MIG 15 bis

SĂ VINZI, CHIAR ȘI INAMICULUI

S-au împlinit 70 de ani de la războiul din Coreea, în care a existat un episod tehnico-diplomatic, uitat de mult, dar care, la vremea respectivă, a umplut de rușine guvernul britanic. În timpul acelui război (1950-53), în a doua criză ca gravitate din timpul „războiului rece” (prima avea să fie cea a rachetelor din Cuba), întreg Occidentul a fost uimit de aviația sovietică – concret, de avionul de vânătoare MIG–15 bis – care depășea cu mult toate avioanele occidentale. Șocul a fost atât de mare încât SUA au oferit (și au plătit) premii de milioane piloților comuniști care treceau la capitaliști cu aparatele lor MIG.

Inginerii militari americani aveau să descopere că superioritatea avionului rusesc se datora, mai ales, motorului său cu reacție…de tehnologie britanică!

Partea cea mai surprinzătoare a acestei descoperiri era faptul că la această superioritate contribuise, în mod foarte direct și conștient, Marea Britanie. Căci, în 1947, când tocmai se încheiase cel de al II-lea Război Mondial, guvernul  socialist al lui Clement Attlee nu a realizat ce dimensiuni urma să aibă „războiul rece” a cărui incubare începuse și a convenit să trimită Uniunii Sovietice 25 de motoare cu reacție „Nene II”, pe care le fabrica Rolls Royce pentru arsenalele occidentale. Avertizările militarilor și ale serviciilor secrete Attlee le-a minimalizat, spunând că motorul putea fi, într-adevăr, copiat, dar nu și secretele sale, adică, aliajul din care erau făcute rotorul și camera de combustie. În plus, în plină euforie a victoriei – în decembrie, 1945 – aliații au pus motoarele „Nene II” pe lista bunurilor exportabile „urbi et orbi”…

Poate că tehnicienii de la fabrica sovietică de avioane Mikoian-Gurevici nu au reușit să descopere aliajul în chestiune, dar au realizat o copie îmbunătățită a motorului „Nene II” pentru avioanele MIG-15 bis, lansând, astfel, în războiul din Coreea, cel mai bun avion de vânătoare al momentului, capabil să zboare mai repede și mai sus, cu manevrabilitate și cu arme superioare oricărui aparat occidental. A fost un element esențial (alături de masivul aport al infanteriei chineze) în prăpădul suferit de militarii occidentali în conflictul acela.

Comuniștii nu au câștigat războiul și nici nu au putut să-și mențină supremația aeriană. Eroarea strategico-politică a lui Attlee de a autoriza vânzarea celor 25 de motoare a permis tehnicienilor de la fabrica Mikoian să recupereze cei 3 sau 4 ani de înapoiere tehnologică pe care o aveau față de industria occidentală. Însă, fabricile din URSS nu puteau menține ritmul progreselor științifice și tehnologice al țărilor atlantice bogate și, la puțin timp după încheierea conflictului corean, superioritatea aviației americane asupra celei sovietice avea să fie din ce în ce mai mare.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

VENDER, AUNQUE SEA AL ENEMIGO

MIG 15 bis

Este año se cumple el 70 aniversario de la guerra de Corea y en su triste historial hay un episodio técnico-diplomático hoy totalmente olvidado que en su día abochornó al Gobierno británico. Durante esa guerra (1950-53), la segunda mayor crisis de la “guerra fría” (la mayor fue la de los misiles de Cuba), todo occidente quedó asombrado de que la aeronáutica de la URSS – concretamente, el caza MIG–15 bis – superara con creces a todos los aviones occidentales. El impacto fue tan grande que los EE.UU. ofrecieron (y pagaron) unos premios millonarios a los pilotos comunistas que se pasasen al capitalismo con sus MIG.

Y lo que descubrieron los ingenieros militares estadounidenses fue que la superioridad del aparato ruso se debía mayormente a su motor de reacción   ¡de tecnología británica!

Lo más sorprendente del descubrimiento fue que a esa superioridad había ayudado directa y muy conscientemente Gran Bretaña. Porque, en 1947, recién concluida la II Guerra Mundial, el Gobierno socialista de Clement Attlee, no intuyó las dimensiones de la “guerra fría” que se estaba incubando y se avino a enviar a la URSS 25 unidades del motor de reacción “Nene II” que fabricaba Rolls Royce para los arsenales occidentales. Los reparos de los militares y servicios secretos los minimizó Attlee diciendo que el motor se podría copiar así fácilmente, pero no sus “secretos”, como la aleación del rotor y la cámara de combustión. Además, en plena frenesí de la victoria – diciembre del 1945 – los aliados habían puesto los motores “Nene II” en la lista de bienes exportable “urbi et orbi”…

Quizá los técnicos de la fábrica de aviones rusa Mikoyán-Gurevitch no lograran descubrir la aleación en cuestión, pero sí consiguieron hacer una copia mejorada del ”Nene II” para los MIG-15 bis, y lanzar así a la guerra de Corea el mejor avión de caza del momento, capaz de volar más rápido y alto y con mejor maniobrabilidad y armamento que cualquier aparato occidental. Fue un protagonista esencial (juntamente con la masiva aportación de la infantería china) de las cuitas de los militares occidentales en aquél conflicto.

Los comunistas no ganaron la guerra ni mantuvieron la supremacía aérea. El error estratégico-político de Attlee de autorizar la venta de los 25 motores había permitido a los técnicos de la fábrica Mikoyán recuperar los 3 o 4 años de retraso tecnológico que tenían frente a la industria occidental. Pero la capacidad fabril de la URSS era incapaz de mantener el ritmo de los avances científicos y tecnológicos de las ricas naciones atlánticas y, ya a poco de acabado el conflicto coreano, la superioridad de la aviación estadounidense sobre la soviética empezaba a ser cada vez mayor.    

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Pe zi ce trece, știm tot mai puțin     Washington, Diana Negre                

Dacă până acum a fost dificil să prevedem cine va câștiga alegerile pentru Casa Albă, care vor avea loc pe data de 3 noiembrie, în ultimele zile sarcina aceasta a devenit și mai dificilă datorită evenimentelor care îl favorizează pe președintele Trump, dar și faptului că se îmbunătățește imaginea candidatului democrat, Joe Biden.

Pe de o parte, în ultima dezbatere electorală, Trump a arătat că poate să se controleze, în timp ce Biden nu a mai părut a fi atât de senil, cum a fost văzut în ultima vreme.

Între timp, sondajele ne încurcă și mai mult, deoarece avantajul pe care îl avea Biden, de 10 sau 15 puncte, nu este doar de unul sau două puncte.

Ca să fie și mai dificil, datele economice se tot îmbunătățesc, ceea ce ar presupune un mare avânt pentru Trump. Alegătorii aproape întotdeauna votează cu cel care garantează o situație economică favorabilă și, cu toată contracția cauzată de COVID-19, șomajul scade, întreprinderile își recuperează angajații și beneficiile, iar majoritatea populației spune că economia merge destul de bine.

Una dintre marile beneficiare ale acestei situații este piața imobiliară, mai ales în zonele rurale, acolo unde lumea se refugiază, deoarece prețurile sunt mai mici și poate avea case mai mari cu bani mai puțini, acum când nu mai este nevoie să se deplaseze la locul de muncă, căci se poate munci prin internet.

Dar, atât prețurile de construcție cât și cele ale imobilelor cresc, cu mari beneficii pentru întreprinderile furnizoare de materiale de construcție. Prețurile caselor sunt uneori cu 25% mai mari decât anul trecut.

Însă, e greu de știut dacă această situație, care în mod normal îl favorizează pe președintele care se află deja la Casa Albă, îl va ajuta mult pe Donald Trump: cum deja au votat cel puțin 50 de milioane de americani, într-o țară unde participarea la vot este, de obicei, scăzută, această cifră reprezintă aproape o pătrime din alegători.

În condiții normale, democrații sunt cei care votează mai devreme, în timp ce republicanii așteaptă până în ultimul moment, dar și în acest aspect diferențele din anul acesta fac ca orice să fie posibil: din cauza pandemiei, lumea se ferește de aglomerații și s-ar putea ca adepții lui Trump să voteze foarte motivați de teamă să nu vină o administrație democrată.

În sfârșit, avem și un factor de „gen”, deoarece femeile obișnuiesc să-și dea votul democraților și sunt cele care îl sprijină cel mai puțin pe Trump, în timp ce bărbații au tendința de a-i vota pe republicani. Se pare că femeile au mai puțină răbdare față de comportamentul lui Trump, în timp ce bărbații se gândesc mai mult la buzunar și la bilanțul economic de dinaintea pandemiei: nu era șomaj, salariile erau mari, cu câștiguri deosebite pentru grupurile mai puțin favorizate, cum sunt imigranții și negrii.

Cu toate că negrii sunt pentru Partidul Democrat, în ziua de azi, nimeni nu exclude posibilitatea ca să apară un sprijin mult mai mare pentru republicani, în semn de mulțumire pentru diverse măsuri, cum a fost reforma închisorilor și cea a sentințelor. Pentru ei această măsură este deosebit de importantă, deoarece sunt grupul care merge cel mai mult la închisoare, iar legile îi pedepsesc în mod automat cu sentințe mari.  

Dacă în aceste momente este dificil să prevedem cine va câștiga, este foarte probabil să nu știm nici imediat după ziua de 3 noiembrie. Între timpul necesar pentru a număra voturile prin poștă care pot sosi și urmează să fie validate câteva zile mai târziu, și probabilitatea ca rezultatul să fie egalat, e posibil să treacă săptămâni până vom ști dacă Trump va mai rămâne în funcție alți patru ani sau îi va lua locul Biden.

Candidații înșiși se îndoiesc că rezultatele vor fi clare curând și ambii au angajat echipe de juriști de prestigiu, pentru a se asigura că voturile vor fi numărate corect și că interpretarea va fi cea pe care… și-o dorește fiecare dintre candidați.

De fapt, din punct de vedere tehnic, președintele nu e nevoie să fie desemnat mai înainte de sfârșitul lunii decembrie și, până atunci, este posibil să existe în funcție două echipe de tranziție, ceea ce va da de lucru jurnaliștilor, însă nu va contribui la instalarea liniștii în țară și nici la relaxarea tensiunilor create de COVID-19 și de campania electorală…

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Cada dia sabem menys    Washington, Diana Negre 

Si fins ara ha estat difícil preveure qui guanyarà les eleccions per la Casa Blanca el proper 3 de novembre, els derrers dies ho han fet encara mes difícil, per els esdeveniments que afavoreixen el president Trump i també per la millora en la imatge del candidat demócrata, Joe Biden.

Es perque, d’una banda, en el derrer debat electoral, Trump va donar mostres de poder controlarse, mentre que Biden no va aparèixer tan senil com l’hem vist derrerament.

Entre tant, les enquestes encare confonen mes, perque l’adventatge que Biden portava, sovint de mes de 10 o 15 punts, ha quedar reduït a un parell.

Per posarho encara mes difícil, les dades econòmiques no paren de millorar, la qual cosa hauria de ser una gran empenta per a Trump. Els votants gairebé sempre voten en favor del que presideix una situació económica favorable i, malgrat la contracció provocada pel Covid-19, l’atur va baixant, les empreses van recuperant treballadors i beneficis, i la gran majoria de la gent diu que l’economia va prou be.

Un dels grans beneficiaris de la situación es el mercat inmobiliàri, especialmente en les árees rurals, on la gent es refugia perque els preus son mes baixos i poden tenir molta mes casa per menys diners, ara que no els cal anar a la feina i que poden traballar per internet.

Tant els preus de la construcció com el dels immobles va pujant, amb grans beneficis per ferreteries i empreses de suministre. Els preus de les cases de vegades son avui un 25% mes alts que fa un any.

Es difícil, però, saber si aquesta situació, que normalment afavoreix al president que ja ocupa la Casa Blanca, ajudarà molt Donald Trump : com a mínim 50 milions de nordamericans ja han votat, el que en un pais on la participació electoral es normalment baixa, representa gairebé la quarta part de les votacions.

En circumstàncies normals, son els demòcrates que voten aviat i els republicans que esperen fins el derrer moment, peró també en aixó les diferències d’aquest any fan que tot sigui posible: amb la pandèmia, gent d’ambdós partits te por de les aglomeracions i també podría ser que els votants de Trump estiguin molt motivats i s’afanyin a votar per por d’un govern demócrata.

Finalment, tenim un factor de “gendre”, perque les dones acostumen a votar demócrata i son les que menys suport donen a Trump, mentre que els homes son de tendències mes aviat republicanes. Sembla que les dones tenen poca paciència per el comportament de Trump, mentre que els homes pensen mes en la butxaca i el balanç econòmic abans de la pandèmia: sense atur, amb sous alts i especialment guanys per els grups menys afavorits com els inmigrants i els negres.

Tot i que el vot negre seguirà al Partit Demòcrata, ningú descarta avui que hi hagi un suport republicà molt mes gran, en agraïment a mesures com la reforma de presons i de sentències. Es especialmente important per a ells, perque son el grup que mes va a la presó i les lleis els castigaven automàticament amb sentències llargues.

Si en aquests moments es difícil preveure qui guanyarà, es molt probable que tampoc ho sabrem al dia seguent de la votació.  Entre el temps necessari per a comptar els vots per correu que poden arribar i ser válids dies desprès de la data electoral, i la probabilitat que el resultat estigui molt igualat,  hom no pot descartar que passin setmanes fins a saber si tenim Trump per a quatre anys mes o Bidel prenrá el seu lloc.

Els mateixos candidats dubten que els resultats siguin prou clars i tots dos han contractat equips jurídics de prestigi per assegurar que els vots es compten correctament i que la intepretació es la vol…cada un dels candidats.

De fet, tècnicament no cal triar el president fins el mes de desembre i, fins aquest dia, es molt posible que tinguen en funcionament dos equips de transició, la qual cosa donarà feine als periodistas però no ajudarà a portar tranquilitat al país ni a rebaixar les tensions acumulades per la crisi del Covid-19 i la campanya electoral…

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Acelerație virotică    Washington, Diana Negre

În timpul și după fiecare criză din acest secol, am tot auzit și chiar am spus noi înșine că nimic nu va mai fi la fel, iar criza cauzată de atacurile teroriste din New York, dezastrul financiaro-imobiliar din 2008 sau pandemia care ne lovește din martie încoace ne vor schimba  modul de viață.

Și într-adevăr, lucrurile se schimbă tot timpul și nu mai sunt ce au fost: atât noi, cât și realitățile din jurul nostru evoluează încontinuu.

Desigur, aceste trei crize au determinat schimbări de frica terorismului, a speculei financiare și, acum, din cauza tragediilor acestei boli și a dezastrului economic mondial, căruia, deocamdată, nu i se întrezărește sfârșitul.

În același timp, într-o țară inovatoare și în continuă schimbare, cum sunt Statele Unite ale Americii, problemele create de COVID-19 par a fi mai degrabă un accelerator al unei revoluții care se afla deja în desfășurare.

Mijloacele pentru a efectua multe dintre schimbările care au avut loc în ultimele șase luni se aflau de ceva timp la îndemână, însă nici patronii nu aveau chef să-și piardă controlul zilnic asupra prezenței funcționarilor lor în birouri, și nici mulți dintre funcționari nu se simțeau comozi departe de structurile locurilor lor de muncă.

Toate acestea s-au schimbat într-un mod care nu mai necesită a fi explicat, deoarece experiența este asemănătoare în toată lumea industrializată, însă merită să arătăm întreprinderile care vor fi marile beneficiare ale acestei noi faze, consecințele pentru investitori și salariați, precum și pericolele la care mulți nu s-au gândit până acum.  

În SUA, unde a investi la bursă este ceva atât de obișnuit ca urmărirea unui campionat de baseball, marii și micii investitori văd cum spectaculoasele creșteri din ultimele luni se concentrează în marile întreprinderi de informatică, cum ar fi Apple sau Microsoft, sau cele care pot garanta transportul produselor fără ca clientul să se mai deplaseze la vreun magazin, sau chiar în marile magazine tradiționale care au știut să dezvolte vânzările prin internet.

Astfel, creșterile de la burse nu cuprind întreaga piață, ci se concentrează numai în aceste puține întreprinderi, alături de cele care par a fi mai capabile să ofere o soluție pentru pandemie, adică vaccinuri și tratamente.

Dacă avântul laboratoarelor și centrelor medicale este rezultatul direct al pandemiei, întreprinderi ca Amazon, Microsoft, Facebook sau Twiter, au înregistrat deja de mult timp avansuri pe piețe, iar acum, doar și-au accelerat mersul, datorită conjuncturii favorabile pentru ceea ce oferă ele.  Mai puțin vizibile, dar la fel de câștigătoare în această cursă, sunt întreprinderile de semi- conductoare, care acum au avantajul sporit de a nu se înfrunta prea curând cu vreo concurență chinezească, căci însăși China are mare nevoie de ele pentru a-și fabrica produsele pe care le vinde în lumea întreagă.

Mai încolo, ar fi posibil ca Pekinul să reușească să-și câștige independența față de importurile americane, însă, deocamdată, a rămas mult în urmă, în acest domeniu. În același timp, dezvoltarea acestor întreprideri aduce cu sine noi forme de comunicare în masă, care fac să scadă importanța mijloacelor tradiționale, cum sunt ziarele și televiziunile, deoarece oricine, mai ales din generațiile tinere, are acces imediat la știrile de ultimă oră, prin intermediul „rețelelor sociale”, cum sunt Twiter sau Facebook.

Or, acesta este un teren în care pot să apară surprize și noi focare de tensiuni. Este vorba de ceea ce unii consideră a fi o „cenzură”, exercitată nu de guvernul Statelor Unite, ci chiar de către întreprinderile respective, care par a avea o mai mare capacitate de a controla fluxul informațiilor.

Se întâmplă acest lucru deoarece libertatea de expresie e garantată în primul amendament al Constituției americane, în care sunt menționate cinci drepturi inalienabile ale cetățenilor din republică: libertatea religioasă, de presă, de a ține adunări, de expresie și de a adresa cereri guvernului.  Însă, întreprinderile informatice, cel puțin deocamdată, consideră că au libertatea de a cenzura ceea ce utilizatorii lor postează în rețele. Și o fac, uneori, pe gustul multora, iar alteori spre amărăciunea acestora.

Ultima amărăciune a fost cea a Partidului Republican, deoarece acesta consideră că atât Twiter, cât și Facebook au ținut partea democraților, atunci când au blocat conturile purtătorului de cuvânt al Casei Albe, în campania electorală a președintelui Trump și a ziarului care a publicat informația dăunătoare pentru candidatul democrat, Joe Biden.

Justificarea acestor întreprinderi a fost că nu existau garanții asupra veridicității articolului respectiv, conform căruia fiul lui Biden s-ar fi folosit de funcția pe care o avea tatăl său (vicepreședinte în vremea lui Barak Obama) și ar fi obținut importante contracte, în schimbul mijlocirii de contacte între întreprinderi străine și guvernul american. În atmosfera rarefiată a luptei electorale, fiecare partid vede modul de a acționa al rețelelor Twiter și Facebook într-o lumină diferită și în timp ce democrații apreciază cu bucurie „integritatea” acestor întreprinderi în căutarea adevărului, republicanii le acuză că practică cenzura.

Nu va exista apropiere între poziții, însă acest caz oferă o idee despre lumea în care vom trăi și coordonatele inedite pe care le va aduce revoluția informatică.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Aceleración vírica      Washington, Diana Negre

Después y durante cada crisis de este siglo, hemos oído repetidamente, o lo hemos dicho nosotros mismos, que nada volvería a ser igual, que la crisis provocada por los ataques terroristas contra Nueva York, o la debacle financiero-inmobiliaria de 2008, o la pandemia que nos aflige desde marzo, iban a cambiar nuestra forma de vida.

Y todos tenían o teníamos razón, porque las cosas cambian continuamente y nunca se vuelve a lo mismo: tanto nosotros mismos como nuestro entorno vamos evolucionando constantemente.

Pero ciertamente que estas tres crisis dejaron cambios específicamente producidos por el miedo al terrorismo, o por la especulación financiera y, ahora, por las tragedias de la enfermedad unidas a un desastre económico mundial al que de momento no se le ve el fin.

Al mismo tiempo, en un país innovador y en cambio contante como son los Estados Unidos, los problemas creados por el Covid-19 parecen más bien un acelerador de una revolución que estaba ya en marcha. Los medios para llevar a cabo muchos de los cambios experimentados en el último medio año estaban ya ahí desde hace tiempo, pero ni los patronos tenían gran apetito a perder el control diario de la presencia de sus empleados en las oficinas, ni muchos de los empleados se sentían cómodos lejos de las estructuras de su lugar de trabajo.

Todo esto ha cambiado de una forma que no hace falta explicar pues la experiencia es semejante en todo el mundo industrializado, pero merece la pena señalar las empresas que van a ser las grandes beneficiarias de esta nueva fase, las consecuencias para los inversores y los asalariados, así como algunos peligros en los que muchos no habían pensado hasta ahora.

En Estados Unidos, donde invertir en la bolsa es algo casi tan popular como seguir los campeonatos de béisbol, grandes y pequeños inversores ven como las espectaculares subidas de los últimos meses se centran en grandes empresas de informática, como pueden ser Apple o Microsoft, o en quienes pueden garantizar el transporte de mercancías sin necesidad de desplazarse a una tienda, o incluso comercios tradicionales, como grandes almacenes que han sabido desarrollar las ventas por internet.

De esta manera, las subidas de las bolsas no corresponden a la totalidad del mercado, sino que se centran en estas pocas empresas, además de las que parecen más capaces de ofrecer una solución para la pandemia por medio de vacunas o tratamientos. Si el auge de laboratorios y de centros médicos es consecuencia directa de la pandemia, las empresas como Amazon, Microsoft, Facebook o Twiter, llevan ya tiempo con grandes avances en los mercados y solamente los han acelerado ahora por la coyuntura favorable a lo que ellas ofrecen.

Menos visibles, pero igualmente ganadoras en esta carrera, están las empresas de semi- conductores, que en estos momentos tienen la ventaja adicional de no enfrentarse de inmediato a una posible competencia china, sino que es China quien las necesita para fabricar los productos que vende internacionalmente. 

Quizá Pekín consiga independizarse más delante de las importaciones norteamericanas, pero de momento sigue muy atrás en este campo.

Al mismo tiempo, el desarrollo de estas empresas trae consigo nuevas fórmulas de comunicación de masas que van restando importancia a los medios tradicionales como diarios y televisiones, porque cualquiera, especialmente entre las generaciones jóvenes, tiene acceso inmediato a noticias de última hora a través de las “redes sociales” como Twiter o Facebook.

Y ahí es un terreno donde se generan sorpresas y posiblemente nuevos focos de tensión. Se trata de lo que algunos consideran una “censura”, ejercida no por el gobierno de Estados Unidos, sino por las propias empresas que parecen tener más capacidad que los funcionarios para controlar el flujo de información.

Esto es así porque la libertad de expresión está garantizada por la primera enmienda de la Constitución norteamericana, en la que se citan cinco derechos inalienables para los ciudadanos de la entonces nueva república: libertad religiosa, de prensa, de asamblea, de expresión y de elevar peticiones al gobierno.

Pero las empresas informáticas, al menos de momento, se consideran libres para censurar el contenido de lo que sus clientes ponen en las redes. Y lo hacen, a veces a gusto de muchos y otras a disgusto. El último disgusto ha sido del Partido Republicano porque considera que tanto Twiter como Facebook han tomado partido por los demócratas, el bloquear las cuentas de la portavoz de la Casa Blanca, de la campaña electoral del presidente Trump y del diario que publicó información perjudicial para el candidato demócrata Joe Biden.

La justificación de estas empresas fue que no había garantías de la veracidad del reportaje, según el cual el hijo de Biden se benefició del cargo de su padre (vicepresidente con Barak Obama) y logró contratos importantes a cambio de poner a empresas extranjeras en contacto con el gobierno de Estados Unidos.

En el ambiente enrarecido por la lucha electoral, cada partido ve la actuación de Twiter y Facebook bajo una luz diferente y mientras los demócratas celebran la “integridad” de ambas empresas en su busca de la verdad, los republicanos los acusan de censores.

No habrá acercamiento de posiciones, pero el caso habrá de servir para dar una idea del mundo que se avecina y las coordenadas en que hasta ahora nadie había pensado de lo que traerá la revolución informática.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

O criză cu surprize financiare   Washington, Diana Negre

Criza provocată de coronavirus nu numai că a adus dezastre financiare în jurul lumii dar, în SUA, a agravat problemele economice pe care țara le târăște după ea de ceva timp și a făcut să se descopere niște proiecții neașteptate.

Căci paralizia cauzată de pandemie, cu pierderea a milioane de locuri de muncă și închiderea temporară sau definitivă a mii de întreprinderi, a adus o datorie astronomică care a creat, în SUA, o situație asemănătoare cu cea din anul 1946, când țara trebuia să fie reconstruită după del de al II-lea Război Mondial.

Dacă datoria de acum este asemănătoare cu cea de atunci, perspectivele de viitor sunt foarte diferite: cu 75 de ani în urmă, SUA erau o țară cu o populație tânără, aveau o superioritate militară absolută și, practic, nu aveau rival economic. Chiar și cei care continuau să fie bogați aveau mare nevoie de ajutor, iar Washingtonul și-a trimis dolarii pentru a reconstrui Europa și Japonia.

Acum, concurența internațională este puternică, iar China este pe cale să se situeze în frunte cu cifre absolute, cu toate că, relativ, rămâne încă o țară săracă, deoarece, având același PNB ca SUA, îl împarte la un miliard 300 de milioane de locuitori, de patru ori mai mulți decât populația Americii, care este de 340 de milioane.

Însă China este și un rival militar, iar în plan internațional, oblligă Washingtonul să facă mari cheltuieli pentru armament și cercetări militare, pe lângă cursa pentru superioritate tehnologică la care participă toate țările, de mult timp.

Pentru moment, China se află în urmă, deoarece marile întreprinderi americane sunt mai mari și se află peste tot. Încă nu există niciun pericol pentru Twiter, Amazon sau Facebook care nu au rivali chinezi și, în același timp, industriile informatice chinezești depind de întreprinderile americane care produc microcipuri, indispensabile pentru produsele lor.

Unde într-adevăr americanii au sau se așteaptă să aibă probleme este domeniul financiar, deoarece deficitul din bugetul lor pentru anul acesta, de 3.3 bilioane de dolari, depășește cu 15% PNB-ul. Ba și mai rău: conform previziunilor, datoria publică va continua să crească față de PNB, până va atinge un total de 16 bilioane, ceea ce, practic, va echivala cu întreaga economie americană.

Este un proces pe care COVID-ul l-a accelerat, deoarece cheltuielile au fost, anul acesta, mai mari în unele sectoare și, în același timp, contracția economică a redus considerabil capacitatea statului de a încasa banii.

Chiar dacă ar exista foarte curând un vaccin, dificultățile financiare provocate de COVID vor continua, însă surpriza este că, în anii care vor urma, cu toate că datoria va fi aproape la fel mare în comparație cu PNB ca la sfârșitul celui de al II-lea Război Mondial, efortul pentru a o plăti va fi mai redus.

Aceasta deoarece dobânzile sunt mai mici acum, iar guvernul încearcă să reînnoiască finanțarea pentru termene mult mai lungi, cu un preț al banilor aproape inexistent.

Dacă acest lucru poate fi bun pentru finanțele publice, în schimb constituie o problemă pentru pensionari și pentru cei care au venituri fixe, deoarece banii, de ambele părți ale Atlanticului, aproape că nu mai aduc profit.

Aceasta explică, desigur, marile salturi ale burselor, deoarece investitorii nu mai câștigă mult cu investițiile mai conservatoare. Cu toate acestea, bursele nu mai generează  beneficii generalizate: câștigă bani numai cei care investesc în întreprinderi ale „viitorului”, cum este informatica, vânzările pe internet și transporturile care  garantează că marfa sosește fără să fie nevoie să mergi la magazin, la supermarket sau la restaurant.

Comparat cu restul țărilor din lumea dezvoltată, guvernul american a fost foarte generos cu ajutoarele sale pentru șomaj, care, adesea, au fost mai mari decât salariile celor care au rămas fără slujbă. Lucrurile au mers așa până în iulie, însă, acum, Casa Albă și Congresul încearcă să ajungă la un alt program de ajutorare, care va mări și mai mult deficitul și datoria.

Dar, considerațiile electorale, împreună cu capacitatea economică a țării pentru a garanta tuturor un minim de subzistență ne duc cu gândul că tocmai aceasta va fi politica pe care o va urma Washingtonul, indiferent dacă va câștiga alegerile Donald Trump sau Joe Biden.

Consecințele vor fi niște deficite care vor continua să crească, chiar dacă va exista un vaccin, însă nu trebuie să uităm că orice pronostic economic dincolo de 2 sau 3 ani este foarte probabil să fie depășit de realitate.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Una crisi amb sorpreses financeres  Washington, Diana Negre

La crisi provocada per el corona virus no només ha portat desastres financers arreu del món, sinó que als Estats Unit ha accelerat els problemas económics que el país arrossega des de fa temps i ha fet descubrir unes projecccions inesperades.

Es perque la paràlisi generada per la pandèmia, amb la perdua de milions de llocs de treball i el tancament provisional o definitu de milers d’empreses, ha provocat un deute astronómic que ha portat als Estats Units a una situación semblant a la de l’any 1946, quan calia reconstruir després de la Segona Guerra Mondial.

Si el deute d’avui es semblant al de llavors, les perspectives de futur son molt diferents: fa 75 anys els Estats Unites era un país jove demogràficament, tenia una superioritat militar absoluta i prácticament cap rival econòmic. Al contrari, els que havien sigut rics necessitaven tota l’ajuda posible i Washington va decidir enviar els seus dólars per la reconstrucció d’Europa i del Japó.

Ara, la competència internacional es forta i la Xina va camí de posarse devant en xifres absolutes, tot i que relativament será encara un país pobre perque amb el mateix PNB que els EEUU l`ha de repartir entre 1.300 milions, es a dir, quatre vegades mes que la población nordamericana de 340 milions.

Pero la Xina es també un rival militar i en afers internacionals, el que obliga Washington a mantenir unes despeses grans en armament i reçerca bèlica, a mes de la cursa en que tots dos països están des de fa temps per la superioritat teconlògica.

De moment, la Xina va enrere perque les grans empresas nordamericanes son mes grans i son a tota arreu. De moment no hi ha perill per Twiter, Amazon o Facebook que no tenen rivals xinesos i, al mateix temps, les indústries informàtiques xineses encara depenen dels fabricans nordamericans de microxips indispensabes para els seus productes.

On sí que els nordamericans tenen i esperen tenir mes problemas es en el camp financer, perque el seu déficit de presopost, de 3.3 bilions de dólars per aquest any, supera el 15% del PNB. Encara pitjor: les previsions son que el deute públic segueixi creixent amb relació al PNB fins arribar a un total de 16 bilions, equivalent prácticamente al conjunt de l’economia.

Es un procés que s’ha accelerat amb el Covid, perque les despeses han estat aquest any tres vegades mes grans ens alguns sectors i, al mateix temps, la contracció económica ha minvat de manera important la capacitat de l’Estat per recollir diners.

Encara que hi haugués una vacuna aviat, les dificultats financeres provocades per el Covid seguirán, pero la sorpresa es que en els propers anys, tot i que el deute será gairebé tan gran relativament el PNB com en acabar la Segona Guerra Mondial, les despeses per pagarla serán mes reduïdes.

La raó es que els tipus d’interès son ara molt baixos i el govern tracta de renovar la financiació per terminis molt llarcs amb un preu de diner gairebé inexistent.

Si aixó pot ser bo per les finances publiques, es un problema per els jubilats i la gent amb rendes fixes, perque els diners, a les dues bandes de l’Atlàntic, gairebé no donen cap profit.

Aixó explica segurament les grans pujades de les borses, perque els inversors no tenen molt que guanyar amb inversions mes conservadores. Tot i amb aixó, les borses avui no generan beneficis generalitzats: Només guanyen diners els que inverteixen en les empreses de “futur”, com la informàtica, les vendes per internet i els transports que garanteixen que la mercadería arriba sense que calgui anar a les botigues, al supermercat o els restaurants.

Comparat amb la resta del Primer Món, el govern nordamericá ha estat molt generós amb les seves ajudes a l’atur, que sovint eren mes grans que els sous dels que s’havien quedat sense feine. Tot aixó va acabar al juliol, peró ara la Casa Blanca i el Congrés están tractant d’arribar a un altre programa de suport que faràn creixer encara mes el déficit i el deute.

Peró les consideracions electorals d’una banda, junt amb la capacitat económica del país per a garantir a tothom uns mínims de subsistència, fan pensar que es precisament aquesta la política que Washington seguirà, tant si les elecciones les guanya Donald Trump com Joe Biden.

Les consequéncies son uns déficits que seguiràn pujant, fins i tot si hi ha una vacuna, peró no podem oblidar que qualsevol projecció económica mes enllà de 2 o 3 anys te moltes probabilitats de quedar superada per la realitat.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

ERDOGAN, STĂPÂNUL DRONELOR

Una dintre marile realizări ale Turciei conduse de partidul lui Ergogan, AKP, despre care se vorbește destul de puțin, este dezvoltarea calitativă, cantitativă și comercială a industrei militare turcești. În ziua de azi, această țară exportă arme în valoare de trei miliarde de dolari; de zece ori mai mult, decât în 2002, când, în Ankara, a venit la putere AKP. Produsele vedetă ale arsenalului turcesc sunt dronele.

Cu toate că AKP și Erdogan au avut întotdeauna ambiții nostalgice de atotputernicie politiciă și militară, pariul pentru done nu a fost o trăsătură genială de clarviziune, ci o consecință a luptei împotriva gherilelor. Acum 20 de ani, generalii turci au ajuns la concluzia că lupta împotriva gherilelor kurde din munți nu putea fi câștigată fără arma dronelor și a însărcinat industria militară a țării – de stat, în marea ei majoritate – să studieze problema.

Rezultatele acestui studiu au fost spectaculoase. În arsenalul Turciei se evidențiază dronele „Anka-S”, „TB-2” (folosite masiv în luptele din Nagorno Karabah și, mai înainte, în Libia, împotriva trupelor lui Haftar), „Akinci”, „Aksungur”, „Alpagu”. Aceste drone oferă ample posibilități tactice și strategice.

Astfel, „Akinci” – fabricată de un ginere (din 2016) al lui Erdogan, Selcuk Bayraktar – se poate ridica la o înălțime de 12.000 metri, unde nu mai poate fi atinsă de marea majoritate a rachetelor sol-aer, are o rază de acțiune de 600 de km și poartă o încărcătură de rachete teledirijate cu o rază de acțiune de 250 de km.

La rândul ei, fabrica de arme TAI produce drona „Aksungur”, cu o încărcătură de 750 kg., concepută mai ales pentru lupta împotriva submarinelor. Iar, la sfârșitul anului în curs, se așteaptă intrarea în serviciu a dronelor sinucigașe „Alpagu”, care nu cântăresc mai mult de 2 kg și pot intra în dotarea oricărui soldat de infanterie.

În teorie, această desfășurare de tehnologie militară este un pilon al revoluției anti-Atatürc, înfăptuită de AKP, care vrea să se întoarcă la grandoarea militară a sultanatului otoman și a statului confesional musulman. Pacifismul lui Atatürc, creatorul Turciei laice și europeniste, formulat astfel în anii 20 ai secolului trecut: „Pace acasă și în lume” este una dintre primele și cele mai importante victime ale actualei tranșe de drone ale industriei militare turcești.

dronă turcească

Dar, în realitate, acest militarism super-tehnic turc își are propriul său călcâi al lui Ahile: motoarele. Marea majoritate a dronelor menționate mai sus folosesc sisteme de propulsie importate din alte țări (în principal, din Ucraina). Acest avans codiționat este o problemă tipică a „industrializărilor asimetrice” ale țărilor în curs de dezvoltare, care promovează un sector mult mai mult decât poate duce restul industriei naționale. În cazul Turciei, dronele sale moderne au nevoie de sisteme de propulsie din străinătate, deoarece țara nu le poate produce. Turcia este nevoită se importe unități de propulsie și pentru avioanele sale de luptă „TFX”, și pentru blindatele „Altay”, dar și pentru elicopterele „T 129”.

S-ar putea spune că acesta este un rău endemic al Turciei din toate timpurile. Căci, atunci când a atins culmea puterii militare otomane, în Evul Mediu, flota sultanilor era nevoită să cumpere de la creștini tunurile pentru corăbiile sale… … învinse definitiv în lupta navală de la Lepanto.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

ERDOGAN, EL SEÑOR DE LOS DRONES

dron turco

Uno de los mayores y menos nombrados avances de la Turquía del AKP es el desarrollo cualitativo, cuantitativo y comercial de la industria bélica turca. El país exporta hoy en día armas por valor de más de tres mil millones de dólares; diez veces más que en el 2002, cuando el AKP llegó al poder en Ankara. Y el producto estrella actual del arsenal turco son los drones.

Si bien AKP y Erdogan han tenido siempre nostálgicas ambiciones de prepotencia política y militar, la apuesta por los drones no fue un rasgo genial de clarividencia sino una consecuencia de la lucha contra las guerrillas. Hace ya 20 años el generalato turco llegó a la conclusión de que la lucha contra las guerrillas kurdas de las montañas no se podía ganar sin un arma como los drones y encargó a la industria bélica del país – estatal en su mayoría – que investigara en esta dirección.

Los resultados de esta investigación han sido espectaculares. En su arsenal destacan ante todo los artefactos “Anka-S”, “TB-2” (usado masivamente en las luchas de Nagorno Karabaj y, anteriormente, en Libia contra las tropas de Haftar), “Akinci”, “Aksungur”, “Alpagu”. Estos drones ofrecen un amplísimo abanico de posibilidades tácticas y estratégicas.

Así, “Akinci” – fabricado por un yerno (desde 2016) de Erdogan, Selcuk Bayraktar – puede volar a más de 12.000 metros de altitud, fuera del alcance de la mayoría de los misiles tierra-aire, con un radio de acción de 600 km y capacidad de carga de misiles teledirigidos con un radio de acción de 250 km.

Turquia llega a ser un competidor importante en el mercado de los drones

Por su parte, la fábrica estatal de armas TAI produce el dron “Aksungur” con capacidad de carga de 750 kg., ideado principalmente para combatir submarinos.  Y para finales del año en curso se espera la entrada en servicio de los drones suicidas “Alpagu”, que no pesan más de 2 kg y pueden formar parte del equipo de cualquier soldado de Infantería.

En teoría, este despliegue de tecnología militar es un pilar de la revolución anti-Atatürc del AKP, que quiere volver por la senda de la grandeza militar del sultanato otomán y el Estado confesional musulmán. El pacifismo de Atatürc, fundador de la Turquía laica y europeísta formulado en los años 20 del siglo pasado “Paz en casa y en el mundo” es una de las primeras y más señaladas víctimas de la actual hornada de drones de la industria militar turca.

Pero en realidad ese militarismo súper técnico turco tiene su talón de Aquiles : los motores. La inmensa mayoría de los drones mentados más arriba cuentan con sistemas de propulsión importados desde otros países (Ucrania es uno de los principales). Este avance condicional es un problema típico de las “industrializaciones asimétricas” de las naciones en vías de desarrollo, que promueven un sector mucho más que el resto de la industria nacional. En el caso turco sus modernos drones necesitan sistemas de propulsión extranjeros porque el país no los puede producir. También tiene que importar Turquía unidades propulsoras para su avión de combate “TFX”, su carro de combate “Altay” y su helicóptero “T 129”.

Dron turco derribado en Libia

Se podría decir que es un mal endémico de la Turquía de todos los tiempos. Porque ya en la cúspide del poderío militar otomano, en la Edad Media, la flota de los sultanes tenía que comprarles a los cristianos los cañones para su flota… la que fue derrotada en la batalla de Lepanto.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

ISRAEL ȘI RĂZBOIUL DIN NAGORNO KARABAH

Despre actualul conflict armeano-azer pentru enclava Nagorno Karabah s-a scris foarte mult, însă aproape nimeni nu a vorbit despre participantul ascuns la această încleștare: Israel.

Într-un sens strict, statul evreu nu intervine în lupte, însă copleșitoarea superioritate a arsenalului azer asupra celui armean se datorează, în foarte mare măsură, talentului israelian în materia de arme. Spre deosebire de luptele din 1988/1994, când micul stat armean s-a impus clar asupra armatei din Azerbaigean, acum musulmanii din Baku sunt cei care dispun de armele cele mai sofisticate și de numeroși mercenari (sirieni în marea lor majoritate, plătiți de Ankara). Aceștia din urmă reprezintă ajutorul fățiș al Turciei pentru coreligionarii din Caucaz, în timp ce dronele și celelalte arme sofisticate le-a furnizat Israelul în schimbul petrolului azer. De la tratatul israeliano-azer din 2011, 40% din hidrocarburile importate de Israel (în valoare de aproximativ 5 miliarde de dolari) provine din Azerbaigean… prin Turcia!

De fapt, Baku nu numai că plătește cu petrol armele israeliene, dar autoritățile azere se prefac că nu văd intensa activitate a serviciilor secrete israeliene care spionează, de pe teritoriul azer, viața politică și militară iraniană.

Dacă tehnologia israeliană este marea protagonistă a luptelor ce se duc, în prezent, în Caucaz, Rusia este protagonista diplomatică și cel mai mic protagonist militar. Moscova este nu numai marele furnizor de arme – ieftine, pe credit, și deloc moderne – al armatei armene, ci și semnatarul unui tratat militar (al Federației Ruse cu diferite țări foste sovietice) prin care se garantează ajutor militar, în caz de război. Chestiunea armelor relativ învechite pe care le vinde Erevanului se explică prin prețul lor inferior celui de pe piața mondială și prin condițiile foarte convenabile ale creditului respectiv.

Aspectul diplomatic al protagonismului rus – tocmai a obținut o „încetare a focului ” – se poate vedea în faptul că Kremlinul interpretează conflictul din Nagorno Karabah ca fiind „un incident armat” și nu un război, motiv pentru care consideră că nu se poate apela la pactul de asistență reciprocă.

Neintervenind și, în același timp, având pretenția că ajută trupele din Erevan, nu pare a avea o explicație tocmai validă. Doar dacă ne amintim cuvintele lui Lenin, rostite atunci când anexa nou-creata republică a Azerbaigeanului, acum un secol: „URSS nu ar putea supraviețui fără petrolul din Baku…”  

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

ISRAEL Y LA GUERRA DE NAGORNO KARABAJ

Del actual conflicto armenio-azerí por el enclave de Nagorno Karabaj se ha escrito más que se ha disparado, pero casi nadie ha hablado del “convidado de piedra” de esta casi guerra: Israel.

En un sentido estricto, el Estado judío no interviene en los combates, pero la aplastante superioridad del arsenal azerí sobre el armenio se debe en gran, grandísima, parte al talento armero de Israel. Y es que a diferencia de las luchas de 1988/1994, en las que el pequeño Estado armenio se impuso claramente al Ejército de Azerbaiyán, ahora son los musulmanes de Bakú quienes disponen de las armas más sofisticadas y los mercenarios (en su mayoría, sirios pagados por Ankara) más numerosos. Estos últimos son la descarada ayuda turca a los correligionarios del Cáucaso, mientras que los drones y demás armas sofisticadas las vendió Israel a cambio del petróleo azerí. Desde el tratado israelí-azerí del 2011, el 40% de los hidrocarburos importados por Israel (importe aproximado : 5.000 millones de dólares) procede de Azerbaiyán… ¡ a través de Turquía !

En realidad Bakú no sólo paga con petróleo las armas israelíes. Las autoridades azeríes también hacen la vista gorda ante la intensa actividad del servicio secreto israelí que espía intensamente desde sus bases en Azerbaiyán la vida política y militar iraní.

Claro que si la tecnología israelí es el gran protagonista de las luchas actuales en el Cáucaso, Rusia es el gran protagonista diplomático y el menor protagonista militar. Y es que Moscú no sólo es el gran proveedor de armas – baratas, a crédito, y nada modernas – del Ejército armenio, sino que también es signatario de un tratado militar (de la Federación Rusa con varias naciones exsoviéticas) en el que se garantiza la asistencia armada en caso de guerra. Lo de las armas relativamente anticuadas que vende a Ereván se explica por el precio (inferior al del mercado mundial) y las condiciones sumamente favorables del correspondiente crédito.

El aspecto diplomático del protagonismo ruso – acaba de conseguir un “alto el fuego” – resulta de que el Kremlin interpreta el conflicto de Nagorno Karabaj como “incidente armado” y no como una guerra, por lo cual cree improcedente apelar al pacto de asistencia mutua.

La no intervención, ayudando a las tropas de Ereván, no parece tener una explicación realmente válida. A menos que uno recuerde las palabras con que Lenin justificó la anexión de la recién creada republica de Azerbaiyán hace un siglo : “… la URSS no podría sobrevivir sin el petróleo de Bakú…”  

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Știe dar, nu răspunde    Washington, Diana Negre

Dacă dezbaterile prezidențiale din SUA dau, uneori, rezultate, când unul dintre cei doi aspiranți la Casa Albă are o idee strălucitoare, sau când prezintă o personalitate mai atrăgătoare, nu se întâmplă același lucru cu candidații la vicepreședinție, care nu prea influențează urnele și, prin urmare, sunt lipsite de rezonanță.

În neobișnuita situație actuală a politicii americane, președintele aduce cu sine o luptă cu rivalii săi politici care a început chiar înainte de victoria sa electorală de acum patru ani. Ca și cum nu ar fi de ajuns, Trump nu pierde nicio ocazie să-și facă rău lui însuși cu izbucnirile sale care nu pică bine unei populații dezorientate de plaga COVID -19.

În fața unei asemenea confuzii, dezbaterea dintre actualul vicepreședinte, Mike Pence, și aspiranta la funcție, Kamala Harris, continuă să acapareze titlurile din mijloacele de informare, cu toate că, în ciclurile electorale de mai înainte, această înfruntare nu a stârnit, în general, prea mare interes.

Dincolo de acreala care caracterizează tonul politic din ultimii ani, ceea ce a atras atenția cel mai mult în dezbaterile din joia trecută a fost lipsa de răspunsuri la întrebările puse în mod repetat. O tăcere atât din partea lui Harris, cât și din cea a lui Pence.

Astfel, actualul vicepreședinte nu a spus cum va trata președintele Donald Trump asigurările medicale, un punct de care democrații se folosesc pentru a-l ataca: legea aprobată în timpul președinției lui Obama și cunoscută ca „Obamacare” a înlăturat una dintre cele mai detestate prevederi din asigurările medicale, care nu oferea acoperire „bolilor prealabile”, prevedere care spunea că cei asigurați trebuie să-și plătească îngrijirile pentru afecțiunile dobândite înainte de  semnarea asigurării.

Pe Pence l-au întrebat în mod repetat, atât moderatoarea dezbaterii, cât și rivala sa, Kamala Harris, însă, practic, acesta nu a răspuns, refugiindu-se în alte subiecte.

În ceea ce o privește pe Kamala Harris, lista a fost ceva mai lungă: nu a vrut să confirme faptul că democrații vor încerca să îngrădească accesul la armele de foc și a negat că aspirantul Biden ar avea intenția de a opri procesul de extragere a petrolului, cunoscut sub denumirea de „fracking”, care permite obținerea de energie din roci, însă cu mari riscuri pentru mediul înconjurător, deoarece se folosesc mari cantități de apă și se injectează produse chimice contaminante.

Mai importantă a fost întrebarea referitoare la Tribunalul Suprem, care, din 1869, e format din 9 magistrați, numiți pe viață și imuni la schimbările politice din branșa legislativă sau executivă. Sectoarele mai progresiste ale politicii americane vor să elimine controlul Senatului asupra administrării justiției și, pentru aceasta, sugerează numirea mai multor magistrați pentru tribunal, astfel încât să se poată opune unii altora. 

În felul acesta, s-ar desființa, practic, principiul separării celor trei puteri (executivă la Casa Albă, legislativă în Congres și judiciară în Tribunalul Suprem) stabilit de Constituție și care a condus până acum devenirea politică din țară.

Nu numai că nu a vrut Kamala Harris să spună care va fi preferința sa, dar cu o săptămână mai înainte, candidatul democrat, Joe Biden, a refuzat să răspundă la această chestiune, sub pretextul că „dacă spun acum, va deveni o temă de dezbatere”.

Reticența din campania lui Biden e de înțeles, dacă privim electoratul care îi revine lui: sectoarele cele mai radicale îi cer să se alăture pozițiilor mai progresiste și care au un sprijin clar din partea adepților rivalului său, Bernie Sanders, socialist autodeclarat. Biden are nevoie de aceste voturi, deoarece marginile electorale sunt, de obicei, foarte mici și nu poate renunța la ele. Însă, nici nu poate să piardă grosul voturilor democrate, care nu au un apetit prea mare pentru schimbări radicale și nici interes pentru o redistribuire radicală a bogăției.

Convinși că Trump nu dispune de sprijin suficient, Biden și consilierii săi cred că e mai bine să lase lucrurile nedefinite, ceea ce îi va oferi o mai mare marjă de manevră, dacă va ajunge în Biroul Oval.

Dacă democrații și republicanii păstrează tăcerea în privința uneia sau alteia dintre poziții, în schimb sunt de acord asupra unei chestiuni: când va fi să numere voturile, nici unii, nici ceilalți nu vor accepta rezultatul. In interiorul și în afara SUA se repetă aproape zilnic că Trump nu va accepta o înfrângere electorală, însă puțini sunt cei care vor să audă recomandarea făcută de Hillary Clinton, candidata democrată învinsă în 2016, aspirantului Joe Biden: „nu se pot accepta rezultatele oricum vor ieși ele ”. De fapt, formularea mai clară ar fi: ceea ce nu se poate acepta este înfrângerea.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Si sabe, no contesta    Washington, Diana Negre

Si los debates presidenciales en Estados Unidos dan, a veces, resultados cuando uno de los dos aspirantes a la Casa Blanca tiene alguna idea brillante, o cuando presenta una personalidad más atrayente, no ocurre lo mismo con los candidatos a la vicepresidencia, que tienen escasa o nula influencia en las urnas y, en consecuencia, poca resonancia.

En la inusual situación actual de la política norteamericana, el presidente arrastra una lucha contra sus rivales políticos que comenzó ya antes de su victoria electoral, hace cuatro años. Por si esto fuera poco, Trump no pierde ocasión de perjudicarse a sí mismo con sus exabruptos que caen especialmente mal en una población desorientada por la plaga del Covid 19.

Ante semejante confusión, el debate entre el actual vicepresidente Mike Pence y la aspirante al cargo Kamala Harris, siguen ocupando los titulares, aunque en otros ciclos electorales este enfrentamiento despierta generalmente poco interés.

Aparte de la acritud que caracteriza el tono político de los últimos años, lo que más llama la atención en el debate del pasado jueves es la falta de respuesta a las preguntas que fueron repetidamente planteadas. Un silencio tanto por parte de Harris como de Pence.

Así, el actual vicepresidente no indicó de qué forma trataría Donald Trump el seguro médico, un punto que los demócratas utilizan para atacarle: la ley aprobada durante la presidencia de Obama y conocida como “Obamacare” eliminó una de las previsiones más detestadas en los seguros médicos y que consistía en negar cobertura por “enfermedades previas”, de forma que los asegurados habían de pagar de su bolsillo la atención por dolencias contraídas antes de contratar la póliza.

A Pence se lo preguntaron repetidamente, tanto la moderadora del debate como su rival, Kamala Harris, pero no hubo prácticamente respuesta y el vicepresidente se refugió en otras cuestiones.

En cuanto a Kamala Harris, la lista fue algo más larga: se negó a confirmar que los demócratas tratarían de recortar el acceso a armas de fuego y negó que el candidato Biden tenga intenciones de suspender el proceso de extracción de petróleo conocido como “fracking”, que permite obtener energía de las rocas, lo que tiene riesgos para el medio ambiente por el uso de enormes cantidades de agua y la inyección de productos químicos.

Más importante fue la pregunta acerca del Tribunal Supremo, que, desde 1869, está formado por 9 magistrados, nombrados de por vida e inmunes a los cambios de orientación política en la rama legislativa o ejecutiva.  Los sectores más progresistas de la política norteamericana quieren eliminar el control que el Supremo tiene sobre la administración de justicia y para ello sugieren nombrar muchos más magistrados para el tribunal, de forma que se anulen los unos a los otros.

De esta forma, eliminarían en la práctica el principio de separación de los tres poderes (ejecutivo en la Casa Blanca, legislativo en el Congreso y judicial en el Supremo) establecido en la Constitución y que ha regido hasta ahora el devenir político del país.

No sólo se negó Kamala Harris a indicar cuál sería su preferencia, sino que una semana antes ya el candidato demócrata, Joe Biden, tampoco quiso contestar a preguntas acerca de esta cuestión, bajo el pretexto de “si digo algo ahora, se convertirá en tema de debate”.

La reticencia de la campaña de Biden es comprensible a la vista del electorado que le corresponde: los sectores más radicales le exigen que se una a las posiciones más progresistas y que tienen un apoyo evidente entre los seguidores de su rival, Bernie Sanders, autodeclarado socialista. Biden necesita estos votos, pues los márgenes electorales acostumbran a ser pequeños y no puede renunciar a ellos. Pero tampoco puede perder el grueso del voto demócrata, con escaso apetito de cambios radicales y poco interés en una redistribución radical de la riqueza.

Convencidos de que Trump tiene un apoyo insuficiente, Biden y sus asesores creen que lo mejor es dejar las posiciones sin definir, lo que además le dará más margen de maniobra si llega a ocupar la Oficina Oval.

Si los demócratas y los republicanos guardan silencio sobre una u otra posición, hay, en cambio, algo en que ambos coinciden: cuando haya el recuento de votos, no van a aceptar el resultado.  Fuera y dentro de Estados Unidos se repite casi diariamente que Trump no aceptará una derrota electoral, pero pocos se hacen eco de la recomendación de Hillary Clinton, la candidata demócrata derrotada en 2016, al aspirante Joe Biden: “no se pueden aceptar los resultados de ninguna de las maneras”. En realidad, la frase no corresponde a lo que significa: lo que no se puede aceptar es la derrota.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

E frica sau graba?   Washington, Diana Negre

Spre deosebire de acum patru ani, când unele sondaje prevedeau că Trump putea câștiga alegerile prezidențiale în fața lui Hillary Clinton, anul acesta, niciun sondaj nu consideră probabilă o victorie a lui Donald Trump, în alegerile generale din 3 noiembrie, adică de luna viitoare.

Și nu numai aceasta, dar și situația Partidului Democrat pare a fi mai bună decât în 2016, deoarece, atât proiecțiile pentru Camera Reprezentanților, cât și pentru Senat îi sunt favorabile: în Cameră e aproape sigur că își vor păstra majoritatea câștigată în alegerile din 2018, dar, și în Senat, este foarte probabil ca republicanii să-și piardă majoritatea.

Dacă aceste previziuni se vor adeveri, democrații vor fi, din nou, într-o situație favorabilă, ca în anul 2008, când Barak Obama nu numai că a câștigat alegerile, dar a prezidat o administrație monocoloră cu cele două camere legislative controlate de Partidul Democrat.

Cu această mare probabilitate de a recupera puterea în două dintre cele trei ramuri ale puterii, ne putem aștepta ca democrații să profite de avantajul lor, pentru a face o campanie pozitivă, care să nu sperie grupul relativ mic de alegători independenți care, în general, sunt cei ce hotărăsc rezultatul alegerilor. Sau chiar să-și atragă sprijinul republicanilor care nu-l simpatizează pe Donald Trump.

Însă, nu este chiar așa: cu 25 de zile înaintea alegerilor, vor să reînceapă lupta pentru a-l îndepărta pe Donald Trump de la Casa Albă și o fac cu amendamentul 25 din Constituție, care, până acum, nu a fost invocat de nimeni… pentru a îndepărta vreun președinte.

Acest amendament prevede ca o altă persoană să preia funcțiile președintelui în caz de incapacitate a acestuia. În toată istoria țării, acest lucru s-a întâmplat numai de două ori, cu Ronald Reagan și cu cel de al doilea președinte Bush. Amândoi au predat puterea pentru scurt timp vicepreședinților lor, deoarece urmau să fie anesteziați pentru o intervenție chirurgicală.

Însă, acest lucru se schimbă începând de vineri, deoarece președinta Camerei Reprezentanților va prezenta amendamentul în Congres, întrucât consideră că Trump își pierde facultățile mintale.

De fapt, în disperarea pentru a elibera țara de Donald Trump, aceasta este o posibilitate pe care au descoperit-o unii funcționari, atunci când milionarul a venit la Casa Albă, însă nu au pus-o în practică. Acum, Pelosi a chemat, joi, mijloacele de informare să „nu lipsească” de la sesiunea Camerei din ziua următoare, căci va explica rațiunile incapacității mintale a lui Trump: coronavirusul, a spus ea, poate afecta creierul, care poate suferi, de asemenea, din cauza medicamentelor care îi sunt administrate lui Trump pentru a lupta împotriva bolii COVID -19.

Nancy Pelosi

„Președintele – a spus, joi, Pelosi- se află într-o stare mintală alterată, pe care nu știu cum să o explic”, o declarație cam surprinzătoare, deoarece se împlinesc deja patru ani de când nimeni nu înțelege motivele, oricât de multe lucruri a spus sau a făcut Trump.

În practică, o acțiune ca cea anunțată de Pelosi nu prea are efect, din două motive: din punct de vedere tehnic, Congresul nu se află în funcțiune și nu va fi nicio votare, însă, dacă Trump ar fi declarat incompetent, locul său ar fi luat de vicepreședintele Pence, cu unele  condiții ale conservatorilor bine stabilite, spre deosebire de Trump care a trecut de la democrați la republicani, deoarece la ei a găsit spațiu pentru campania sa.

O grabă a democraților atât de surprinzătoare, când toată lumea prezice o înfrângere a lui Trump, ne duce cu gândul că democrații se tem, totuși, că Trump va fi reales, în mod special dacă economia se recuperează în urma COVID -ului mai repede decât s-a prevăzut, ceea ce i-ar permite să consolideze schimbările din ultimii patru ani și să se întindă de la economie și relații internaționale, la educație și la administrația publică.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

¿Es la por o la pressa?  Washington, Diana Negre

A diferéncia de quatre anys enrera, quan alguns sondejos preveien que Trump podía guanyar les eleccions presidencials contra Hillary Clinton, aquest any no hi ha gairebé ningú que consideri probable una victòria de Donald Trump en les eleccions generals del proper 3 de novembre.

I no només aixó, sino que la situació per el Partit Demòcrata sembla encara millor que en el 2016, perque també les projeccions tant per a la Cambra de Representants com el Senat li son favorables: a la Cambra gairebé segur que mantindrán la majoria guanyada en les eleccions del 2018 i al Senat es molt probable que els republicans també perdin la majoria.

Si aquestes previsions es compleixen, els demócratas tornarán a estar en una situación tan favorable com l’any 2008, quan Barak Obama no nomès va guanyar les eleccions, sinó que va presidir un govern monocolor, amb les dues cambres legislatives controlades per el Partit Demòcrata.

Amb aquesta gran probabilitat de recuperar el poder de dues de les tres branques del govern, hom podría esperar que els demòcrates aprofitin el seu adventatge per a fer una campanya positiva que no espanti el grup relativament petit de votants independents que, generalment, decideixen el resultat de les eleccions. O fins i tot, per guanyar suport del republicans que menys simpaties tenen per Donald Trump.

Peró no es així: a 25 dies de les eleccions, volen començar una lluita nova per allunyar Donald Trump de la Casa Blanca i ho fan amb la esmena 25 de la Constitució, que fins ara no ha invocat ningú…llevat dels mateixos presidents.

Aquesta esmena preveu que un altre persona prengui les funcions del president en cas de incapacitat. En tota la historia del país, aixó només ha passat dues vegades, amb Ronald Reagan i amb el segón president Bush. Tots dos van traspassar breument el poder als seus vicepresidents, perque els havien d’anestesiar per una intervenció de quiròfan.

Tot aixó canvia a partir d’aquest divendres, perque la presidenta de la Cambra de Representants va presentar l’esmena al Congrés, perque considera que Trump está perdent les seves facultats mentals.

De fet, en la desesperació per lliurar al país de Donald Trump, aquesta es una possibilitat que ja van esbrinar alguns funcionaris quan el milionari de Nova York va arribar a la Casa Blanca, però no ho van posar en pràctica. Ara, Pelosi ja va advertir dijous als mitjans informatius que “no faltessin” a le sesió de la Cambra del dia següent, quan explicaría les raons de la incapacitat mental de Trump: el coronavirus, diu, pot afectar el cervell, que també pot patir simplement per l’efecte de les medicacions que li donen a Trump per a lluitar contra el Covid-19.

Nancy Pelosi

“El president -va dir Pelosi dijous- está en un estat mental alterat que no sé com explicar”, una declaración una mica sorprenent perque fa ja quatre anys que hom no pot entendre les raons per molt del que Trum diu o fa.

En la pràctica, una acció com l’anunciada per Pelosi te poc efecte per dues raons: técnicament, perque el Congrés no está en funcions i no hi ha votació, peró també perque, si Trump fos declarat incompetent, el seu lloc l’ocuparia el vicepresident Pence, amb unes credencials conservadores ben establertes, a diferencia de Trump que es va passar dels demócratas als republicans perque era on hi havia un espai per a la seva campanya.

Una pressa demócrata tan sorprenent quan gairebé tothom vaticiana una derrota de Trump, fa pensar que, malgra tot, els demòcrates tenen por a una reelecció de Trump, especialmente si l’economia es recupera del Covid mes rápidament del que hom preveu, el que li hauria de permetre cimentar els canvis del derrers quatre anys i passar de l’economia i les relaciones internacionals a l’educació i l’administració pública.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

ERDOGAN LE VREA PE TOATE

A spus și aproape că a și făcut: Turcia lui Erdogan e pe cale să devină lider al lumii islamice. Președintele turc spunea, încă din 2002, când el și partidul său (AKP) au câștigat alegerile parlamentare, că tare vroia să refacă grandoarea și întâietatea religioasă pe care a avut-o cândva Imperiul Otoman. Însă, în Occident nu l-a luat nimeni în serios; „fantezii turcești” a fost, în vremea aceea, comentariul cel mai frecvent.

Însă, aceasta s-a dovedit a fi o aberație, deoarece istoria și cultura Turciei au arătat că lucrurile erau tocmai pe dos: un mare simț practic și niciun pic de fantezie. În cazul partidului AKP, faptul că era cu picioarele pe pământ a fost cheia succesului său zdrobitor în politica turcească. E drept că ideile sale erau ambițioase și ultranaționaliste, dar programul său a fost eminamente posibil: să facă, în fiecare moment, tot ce se putea, fără să risipească forțe și resurse pentru himere megalomane.

Pe plan intern, a fost un succes total, atât în domeniul economic, cât și în cel politic; s-a redus drastic presiunea emigrantă și a crescut nivelul de viață. Pe plan internațional, Ankara n-a mai fost o țară de mâna a doua, docilă atât în NATO, cât și în relațiile cu Uniunea Europeană. Refăcându-și politica internă a „pașilor mici” posibili, s-a folosit de poziția sa strategică  – cu costuri zero – și a investit bani buni pentru a se statornici pe scenele accesibile la preț redus. Iar acestea au fost (și încă mai sunt) comunitatea islamică și Africa.

Lumea musulmană este bogată, însă haotică și fragmentată de antagonisme istorice, cum este rivalitatea dintre Iran și saudiți, precum și de lipsa unei conștiințe și a unei identități politice împărtășite. Tocmai acest gol e țintit de duo-ul AKP/Erdogan. Ankara a pus în practică o mulțime de proiecte culturale aparent inofensive: promovarea și finanțarea școlarizării musulmane tradiționale, cultul islamic, promovarea unei mari oferte mediatice – mai ales televiziuni – și a rețelei de transporturi aeriene.

Și ca și cum ar fi lipsit ceva din toată această desfășurare acaparatoare, Erdogan a pariat pe o puternică îmbunătățire a armatei turcești, numericește a doua din Alianța Atlantică. Sporirea investițiilor în materialul de război a atras doar atenția experților – dar și în cazul lor, foarte puțin – în timp ce, infidelitățile sale militare, cum au fost achizițiile de armament rusesc sau confruntarea cu Cipru și Grecia pentru zăcămintele de gaze din Mediterana Orientală sau cu Franța, în Libia, au iritat puternic… însă fără să atingă gravitatea care să atragă răspunsuri contondente. E semnificativ și faptul că Turcia are, din 2017, baze militare în Qatar și Sudan, teritorii musulmane, însă foarte departe de prezența militară rutinară turcă.

În cazul Africii, Turcia a exploatat, din nou, un gol relativ. Instabilitatea politică a acestui continent a alungat, în mare măsură, investitorii occidentali și arabi, și a făcut să scadă interesele politice ale marilor puteri (cu excepția Chinei). Ankara a pătruns acolo adânc, însă, mai mult politic, decât economic. Rezultatul este că, în prezent, au ambasade în capitala turcă 32 de țări africane, față de 10, în 2009. Și invers, azi există 39 de ambasade turcești în Africa, față de 12, câte erau în 2009.

Și mai semnificativă, cu toate că e mai ignorată de opinia publică mondială, este politica de ajutoare pentru dezvoltare promovată de Turcia. „TIKA”, organismul turc care are această însărcinare, a investit, anul trecut, 8 miliarde 650 de milioane de dolari în aceste ajutoare, adică 1,15% din produsul său intern brut; este un procent mult mai mare decât cel stabilit de OECD (0,7%) pentru statele membre ale acestei organizații, fiind, astfel, cea mai generoasă țară, situându-se înaintea altora mai darnice ca Luxemburg, Norvegia sau Suedia.

Neșansa lui Erdogan este că acest ambițios vis de a reface întâietatea politică mondială a Turciei, ca în vremea Imperiului Otoman, ar avea nevoie de o mare finanțare, or economia turcă merge, de vreo patru ani, din rău în mai rău.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

ERDOGAN VA A POR TODAS

Lo dijo y casi lo hizo: la Turquía de Erdogan va camino de ser el líder del mundo islámico. El presidente turco anunció ya en el 2002, cuando él y su partido (AKP) ganaron por primera vez las parlamentarias, que quería recuperar la grandeza y el liderazgo religioso que tuvo otrora el imperio otomano. Pero en occidente no se lo tomó nadie en serio; “fantasías turcas” fue en aquél entonces el comentario más frecuente.

Pero eso era una aberración por cuanto la historia y la cultura turca se han caracterizado por todo lo contrario: un gran sentido práctico y muy escasa fantasía. En el caso concreto del AKP, este tocar de pies a tierra fue la clave de su arrollador ascenso en la política turca. Su ideario era ambicioso y ultranacionalista, pero su programa era eminentemente posibilista: hacer en cada momento lo que se podía, sin dilapidar fuerzas y recursos en quimeras megalómanas.

En el escenario nacional eso fue un éxito total, tanto en lo económico como en lo político; se redujo drásticamente la presión emigrante y subió el nivel de vida. Y en el escenario internacional, Ankara dejó de ser un segundón dócil tanto en la OTAN como en las relaciones con la Unión Europea. Remendando su política nacional de los “pequeños pasos” posibles, fue explotando su posición estratégica – coste: cero – e invirtió un buen dinero en afianzarse en los escenarios asequibles a bajo precio. Y estos eran (y lo son aún) la comunidad islámica y África.

El mundo musulmán es rico, pero caótico y fragmentado por antagonismos históricos como la rivalidad entre Irán y los sauditas, así como por la carencia de una conciencia e identidad política compartidas. Es este hueco la meta del dúo AKP/Erdogan. Ankara se ha volcado en proyectos culturales de apariencia inocua y gran potencial subversivo: fomento y financiación de la escolaridad tradicional musulmana, culto islámico, promoción de una gran oferta mediática – especialmente en TV – y de la red de trasportes aéreos.

Por si faltaba algo en este despliegue acaparador, Erdogan apostó por una fuerte mejoría del Ejército turco, el segundo más numeroso de la Alianza Atlántica. El incremento de sus inversiones en material bélico solo llamó la atención – y poco – a los expertos, mientras que sus devaneos de infidelidad militar, como la compra de armamento ruso o la confrontación con Chipre y Grecia por los yacimientos de gas del Mediterráneo Oriental o Francia en Libia irritaban mucho… sin llegar jamás a ser tan graves como para provocar respuestas contundentes. Es significativo también que Turquía cuente desde el 2017 con bases militares en Qatar y Sudán, territorios musulmanes, pero muy alejados de la presencia militar rutinaria turca.

En el caso de África, Turquía volvió a aprovechar un vacío relativo. La inestabilidad política del Continente ha ahuyentado en gran medida a los inversores occidentales y árabes, así como aminoró los intereses políticos de las grandes potencias (excepto China). Ankara se involucró allí a fondo, aunque más política que económicamente. Fruto de ello es que hoy en día tienen embajadas en la capital turca 32 naciones africanas, cuándo en el 2009 sólo eran 10. Y al revés, hoy hay 39 embajadas turcas en África frente a las 12 que existían en el 2009.

Más significativo, aunque casi ignorado por la opinión pública mundial, es la política de ayudas al desarrollo. “TIKA”, el organismo turco encargado de ello, invirtió el año pasado 8.650.000 millones de dólares en estas ayudas, lo que representa el 1,15% de su producto interior bruto; es un porcentaje muy superior al fijado por la OECD (0,7%) para sus Estados miembros, con lo que figura como el país más generoso, por delante de naciones tradicionalmente dadivosos, como Luxemburgo, Noruega o Suecia.

Lo malo para Erdogan es que este ambicioso plan de recuperación de la primacía política mundial requiere una gran financiación y la economía turca va de mal en peor, desde hace cuatro años largos.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Nu există inamic mic  Washington, Diana Negre

Această zicătoare populară, pe care o spun uneori producătorii de insecticide, are, acum, o nouă întrebuințare, care se întinde de la minuscul, la foarte mare: micul țânțar care producea mâncărimi s-a transformat într-un virus infinit mai mic, capabil să ucidă și, în același timp, a ajuns să fie o problemă mult mai mare pentru țara cea mai bogată și mai puternică din lume.

Căci știrea conform căreia atât președintele Trump, cât și soția sa s-au îmbolnăvit de COVID-19 nu putea să sosească într-un moment mai inoportun pentru mandatarul de la Casa Albă și pentru Partidul Republican, angajați într-un dificil proces electoral, pe care sondajele, atât din mijloacele de informare prietene cât și din cele adverse, îl prevăd ca aducător de victorie pentru rivalul său democrat, Joe Biden.

În momentele acestea, este dificil să știm dacă reacția populară va fi una de sprijin și solidaritate, cel puțin printre simpatizanții săi, sau dacă îi va lua din sprijin și va cauza o pierdere a încrederii în el. În atmosfera rarefiată a politicii americane actuale, e greu să ne imaginăm că rivalii îi vor oferi o pauză din compasiune.

Joe Biden a încercat să marcheze un ton de respect, căci, atunci când a aflat că Trump s-a îmbolnăvit, a ordonat să fie retrase toate anunțurile cu atacuri împotriva rivalului său.

Alți membri ai Partidului Democrat au reacționat așa cum se așteptau mulți, cu expresia traductibilă în orice limbă „v-am spus eu că așa se va întâmpla”. Văd tot felul de riscuri de contagiere în adunările electorale pe care le-a organizat, chiar dacă înainte sau după acestea testele pentru COVID-19 au ieșit negative.

În SUA, reacția cea mai de încredere este, de obicei, cea a banilor, mai ales a Burselor, mereu temătoare: vinerea trecută, chiar de la deschidere, au venit în picaj, ca răspuns mai degrabă la tendințele lor, decât la vreun sprijin pentru Trump: se pare că investitorii se tem mai mult de nesiguranță, decât de relele cunoscute.

Pe măsură ce treceau orele, indicii s-au stabilizat, însă valorile mai speculative și agresive au închis cu pierderi importante, apropiate de 2% și a fost foarte probabil ca tendința de scădere se se accentueze, deoarece medicii au hotărât să-l interneze pe Trump, sâmbăta trecută, în spitalul militar Walter Reed, unul dintre cele mai prestigioase din țară, unde au fost tratați și alți președinți, când au suferit de boli grave: Truman, Eisenhower, Nixon și Reagan, precum și alți mandatari străini, cum a fost Churchill.

După internarea sa în spital, au sporit speculațiile și ipotezele referitoare la viitorul campaniei sale și nimeni nu știe dacă Trump va putea să-și reia lupta electorală.

Casă americană

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

No hay enemigo pequeño   Washington, Diana Negre

Este refrán popular, usado a veces por los fabricantes de insecticidas, tiene ahora una nueva aplicación que se extiende desde lo pequeñísimo a lo grande: el pequeño mosquito que causaba picazón, se ha convertido en un virus infinitamente más pequeño que puede matar y, al mismo tiempo, en un problema mucho mayor para el país más rico y poderoso del mundo.

Porque la noticia de que tanto el presidente Trump como su mujer han contraído el Covid-19 no podía llegar en un momento más inoportuno para el mandatario y su Partido Republicano, enfrascados en un difícil proceso electoral que las encuestas, tanto de medios amigos como enemigos, prevén que dará la victoria a su rival demócrata, Joe Biden.

En estos momentos, es difícil saber si la reacción popular será de apoyo y solidaridad, al menos entre sus seguidores, o si le restará apoyo y generará pérdida de confianza.  En el ambiente enrarecido de la política norteamericana actual, cuesta imaginar que sus rivales le den una pausa compasiva.

Joe Biden ha intentado marcar un tono de respeto y, al enterarse de la enfermedad de Trump, ordenó a su campaña que retirara todos los anuncios con ataques contra la personalidad de su rival.

Otros miembros del Partido Demócrata han reaccionado de la forma que muchos esperaban, con la expresión traducible a cualquier idioma de “I told you so” (“ya te lo había advertido”). Ven todo tipo de riesgos de infección en los actos electorales que presidió, por mucho que antes y después de los mismos las pruebas del Covid-19 fueran negativas.

La reacción más fiable en Estados Unidos acostumbra a ser la del dinero, en particular las Bolsas, siempre temerosas: nada más abrir la sesión de este viernes cayeron en picado, lo que parecía responder más a sus tendencias que a su apoyo por Trump: los inversores parecen temer más la incertidumbre que los males conocidos.

A medida que avanzó el día, los índices se fueron estabilizando pero los valores más especulativos y agresivos cerraron con pérdidas importantes cercanas al 2% y era muy probable que la tendencia a la baja aumente a partir de este lunes, porque los médicos decidieron trasladar a Trump el sábado al hospital militar Walter Reed, uno de los centros médicos de más prestigio y calidad del país, donde otros presidentes han sido atendidos cuando tuvieron enfermedades graves: Truman, Eisenhower, Nixon y Reagan fueron tratados allí, además de mandatarios extranjeros como Churchill.

En las horas siguientes a su ingreso en el hospital, fueron aumentando las especulaciones e hipótesis en cuanto al futuro desarrollo de la campaña y nadie sabía si Trump podrá reanudar los actos electorales.

Entretanto, los norteamericanos siguen adaptando su vida a los riesgos del Covid-19 y lo cierto es que no representa un sacrificio para la mayoría de ellos: en este país, la gente prefiere el campo y los espacios abiertos a la vida urbana y la situación les ofrece una excusa magnífica para abandonar las ciudades, no ya para unas cortas vacaciones, sino para instalarse definitivamente. A fin de cuentas, es la realización del “sueño americano”, cuya principal característica ha sido hasta ahora una casa muy grande en un terreno todavía mayor y esto tan solo pueden financiarlo hoy en día en las zonas rurales.

Casa americana tradicional

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.