărut de mult din comunitățile elenizate din Orient și de pretutindeni, din ἑλληνική οἰκουμένη.

Și, nu întâmplător felul de a vorbi al discipolului lui Lysias, anume căutat de poet, un stil neîngrijit și total lipsit de eleganță, trimite la greaca săracă, colocvială și ușor stricată a unui… barbar… elinolatru și elinomathis, adică dornic să învețe să vorbească și să se poarte ca grecii.

Lămurire: am tradus τεχνολογία cu: lexicoane și gramatici, dar cuvântul poate fi tradus și cu următoarele: însemnări și note de text, de gramatică, de vocabular, de grafie și ortografie sau însemnări privitoare la diferențele dintre manuscrise și variantele de text.

Iată definițiile celor doi termeni pentru care Kavafis a scris, de fapt, Mormântul gramaticului Lysias:
τεχνολογία = traité ou dissertation sur un art, exposé des règles d’un art; systematic treatment of grammar/συστηματικὴ ἐξέτασις, γραμματικὴ ἀνάλυσις/επιστημονική πραγματεία για μια τέχνη ή επιστήμη; γραμμ. α) ο λόγος που αναφέρεται στην τέχνη, δηλαδή στη μελέτη, διαπραγμάτευση και ανάλυση λογοτεχνικών έργων; β) (από τους αλεξανδρινούς χρόνους και ύστερα) η μελέτη, ανάλυση και παρουσίαση τή γραμματικής, δηλαδή του μορφολογικού συστήματος της γλώσσας νεοελλ.

Ἑλληνισμός = imitation of the Greeks, Hellenism, LXX 2 Ma. 4.13./use of a pure Greek style and idiom, as an ἀρετὴ; use of the κοινή, opp. to strict Atticism, paganism; ref. a la cultura y relig. Griegas 1. helenismo, helenidad de la fil. Griega; 2 op. al cristianismo paganismo a) de la relig. de origen o influencia griegos; 2 imitación de lo griego, helenización; II ref. la lengua: 1 uso del griego, empleo de la lengua griega/corrección en el uso del griego; establecida por tradición γενομένη ἐν Ἑλληνισμοῦ παραδοχῇ •Περὶ Ἑλληνισμοῦ tít. de varias obras sobre corrección léxica, griego, lengua griega; το σύνολο όλων τών Ελλήνων ή τών Ελλήνων που ζουν σε ξένη περιοχή («ολόκληρος ο ελληνισμός», «ο ελληνισμός της διασποράς»)/ο ελληνικός πολιτισμός και η ελληνική παράδοση/η περίοδος μετά τον Μέγα Αλέξανδρο, οπότε διαδόθηκε στην ανατολική Μεσόγειο και στη Μέση Ανατολή ο ελληνικός πολιτισμός ώς την επιβολή της ρωμαϊκής αυτοκρατορίας αρχ.-μσν. ειδωλολατρία, η αρχαία θρησκεία; αρχ. 1. η μίμηση του πολιτισμού τών Ελλήνων 2. (για λόγο) η χρήση καθαρής ελληνικής γλώσσας 3. η χρήση της κοινής, σε αντίθεση προς την αττική διάλεκτο.

***

Ce trebuie că s-a întristat domnul Kavafis, în Alexandria de dincolo, când doi falși traducători, Dimitris Kanellopoulos şi Eugen Uricaru, au lansat pe piața din România, în anul 2023, o traducere integrală a operei sale: Opera poetica de Konstantinos P. Kavafis, la editura Școala Ardeleană din Cluj.

Dimitris Kanellopoulos nu știe românește, iar Eugen Uricaru nu știe grecește.

Ce le-a ieșit? O batjocorire a celui mai grec poet al Greciei: Konstantinos Kavafis. Și a unuia dintre cei mai mari poeți ai secolului XX.

De ce batjocură? Pentru că traducerile sunt nu numai stângace, dar și pline de greșeli… Toate, fără excepție…

Doi impostori care și-au permis să-l mutileze, să-l căsăpească pe cel mare poet al grecilor din toate timpurile. Iată cum sună traducerea poemului de mai sus, născută în două minți… eufemistic spus… neputincioase. Sublinierile îmi aparțin:

MORMÂNTUL LUI LISIAS, GRAMATICIANUL
La dreapta, aproape de intrare, în biblioteca
din Beirut l-am îngropat pe Lisias, gramaticianul
Locul i se potrivește perfect. E așezat alături de lucrurile sale
care, poate, îi ajută ținerea de minte chiar și acolo –
comentarii, texte, note tehnice, variante,
multe cărți cu studii grecești.
Și așa, intrând în bibliotecă, vom vedea
mormântul său și îl vom omagia
când vom începe să învățăm din cărți.

Și iată câteva din traducerile poemului în română și în câteva limbi europene:

Aurel Rău, Ed. Univers, 1971

Socrate C. Zervos și Patricia Portier, Ed. Imprimerie Nationale, 1992,

Daniel Mendelsohn, Harper Press, 2013

Michel Volkovitch, Le miel des anges, 2017

Pedro Bádenas de la Peña, Alianza Editorial, S. A., Madrid, 1991

Ramón Irigoyen, DEBOLS!LLO, 2016

Renata Lavagnini, Giunti-Bompiani, Milano-Firenze, 2021

Paola Maria Minucci, Donzelli, 2019

Evangelos Sachperoglu, Oxford University Press, 2008

Filippo Maria Pontani, 1961

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.