KAVAFIS – LA JEUNESSE BLANCHE

Se apropia de 32 de ani: ianuarie 1895. Cu câteva luni în urmă, septembrie 1894, scrisese În casa sufletului, inspirat de poemul La mort de la Jeunesse al lui Georges Rodenbach, din colecția La Jeunesse Blanche – 1886. Atunci, ca și mai târziu, pentru el, tinerețea este sinonimă cu întreaga viață.

Tinerețea care se trece înseamnă o viață care se sfârșește… Altă vârstă nu există!

Și: același Kavafis inițiat: trecerea nu este decât o întoarcere.

La jeunesse blanche

Preaiubita, dalba noastră tinerețe,
ah, dalba noastră, prea-alba noastră tinerețe,
care-i nemărginită… și atâta de puțină,
ca aripi de arhanghel, asupra-ne, ea se deschide (lină)!…
Se istovește tot mai mult și tot mai mult iubește;
și se topește, pierită-n orizonturile albe.
Ah, se duce acolo și se pierde-n orizonturile albe,
se duce pentru totdeauna (și ne părăsește).

Pentru totdeauna, nu. Se va întoarce,
va veni din nou, se va întoarce.
Cu dalbele ei mădulare, cu dalbu-i har, ea
veni-va înapoi, a noastră dalbă tinerețe, să ne ia.
Cu dalbele ei mâini ușor o să ne prindă,
cu un lințoliu fin, scos din albeața ei,
cu un prea-alb lințoliu, scos din albeața ei,
o să ne acopere (și o să ne cuprindă).

Tors de bărbat · Michelangelo Buonarroti, Ashmolean Museum, University of Oxford

La jeunesse blanche

Η φιλτάτη, η άσπρη μας νεότης,
α η άσπρη μας, η κάτασπρη νεότης,
που είν’ απέραντη, κ’ είναι πολύ ολίγη,
σαν αρχαγγέλου άνω μας πτερά ανοίγει!…
Όλο εξαντλείται, όλο αγαπάει·
και λιώνει και λιγοθυμά εις τους ορίζοντας τους άσπρους.
A πάει εκεί και χάνεται εις τους ορίζοντας τους άσπρους,
για πάντα πάει.

Για πάντα, όχι. Θα ξαναγυρίσει,
θα επιστρέψει, θα ξαναγυρίσει
Με τα λευκά της μέλη, την λευκή της χάρι,
θα έλθ’ η άσπρη μας νεότης να μας πάρει.
Με τα λευκά της χέρια θα μας πιάσει,
και μ’ ένα σάβανο λεπτό απ’ την ασπράδα της βγαλμένο,
με κάτασπρο ένα σάβανο απ’ την ασπράδα της βγαλμένο
θα μας σκεπάσει.

La Mort de la jeunesse

Chacun voit arriver des jours de deuil profond
Où sa jeunesse blanche est à jamais finie
Et chuchote en pleurant des adieux d’agonie,
Avec le geste doux des aimés qui s’en vont.

Des fermoirs d’éternel silence ont clos sa bouche,
Mais tandis qu’on la mise en terre, tristement,
Dans la maison de l’Âme —après l’enterrement—
Comme on se trouve seul, douloureux et farouche!

On sent qu’on a perdu tout le meilleur de soi!
C’est elle, la Jeunesse aux yeux noyés d’extases,
Qui mettait des bouquets de lys dans tous les vases.
Voici les Passions qui vont faire la loi,
Servantes de la voix impétueuse et forte
Qui grognent en usant les robes de la morte!

G. Rodenbach

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

KAVAFIS – ÎN CASA SUFLETULUI

Colecția Konstantinos Kavafis, Muzeul Kavafis, Alexandria. Fine Art Images/Heritage Images/Getty Images)

Era deja trecut de 31 de ani când a scris În casa sufletului: într-o zi de septembrie, 1894. A simțit că-l exprimă – și cât de mult! – un alt poet (și romancier): belgianul simbolist Georges Rodenbach (1855-1898); de la el a împrumutat ideea Casei Sufletului. În poemul lui Rodenbach, La mort de la Jeunesse (din colecția La Jeunesse Blanche – 1886) apare la maison de l’Âme… unde:…

Voici les Passions qui vont faire la loi,
Servantes de la voix impétueuse et forte
Qui grognent en usant les robes de la morte!

Iată, Patimile de-acum or face Legea,
Supuse vocii (atot)puternice și nemiloase,
Ce mârâie-mbrăcate în rochiile moartei (prețioase)!

… moartei, adică dalbei tinereți pierdute…

Cât despre motto-ul pe care și l-a ales, Kavafis l-a găsit tot într-un poem al lui Rodenbach: Le voyage dans les yeux, IX (colecția Les vies encloses). Paradoxal, cei doi sunt atât de diferiți și totuși, atât de apropiați! Diferiți, mai ales că în poemul său, Kavafis face din Patimi/Pasiuni (τα Πάθη în greacă, un neutru!) un fel de… iele… puse pe rele… de hetaire (εταίρες μεθυσμένες) sau de menade, bacante decăzute… o arată sintagma: cu pletele pe umeri, despletite (με τα μαλλιά λυτά); bețive și desfrânate (τες νύχτες που το αίμα των ζεστάθη)… Un portret urât al Pasiunilor lui Rodenbach. Probabil un autoportret, de fapt, de atunci… din septembrie 1894. Când trebuie că se simțea… pierdut, căzut și damnat. Și furios pe el însuși și neputincios în fața ispitelor trupului. Cărora le-a găsit un chip: de femeie decăzută… ispititoarea… profanatoarea de suflete…

Și ce imagine a sufletului: un palat (care are săli, nu odăi, nu camere!) în care au loc zaiafeturi și bacanale! Și totuși, nu era chiar atât de căzut… de vreme ce n-a uitat cu totul de virtuți: rudele de la țară ale hetairelor, chiar lăsate pe-afară, pândind, poate, un moment în care să se strecoare în Casa sufletului stăpânită de pofte și de ispite.

Nu întâmplător, Kavafis îi scria fratelui lui John, care avea să traducă poemul în engleză, un comentariu care poartă data de 3.11.1898: Vreau să-ți atrag atenția asupra versului „și ce prost îmbrăcate! – cu straie ce-s din alte vremuri, demodate” – κακοεντυμένες/με φορεσιές ενός παλιού καιρού. Virtuțile sunt reprezentate ca niște femei din provincie care vin la oraș cu haine care erau la modă în 1880 sau 1875. Spiritul poemului nu este acela de a reduce Virtuțile la o stare de mizere morală (?-n.n.). Ele apar ca fiind îmbrăcate după o modă desuetă, ca să se arate că nu prea frecventează societatea și pentru a adăuga un detaliu pitoresc. (Traducere din italiană după ed. K. Kavafis, Poesie e prose, Renata Lavagnini și Cristiano Luciani).

În casa sufletului

În fund de tot, în străfundurile ei, în Casa Sufletului,
unde vin și pleacă și se așează în jurul focului,
Patimile, cu chipul lor de femeie
.
Rodenbach

Prin Casa Sufletului Patimile se preumblă nestingherite –
niște femei frumoase, în mătăsuri (felurite)
îmbrăcate și-n cap cu o mulțime de safire acoperite, fiecare.
De la poarta casei până-n fund de tot, dezlănțuite,
se fac stăpâne peste toate sălile. În cea mai mare –
nopțile, când le fierbe sângele (neistovite) –
dănțuiesc, (saltă) și beau cu pletele pe umeri, despletite.

Pe-afară (lăsate), palide – și ce prost îmbrăcate! –
cu straie ce-s din alte vremuri, demodate,
Virtuțile, și ele se preumblă și cu amărăciune ascultă,
zaiafetul hetairelor acelea, băute (și-mbătate).
Fața-și lipesc de sticla de la ferestre și se uită
și privesc tăcute și îngândurate
luminile și diamantele și florile acelui danț, (neîmpăcate).


Στο σπίτι της Ψυχής

Plus au fond, tout au fond, dans la Maison de l’Âme,
Où vont et viennent et s’asseoient autour d’un feu,
Les Passions avec leurs visages de femme
.
Rodenbach

Μέσα στο Σπίτι της Ψυχής γυρίζουνε τα Πάθη —
ωραίες γυναίκες στα μεταξωτά
ντυμένες, και με σάπφειρους εις το κεφάλι.
Από την πόρτα του σπιτιού έως μέσα εις τα βάθη
ορίζουνε τες αίθουσες όλες. Στην πιο μεγάλη —
τες νύχτες που το αίμα των ζεστάθη —
χορεύουνε και πίνουνε με τα μαλλιά λυτά.

Έξω απ’ τες αίθουσες, χλωμές και κακοεντυμένες
με φορεσιές ενός παλιού καιρού,
οι Αρετές γυρίζουν και με πίκρα ακούνε
την εορτή που κάμνουνε οι εταίρες μεθυσμένες.
Στων παραθύρων τα υαλιά τα πρόσωπα κολνούνε
και βλέπουν σιωπηλές, συλλογισμένες,
τα φώτα, τα διαμαντικά, και τ’ άνθη του χορού.

***

La Mort de la jeunesse

Chacun voit arriver des jours de deuil profond
Où sa jeunesse blanche est à jamais finie
Et chuchote en pleurant des adieux d’agonie,
Avec le geste doux des aimés qui s’en vont.

Des fermoirs d’éternel silence ont clos sa bouche,
Mais tandis qu’on la mise en terre, tristement,
Dans la maison de l’Âme —après l’enterrement—
Comme on se trouve seul, douloureux et farouche!

On sent qu’on a perdu tout le meilleur de soi!
C’est elle, la Jeunesse aux yeux noyés d’extases,
Qui mettait des bouquets de lys dans tous les vases.

Voici les Passions qui vont faire la loi,
Servantes de la voix impétueuse et forte
Qui grognent en usant les robes de la morte!
Georges Rodenbach


Georges Rodenbach

Le Voyage dans les yeux
I
Tels yeux sont des pays de glace, un climat nu
Où l’on chemine sans chemins dans l’inconnu;
D’autres, des soirs de province pleins de fumées
Où passent des oiseaux aux ailes déplumées
Qui leur font ces plaintifs regards intermittents;
D’autres vides, mais sous l’influence du temps,
Où la mer de leur âme à flots muets déferle,
Sont rafraîchis, profonds, mobiles comme une eau,
Flux et reflux du lent regard roulant sa perle!

Or tout s’y mire en un reflet double et jumeau :
Ceux-ci gardent le rose ancien d’un couchant rose
Qui leur fut un moment d’amour essentiel
Et s’effeuilla dans eux comme une vaste rose;
Ceux-là sont bleus d’avoir tant regardé le ciel,
Et, si ceux-ci sont bleus, c’est d’encens qui subsiste.
Puis en d’autres – recels compliqués – il y a
De vieux bijoux, de grands arbres, un clocher triste,
Des visages que trop d’absence délaya,
Des linges démodés d’enfant morte, des cloches,
Et des anges dont on devine les approches
À voir, au fil des yeux qui s’en sont tout remplis,
Leur robe comme un orgue aux longs tuyaux de plis.

Ah ! les yeux ! tous les yeux ! tant de reflets posthumes!
Reliquaires du sang de tous les soirs tombants;
Chaires où toute noce a promulgué ses bans;
Sites où chaque automne a légué de ses brumes.
Yeux ! carrefours de tous les buts s’y résumant;
Fenêtres d’infini ; calme aboutissement;
Car tout converge à ces vitres de chair nacrée,
Miroirs vivants en qui l’Univers se recrée.
II
Pourquoi les yeux, étant limpides, mentent-ils ?
Comment la vérité, dans leur indifférence,
Meurt-elle en diluant ses frissons volatils ?
Nul n’en a vu le fond malgré leur transparence
Et ce n’est que cristal fluide, à l’infini,
Qui toujours se tient coi, l’air sincère et candide.
Aucune passion, aucun crime ne ride
Ce pouvoir dangereux d’être un étang uni.
Ah ! savoir !… s’y peut-on fier, sources de joie,
Quand ils ont l’air d’un peu promettre de l’amour,
Ou ne sont-ils qu’un clair mirage où l’on se noie ?
Ah ! savoir !… démêler l’ombre d’avec le jour,
Et connaître à la fin ce qu’ils peuvent enclore
Derrière leur surface et derrière leur flore,
Sous leurs nénuphars blancs – frileuse puberté –
Plus loin, dans le recul de leur ambiguïté.
En vain veut-on trier le réel du mensonge ;
Les yeux, nus comme l’eau, resteront clairs aussi,
Bien que l’âme souvent où, pour savoir, on plonge
Soit une vase au fond de leur azur transi;
Mystère de cette eau des yeux toujours placide
En qui l’âme dépose et si peu s’élucide.
III
Dans les yeux, rien de leur histoire ne s’efface;
Rien n’est soluble ; tout s’avère à leur surface…

Ainsi tels yeux ont l’air pauvres dorénavant
Pour avoir médité d’entrer en un couvent ;
Tels sont en fleur pour avoir vu des orchidées ;
D’autres sont nus de tant de fautes regardées ;
On y perçoit des courtisanes se baignant
Et par leurs fards perdus l’eau des yeux est nacrée ;
D’autres, pour être nés près d’un canal stagnant,
Portent un vaisseau noir qu’aucun marin ne grée
Et qui semble, dans eux, captif en des glaçons…
Prolongement sans fin. Survie ! Aubes lointaines !
Ciel qui met dans les puits de bleus caparaçons !
Nuages habitant les prunelles humaines !

Tout le passé qui s’y garde, remémoré !
Tout ce qui s’y trahit qu’on croyait ignoré :
Les vœux qu’on viola ; les seins que nous fleurîmes ;
Et le regard qu’on eut en pensant à des crimes ;
Et le regard qu’on eut, pris d’un dessein vénal,
Fût-ce un instant, jadis, devant des pierreries
– Trésor qu’on troquerait contre ses chairs fleuries –
Et qui fait à jamais, de l’œil, l’écrin du Mal.

Car tout s’y fige, y dure ; et tout s’y perpétue :
Désirs, mouvements d’âme, instantané décor,
Tout ce qui fut, rien qu’un moment, y flotte encor ;
Dans l’air des yeux aussi survit la cloche tue,
Et l’on voit, dans des yeux qui se croient gais et beaux,
D’anciens amours mirés comme de grands tombeaux!
IV
Quelques femmes, dans leurs prunelles sensitives,
Ont des ombres et des lueurs alternatives ;
Il y fait noir ou clair à leur guise ; on dirait
Derrière la cloison transparente des tempes
Qu’on baisse tour à tour et qu’on monte des lampes.
Au fil des yeux dormants quelle est cette forêt
Dont les arbres, qu’on ne voit pas, mirent leurs palmes
Et leurs cimes, une minute, en frissons calmes ?
Dentelle obscure dont ils sont passementés,
Franges, ombre qui vient de quelque rive adverse,
Ô regards par cette ombre éphémère éventés !
Une autre fois, quel ciel intime s’y renverse
Dont les soucis, que nul ne connaît, font pourtant
Une tache de grands nuages pleins de pluie ?
Nuit et soleil, en un dosage intermittent !
Puis assombrissement total, lumière enfuie…
Tout s’y brouille, rien ne survit à leur niveau
Comme quand un grand vent a couru sur une eau!
V
L’œil est un glauque aquarium d’eau somnolente :
Tranquillité, repos apparent, calmes plis
Comme ceux qui s’éternisent dans les surplis ;
Puis tout à coup un trouble, une ascension lente
D’un désir qui vient faire une blessure à l’eau,
Moires d’une blessure élargie en halo.
Ce désir s’évapore ; un autre lui succède.
Chacun des mouvements de l’âme en cette eau tiède
Est une ombre sous des vitres qui disparaît ;
En fuite comme avec des nageoires, l’ombre erre
Et s’argente dans la transparence du verre.
Aquarium peuplé de songes en arrêt !
Une pensée y nage à peine définie
Et retourne dormir dans des varechs couchés
Parmi les minéraux du crâne et ses rochers.
Une autre pensée ose – et c’est une actinie
Ouvrant dans la prunelle un coquillage-fleur,
Mais qu’on l’effleure, il se reclôt avec douleur !

Paysage qui change à tout instant : pensées
Qui sont des poissons noirs, des perles nuancées,
Des monstres froids ou des infiniment petits,
Corpuscules dans le fond de l’être blottis ;
Embryons de projets, vagues germes de rêves,
Émergeant d’on ne sait quel abîme mental,
Qui montent jusqu’à l’œil en assomptions brèves
Et viennent animer cet écran de cristal.
VI
D’où vient-il dans les yeux cet occulte affluent
Des larmes, filet d’eau, ruisselet qui se mêle
Au tranquille étang bleu pâle de la prunelle ;
Source qui se divulgue en discontinuant,
Chapelet s’égrenant, gouttes accumulées…
Or les vitres qu’un peu de pluie a granulées
Ont un trouble semblable, et tout s’y brouille ainsi !
Mais pourquoi, mais sous quelle influence secrète
Cette eau des pleurs amers est-elle toujours prête ?
Ce n’est pas que pour un malheur, pour un souci !
Même pour rien : pour un orgue triste, une fuite
De nuages, des lis qui meurent sans emploi,
La source qu’on croyait captée au fond de soi
Jusqu’au plein air des yeux est de nouveau déduite
Et s’égoutte, collier d’âme désenfilé !

Or qui les filtre une à une, ces larmes nues ?
Élixir de douleur, né dans quelles cornues ?
Et qui cristallisa leur mystère salé
En l’émiettement de semblables globules ?…
Quels sables sont en nous ? quel puits intérieur
D’où montent, en crevant, ces pleurs comme des bulles ?
Ou bien le crâne est-il une grotte en moiteur
D’où sourdent ces stalactites intermittentes ?

Où donc le réservoir des pleurs, agrégat d’eaux ?
Quels circuits jusqu’aux yeux, au long de quelles pentes ?
Où donc, sur quels penchants du cœur, sur quels coteaux,
Les vignes dont le vin a rempli ces burettes
Pour la messe de Joie ou la messe de Deuil ?

Sens divers et confus qu’ont les larmes muettes ;
Peut-être sans raison autre que baigner l’œil
D’un liquide qui vient de l’âme, et s’y fiance
Pour en rendre plus bleue et claire la faïence.
VII
Les yeux sont des bassins d’eau changeante qui dort,
Où, parmi des frissons de moires remuées,
Appareille une flotte éparse de nuées,
Voiles blanches qui vont vers un horizon d’or ;
Mais parfois certains grands nuages couleur d’encre
S’immobilisent comme en quarantaine, au fond
De tels beaux yeux de qui l’étiage est profond
Et qui portent en eux ces nuages à l’ancre.
VIII
L’agate arborisée est pleine d’une flore
Sous-marine ; ainsi l’œil – on dirait des lacis,
Une géographie aux fleuves indécis
Que le verre, veiné d’ombres, aime d’enclore.
Splendeur mate de la pierre opaque sous quoi
Tout un spectacle intérieur qui se tient coi :
Sang, feuillages, coraux, à travers de la pluie ;
Gazes d’insectes morts dont l’aile mal enfuie
Dans ce prisme à jamais figea son petit vol ;
Reflets momifiés comme dans de l’alcool !
Or si telle apparaît l’agate translucide
C’est qu’elle est millénaire et garde en ses parois
Les vestiges des très antiques désarrois…
Ainsi l’œil – plein d’anciens rêves dont il s’oxyde,
Plein de passé dont pour toujours il est imbu,
Souvenirs conservés dans ses pierres charnelles
Que, pareil à l’agate, il agglomère en elles…
Ah ! tout ce qui survit sous son cristal embu !
IX
Quelles clartés, reflets d’étoiles ou de lampes,
Allongent dans les yeux de lumineuses rampes ?
Est-ce un feu du dehors ? Est-ce un feu du dedans ?
D’un âtre intérieur plein de tisons ardents,
Ou d’une rue, au loin, pleine de réverbères
Qui se mirent dans les yeux sombres chaque soir
Et leur sont comme des parures viagères ?

De quoi sont clairs les yeux ? D’où vient, dans l’encensoir,
La braise en feu ? D’où vient la lave en ces fioles ?
Sont-ils des jardins noirs ouverts aux lucioles ?
Sont-ils le champ gelé d’un télescope, écran
D’une silencieuse armée en marche d’astres
Qui défile parmi le verre en s’y nacrant,
Piège où, tout intégral, vaste ciel, tu t’encastres ?
Ou bien sont-ils des fenêtres d’orphelinats
Se voilant, contre le dehors et toute enquête,
De rideaux vaporeux, mousseline en frimas.
Mais, parmi cette neige, une flamme empiète,
Écho d’un foyer rouge et qui somnole un peu
Plus au fond, tout au fond, dans la Maison de l’Âme,
Où vont et viennent et s’assoient autour d’un feu
Les Passions, avec leurs visages de femme.
X
En l’eau tiède des yeux tranquilles combien j’ai
Souvent, le soir, plongé mon visage et nagé
Dans leur silence, vers une rive inconnue !
Mon âme s’y sentait toute légère et nue
Et délivrée enfin des pesanteurs du corps.
Autour d’elle, pas même un cercle de ces moires
Qui dans l’eau, pour un souffle, un éveil de nageoires,
S’élargissent comme les sons mourants des cors.

Nul trouble dans les yeux à cause de mon âme,
Tant elle nage doux, tant elle insiste peu,
Et soudain se libère en leur infini bleu,
Devenue une brise, un parfum, une flamme,
Une fleur, tout au plus un vierge nénuphar
Que, sans savoir son âge ou s’il pèse, l’eau porte…
Ainsi mon âme, en l’eau des yeux noyant son fard,
Toute fraîche, croit qu’elle a fini d’être morte !
XI
Celui qui dessina ces Têtes au fusain
En rehaussa d’un peu de couleurs la souffrance ;
Leurs lèvres, comme en un vitrail diocésain,
Sont closes ; on dirait des fermoirs de silence.
Mais leurs yeux, leurs yeux froids élargis en halo,
Ces yeux bleuis, pareils à des bouches dans l’eau,
Appellent comme en se noyant quelque Ophélie.
Yeux dilatés, bijoux pâles de la folie !
Princesses d’Elseneur ou de l’Escurial
Dont la tristesse en ces fusains noirs persévère,
Victimes reposant sous la pitié du verre
Comme au fil d’un tranquille étang seigneurial.
Yeux qui durent parmi ces figures mort-nées…
Tels les joyaux dans les couronnes en exil,
Les couronnes sans but des reines détrônées.

Ces faces ? Lis défunts. Mais l’œil est un pistil
Où la vie est continuée et se résorbe.
La lune vit, ayant des yeux tels dans son orbe !
Ah ! ces yeux, les clairs de lune qu’ils ont été !
Yeux fixes qui font ces Têtes hallucinées !
Des yeux qui furent morts mais ont ressuscité
Et gardent tout : ciel bleu, fleurs emmagasinées,
Tout le vaste paysage d’après-midi
Qu’ils ont capté durant la suprême minute,
Mais dont l’amas d’eau vive, absorbée en leur chute,
N’a pu détruire en eux le mirage agrandi.
Yeux de reflets et de verdure délayée,
Yeux remontés à la surface, revenus
Avec un tatouage au fil des globes nus,
Et qui disent ce que médite une noyée !
XII
Mon âme dans les yeux languissamment dérive,
Les yeux vastes et frais, comme emplis d’une eau vive ;
Mon âme y vogue à cause aussi d’un certain bleu
Qui dans les yeux, ainsi que dans l’eau, semble vivre,
Le bleu du ciel au fil des yeux qui flotte un peu…
Et mon âme entraînée en eux se plaît à suivre
Ces petits golfes clairs dans les roseaux des cils,
Ces bords des yeux pareils à des anses de joie
Où mon âme en partance, un moment, s’atermoie
Avant d’appareiller pour de lointains exils.

Bords des yeux, bords de l’eau ! transparence bleuie !
Multiplication fragile des reflets !
Cristal prêt à mourir, vent, si tu l’éraflais !
Fraîcheur où la clarté de la lune est rouie ;
Silence plein de nacre et plein d’herbes semblant
Une flore inconnue et soudain révélée
D’un climat autre où la verdure est niellée.
Ah ! ces bords frais des yeux où dort un sable blanc,
Mon âme, triste du départ, y temporise,
Prétextant la marée ou l’absence de brise,
Et s’y dorlote encore une minute à voir
Tant de reflets parmi ces bords de nonchaloir,
Puis démarre vers la haute mer des prunelles…
Mais quel monde nouveau, quels pôles sont en elles,
Et qu’est-ce qu’on rencontre au bout des yeux quand on
S’enfonce par delà leur ligne d’horizon ?
XIII
L’œil, qu’on croit enchâssé, comme une calme opale,
Et prisonnier dans les paupières de chair pâle,
Est libre et, par l’air nu, s’évade quelquefois,
Si l’aimante une bouche ou le son d’une voix…
Exode tout à coup d’une large prunelle
Qui, d’un visage cher, réellement descend,
Avec tous les reflets de l’horizon en elle,
Proche de plus en plus, si proche qu’on la sent,
Quand, aux heures d’amour, elle fait ce prodige
D’être comme une fleur qui quitterait sa tige
Et d’abolir l’espace entre les deux amants.
Regard qui bouge et vient, qui se pose et caresse,
Plus formel qu’une lèvre ou des attouchements…
Sensation physique et qui s’appuie. Ivresse
De la chair se pâmant sous ce baiser de l’œil !

L’œil voyage. Il franchit le temps et la distance ;
Même les morts envoient vers nous leur œil en deuil
Qui, des lieux d’autrefois conservant l’accointance,
Revient un peu dans nos chambres, comme au parloir,
Et pleure avec la pluie aux vitres dans le soir !
L’œil des absents aussi, que le vieux miroir garde,
Émerge, se déclôt comme d’un bassin nu,
Éclat d’astres lointains jusqu’ici parvenu…
C’est avec ces yeux-là que l’ombre nous regarde !

Que d’autres yeux qui sont insistants ou distraits :
L’œil de l’enfant que nous fûmes ; l’œil des portraits ;
L’œil en rosace d’une église de village ;
L’œil aveugle des puits vitrifié de gel ;
L’œil de la lune ; l’œil des choses sans visage ;
L’œil des passions ; l’œil du remords ; l’œil d’Abel
Dont les pleurs de Caïn lotionnent la plaie ;
L’œil de Dieu redoutable en son triangle en or
Dont la fatalité géométrique effraie.

Ah ! tous ces yeux ! tant d’yeux ! N’en est-il point encor ?
Prunelles à venir, prunelles pressenties,
Où le Mystère habite, ainsi qu’en des hosties ;
Car leur fourmillement s’est transsubstantié.
Et ces yeux présumés que ma chair sent sur elle,
Quand ils m’ont, dans des soirs tristes, communié,
N’est-ce pas comme un peu de Présence Réelle ?
XIV
En des pays de longs canaux et de marais,
Les yeux sont, eux aussi, baignés d’un charme frais ;
Clairs yeux remémorés de Flandre et de Hollande
Qui paraissent mouillés, influencés par l’eau ;
Yeux comme un petit port avec un seul bateau
Qui s’avoue humble, et que nul trafic n’achalande,
Mais dont le calme heureux contribue à polir
Les reflets d’alentour qui s’y viennent pâlir.
S’ils sont ainsi, c’est à cause de l’eau voisine
Qui les fait à sa ressemblance, y propageant
Son aspect de miroir et de fluide argent.
Donc, comme un port, cette eau des yeux emmagasine
Les horizons et le paysage adjacent
Dont le mirage en sa transparence descend :
Le ciel y réfléchit ses teintes sans durée ;
On y perçoit aussi, comme sur un vélin,
L’enluminure en or d’un vieux quai, d’un moulin,
Et toute l’ambiance y vit, miniaturée.
XV
On reconnaît de suite à certains vagues signes
Quels yeux ont déjà vu mourir, à certains plis
Comme en laisse dans l’eau quelque fuite de cygnes.
C’est fini, l’eau quiète et tous les bons oublis !
Chez les mères surtout, aux deuils indélébiles,
Dont sont morts autrefois les enfants trop débiles.
C’est dans leurs yeux qu’elles les ont ensevelis ;
C’est dans leurs yeux que pour toujours elles les gardent
Comme dans des berceaux lentement abolis,
Alcôves de miroirs où leurs départs s’attardent…
Ah ! qu’on ne parle pas trop haut près de leurs yeux
Où les doux enfants morts sommeillent parmi l’anse
Que leur font ces yeux froids ombrés de cils soyeux ;
Abîmes de tristesse ! Yeux en qui se balance
Le repos des petits enfants qui ne sont plus.
C’est là que flotte, avec des flux et des reflux,
Ce qui subsiste d’eux, reflet, sillage ou cendre…
Et dans les yeux de leurs mères, dans ces yeux d’eau,
Ils dorment, enfonçant leur immortel fardeau
Qui transparaît et, lent, continue à descendre !
XVI
Yeux d’aveugles : ils sont tristes, l’air d’une plaie ;
Yeux nuls, sans effigie ; étain qui se délaie ;
Yeux d’aveugles : jardins où la vie a neigé ;
Yeux plus vitreux que ceux des morts. Ah ! qu’ils sont tristes,
Nus comme les tonsures des séminaristes ;
Eau d’un canal que nuls bateaux n’ont imagé ;
Patènes qui jamais ne mireront la messe
Et les cierges et des lèvres d’enfants de chœur.
Veilleuses sans clarté. Fioles sans liqueur.
Depuis quand ? Sont-ils nés dans cette ombre ? Ou bien n’est-ce
Qu’un obscurcissement graduel – tel le soir ;
Ou l’usure – tel un tissu réincorpore
Les roses et les lis le brodant sur fond noir,
Et bientôt s’unifie en étoffe incolore.

Ah ! qu’ils sont tristes ! qu’ils sont tristes ! On dirait
Des scellés apposés sur une tête morte.

Ces yeux, sans plus jamais qu’un seul regard en sorte,
C’est, sans tain, un miroir qui s’étiolerait ;
C’est, sans jet d’eau, la vasque immobile qui gèle ;
C’est, derrière une vitre, une hostie en prison.
Ah ! ces yeux ! on frissonne au bord de leur margelle,
Puits d’infini, que bouche un si calme glaçon.
XVII
J’ai gardé dans mes yeux, comme un thésauriseur,
L’or des moissons ; l’or des chevelures ; un site
Dont mon âme fut seule à savoir la douceur ;
Un couchant dont le rose à mon gré ressuscite ;
Puis tels cygnes au clair de la lune nageant,
Des cygnes de qui l’aile a la forme des harpes,
Harpes de Lohengrin aux musiques d’argent.

J’ai gardé dans mes yeux de bleuâtres écharpes,
Vapeurs d’étangs, brouillards que la pluie a brochés,
Et d’où montent des fonds de ville, des tourelles
Qu’une guirlande, en fer, d’angélus lie entre elles…
Et je marche portant dans mes yeux ces clochers

Vus un soir en voyage au bout du crépuscule.
J’y garde encor des ciels, des arbres et de l’eau ;
Des femmes que l’absence au fond de l’œil accule,
Toutes tristes comme des lis dans un préau ;
Puis des noces en blanc, des baptêmes, la moire
Sous la brise, d’un vieux canal horizontal…

Or, ces reflets dans l’œil, c’est toute ma mémoire ;
Un souvenir plutôt physique que mental :
Réverbérations d’enfance et de voyages,
Dessins figuratifs des heures qui s’en vont,
Survivances toutes visuelles qui font
De mes yeux comme un grand reliquaire d’images !
XVIII
Les yeux des femmes sont des Méditerranées
Faites d’azur et de l’écume des années
Où l’âme s’aventure en sa jeune saison.
Quelles mers sont là-bas, derrière l’horizon,
Qui déferlent autour de ces îles jumelles ?
En quel golfe atterrir au fond bleu des prunelles ?

L’infini s’y recule en un roulis berceur ;
Et l’âme part, dérive, en proie aux vents rebelles,
S’extasiant parmi les yeux des femmes belles.
Mais parfois l’ouragan convulse leur douceur
Et l’âme va toucher les récifs des traîtrises ;

Elle se heurte à des banquises de froideur :
Climats gelés, glaçons, brouillards, régions grises ;
On navigue soudain sous un rouge équateur :
Flammes d’orgueil, corail sanguin de la luxure,
Feux convergeant de fleuves chauds qu’on ne voit pas.
Que d’embûches cachait ce piège qui s’azure !

L’âme est désemparée en de muets combats
Et bientôt se mutile, abandonnant ses voiles,
Vidant ses filets noirs de sa pêche d’étoiles,
Sacrifiant ses mâts pour se sauver un peu,
Jetant cargaison, or, tout, dans l’abîme bleu !

Enfin, un soir que c’est la fin de sa jeunesse,
L’âme s’amarre ; elle est édifiée et cesse
D’appareiller parmi les beaux yeux spacieux…

Ah ! ce leurre d’aller voyager dans les yeux !
XIX
Le sommeil met aux yeux un tain spirituel
Grâce auquel leurs miroirs exigus se prolongent
Par delà la mémoire et le temps actuel.
Ils voient plus loin et mieux, tandis qu’on croit qu’ils songent
Et tout l’Univers joue en ces glaces sans fond.
Ah ! les pauvres regards, si nus durant la veille !
Dans les yeux endormis, un beau cygne appareille ;
Et ces ombres soudain que des nuages font !
C’est un bonheur en fuite, un malheur qui s’avance ;
L’automne s’y mélange à des roses d’enfance ;
On se voit mort, tandis qu’on se revoit amant ;
Ce n’est plus le présent seulement qu’on reflète ;
Sur l’eau frêle des yeux court un pressentiment ;
Puis l’âme a revécu ses lendemains de fête ;
Ô rêve, où toute la Destinée apparaît !
Car le sommeil a fait en nous du clair de lune
Où toute notre vie afflue et ne fait qu’une :
Vieux souvenirs tels que des cors dans la forêt ;
Maux futurs dont on sent le vent de l’aile presque ;
Le passé, l’avenir – en une seule fresque…
Phénomène du rêve où tout s’unifia !

L’espace s’est fondu dans le temps qui s’abroge ;
Est-ce qu’on sait encor les pays qu’il y a ?
Et, comme un puits tari, se dénude l’horloge.
Rêver, c’est se prévoir en son éternité !
Vie anticipative ! Ô fantasmagorie !
Patrimoine divin qu’on aurait escompté :
N’est-ce pas, pour notre âme, une avance d’hoirie
Sur sa vie immortelle et sur sa part de ciel
Que cette clairvoyance au delà du réel,
Ô prunelles soudain devenant plus lucides ?
Car le sommeil, pour y capturer l’horizon,
A versé sur leur plaque inerte ses acides,
Et l’homme endormi voit par delà sa maison !

Mais au réveil ce tain spirituel dégèle,
Il fond ; et l’œil déclos n’est plus qu’un miroir frêle,
Miroir quotidien et borné dont le tain
Est suffisant aux fins de la vie ordinaire ;
Œil sorti du sommeil et qui ne mire guère
Que les chambres et les seuls arbres du jardin.
XX
Tels yeux parfois ont l’air plus vieux que leurs visages ;
Et même s’ils sont clairs, même s’ils sont rieurs,
À leur fatigue on les soupçonne antérieurs
Et venus là s’ancrer après de longs voyages.
Regards âgés dans un ensemble puéril :
Les yeux sont un octobre et la bouche un avril ;
Eux sont pleins de feuilles mortes ; elle, de roses ;
Et le contraste entre eux est presque un désaccord.
Où trouver un visage unifiant son sort
Dont les lèvres avec les yeux se soient décloses
Et dont la voix serait de la couleur des yeux ?
Il faudrait pour cela des yeux qu’on inaugure,
Qui soient neufs, nés en même temps que la figure,
Au lieu de ceux qu’on a, fanés par tant d’adieux,
Dont le sort aboutit, pour faire un moment halte,
À s’accoupler sur tel profil qui s’en exalte.
Yeux dont on ne sait plus l’âge ! Errantes lueurs !
Astres déchus sans cesse en route ! Yeux migrateurs !
Joyaux qui tour à tour ornaient une couronne,
Passent dans un bijou d’église, émigrent dans
Un anneau, sans savoir quel or les environne ;
Joyaux ! Yeux ! qui dira vos clairs antécédents ?

Car les yeux, eux aussi, comme les pierreries,
Vivent d’un destin propre, ont en eux leurs féeries.
Contemporains du luxe âgé de nos aïeux,
Concomitants de je ne sais quels astres vieux ;
Ils possèdent comme une âme rétrogradée,
Faits d’antique azur, faits d’une perle évadée ;
Ils n’ont rien de terrestre et rien de temporel,
Sertis et dessertis, depuis les lointains âges,
Dans la métempsycose éparse des visages…

C’est aussi par ses yeux que l’homme est immortel?

Georges Rodenbach

Bibliografie
Konstantinos Kavafis, Poesie e prose, Renata Lavagnini și Cristiano Luciani, Bompiani, 2021
http://www.paradis-des-albatros.fr

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

KAVAFIS – LUMEA DE DINCOLO ȘI „CE-A MAI RĂMAS DE SPUS, ÎN HADES, CELOR DE JOS, O SĂ LE SPUN.”

Învierea lui Hristos, frescă, Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, Protaton, Sf. Munte Athos; Manuil Panselinos, 1290.


LUMEA DE DINCOLO – ΤΟ ΜΕΤΕΠΕΙΤΑ

August 1892. Avea 29 de ani. Îl citea pe Eduard Schuré.

Dar, mai ales, pe marii mistici creștini greci.

De remarcat simbolismul bogat și foarte subtil al adjectivului – cheia întregului poem! – adiaspastos (αδιάσπαστος) din sintagma: zois adiaspastou (ζωής αδιασπάστου) care, aici, vrea să spună, în subtext: o viață nesfărâmată, nefrântă, care nu va fi niciodată de acum înainte zdrobită și făcută fărâme dar și, atenție, o viață nedespărțităMai ales o viață nedespărțită.

Desigur de cea a Creatorului… Cum nedespărțite sunt cele trei Persoane în Sfânta Treime, care se întrepătrund și se cuprind una în cealaltă… Așadar, Lumea de dincolo… o lume a lui Hristos și o lume în care vom trăi nedespărțiți, una cu Creatorul/Ziditorul nostru, Dumnezeu.

Lumea de dincolo

Cred în Lumea de dincolo. Nu poftele m-ademenesc,
ale materiei, sau să iubesc ce-i pozitiv. (Așa gândesc)
nu din obișnuință, ci din instinct. Se va adăuga, atunci, cuvântul cel ceresc

la imperfecta, și de altfel, inepta a vieții frază.
Odihnă și răsplată atuncea pe a face îl urmează
Când, pentru totdeauna, privirea asupra Zidirii se-nchide (și-ncetează)

Și-n fața Ziditorului ochiul ți se va deschide. (Și-ndată)
valul vieții făr’ de moarte se va revărsa asupra-ți, din fiecare (nouă dată)
Evanghelie a lui Hristos, un val de viață necurmată.

Το Μετέπειτα

Πιστεύω το Μετέπειτα. Δεν με πλανούν ορέξεις
της ύλης ή του θετικού αγάπη. Δεν είν’ έξις
αλλ’ ένστικτον. Θα προστεθεί η ουρανία λέξις

εις της ζωής την ατελή την άλλως άνουν φράσιν.
Ανάπαυσις και αμοιβή θέλουν δεχθεί την δράσιν.
Ότε διά παντός κλεισθεί το βλέμμα εις την Πλάσιν,

θα ανοιχθεί ο οφθαλμός ενώπιον του Πλάστου.
Κύμα αθάνατον ζωής θα ρεύσει εξ εκάστου
Ευαγγελίου του Χριστού — ζωής αδιασπάστου.

***

Fotografie-portret nedatată. Arhiva Kavafis.

CE-A MAI RĂMAS DE SPUS, ÎN HADES, CELOR DE JOS, O SĂ LE SPUN.”

Februarie 1913. Trecuseră 21 de ani de la Lumea de dincolo. Avea 50 de ani. Ce alterare! Ce pervertire! Ce cădere liberă! Ce tristețe infinită și ce descurajare!

De la Evangheliile lui Iisus la Aias al lui Sofocle.

E drept, și trebuie s-o spunem, Kavafis a scris o primă variantă a poemului în 1893, la un an după Lumea de dincolo. O variantă care nu mai există și care nu mai știe nimeni cum arăta.

Ce i-o fi întors sufletul? Ce i l-o fi rănit? E o prăpastie uriașă între Lumea de dincolo, cerească, în care trăim viața lui Dumnezeu și viața în Dumnezeu, în care Kavafis credea în 1892, la 29 de ani, și Lumea celor de jos, Hadesul/Iadul/Infernul… Un Acolo (nu mai e un Dincolo!) unde rămânem împovărați (vezi βαστούμε și αγωνία βαριά) cu toate traumele, nefericirile, vinile și păcatele noastre… adânc ferecate, închise în întunericul din lăuntrul nostru în care părem sortiți să trăim o veșnicie…

Titlul poemului: τὰ δ᾽ ἄλλ᾽ ἐν Ἅιδου τοῖς κάτω μυθήσομαι. – Ce-a mai rămas de spus, în Hades, celor de jos, o să le spun… este versul 865 din tragedia Aias (Αἴας) pe care Sofocle a scris-o undeva între 460 și 450 (se pare că este cea mai veche piesă pe care a scris-o, din cele care s-au păstrat!) și foarte tare trimite la …The rest is silenceȘi restul e tăcere… din Hamlet-ul lui Shakespeare ((actul V, scena 2, versul 395)…

Ambele citate sunt ultimele cuvinte ale celor doi eroi care mor, Aias sinucigându-se cu propria-i spadă, de ciudă că nu primise armele lui Ahile, și Hamlet murind atins de spada otrăvită a lui Laertes.

Notă: Desigur, și proconsulul și sofistul – care stau de vorbă în poemul lui Kavafis – sunt personaje imaginare. Poetul i-a ales pentru că ei simbolizează, reprezintă o epocă de decadență, cea care a urmat, în Grecia, perioadei clasice (de cea mai mare înflorire cunoscută vreodată de grecii vechi), o epocă în care Grecia devine provincie romană, iar filosofia decade sub influența sofiștilor, adică a profesorilor de retorică și de artă politică, care susțineau că adevărul și orice cunoaștere, dar și toate valorile sunt… relative…

„Ce-a mai rămas de spus, în Hades, celor de jos, o să le spun.”

„Într-adevăr,”zise proconsulul, închizând cartea, „e un vers (lucrat)
frumos și foarte adevărat;
Sofocle l-a scris ca un filosof, pătruns de-o adâncă-nțelepciune.
Câte nu vom spune acolo, câte acolo nu vom spune,
și cât de schimbați vom apărea și diferiți.
Tot ce purtăm în noi, aici, ca niște paznici neadormiți,
răni și secrete zăvorâte-n noi și tăinuite, chinuiți,
și apăsați, zi după zi, de-o grea neliniște și tulburare,
toate le-om spunem acolo, liber și curat, (pe fiecare).”
„Mai zi,” răspunse sofistul, zâmbind pe jumătate, „dacă se spun
lucrurile acestea acolo, dacă de ele le mai pasă acum.”

„Τὰ δ’ ἄλλα ἐν Ἅδου τοῖς κάτω μυθήσομαι»

«Τωόντι», είπ’ ο ανθύπατος, κλείοντας το βιβλίο, «αυτός
ο στίχος
είν’ ωραίος και πολύ σωστός·
τον έγραψεν ο Σοφοκλής βαθιά φιλοσοφώντας.
Πόσα θα πούμ’ εκεί, πόσα θα πούμ’ εκεί,
και πόσο θα φανούμε διαφορετικοί.
Αυτά που εδώ σαν άγρυπνοι φρουροί βαστούμε,
πληγές και μυστικά που μέσα μας σφαλνούμε,
με καθημερινή αγωνία βαριά,
ελεύθερα εκεί και καθαρά θα πούμε».
«Πρόσθεσε», είπε ο σοφιστής, μισοχαμογελώντας,
«αν τέτοια λεν εκεί, αν τους μέλει πια».

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

SFÂNTUL FRANCISC DE ASSISI – CÂNTECUL FRATELUI SOARE

Prea-iubitului meu Eugen.
Al Padre Benato Simmaco.

Sfântul Ioan evanghelistul și Sfântul Francisc de Assisi, El Greco, 1600, Gli Uffizi

Un psalm de laudă… Cântecul fratelui Soare sau Cântecul Făpturilor sau Lauda făpturilor.

Scris, se pare, în 1225 (-1226), în aprilie sau mai, când Francisc a fost oaspetele Clarei la mănăstirea San Damiano, din Assisi.

Un Francisc bolnav, ajuns la 44 sau 45 de ani (se naște în 1181 sau în 1182 la Assisi și în anul 1226 părăsește această lume la Porziuncola, Assisi), care lasă impresia că se desprinde cu părere de rău de lume, de lumea pe care a iubit-o cu o iubire… dumnezeiască. De care a fost îndrăgostit la nebunie și pe care i-a învățat pe mulți s-o vadă și s-o iubească la fel ca el. De care să fie îndrăgostiți la fel ca el.

Un Francisc care, poate, în sinea lui, se temea, fără s-o spună, de moartea sufletului (moartea a doua, cea veșnică!-idee pe care am întâlnit-o la Philon din Alexandria, în Comentariul alegoric…), socotindu-se el ultimul dintre păcătoși! O moarte care omoară (pentru eternitate!) doar sufletul păcătoșilor care nu mai apucă iertarea păcatelor/damnaților/nemântuiților/veșnic-penitenților.

O teamă nepotrivită, totuși, pentru acest mare iubitor de oameni! Care știa că iubirii i se iartă totul!

O teamă care arată, poate, cât de obosit îi era sufletul, cât de obosită îi era mintea și cât de sfârșit se simțea după atâta timp în care nu s-a iubit pe sine.

Probabil el, Francisc, cea mai umilă dintre făpturile Domnului, a fost singura ființă de pe pământ pe care n-a iubit-o.

Și probabil ajunsese, în cele din urmă, să înțeleagă că acesta, da, este un mare păcat!

Notă: messor îl traduce pe dominus din latină. Așadar: domnul Soare sau stăpânul Soare…

CÂNTECUL FRATELUI SOARE
(Laudă creaturilor)

Doamne Preaînalte, atotputernice, bunule Doamne, a Ta e toată cântarea,
ale Tale-s laudele, a Ta mărirea și cinstea și toată binecuvântarea.
Ție doar, celui Preaînalt, ți se cuvin (toate),
și niciun om numele să-ți rostească nu-i vrednic, nu poate.
Lăudat fii, Doamne al meu, dimpreună cu toate făpturile Tale,
și întâi de toate cu messor fratele Soare,
cel care-i lumina zilei și prin care ne luminezi, când apare.
Și e frumos și strălucește cu marea-i splendoare:
el chipul ți-l poartă, Preaînalte, fratele Soare.
Lăudat fii, Doamne al meu, pentru sora Lună și pentru Stele:
în cer făuritu-le-ai luminoase, neprețuite și frumoase pe ele.
Lăudat fii, Doamne al meu, pentru fratele Vânt și
pentru Aer și pentru cerul înnorat și cerul senin și pentru vreme, oricum ar fi,
căci prin ele, toate făpturile Tale le ții.
Și Lăudat fii, Doamne al meu, pentru sora Apă, cea prea-cinstită,
care-i de mult folos și umilă și neprețuită și neprihănită.
Lăudat fii, Doamne al meu, pentru fratele Foc, cel
prin care nopțile ne dai lumină: și el
e frumos și jucăuș și rezistent și puternic și vesel.
Lăudat fii, Doamne al meu, pentru sora noastră, maica Țărână,
care (pe toți) ne ține și pe toți ne îndrumă
și care rodește tot felul de poame și flori în culori și iarba.
Lăudat fii, Doamne al meu, pentru cei care iartă pentru dragostea Ta
și-ndură neputințe și boli și dureri și nevoi pătimesc.
Fericiți cei care le rabdă pe toate în pace și toate primesc.
Căci Tu, Preaînalte, le dai cununa izbânzii, cerească.
Lăudat fii, Doamne al meu, pentru sora noastră, Moartea trupească,
de care niciun om care e viu să scape nu poate:
vai celor ce mor în păcate de moarte;
Fericiți cei pe care ea-i va găsi împlinindu-ți voia preasfântă,
pentru că moartea de-a doua, cea veșnică, nu-i înspăimântă.
Lăudați-L și binecuvântați-L pe Domnul meu și Lui mulțumiți
și cu a voastră mare-umilință Lui îi slujiți.

Sfântul Francisc răpit în duh (în extaz), El Greco, 1580


CANTICU DE FRATE SOLE
(Laudes creaturarum)

Altissimu, onnipotente, bon Signore,
tue so’ le laude, la gloria e l’honore et onne benedictione.
Ad te solo, Altissimo, se konfano,
et nullu omo ène dignu te mentovare.
Laudato sie, mi’ Signore, cum tucte le tue creature,
spetialmente messor lo frate sole,
lo qual’è iorno, et allumini noi per lui.
Et ellu è bellu e radiante cum grande splendore:
de te, Altissimo, porta significatione.
Laudato si’, mi’ Signore, per sora luna e le stelle:
in celu l’ài formate clarite et pretiose et belle.
Laudato si’, mi’ Signore, per frate vento
et per aere et nubilo et sereno et onne tempo,
per lo quale a le tue creature dài sustentamento.
Laudato si’, mi’ Signore, per sor’acqua,
la quale è multo utile et umile et pretiosa et casta.
Laudato si’, mi’ Signore, per frate focu,
per lo quale ennallumini la nocte:
ed ello è bello et iocundo et robustoso et forte.
Laudato si’, mi’ Signore, per sora nostra matre terra,
la quale ne sustenta et governa,
et produce diversi fructi con coloriti flori et herba.
Laudato si’, mi’ Signore, per quelli ke perdonano per lo tuo amore
et sostengo infirmitate et tribulatione.
Beati quelli ke ’l sosterranno in pace,
ka da te, Altissimo, sirano incoronati.
Laudato si’, mi’ Signore, per sora nostra morte corporale,
da la quale nullu homo vivente pò skappare:
guai a cquelli ke morrano ne le peccata mortali;
beati quelli ke trovarà ne le tue sanctissime voluntati,
ka la morte secunda no ’l farrà male.
Laudate et benedicete mi’ Signore et rengratiate
e serviateli cum grande umilitate.

Codicele 338, f.f. 33r – 34r, sec. XIII – Biblioteca del Sacro Convento di San Francesco, Assisi – cel mai vechi manuscris cunoscut până azi al Cântecului fratelui Soare.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

MICHELANGELO – SILLOGE (COLECȚIE) 6

Portretul lui Michelangelo, 1548-1553, Daniele da Volterra,Teylers Museum, Harlem, Țările de Jos

Al mio diletto Eugenio e… al Padre Benato Symmacho, il mio madrih.

Inițiatul… Michelandelo! Și Heraclit și Orfeu și Platon ar fi fost încântați să asculte acest madrigal dumnezeiesc!

Poate, cel mai mult, Heraclit care spunea că – și îi redau cuvintele într-o traducere mai liberă, o parafrază, mai bine zis – noi, muritorii, suntem, de fapt, nemuritori; și că trăim două feluri de viață: cea de dincolo, cea adevărată, la care ne întoarcem mereu după fiecare viață trăită pe pământ și în care cunoaștem că suntem nemuritori, și viața trăită pe pământ, în care suntem muritori, în care doar unii știu că suntem nemuritori (moartea… dulce, pentru puțini, și amară pentru mulți și crudă foarte…) și în care, de fapt, suntem ca și morți.

Cf. Heraclit, fragmentul 62: Nemuritori, sunt muritori, muritori sunt nemuritori; fiind morți, trăiesc, trăind, sunt morți/ἀθάνατοι θνητοί, θνητοὶ ἀθάνατοι. ζῶντες τὸν ἐκείνων θάνατον, τὸν δὲ ἐκείνων βίον τεθνεῶτες.

Spre deosebire de profesorii lui de la Academia Platonică din Florența, întemeiată de Marsilio Ficino, Michelangelo lucrează această temă din Heraclit în maniera-i proprie: viața înainte de o mare iubire, asemănătoare morții, și viața trezită… la viață… de o mare iubire… De care, însă se teme atât de mult… bătrân fiind și mult timp neiubit.

SILLOGE
6
O inimă, da, poate fi îndrăgostită de multe ori
și de iubire aprinsă și apoi de prea mulți ani să fie stinsă!
Dar, astă cea din urmă-mi suferință, necuprinsă,
m-ar fi răpus, dar făr’ de moarte eu să mor!
Căci sufletu-mi dorește, – cu ce dor! –
din toate zilele ce le mai am – fiindcă iubirea iarăși mă aprinde –
doar una să rămâie, cea din urmă, și prima într-o fericită soarte.
Alt adăpost unde găsesc? O altă cale? Alt ajutor?
Viața mea altă scăpare n-are – unde?
de moartea-i, decât apropiata-i moarte,
dulce, pentru puțini, și amară pentru mulți și crudă foarte:
doar cel care la cer se-ntoarce, printre divine suflete înalte,
murind, nu moare, ci trăiește a sa moarte.

Răpirea lui Ganimede (desen pentru Tommaso dei Cavalieri), Michelangelo,1550, Fogg Art Museum, Cambridge

SILLOGE
6
Bench’ alcun cor più volte sia
d’amor acceso et da’ troppi anni spento,
l’ultimo mie tormento
saria mortal senza la morte mia.
Onde l’alma desia,
de’ giorni miei, mentre ch’amor m’avvampa,
l’ultimo, primo in più felice sorte.
Altro refugio o via
mia vita non iscampa
dal suo morir che la propinqua morte,
a pochi dolce, a molti amara e forte:
quel sol che rende al ciel fra l’ alme dive
non muor morendo, anzi per morte vive.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

MICHELANGELO – RIME – MANUSCRISUL DE LA ASHMOLEAN

Al mio diletto Eugenio e… al Padre Benato Symmacho, il mio madrih.

O serie de cinci poeme (Rime lirice: 2 ,4 și 5 și Rime comice: 2), dintre care unul neterminat (Fr. de madrigal 2), a fost descoperită pe un manuscris (păstrat la Ashmolean Museum, Oxford) pe care se mai află și câteva schițe. Poemele au fost datate de Girardi, după scrisul lui Michelangelo, între 1505-1511.

MADRIGALURI – FRAGMENTUL 2
Se poate, Doamne, eu să nu mai fiu al meu? Și cum?
O, Doamne! O, Doamne! O, Doamne al meu bun!
Cine pe mine, mie însumi, mă răpi – vai mie! –
și atât de-aproape fu, al meu stăpân să-mi fie,
vai, mai mult decât eu însumi îmi sunt al meu stăpân?
O, Doamne! O, Doamne! O, Doamne al meu bun!
Cum de inima-mi străpunge
cineva ce nu pare să m-atingă?
Ce lucru-i ăsta, Amor? Cum ajunge
să-mi intre-n inimă, prin ochi, și să mă-nvingă?
Și oricât de strâmt e locul înăuntru, cum pare-n el să crească?
[…]

MADRIGALI – FR. 2

Come può esser ch’io non sia più mio?
O Dio, o Dio, o Dio,
chi m’ha tolto a me stesso,
c’a me fusse più presso
o più di me potessi che poss’io?
O Dio, o Dio, o Dio,
come mi passa el core
chi non par che mi tocchi?
Che cosa è questo, Amore,
c’al core entra per gli occhi,
per poco spazio dentro par che cresca?

[…]

Michelangelo nu mai era chiar un tinerel inocent când a scris acest absolut tulburător madrigal (rămas neterminat!). Avea între 30 și 36 de ani…

De ce nu l-a mai terminat?

Poate pentru că… cel care era aproape gata să-l părăduiască, să-l deposedeze de sine însuși… a dispărut din viața lui.

A te lăsa locuit de cel pe care-l iubești este, desigur, o temă veche, dacă nu chiar străveche. O temă dragă misticilor creștini, greci și latini, care vorbesc despre erosul dumnezeiesc (nume al erosului inventat de Sf. Dionisie Areopagitul). Și despre kenoza omului (golirea de sine pentru a-I face loc în tine lui Iisus Hristos). Kenoza omului – un sentiment pe care l-a inventat Sf. Pavel cf. Galateni 2,20: Nu eu trăiesc (acum în mine), ci Hristos trăiește în mine (ζῶ δὲ οὐκέτι ἐγώ, ζῇ δὲ ἐν ἐμοὶ Χριστός).

Iată, de pildă, o strofă din Cántico espiritual – inspirat din Cântarea cântărilor – al lui San Juan de la Cruz (9):

De ce, Iubite, inima aceasta ce-ai rănit-o
n-o și tămăduiești?
De ce, după ce mi-ai și răpit-o,
mi-o lași să zacă așa, voiești,
și nu-ți iei prada ce-ai prădat-o, de ea să te servești?

¿Por qué, pues has llagado [15]
aqueste corazón, no le sanaste?
Y, pues me le has robado,
¿por qué así le dejaste
y no tomas el robo que robaste?

Manuscrisul lui Michelangelo de la The Ashmolean Museum, Oxford, „Canzona și studii de animale, capete și alte motive; studiu: doi luptători” (datat 1524-1525 în albumul: MICHELANGELO, The Drawing of a Genius, Achim Gnann, Albertina, Vienna)

RIME LIRICE 2, 4, 5 ȘI RIME COMICE 2

RIME LIRICE 2, 4, 5

RIME LIRICE 2
Îndatorat sunt (sorții) și atât de fericit că-mi fuse îngăduit
pradă să nu mă las și să înving a tale făr’ de milă rele,
dar obosit și-nfrânt acum, pieptul mi-l voi scălda ades (în lacrimi grele),
și contra voii mele! A ta putere, ce prea bine o știu, (în fine m-a lovit).
Și dacă săgețile de-odinioară, ale tale, otrăvite și vătămătoare
de inima-mi au stat departe și ea nu fuse a lor țintă, niciodată,
azi poți să te răzbuni, (o, Amor!) căci inima-mi e frântă, prima dată,
și-i străpunsă de ale acelor ochi frumoși săgeți, toate de moarte-aducătoare.
Din câte lațuri încă și din câte plase
soarta cea rea o scapă pe păsăruica (în lume) călătoare
și ani mulți trăiește ea, doar ca să moară apoi de-o mai cumplită moarte;
la fel și eu, o, doamnelor! Amor, cum vedeți, vru să mă lase
doar ca să-mi dea, acum, la bătrânețe, mai crud sfârșit, se pare,
după ce atâta vreme mă cruță, cum văd, (și se ținu departe).

Nud de bărbat, Musée du Louvre, Paris, Departamentul de Arte Grafice.

RIME LIRICHE 2
Grato e felice, a’ tuo feroci mali
ostare e vincer mi fu già concesso;
or lasso, il petto vo bagnando spesso
contr’a mie voglia, e so quante tu vali.
E se i dannosi e preteriti strali
al segno del mie cor non fur ma’ presso,
or puoi a colpi vendicar te stesso
di que’ begli occhi, e fien tutti mortali.
Da quanti lacci ancor, da quante rete
vago uccelletto per maligna sorte
campa molt’anni per morir po’ peggio,
tal di me, donne, Amor, come vedete,
per darmi in questa età più crudel morte,
campato m’ha gran tempo, come veggio.

NOTĂ: … in questa età/la bătrânețe… arată că datarea lui Girardi, în cazul acestui poem, nu e tocmai exactă. Poate Michelangelo să fi fost trecut, când l-a scris, de 50 de ani…

Figură de bărbat (Sf. Petru?) și studiu de braț, Staatliche Graphische Sammlung, Munich

RIME LIRICE 4
Ce putere mă supune și mă mână, cu de-a sila, către tine,
vai, vai, vai mie,
legat și strâns, și, totuși, liber și al meu stăpân?
Dacă pe alții tu îi ții în lanțuri, făr’ de lanțuri, și dacă și pe mine
m-ai prins, fără de mâini sau brațe, (lipit de acum de al tău sân),
cine, de frumosu-ți chip, mă va păzi, (lui să nu mă mai supun)?

Nud de bărbat, Cambridge, MA

RIME LIRICHE 4
Chi è quel che per forza a te mi mena,
oilmè, oilmè, oilmè,
legato e stretto, e son libero e sciolto?
Se tu incateni altrui senza catena,
e senza mane o braccia m’hai raccolto,
chi mi difenderà dal tuo bel volto?

Nud de bărbat, Musée du Louvre, Paris, Departamentul de Arte Grafice

RIME LIRICE 5
Cel ce făcu totul, îl făcu parte cu parte, apoi,
din tot (ce plăsmui), alese cea mai frumoasă parte,
ca să ne-arate, aici, (în lume), lucrările-i prea-nalte,
și cum El le făcu, acum, cu arta lui divină, (pentru noi).

Studiu pt. Nud de bărbat, Haarlem, Teylers Museum

RIME LIRICHE 5
Colui che ‘l tutto fe’, fece ogni parte
e poi del tutto la più bella scelse,
per mostrar quivi le suo cose eccelse,
com’ha fatto or colla sua divin’arte.

Nud de bărbat, The Ashmolean Museum, Oxford

RIME COMICE 2
Signore, de-i adevărată vreo vorbă din bătrâni, acurat
nu-i alta: Cine mai mult poate, nu dorește. Ticăloase
povești crezut-ai și vorbe mincinoase
și răsplătit-ai un dușman ce-i cât se poate de adevărat.
Serv bun, de-o viață-ți sunt și serv ți-am fost, jurat.
Ție-ți sunt dat, cum date-s soarelui a sale raze luminoase.
De timpul meu nu-ți pasă și nu te doare, nemiloase
părerile îți sunt: mai mult mă ostenesc, dar mai puțin îți plac.
Sperasem să mă înalț la înălțimea ta
și dreapta ta măsură și puternica ta spadă
să-mi fie la nevoie de-ajutor, nu un ecou îndepărtat.
Dar ceru-i cel ce nu voiește-n lume să facă loc virtuții, o, da!
lumea disprețuind, voind, așa, ca toți să meargă
să culeagă fructe dintr-un pom uscat.

Papa Iulius II, (1443-1513), Firenze, Galleria degli Ufizi

RIME COMICHE 2
Signor, se vero è alcun proverbio antico,
questo è ben quel, che chi può mai non vuole.
Tu hai creduto a favole e parole
e premiato chi è del ver nimico.
I’ sono e fui già tuo buon servo antico,
a te son dato come e’ raggi al sole,
e del mie tempo non ti incresce o dole,
e men ti piaccio se più m’affatico.
Già sperai ascender per la tua altezza,
e ‘l giusto peso e la potente spada
fussi al bisogno, e non la voce d’ecco.
Ma ‘l cielo è quel c’ogni virtù disprezza
locarla al mondo, se vuol c’altri vada
a prender frutto d’un arbor ch’è secco.


NOTĂ: Poem amar dedicat papei Iulius al II-lea (poate il arbor ch’è secco trimite la stejarul de pe blazonul papei), pontiful pe care a încercat să-l convingă Bramante să-i încredințeze terminarea Capelei sixtine lui Rafael, probabil în anul 1511, când a avut ceva neînțelegeri cu Michelangelo, după mărturia lui Vasari.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

GEORGES MOUSTAKI – METECUL


Georges Moustaki, 28 aprilie 2008, Paris

Metecul (Le métèque), care a fost începutul carierei mele de cântăreț, aproape n-ar fi ajuns niciodată să urce pe scenă. Osatura nu părea să-i rezerve un destin fericit, acela de a trona în topuri (hit-parades): melodia, monotonă; refrenul, inexistent; un ritm pe care cu greu se putea dansa. Talentele mele de interpret: vocea ștearsă, timbru inexpresiv, nu erau mai convingătoare. În text, cuvântul evreu era deranjant de-a dreptul. Nu făcea parte din vocabularul obișnuit al șansonetelor și dădea bătăi de cap producătorilor de radio. Neștiind dacă-i va șoca sau nu pe ascultători, cei mai mulți, prudenți, au închis discul în dulapuri. Dar au fost și câțiva susținători (îi numărai pe degetele de la o mână) care nu s-au dat bătuți: Jacques Bedos José Artur, Denise Glaser și Jean-Louis Foulquier. Ei l-au difuzat din belșug și chiar abuziv pe post, permițându-i Metecului să facă o breșă zdrobitoare în zidul de tăcere.


Cântecul fusese scris cu ceva ani în urmă. Pe atunci îi făceam curte unei fete „din lumea bună” ai cărei părinți, scoși din sărite că fiica lor se încurcase cu un străin – mediteranean și cu o reputație îndoielnică – mă tratau cu dispreț ca pe un metec. Mi-am amintit că Paul Lafargue, deputat francez (un metis din Cuba de la începutul secolului, ginerele lui Karl Marx și teoretician al „dreptului la lene”) fusese categorisit la fel de către detractorii săi care l-au strigat metec în timpul unei furtunoase ședințe din Camera Deputaților. Comparația era măgulitoare pentru mine… Am înșfăcat cuvântul ofensator, căzut în desuetudine din perioada clasică, ca să-mi fac din el o podoabă, o carte de vizită, un cântec.


Georges Moustaki, Paris, martie 1970

Când Metecul a devenit hitul zilei, a fost tradus în germană, creolă, turcă, spaniolă, japoneză, portugheză, italiană, finlandeză, greacă… Unii au văzut în el un romantism al marginalilor și al anarhiștilor, alții o deviză politică, ideologică, de luptă, deviza lui Mai 68. Imigranții și-au luat din el mândria de a fi diferit lor, echivalentul lui black is beautiful al negrilor din America. Era imnul dezrădăcinaților, strigătul de chemare la unire al apatrizilor, o revendicare a pribegilor. A devenit sloganul minorităților, oprimate sau nu (țigani, provensali, bretonii care-și vorbesc dialectul lor, naționaliștii alsacieni ș.a.m.d.). Majoritatea cea tăcută a început să-l cânte fredoneze.

Pentru mine, nu era decât o declarație de iubire.

Georges Moustaki, Les filles de la mémoire, Le métèque.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

ILUZIA AUTOEXILULUI de Camelia Stănescu Ursuleanu

Am iubit-o pe Camelia Stănescu de la prima emisiune pe care s-a nimerit s-o ascult: Clubul Curioșilor. Și pe Dan Ursuleanu de la prima lui emisiune SF: Exploratorii Lumii de Mâine, unde Camelia, soția și partenera lui de Radio, contribuia cu cele mai fabuloase dramatizări ale cărților autorilor SF.

La scurt timp după ce am ajuns să lucrez în Radio, la Emisiunea de Limbă Greacă, mi-am întrebat șefa, pe Dorina Chisăliță, cum arată Camelia. Într-o zi mi-a arătat-o: fonoteca un interview în cabina din fața biroului nostru. Am crezut că visez: era la fel de minunat de frumoasă ca și vocea ei.

Mai târziu, după ce secția noastră a fost desființată, când lucram la redacția Viața Religioasă și făceam emisiuni de introducere în teologie și studiul Bibliei, m-am inspirat din dialogurile Cameliei cu Florian Pittiș. Partener de studio îmi era Eugen Hac, șeful Secției Spaniole, pe care-l iubeam nebunește, și care, mai târziu, mi-a devenit soț.

Iubesc romanul Cameliei, Iluzia Autoexilului, pentru că mă regăsesc în multe din paginile lui. Mă regăsesc în Camelia însăși. Știu bine ce înseamnă să ai o voce seducătoare, o minte seducătoare… să-ți trăiești amorul (și) în cabina de emisie și partenerul tău să te adore nu doar pentru felul în care arăți, ci, mai ales, pentru mintea și gândirea ta înaltă, luminoasă, magică. Știu bine ce înseamnă să-ți vrăjești mereu și mereu partenerul folosindu-ți mintea și vocea, cum spune Camelia în cartea ei: seducătoare, plină de farmec și plină de feminitate.

Iubesc Iluzia Autoexilului pentru tehnica atât de subtilă prin care buna mea maestră, Camelia Stănescu Ursuleanu, i-a făcut să se întâlnească în paginile romanului pe Dan, Florian și Elf-Petru. Și pentru iubirea și tandrețea nesfârșită, aproape maternă, cu care l-a reconstruit pe Elf-Petru din cioburile vieții lui sparte și lipsite de bucuria iubirii împlinite. Pentru a fi încercat, cu infinită afecțiune, să-l reîntregească, să-i adune și să-i lipească la loc bucățile de suflet pe care și le-a pierdut în exilul său american. Și în exilul din propria viață… Așa cum a făcut zeița Isis cu iubitul ei Osiris. O încercare care i-a reușit Cameliei, desigur, și care trebuie că l-a ajutat pe Elf-Petru să plece din această lume împăcat cu sine însuși.

Iubesc cartea Cameliei pentru paginile ei pline de… iubire: pentru ea însăși tânără (Domnișoara în bleu), pentru ea însăși la 70 de ani (Ama), pentru ea însăși – realizatoarea de emisiuni (Roxana), alături de minunatul ei soț, Dan Ursuleanu, cu care și-a trăit marea poveste de dragoste și, sau, mai ales, în cabinele de emisie, precum și și alături de marele ei prieten de suflet, Florian Pittiș.

Îi mulțumesc Cameliei pentru a fi dezvăluit una din sursele magiei ei invincibile: bunicul ei matern a fost un mag, în sensul propriu al termenului, iar mama sa, o clarvăzătoare, tot în sensul propriu al termenului.

Îi mulțumesc și pentru a fi adus în fața lumii un spațiu de care și acum sunt legate destinele noastre, Radioul Public. Un spațiu unde ne-am format, unde viețile noastre s-au îmbogățit enorm și unde ni s-au împletit destinele.

AUTOR: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Odysseas Elytis – O singură rândunică


Odysseas Elytis (1911-1996, premiul Nobel pentru Literatură, 1979)

O singură rândunică este un fragment din marele poem Axion Esti, născut în anii grei de după cel de-al Doilea Război Mondial. Atunci Grecia, cea care vorbește în poemul lui Elytis, era epuizată și ruinată de ocupația nazistă, când foamea făcea ravagii și când părea că nimic nu se urnește ca lucrurile să fie, din nou, ca înainte. Axion Esti le spune grecilor că și viii și morții trebuie să urnească, împreună, roțile Istoriei ca Grecia să iasă din marasm, din sărăcie, foamete și disperare… la drumul cel bun, cel al progresului.

O singură rândunică
O singură rândunică şi primăvara-i scumpă –
Ca să se întoarcă soarele, de trudă multă-i nevoie și de muncă
Morţii, mii, vrea să fie la Roţi
Vrea ca cei vii să-şi dea sângele, toți.
Doamne, Meștere Mare, în munţi m-ai zidit
Doamne, Meștere Mare, în mare m-ai închis !
Luat de Magi fu trupul lui Mai
Îngropatu-l-au în mare ca într-un mormânt
Într-o fântână adâncă-l țin închis
Și înmmiresmat-au întunericul tot şi întregul apelor Abis.
Doamne, Meștere Mare, printre florile de liliac şi Tu
Doamne, Meștere Mare, simțit-ai că miroase a-n Înviere, Tu!
Ca sămânţa într-un uter întunecat
se zbate înfricoșata gânganie a amintirii, în pământ
Și aşa cum mușcă păianjenul, muşcat-a lumina
Luminatu-s-au ţărmurile şi marea toată s-a luminat.
Doamne, Meștere Mare, m-ai încins cu un brâu de țărmuri de mare
Doamne, Meștere Mare, pe munţi m-ai întemeiat!
(fragment din Axion Esti/ Άξιον Εστί Cuvine-se cu adevărat, 1959)

Ένα το χελιδόνι
Ένα το χελιδόνι * κι η άνοιξη ακριβή
για να γυρίσει ο ήλιος * θέλει δουλειά πολλή
Θέλει νεκροί χιλιάδες * νά ‘ναι στους Tροχούς
Θέλει κι οι ζωντανοί * να δίνουν το αίμα τους.
Θέ μου Πρωτομάστορα * μ’ έχτισες μέσα στα βουνά
Θέ μου Πρωτομάστορα * μ’ έκλεισες μες στη θάλασσα !
Πάρθηκεν από Μάγους * το σώμα του Μαγιού
Το ‘χουνε θάψει σ’ ένα * μνήμα του πέλαγου
σ’ ένα βαθύ πηγάδι * τό ‘χουνε κλειστό
μύρισε το σκοτάδι* κι όλη η Άβυσσος.
Θέ μου Πρωτομάστορα * μέσα στις πασχαλιές και Συ
Θέ μου Πρωτομάστορα * μύρισες την Ανάσταση !

Σάλεψε σαν το σπέρμα * σε μήτρα σκοτεινή
Το φοβερό της μνήμης * έντομο μες τη γη
Κι όπως δαγκώνει αράχνη * δάγκωσε το φως
Έλαμψαν οι γιαλοί * κι όλο το πέλαγος.
Θέ μου Πρωτομάστορα * μ΄έζωσες τις ακρογιαλές
Θέ μου Πρωτομάστορα * στα βουνά με θεμέλιωσες !

1964 – Odysseas Elytis și Mikis Theodorakis lucrând la Axion Esti– capodopera amândurora.

Une hirondelle seule
Une hirondelle seule * et le printemps à son heure
Pour que le soleil revienne * il faut beaucoup de labeur
Il faut des morts par milliers * à pousser à la Roue
Il faut, aussi, que les vivants * donnent leur sang.

Mon Dieu, Maître d’oeuvre * tu m’as érigé dans les montagnes
Mon Dieu, Maître d’oeuvre * tu m’as enclos dans la mer !

Les Mages ont emporté * le corps du mois de Mai
Ils l’ont enseveli dans * une tombe marine
En un puits profond * ils l’ont reclus
L’obscurité s’en est embaumée * et toute entière l’Abysse.
Mon Dieu, Maître d’oeuvre * au milieu des fleurs pascales, Toi aussi
Mon Dieu, Maître d’oeuvre * tu as aspiré la Résurrection !
Comme la semence s’est mue * dans une sombre matrice,
L’effroi de la mémoire * l’insecte dans la terre
Qui, comme mord l’araignée, * a mordu la lumière,
Les rives en furent illuminées * et toute la mer.
Mon Dieu, Maître d’oeuvre * tu m’as ceint de rivages
Mon Dieu, Maître d’oeuvre * tu m’as érigé dans les montagnes.

https://www.info-grece.com/anthologie/ena-to-helidoni-une-hirondelle-poeme-d-odysseas-elytis

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

ȘI TOT NOI LE SUNTEM DATORI !

Valeri Kuzmin

Update, 15.03.2024:

Maria Zaharova

Afirmațiile ambasadorului rus la București, sunt repetate, acum, de doamna Maria Zaharova, director al Departamentului de Informare și Presă al Ministerului Afacerilor Externe al Federației Ruse. Sunt aceleași „subtilități-grosiere”, adică, invenții și neadevăruri crase care nu au nimic cu realitatea. Pură invenție propagandistică!

Spania republicană, în timpul războiului civil din 1936-39, a făcut aceeași greșeală: și-a trimis Tezaurul la Moscova, între 500 și 600 de tone de aur. A dispărut fără urmă!

Deci, rușii au ceva experiență în domeniu, sunt experți-scamatori în materie de Tezaure.

***

Diplomația rușilor – sovietică sau actuală – recurge la un „termen consacrat,” atunci când își propune să discrediteze rapid alte state, pentru vreo atitudine sau reacție care nu-i convine.
Termenul este… ISTERIE. „Isteria anti-sovietică,” „isteria pentru aurul României și al Spaniei pierdut la Moscova,” „isteria anti-rusă stârnită de operațiile militare din Ucraina” etc., etc.

Cea mai recentă mostră o oferă domnul ambasador rus la București, Valeri Kuzmin, cu „isteria militară” pe care o promovează Șeful Armatei Române, Vlad Gheorghiță, în legătură cu ideea serviciului militar voluntar sau obligatoriu, care ar trebui (re)introdus în țara noastră.

„Rusia nu este o amenințare” – spune Valeri Kuzmin. Însă, ajutorul pe care România îl acordă Ucrainei, comentariile în legătură cu serviciul militar și pregătirea populației pentru război, găzduirea „altor trupe” pe teritoriul României vor avea consecințe” – a amenințat, totuși, Valeri Kuzmin în conferința sa de presă din 7 februarie, anul curent.

Foarte deranjat s-a arătat ambasadorul Rusiei și de poziția României în legătură cu masacrul de la Bucea, Ucraina, pentru care, ministrul român de externe din vremea aceea, Bogdan Aurescu, a responsabilizat Federația Rusă.

Cu alte cuvinte: NU-I FRUMOS ! ce a afirmat ministrul român de externe, sau, și mai rău: ȘI CE DACĂ ! Și ce dacă trupele ruse au comis atrocități ?!- e treaba lor și nimeni nu are voie să se amestece !

Domnul Kuzmin s-a arătat iritat și de faptul că România tot continuă să comenteze asupra Tezaurului României, trimis spre păstrare la Moscova, în timpul Primului Război Mondial, și care nu s-a mai întors înapoi în țară. Logica lui Valeri Kuzmin este deosebit de riguroasă și generoasă: „România datorează mult mai mult Rusiei, decât Rusia României. Ori, noi o iertăm de această datorie.”
Generozitate mai mare decât aceasta cu greu se poate vedea în istoria omenirii!

Este vorba de „bagatela” de 120 de tone de aur, precum și alte valori și documente, pe care Moscova nu vrea să le înapoieze României.

Într-o vreme, Moscova a afirmat că acest Tezaur s-a pierdut fără urmă în timpul revoluției bolșevice.
Însă, în 1956, pentru bună purtare, întrucât răscoala anti-rusă din Ungaria nu s-a întins și în România, așa cum era prevăzut, Moscova a restituit României Cloșca cu Puii de Aur, adică o infimă parte din Tezaurul României refugiat în capitala rusă. Iată că Tezaurul nu s-a pierdut deloc, așa cum pretinseseră sovieticii.
În plus, tot sovieticii au hotărât atunci desființarea REGIUNII AUTONOME MAGHIARE – din centrul României, tot ca o pedeapsă pentru răscoala anti-rusă și anti-sovietică a locuitorilor din capitala Ungariei.
Gest de mare generozitate din partea sovieticilor, nu-i așa ?

Domul ambasador ne iartă acum de imensa datorie pe care România o are față de Moscova. Iar, a tot pune problema restituirii Tezaurului nostru confiscat la Moscova ar fi ceva cumplit de penibil.

Oare România a tot smuls teritorii din Rusia sau invers, cea mai mare și întinsă țară din lume (nu-i ajunge cât are !) a anexat teritorii ale țărilor cu care s-a învecinat ? Există vreo țară vecină a rușilor de la care să nu fi furat teritorii ? AȘ VREA UN EXEMPLU ÎN ACEST SENS !
Nu căutați, deoarece nu există!
De la Japonia – exemplul invadării Insulelor Kurile, după capitularea Japoniei – este de-a dreptul rușinos, până la Finlanda și România, realitățile arată exact insațiabilitatea agresivă a rușilor.

În războiul ruso-româno-turc, din 1877-1878, Războiul nostru de Independență, rușii au suferit înfrângeri catastrofale până în momentul în care Carol I – cel care avea să devină regele României – a preluat comanda armatelor rusă și română. Pierderile s-au redus complet, deoarece Carol I, absolvent al Academiei Militare din Berlin, a oprit asalturile prostești asupra Plevnei, fortăreața-cheie în drumul spre Constantinopol, și a impus un asediu al cetății: în jurul Plevnei a fost construit un șanț care avea rolul de drum-ascuns, pe care să se poată deplasa rapid trupele, în oricare punct din jurul fortăreței. Șanțul-drum, cu zone întărite din loc în loc, a fost ca o cetate construită împotriva fortificațiilor Plevnei. Deci, nu asalt, ci asediu fortificat. După trei luni, otomanii nu au mai rezistat și au ieșit ei la atac pentru a se refugia, spre vest, în cetatea Vidinului. În momentul acela, armata română a intrat și a cucerit cetatea. Otomanii fugari s-au izbit de armatele ruse, nu le-au putut străpunge și au încercat să se întoarcă la Plevna. Însă, fortăreața nu mai era a lor.
Toată concepția strategiei a aparținut lui Carol I și ofițerilor români.
Rușii singuri nu ar fi reușit să cucerească Plevna și ar fi pierdut războiul.

Însă, „frumusețea” de abia acum avea să vină: în așa zisa lor retragere, rușii s-au oprit în Țările Române.
Ocupație militară în sensul plenar al cuvântului ! Obligau autoritățile locale să organizeze pentru ei festinuri mai tot timpul, astfel că șederea lor printre români a fost un ospăț și un dezmăț fără margini și fără comparație. I-au sărăcit și exasperat deopotrivă pe boieri și pe oamenii de rând din Capitală și din principalele orășele și burguri ale țării.

Cu greu a obținut Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe din vremea aceea, recunoașterea independenței noastre.
Prima țară care făcut acest gest a fost tocmai Turcia, țara împotriva căreia luptasem.
Cu greu au plecat trântorii care se aciuiseră pe meleagurile noastre, căci voiau să se eternizeze aici.

Și, nu-i așa, le rămânem datori!

În Primul Război Mondial, rușii pur și simplu au părăsit frontul din momentul în care au aflat de turbulențele revoluționare din interiorul imperiului lor.
Trupele române au fost nevoite să-și subțieze forțele și să prea porțiunile de front abandonate de aliații noștri.
Iar, Tezaurul României a fost dus spre păstrare la Moscova ! Și dus a fost ! Căci autoritățile ruse au onoare și își țin cuvântul.

Și, nu-i așa, le rămânem datori !

În cel de-al Doilea Război Mondial, am întors armele împotriva Germaniei și am luptat nu alături, ci în fruntea Armatei Roșii, acolo unde a fost mai greu, cu convingerea că suntem aliați. Ei știau că noi îi credem aliați, însă, ei au fost informați și instruiți să se comporte ca ocupanți. Luptam alături și ei continuau să ia prizonieri militari români ! Să tot lupți și să-i ai în coastă ! Erau recompensați pentru asemenea acțiuni cu permisii de 2 săptămâni, ca să poată merge acasă !
Iar după război, nu au plecat. Au stat aici și au supt România ca niște lipitori. Jaful cel mare l-a constituit PLATA DATORIILOR DE RĂZBOI. În natură, nu în bani ! De la cartofi, până la aur, de la unt, până la cherestea – au tâlhărit țara în numele datoriei de război. Stabileau niște prețuri nici măcar simbolice, exasperante, astfel ca datoria aceea de război să nu poată fi plătită niciodată. Kilogramul de aur luat de la noi, din Munții Apuseni, era apreciat de ruși ca având valoarea de 30 de lei. În vremea aceea, prin anii 50, un gram de aur pentru verighete costa 50 de lei!
Ne-au distrus țara ! Ne-au ucis elitele !
Și, nu-i așa, tot noi le rămânem datori !

Ambasadorul Valeri Kuzmin, în „generozitatea” lui ne arată cum continuă să gândească rușii și în zilele noastre: România le e datoare, popoarele lumii le sunt datoare !
Pe un astfel de fond de gândire e foarte ușor să treacă la următorul pas, adică, invadarea lumii, căci… le este datoare !
Cum altfel !?

Afirmațiile ambasadorului rus au menirea de a ne convinge, exact pe dos, că trebuie să luăm măsuri de apărare. Dacă ar fi fost reprezentantul unei țări ne-agresive, nu ar fi fost deranjat de comentariile despre necesitatea serviciului militar și alte măsuri de apărare.

N-ar fi fost deranjat nici de insistența cu care se solicită restituirea a 120 de tone de aur, reținute hoțește în capitala unei țări care și-a arătat agresivitatea constantă în ultimii 200 de ani.

Reprezentanții noștri trebuie să se prezinte foarte pregătiți atunci când se va pune problema ridicării sancțiunilor împotriva Rusiei. Fără Tezaur, să nu acceptăm ! Poate ni se va alătura și Spania pentru a-și recupera și ea aurul furat de Moscova, în urma Războiului Civil, din 1936-39.
Experții noștri trebuie să știe cum să ceară, ce să ceară și în ce condiții să ceară. Să pună problema dobânzilor la reținerea Tezaurului de atâta vreme. Și problema daunelor, deoarece nu am putut beneficia de aurul nostru. Și trebuie să știe când să fie de acord cu ridicarea sancțiunilor, căci promisiunile…

În privința pregătirilor de apărare, un element esențial îl reprezintă… dronele ! FĂRĂ DRONE, PIERZI RĂZBOIUL ! Armenia a fost înfrântă deoarece nu a avut drone ! În schimb, Azerbaigeanul a fost dotat din abundență cu drone de către Erdogan.
Însă industria dronelor trebuie să fie susținută în totalitate din interiorul țării.
TREBUIE SĂ FIM ÎN STARE SĂ PRODUCEM TOATE COMPONENTELE DRONELOR. Este un domeniu fascinant care ar atrage foarte mulți tineri.
Kazahstanul, iată, își produce propriile sale drone.
Turcia, de pildă, depinde de motoarele ucrainene pentru dronele sale. Nu și-a dezvoltat propria sa producție de motoare. Ceea ce este un handicap serios.
À bon entendeur !

De pregătire militară trebuie să beneficieze tot românul. Să știi să recunoști pe hartă locul unde te afli, să știi să te orientezi și să supraviețuiești în natură, să știi să tragi cu armele individuale și cu aruncătorul de grenade, să știi să acorzi primul ajutor unor răniți – sunt lucruri necesare pentru fiecare dintre noi. Sunt lucruri care pot fi învățate în școli și în întreprinderi, fără mare efort.
Israelienii au arme atât acasă, cât și la locul de muncă.
Cehii, cu armele cu aer comprimat Slavia, organizează cursuri amuzante de premilitărie în școlile elementare.
Iar stagiul militar e o școală a maturizării de care tinerii nu ar trebui să se ferească.

AUTOR: EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului, EUGEN HAC, precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.