O curea apocaliptică Washington, Diana Negre

Atunci când oamenii trebuie „să-și strângă cureaua”, dincolo de mode sau de nevoia de a-și aranja ținuta, cureaua are, de ceva timp, o semnificație economică care corespunde vremurilor cu vaci slabe.
Este tocmai ceea ce planează asupra economiei SUA – dar, și curelele restului lumii ar putea să se strângă și mai mult, chiar și în regiunile cu excedente și prosperitate, așa cum sunt regatele unde petrolul curge din abundență.
Deocamdată, SUA continuă să fie un gigant științific, militar și economic, însă speranța că totul va continua să meargă bine ca în vremurile de dinaintea pandemiei, se micșorează tot mai mult.
SUA sunt o țară în care mult mai multă lume decât în alte locuri continuă să aibă aceeași indici economici. Astfel, știrile urmăresc îndeaproape și pentru marele public datele referitoare la dobânzi sau la inflație, precum și perspectivele ca acestea să se mențină și în viitor. În ziua de azi, este ușor să obții venituri peste 5%, în timp ce inflația este de 4%, nivelul cel mai de jos din ultimii doi ani, însă există riscul ca ea să crească din nou.
E o oarecare ironie în faptul că președintele Biden se tot laudă cu „legea sa anti-inflație,” căci, cu toate că, în SUA, creșterea prețurilor este mai mică decât în restul lumii, totuși este în afara normelor considerate ca acceptabile de Banca Centrală.
La fel se întâmplă și cu economiile occidentale, care funcționează după ritmul american, cum sunt Comunitatea Europeană, Coreea sau Japonia, sau chiar India, care acum se află într-o fază importantă de dezvoltare și ar avea mult de suferit în cazul unei contrageri.
Se întâmplă ceva la fel chiar și în sisteme diferite, cum este cel al gigantului chinezesc, care este gigant… datorită faptului că îi vinde produsele sale imperiului yankeu.
Ceva mai protejate par a fi regatele din deșert, de a căror marfă petrolieră încă este absolută nevoie, cu toate eforturile ecologiste, însă, realitatea ar putea să devină mai puțin atrăgătoare, datorită programelor de dezvoltare pe care le-au lansat, precum și investițiilor pe care le fac în alte locuri, pentru a-și diversifica economia și a se proteja în fața unui posibil viitor prea ecologic, în care petrolul lor ar putea să-și piardă atractivitatea.
Revenind la economiile noastre occidentale, am putut vedea că nu mai sunt atâtea vaci sfinte cum credea lumea. Să ne reamintim de falimentul gigantului financiar Lehman Brothers, din SUA, sau de cel recent al gigantului bancar elvețian Crédit Suisse. Ambele întreprinderi financiare păreau solide ca granitul și erau o Meccă a marilor capitaluri din toată lumea.
În teorie, administrația americană garantează depozitele bancare până la limite relativ mari, însă, în cazul instituțiilor financiare, dacă au loc falimente în serie, acest lucru ar afecta și trezoreria SUA, cu o reacție în lanț în lume, care ar putea să ne reamintească de criza din 1929.
Și dacă ne gândim la criza aceea, să ne reamintim că ea nu a fost depășită numai cu disciplină, austeritate, răgaz sau cu măsurile de reactivare pe care le-a luat președintele de atunci, Roosevelt, ci mai degrabă cu niște crescânde tensiuni internaționale, despre care mulți cred că au constituit un factor important care a dus la cel de al Doilea Război Mondial… și la reactivarea pe care o pot declanșa conflictele de război.
În lumea noastră super-populată, în care puterile au capacitatea de a anihila restul planetei cu numai o parte din arsenalele lor atomice, se pare că ideea unui război este de neimaginat.
Optimiștii pot să gândească așa, însă la fel de neimaginat este o criză care să se tot intensifice și să-i asfixieze chiar și pe cei mai puternici, fără să existe consecințe militare. Poate că soluția nu este un război, însă orice alt remediu este un semn de întrebare la care, deocamdată, nu poate să răspundă nimeni.
În momentul de față, vizibile sunt doar măsurile de control financiar care ar umple și mai mult buzunarele celor care au bani mulți și i-ar face să se simtă și mai săraci pe restul muritorilor de rând. Nu e nimic nou în aceasta: în vremea vacilor slabe, cel mai mult suferă cei mai slabi.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Un cinturón apocalíptico Washington, Diana Negre

Aparte de las modas o la necesidad de ajustarse la ropa, el cinturón tiene un sentido económico desde hace tiempo y que corresponde a las épocas de vacas flacas, cuando la gente había de “apretarse el cinturón”.
Y esto es lo que se planea sobre la economía de Estados Unidos -y los cinturones del resto del mundo que podrían necesitar aún más reajustes, incluso en regiones de superávit y bonanza como son los reinos donde el petróleo fluye en abundancia.
De momento, EEUU siguen siendo el gran gigante científico, militar y económico, pero las esperanzas de que todo seguirá con la buena marcha que se vivía antes de la pandemia, se ven cada día más reducidas.
Este es un país en que mucha más gente que en otros lugares sigue los indicadores económicos. Así, las noticias siguen de cerca y para el gran público los datos acerca de tipos de interés o de inflación y las perspectivas de que se mantengan. Hoy en día, es fácil obtener réditos superiores al 5%, mientras que la inflación se calcula en un 4%, el nivel más bajo en los últimos dos años, pero con riesgo de que se eleve nuevamente.
Es un tanto irónico que el presidente Biden cacaree con frecuencia el éxito de su “ley anti-inflación” pues, si bien en Estados Unidos la subida de precios es menor que en casi el resto del mundo, todavía sigue fuera de las normas consideradas aceptables por el Banco Central.
Lo mismo ocurre tanto en las economías occidentales, que viven al diapasón norteamericano, como pueden ser la Comunidad Europea, Corea o Japón, o incluso la India que está ahora en una fase de desarrollo importante y sufriría mucho con una contracción.
Y también ocurre algo parecido en sistemas diferentes como el del gran gigante chino que si es gigante es… porque vende al imperio gringo.
Más protegidos parecen los reinos del desierto, cuya mercancía petrolera es aún imprescindible a pesar de los esfuerzos ecologistas, pero la realidad podría convertirse en menos atractiva ante los programas de crecimiento a que se han lanzado, así como sus inversiones en otros lugares para diversificar su economía y protegerse ante un posible futuro demasiado ecológico en que su petróleo haya perdido atractivo.
Volviendo a nuestras economías occidentales, hemos visto ya que no hay tantas vacas sagradas como la gente cree. Basta recordar la quiebra del gigante financiero Lehman Brothers, en Estados Unidos, o más recientemente del gigante de la banca suiza Crédit Suisse. Tanto una como otra empresa financiera parecían sólidas como el granito y eran la meca de grandes capitales de todas partes de mundo.
En teoría, el gobierno norteamericano garantiza los depósitos bancarios hasta un límite relativamente elevado, pero, en el caso de las instituciones financieras, si se producen quiebras en serie afectarían también a las arcas públicas de EEUU, con una reacción en cadena mundial que podría recordarnos la crisis de 1929.
Y pensando en aquella crisis, vale la pena recordar que no se superó simplemente con disciplina, austeridad, tiempo o las medidas reactivadoras del entonces presidente Roosevelt, sino más bien con unas tensiones internacionales crecientes, que muchos creen fueron un factor importante para llegar a la Segunda Mundial…y a la reactivación que pueden traer los conflictos bélicos.
En nuestro mundo superpoblado, en que las potencias tienen la capacidad de aniquilar el resto del planeta con solo una parte de sus arsenales atómicos, parece que la idea de una guerra es impensable.
Los optimistas lo pueden ver así, pero es igualmente impensable que las crisis vayan en amento y asfixien hasta a los más ricos, sin que haya consecuencias militares. Quizá la solución no sea una guerra, pero cualquier otro remedio es un interrogante al que, de momento, nadie parece tener respuesta.
Por ahora,lo único visible son las medidas de control financiero que engrosarán los bolsillos de quienes tienen dinero sobrante y harán sentirse más pobres al resto de los mortales.Nada nuevo en eso:a la hora de las vacas flacas,quienes más sufren son las más flacas.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Eliezer Ben-Iehuda și soția sa, Hemda, 1912

Destinul unei limbi vechi nu este întodeauna acelaşi, anume acela de a deveni o limbă exclusiv a cărţilor, cum s-a întâmplat cu latina, elina sau sanscrita. Limba ebraică (ivrit/יברית) este astăzi o limbă vie şi modernă.

Un instrument de comunicare ultra performant născut… aproximativ acum 4.000 de ani.

Este limba de referinţă a Bibliei, dar, în acelaşi timp şi o limbă a marketing-ului sau limba în care comunică fără nici o dificultate să zicem… chirurgii în timpul unei operaţii.

Este limba modernă a statului Israel. Ebraica modernă.

Actul său simbolic de naştere este anul 1891 când Eliezer Ben Iehuda, părintele său, a creat un Comitet al Limbii (Vaad ha-lashon).

Ben Iehuda, pe numele său Eliezer Yitzhak Perlman, a descoperit în 1878 în Rusia că evreii formau o naţiune, că erau, cu alte cuvinte, un popor care avea o patrie şi o limbă. «Evreii nu pot fi un popor viu decât dacă se întorc în ţara părinţilor lor şi doar dacă se întorc la limba ebraică» scria Eliezer Perlman la numai 19 ani.

El le-a redat evreilor limba.

El a fost primul evreu repatriat care, după ce s-a instalat în 1881 la Ierusalim împreună cu soţia sa, s-a hotărât să vorbească numai în ebraică. Ca să se ajute, a ţinut un jurnal în ebraică inventând cuvinte noi, capabile să răspundă nevoilor unei vieţi moderne.

Acela a fost momentul crucial când limba ebraică, rezervată până atunci domeniului religios şi textului scris, şi-a reluat locul de limbă cotidiană, limbă vorbită a vieţii de zi cu zi, devenind ivrit.

Robert St. John, autorul lucrării Tongue of the Prophets/Limba Profeţilor, o biografie a lui Ben-Iehuda, scria aducându-i un omagiu: aceasta este povestea unui om care a făcut posibil ca mai mult de un milion de oameni să cumpere în ebraică de la băcănie, să facă dragoste şi să stea de vorbă cu vecinii într-o limbă care până atunci se folosea numai în discursul talmudic şi în rugăciuni.»

Această limbă nu conţinea mai mult de 8.000 de cuvinte. Ben-Iehuda a înţeles că, dacă voia o limbă perfect adaptată noii vieţi moderne, trebuia să creeze neologisme. Şi a făcut-o împrumutând cuvinte din alte limbi: greacă, arabă, franceză, engleză etc. pe care le-a adaptat fonetic şi gramatical, dar şi derivând cuvinte din fondul lexical existent.

Ben Iehuda a predat la şcoala creată de Alliance Israélite Universelle toate materiile în ebraică, cu toate că elevii nu o vorbeau în familie şi nu existau manuale scrise în ebraică. Se pare că metoda sa de „a preda ebraică prin ebraică” a dat roadele aşteptate. În 1898 el a format o reţea de şcoli evreieşti destinate noilor olim hadaşim (evreilor întorși în Israel) în care ebraica se preda numai în ebraică.

După naşterea fiului său, Itamar, familia lui Ben Iehuda a fost prima familie care a vorbit ebraica acasă. Astfel Itamar a fost primul evreu care a avut ivrit-ul drept limbă maternă. L-au urmat alţi 4 fraţi.

Revenirea tuberculozei pe care o căpătase în adolescenţă l-a făcut pe Ben Iehuda să-şi dubleze eforturile. Se temea că nu va apuca să creeze limba la care visase atât de mult. Atunci a început să alcătuiască un dicţionar de ebraică modernă adunând, inventariind toate cuvintele şi expresiile evreieşti din toate textele cunoscute, din toate epocile şi de pretutindeni, parcurgând 40 000 de opere.

Aşa s-a născut Marele dicţionar al limbii ebraice vechi şi moderne numit iniţial Thesaurus Totius Hebraitatis. Remarcabil este faptul că, pentru fiecare articol, autorul a oferit o traducere în germană, în rusă, în franceză sau în engleză şi o trimitere la rădăcina arabă corespunzătoare.

Tezaurul limbii ebraice vechi şi moderne are 16 volume. Munca sa de o viaţă. La acest dicţionar exhaustiv Ben Iehuda a lucrat din 1910 până în 1922 când a murit.

Primele 5 volume au apărut în timpul vieţii, iar celelalte până în 1959, graţie eforturilor celei de-a doua soţii, Hemda, (prima murise de tuberculoză) şi unei echipe formate din prieteni apropiaţi.

Astăzi acestui monument se adaugă DICŢIONARUL ISTORIC AL LIMBII EBRAICE, care apare din 1959 sub egida Academiei Limbii Ebraice şi care îşi propune să continue munca lui Ben Iehuda, consemnând toate progresele limbii în toate domeniile, cum ar fi cercetarea ştiinţifică, unul din cele mai noi domenii.

În 1922, cu o lună înainte de a muri, Ben Iehuda a înţeles că reuşise: britanicii au recunoscut ebraica drept limbă oficială a evreilor.

Renaşterea limbii lui Avraam n-a fost deloc uşoară. Ben-Iehuda a trebuit să lupte cu diversele grupuri de imigranţi germani, polonezi sau spanioli care se temeau că, prin impunerea ebraicei, cultura lor avea să dispară. A mai avut de luptat şi cu „evreii pioşi” din Ierusalim care nu acceptau ca limba sfântă să fie folosită şi ca limbă seculară. Spuneau ei că astfel s-ar prostitua.

Ben-Iehuda a creat ebraica modernă, ivrit-ul, nu numai adăugând sensuri noi unor cuvinte pentru a le face capabile să exprime noi realităţi, ci a şi creat cuvinte. De pildă, a creat cuvântul dicţionar, milon. Acesta nu exista în ebraică. Dar l-a derivat din aramaicul mila care înseamnă cuvânt. Până atunci, pentru dicţionar se folosea sintagma sefer milim, cartea cuvintelor. Alte două exemple: de la sintagma mihtav-et/scrisoare-timp, folosită pentru ziar, el a creat cuvântul iton; iar din aver, care înseamnă aer, adăugând sufixul –on a creat cuvântul aviron, avion.

Tot el a şi fixat pronunţia cuvintelor, alegând-o pe cea sefardă în detrimentul celei aşchenaze, spunând că e mai frumoasă şi mai fluentă.

***

Ben-Iehuda n-a reînviat totuşi o limbă moartă, dat fiind că un secol mai devreme avusese loc un alt reviriment, acela al ebraicei scrise, legat de Haskala. Haskala sau Perioada Luminilor (Iluminismul) în cultura iudaică a apărut în Germania, devenită extrem de naţionalistă, şi s-a răspândit în imperiile Austro-ungar şi Ţarist, unde a câştigat teren odată cu mişcarea de emancipare naţională.

Evreii din Galiţia sau din Lituania, unde s-a născut Eliezer Ben-Iehuda, au recurs la ebraica biblică ca la o cale de a ieşi din ghetto.

S-au scris atunci cărţi de istorie universală în ebraică şi romane cum a fost Dragostea de Sion atribuit lui Abraham Mapou (1853). Un roman ca acesta a trezit nostalgia Sionului în inimile elevilor din ieşivoturi care îl citeau pe ascuns. Unul din aceşti tineri era şi Eliezer Perlman. Iubirea lui pentru ebraică l-a condus la Ierusalim în 1881. El şi toţi tinerii generaţiei sale voiau să rupă cu trecutul lor marcat de idiş (germana vorbită de evreii germani), o limbă care le amintea că sunt condamnaţi la un veşnic exil. Toţi aceşti tineri pionieri ajunşi la Ierusalim au ales, în ciuda unor uriaşe dificultăţi, să-şi crească copiii în limba ebraică, să creeze şcoli primare, apoi grădinițe, din 1898, în care, treptat, toate materiile au început să se predea în ivrit. Ben-Iehuda a creat un Comitet al Limbii în 1891 care să stabilească normele de vocabular şi de pronunţie, lucru pe care a şi început să-l facă din 1904. Această instituţie s-a transformat 1954 în Academia Limbii Ebraice.

Ebraica a devenit treptat limba învăţământului superior şi limba cercetării odată cu crearea Tehneion-ului 1924 şi a Universităţii Ebraice în 1925. Albert Einstein a fost acela care a ţinut prelegerea inaugurală.

De asemenea ebraica a devenit o limbă a prezentului şi odată cu înfiinţarea postului de radio Kol Israel (Vocea Israelului), în 1934. Iar atunci când Israelul a fost recunoscut ca stat al evreilor, în 1948, ebraica a devenit limba sa oficială. Ea este, de altfel, cea mai importantă instituţie a Israelului care duce o politică foarte susţinută de ebraizare. Nici un domeniu al vieţii cotidiene nu funcţionează decât în ebraică, care se foloseşte în: Parlement, în administraţie, în justiţie, în educaţie, în armată, în cercetare şi în mass-media.

Numele de ivrit (יברית) – ebraică îşi are originea în apelativul patriarhului Avraam, căruia canaaneeni îi spuneau (h)a-ivri (ה יברי) sau emigrantul, străinul (literalmente: cel care a trecut… Eufratul, verbul este avar, a trece, a traversa). Avraam s-a mutat din Ur, unul din marile oraşe caldeo-mesopotamene, trecând prin Haran, în Canaan, Israelul de astăzi, la începutul mileniului al II-lea î.H.

BIBLIOGRAFIE

Henri PASTERNAK UN PEUPLE ET SA LANGUE, Extrait de L’arche, mensuel du judaisme français, N°518 – avril 2001 – pages 32 à 38.

Mireille Hadas-Lebel, Le Renouveau de l’hébreu, Extrait du dossier «L’hébreu: une histoire d’amour», publié dans L’Arche n°518, avril 2001

Cecile Pilverdier – Ben Yehuda, le père de la renaissance de la langue hébraïque

Jenny Mintz – The History of Hebrew, mai 2001/I.L. Peretz Community Jewish School.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Noul decalog Wahsington, Diana Negre

În civilizația occidentală, -occidentală într-un sens foarte amplu, deoarece ne referim la cea care se întinde din vestul asiatic până în marginile americane- diferitele națiuni au acceptat, de-a lungul secolelor, un fel de decalog de comportare, foarte asemănător cu cel predat în orele de religie din școală: să nu ucizi, să-ți respecți părinții, să muncești și să te străduiești pentru a asigura bunăstarea familiei tale.
Acum, tocmai din partea cea mai de vest a Occidentului, aceste norme sunt pe cale de dispariție, fiind înlocuite de un nou decalog despre care nu se știe nici cine-l impune și nici care-i sunt obiectivele.
Unele obiective sunt clare, cum ar fi protejarea mediului înconjurător, deoarece se pare că natura este acum bunul cel mai de preț, în fața căruia se înclină Omenirea. În mod paradoxal, unele condiții naturale, cum este orientarea sexuală, sunt considerate ca depășite și chiar dăunătoare, până într-atât, încât ar fi un adevărat sacrilegiu să atribui vreun gen copiilor, care sunt obiectul a tot felul de experimente de identitate sexuală, pornind chiar de la întreruperea pe cale chimică a pubertății, pentru ca cei care urmează „să hotărască” ce gen vor prefera să aibă, să fie tocmai fetițele sau băieții în cauză.
Ambele atitudini sunt de înțeles din punctul de vedere din care pornim, conform căruia nimic sau foarte puțin din ceea ce am considerat valabil până acum mai are vreun sens: natura nu mai este la îndemână pentru ca omul să o exploateze și „să se bucure de roadele pământului,” așa cum se putea citi în Biblie, ci doar pentru a o cinsti ca pe un nou Dumnezeu. Iar identitatea sexuală tradițională este văzută ca o interpretare autoritară din partea celor care au convingeri de tip moral. Morala tradițională este interpretată, uneori, ca un autoritarism aberant.
Aceste schimbări de atitudine au o componentă aproape religioasă pentru Omenirea care venerează mai puțin divinitatea, pentru a căuta un fel de divinitate umană, ceea ce se reflectă în legile care impun normele relațiilor din societatea noastră.
Dacă vom continua cu logica Poruncilor, acestea vor dispărea treptat una după alta: începând cu porunca a patra, adică să-ți cinstești tatăl și mama. Aceasta n-ar mai fi necesară, deoarece există azile pentru bătrâni. Și cea de a cincea poruncă, să nu ucizi, și aceasta s-a relativizat: când e vorba de proprii noștri copii, aceștia pot fi eliminați până în ultimele minute de dinaintea nașterii, cu condiția să se afle încă pe canalul nașterii și teoretic să „nu se fi născut încă.” Același lucru se poate întâmpla și pe stradă: recent, un individ care a ucis cu lovituri de ciocan un vânzător dintr-un magazin de bijuterii nu a fost condamnat pentru omucidere, cu toate că fapta a fost înregistrată video și a fost prezentată ca dovadă în instanță.
Despre a șasea poruncă nici măcar nu merită să vorbim, deoarece libertatea sexuală, între sexe opuse sau același sex este ceva ce se acceptă -și trebuie să se accepte în fața exigențelor mijloacelor de informare și a diferitelor grupuri de presiune.
Și cea de a șaptea poruncă este pe cale de dispariție -să nu furi- a devenit în SUA un delict ușor, atunci când suma furată nu depășește o mie de dolari (950 de euro), cu consecințe ușor de prevăzut și care sunt vizibile zilnic: hoarde de delincvenți amatori sau de tineri sub efectul drogurilor invadează magazine și le lasă goale. Articolele furate se vând cu greu pe internet, în timp ce magazinele se închid unele după altele, deoarece nu pot să mențină niște venituri la niveluri acceptabile.
Consecințele sunt ușor de imaginat: în magazine nu sunt mărfuri -iar prăvăliile se împuținează din ce în ce mai mult, astfel încât, cumpărăturile se efectuează tot mai frecvent pe internet și se livrează prin curier, ceea ce alterează panorama orașelor și viața de zi cu zi, deoarece sunt din ce în ce mai puține restaurante și cafenele, și se reduce corespunzător și traficul rutier.
Orașe ca San Francisco văd cum dispar cartierele sale elegante, pentru a adăposti niște oameni care locuiesc în corturi de campanie, fiind o amenințare pentru securitatea cartierelor în care se instalează. Desigur, reducerea turismului afectează și economia orașului.
Aceste practici s-au întins într-atât încât nu mai par a fi reversibile, după cum nici schimbările sociologice care le însoțesc nu vor fi reversibile, cu toate că, deocamdată, nimeni un știe ce formă va lua conviețuirea socială în fața noilor norme.
În același timp, poruncile nu dispar pentru a lăsa oamenilor o mai mare libertate de acțiune și opinie, deoarece sunt înlocuite de altele care, în plus, se aplică într-un mod aproape coercitiv.
Noua religie se concentrează pe mediul înconjurător, iar protejarea naturii se face adesea pe seama ecologiei din țări îndepărtate geografic, unde se obțin minerale prin abuzuri asupra muncii lucrătorilor și asupra ecologiei. Măsurile ecologice sunt impuse uneori împotriva opiniilor multor cetățeni și fără să se ia în considerare costurile lor foarte mari care, poate, vor fi absorbite în cartiere sau comunități bogate, însă vor sărăci oameni cu venituri mici.
O altă cerință nouă, libertatea sexuală între persoane de același sex sau de sex diferit a devenit o dogmă a noii societăți, însă, cu limite totuși, deoarece orice bucurie necontrolată între sexe opuse devine o „opoziție” încărcată cu un oprobriu asemănător celui care îl acoperă pe antrenorul echipei naționale spaniole de fotbal feminin.
Poate că Nietzsche s-a înșelat atunci când a deplâns „moartea lui Dumnezeu:” Omenirea nu L-a omorât Dumnezeu,ci pur și simplu a început să-L înlocuiască cu noile divinități, pe care le cunoaștem în ziua de azi.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

El nuevo decálogo Wahsington, Diana Negre

La civilización occidental, -y esto de occidental es en sentido muy amplio, porque hablamos aquí desde la que se extiende desde el oeste asiático,hasta los confines americanos-las diversas sociedades han aceptado, a lo largo de los siglos, algo así como un decálogo de comportamiento muy semejante al que nos enseñaron en las clases de religión que daban en nuestras escuelas: no matar ni robar, respetar a los mayores, trabajar y esforzarse por salir adelante y garantizar el bienestar de la familia.
Ahora, es a partir de la parte más occidental de Occidente, donde estas normas están en vías de extinción, en pos de un nuevo decálogo del que no se sabe ni quién lo impone ni cuáles son exactamente sus objetivos.
Algunos objetivos sí están claros, como la protección del medio ambiente, pues la naturaleza parece ser ahora el bien más precioso ante el que se ha de inclinar la Humanidad. Paradójicamente, algunas condiciones igualmente naturales, como la orientación sexual, están ahora pasadas de moda e incluso se consideran perniciosas, hasta el punto de que va resultando sacrílego atribuir un género a los niños que son hoy objeto de todo tipo de experimentos de identidad sexual, empezando por la interrupción química de la pubertad para que niñas y niños pubescentes “decidan” a qué género quieren pertenecer.
Ambas actitudes son comprensibles desde el punto de partida de que nada, o poco, de lo que nos ha regido hasta ahora tiene ya sentido: la naturaleza no está ya para que el hombre la explote y “disfrute de los frutos de la tierra”, como se podía leer en la Biblia, sino para honrarla como a un nuevo Dios. O la identidad sexual tradicional: es vista como una interpretación autoritaria de quienes tienen convicciones de tipo moral. La moral tradicional, de hecho, se interpreta a veces como un autoritarismo aberrante.
Estos cambios de actitud tienen un componente casi religioso para una Humanidad que venera menos lo divino para buscar algo así como una divinidad humana, lo que se refleja en las leyes que imponen las normas de las relaciones en nuestra sociedad .
Si seguimos con la lógica de los Mandamientos, estos van desapareciendo uno tras otro: empezando con el cuarto, esto de honrar padre y madre ya no es necesario cuando hay asilos y residencias para ancianos. Si seguimos al quinto, lo de matar se ha relativizado también: cuando se trata de los propios hijos, se les puede eliminar hasta los últimos minutos antes de nacer, a condición de que estén todavía en el canal de parto y teóricamente no hayan “nacido”. Y lo mismo con gente que circula por las calles: recientemente, un hombre que mató a martillazos al dependiente de una joyería, no fue condenado por asesinato a pesar de que el atentado se grabó y fue presentado como evidencia ante el juicio.
No merece ya la pena ni hablar del sexto, porque la libertad sexual, entre sexos opuestos o el mismo, es algo que se acepta -y se debe aceptar ante las exigencias de medios informativos y diferentes grupos de presión.
Si vamos al siguiente, el séptimo, también está en vías de desaparición la prohibición de robar: aquí en Estados Unidos, se ha convertido en falta leve cuando el importe de lo sustraído no llegar a los mil dólares (950 euros), con unas consecuencias fáciles de prever y que están diariamente a la vista: hordas de delincuentes aficionados, o de jóvenes embriagados por la droga, invaden tiendas que dejan vacías. Los artículos robados se malvenden en sitios de internet, mientras que las tiendas van cerrando una tras otra, porque no pueden mantener unos niveles de ingresos aceptables.
Las consecuencias son fáciles de imaginar: no se encuentra mercancía en las tiendas -y cada vez hay menos comercios, por lo que las compras se han de realizar cada vez con mayor frecuencia en internet y se reparten por correo, lo que altera el panorama urbano y la vida diaria, pues hay menos restaurantes y cafeterías, así como menos tráfico rodado.
Ciudades como San Francisco ven desaparecer sus barrios elegantes, para dar cobijo a gentes que viven en tiendas de campaña y que amenazan la seguridad de los barrios en que se instalan. Naturalmente, la disminución del turismo afecta también la economía de la ciudad.
Estas prácticas se han extendido tanto, que no parecen ya reversibles, como tampoco serán reversibles los cambios sociológicos que llevan consigo, aunque de momento nadie sabe cuál será la forma que adquirirá la convivencia social ante las nuevas normas.
Al mismo tiempo, los mandamientos no desaparecen para dejar a la gente una mayor libertad de acción y opinión, sino que son sustituidos por otros que, además, se aplican de forma casi coercitiva.
La nueva religión se centra en el medio ambiente y la protección de la naturaleza, aunque muchas veces sea a costa de la ecología de países lejanos en donde se obtienen minerales a través de abusos laborales o ecológicos. Las medidas ecológicas se imponen a veces en contra de la opinión de muchos ciudadanos y sin considerar sus elevados costes que tal vez se puedan absorber en barrios o comunidades ricas, pero empobrecen a gentes de pocos recursos.
Otro de los nuevos requisitos, la libertad sexual entre personas del mismo o diferente sexo, es un dogma de la nueva sociedad, pero también con límites, pues cualquier alegría descontrolada entre sexos opuestos se convierte precisamente en eso, una “oposición” cargada de un oprobio semejante al que cubre al entrenador de la selección española de fútbol femenino.
Tal vez el filósofo Nietzsche se equivocaba al lamentar la “muerte de Dios”: la Humanidad no había matado a Dios, simplemente estaba empezando a sustituírlo por las nuevas divinidades que vamos conociendo hoy en día.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Speranțele Partidului Democrat Washington, Diana Negre

Cetățenii americani se află deja în registru electoral, cu toate că mai sunt încă 13 luni până la alegerile de anul viitor, când, pe lângă fotoliile din Congresul Federal și diferitele Camere statale, va fi ales și președintele care va sta la Casa Albă în următorii patru ani, adică, până în 2028.
Restul lumii își concentrează atenția asupra alegerilor prezidențiale, deoarece primul mandatar al țării este personajul cel mai vizibil în structura puterii americane, oricât de mult s-ar afla administrația în mâinile Congresului și oricât ar fi de limitată autoritatea președintelui pentru a împiedica sau a promova acțiunile legiuitorilor.
În interiorul țării, lucrurile sunt puțin diferite, căci marea parte a oamenilor îi cunosc direct pe reprezentanții și senatorii lor, și sunt relativ bine informați despre proiectele acestora. Iar, cei care nu sunt, nu pot evita bombardamentul constant al campaniei electorale, atât la nivel federal, cât și statal.
Deocamdată, însă, reține cel mai mult atenția campania pentru Casa Albă, nu atât în sectorul democraților, căci președintele Biden are opțiunea de a se prezenta pentru a fi reales, cât în cel al republicanilor, unde, fostul președinte Trump planează ca o amenințare pentru cei care îl resping și ca o plută de salvare pentru jumătate din alegătorii partidului său.
Sunt mulți candidați republicani la președinție, însă, numai cei care au cele mai mari probabilități de a ajunge la Casa Albă participă la dezbaterile politice, în care încearcă să se facă cunoscuți. În cele două dezbateri care au avut loc până acum, Trump nu a participat, deoarece e convins că țara îl cunoaște destul de bine.
Sondajele arată că Trump dispune de un sprijin popular mult mai mare decât oricare dintre posibilii săi rivali, totuși niciunul dintre ei nu renunță la speranță, căci, este posibil ca Trump să fie nevoit să renunțe la aspirațiile sale de a fi reales, din cauza multor probleme pe care le are cu legea, datorită felului în care a acționat după alegerile din 2020, pe care nici acum nu acceptă că le-a pierdut.
Adevărul este că Trump nu este singurul care nu-și recunoaște înfrângerea: la fel s-a întâmplat cu Al Gore, la alegerile împotriva celui de al doilea președinte Bush, dar și cu Hillary Clinton, când a pierdut în fața lui Trump. Al Gore și Hillary Clinton s-au luptat în tribunale pentru a li se recunoaște victoria. Doamna Clinton nu recunoaște nici acum că a pierdut. Spre deosebire de Donald Trump, nu au avut loc acțiuni de protest sau de rebeliune în favoarea lui Clinton, așa cum s-a întâmplat cu adepții lui Trump.
Însă, lucrul cel mai interesant din dezbaterile republicanilor care au avut loc până acum, este că niciun candidat nu reușește să stârnească entuziasmul pe care îl trezește Trump printre sprijinitorii săi, oricât de multe speranțe ar avea un mare sector din rândul alegătorilor republicani în legătură cu personaje ca Ron DeSantis, foarte popularul guvernator al statului Florida, sau cu senatorul negru Tim Scott, sau cu înflăcăratul Vivek Ramaswamy, cel mai tânăr dintre aspiranți.
Este o situație ciudată, căci, cu toate că Trump dispune de un sprijin mai mare decât oricare dintre posibilii săi rivali, există o mare îndoială printre republicani în legătură cu posibila sa candidatură: dincolo de problemele pe care le are cu legea, el este un personaj care stârnește atâta discordie, încât compensează limitările rivalului său din Partidul Democrat, Joe Biden, care, dincolo de evidenta sa senilitate, este pe cale să aibă și el probleme cu legea, din cauza corupției din vremea când a fost vicepreședinte.
Astfel, alegătorii democrați par a fi tot atât de deranjați ca și cei republicani în fața opțiunilor care li se oferă, dar speră că dezorientarea republicană va fi îndeajuns de mare ca să nu mai poată recâștiga constrolul asupra Casei Albe, și nici apura Senatului. Și există, în plus, posibilitatea reală ca republicanii să-și piardă slaba majoritate pe care o au în Camera Reprezentanților, din cauza luptelor interne dintre diferitele facțiuni ale partidului.
Ar fi o adevărată ispravă a democraților -și o mostră de incapacitate a republicanilor- dacă puterea n-ar trece în mâinile celorlați, cu toată nemulțumirea generală a populației față de guvernanții actuali, din cauza problemelor cauzate de imigrarea necontrolată, de inflația care durează de prea mult timp și de erodarea ordinii publice.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Las esperanzar del Partido Demócrata Washington, Diana Negre

Los ciudadanos norteamericanos están ya en clave electoral, aunque faltan todavía 13 meses para los comicios del año próximo en que, además de los escaños del Congreso Federal y las diferentes cámaras estatales, han de votar por el presidente que ocupará la Casa Blanca los siguientes cuatro años, es decir, hasta 2028.
El resto del mundo concentra la atención en las elecciones presidenciales, pues el primer mandatario del país es el personaje más visible en la estructura de poder norteamericana, por mucho que buena parte del gobierno esté en manos del Congreso y la autoridad presidencial tiene muchos límites para impedir o fomentar la acción de los legisladores.
Dentro del país, las cosas son algo distintas, pues una gran parte de la gente conoce directamente a sus representantes y senadores y está relativamente bien informada de sus proyectos. Y quienes no lo están, no pueden escapar al bombardeo constante de la campaña electoral, tanto a nivel federal, como estatal.
Pero, de momento, lo que más atención retiene es la campaña por la Casa Blanca, no tanto en el sector demócrata, pues el presidente Biden tiene la opción de presentarse de nuevo, sino en el republicano, donde el ex presidente Trump planea como una amenaza para quienes lo rechazan y una tabla de salvación para la mitad de los votantes de su partido.
Hay muchos candidatos republicanos a la presidencia, pero tan solo aquellos que tienen mayores probabilidades de llegar a la Casa Blanca participan en los debates políticos donde tratan de darse a conocer. De momento, en los dos ya celebrados, Trump no ha participado pues cree que el país ya lo conoce de forma suficiente.
Las encuestas indican que Trump tiene mucho mayor apoyo popular que cualquiera de sus posibles rivales, pero ninguno de ellos abandona la esperanza, pues, tal vez, Trump tenga que renunciar a sus aspiraciones de ser reelegido, a causa de la multitud de sus problemas legales, derivados de su actuación tras las elecciones de 2020, que aún no admite haber perdido.
En realidad, Trump no es el único candidato que no reconoce su derrota: otro tanto ocurrió con Al Gore, en las elecciones contra el segundo presidente Bush y con Hillary Clinton, cuando perdió frente a Trump. Al Gore y Clinton lucharon en los tribunales para que se reconociera su victoria y todavía hoy la señora Clinton no acepta que perdió. La diferencia con respecto a Donald Trump, es que no hubo actos de protesta o de rebelión, como entre los seguidores de Trump.
Pero, lo más interesante en los dos debates republicanos ya celebrados, es que ningún candidato consigue provocar el entusiasmo que Trump despierta entre sus seguidores, por muchas esperanzas que un gran sector de los votantes republicanos tenga en personajes como Ron DeSantis, el muy popular gobernador de Florida, o el senador negro Tim Scott, o incluso el flamígero Vivek Ramaswamy, el más joven de los aspirantes.
Es una situación extraña, pues si bien Trump tiene más apoyo que cualquiera de sus posibles rivales, hay una gran inquietud en las filas republicanas ante su posible candidatura: al margen de sus problemas jurídicos, es un personaje que genera discordias capaces de compensar las limitaciones en su rival del Partido Demócrata, Joe Biden, quien, además de su evidente senilidad, va camino de tener también problemas jurídicos por corrupción durante sus años como vicepresidente.
De esta forma, los votantes demócratas parecen tan a disgusto como los republicanos ante las opciones que se les presentan, pero tienen la esperanza de que la desorientación republicana será suficiente para que no alcance a recuperar el control de la Casa Blanca, ni del Senado, además de una posibilidad real de que los republicanos pierdan también la tenue mayoría de que disponen en la Cámara de Representantes, a causa de las luchas internas entre diversas facciones del partido.
Sería toda una gesta de los demócratas -y una muestra de incapacidad entre los republicanos- si el poder no cambia de manos a pesar del disgusto general de la población por quienes gobiernan actualmente, ante problemas como la inmigración descontrolada, la prolongada inflación y la erosión del orden público.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

INVITATUL CARE NU PARTICIPĂ Washington, Diana Negre

Șapte aspiranți la președinția SUA, la alegerile de anul viitor, s-au prezentat în fața publicului american într-o dezbatere televizată. Printre ei, însă, nu s-a aflat principalul candidat: fostul președinte, Donald Trump, care, conform sondajelor, e sprijinit de jumătate din alegătorii care votează cu republicanii. Trump a fost a un „invitat de piatră,” care a strălucit tocmai prin… absență.
Cu excepția notabilă a fostului guvernator al statului New Jersey, Chris Christie, singurul candidat care provine dintr-un stat dominat de Partidul Democrat, nimeni nu l-a atacat pe Trump în timpul dezbaterilor. Dar, și în cazul lui Christie, atacul a fost mai degrabă comod decât efectiv, căci, i s-a adresat lui Trump din ecranul televizorului cu cuvintele „știu că te uiți la noi Rățoiule Donald.” Fostul președinte se numește într-adevăr Donald, la fel ca milioane dintre compatrioții săi.
Prin contrast, cel mai tânăr dintre candidați, Vivek Ramaswamy, fiu de imigranți din India, și-a exprimat în mod clar sprijinul și admirația pentru Trump, dar, a arătat că, acum, le revine altor candidați să pună în practică unele din ideile sale.
Cu toate că provine dintr-o familie de imigranți, Ramaswamy nu are nimic în comun cu majoritatea străinilor săraci care sosesc în țara aceasta: familia sa nu a venit ilegal în SUA și nici n-a fost vreodată săracă: părinții lui au o solidă pregătire academică și au putut să-i plătească cursurile la cele mai bune universități, căci averea lor personală se ridică la vreo 500 de milioane de dolari.
Grupul cel mai mare de imigranți din SUA este cel latino-american și, în general, e vorba de o colectivitate săracă aflată ilegal în SUA. Niciunul dintre actualii candidați un provine din acest grup.
Alături de Ramaswamy, s-a aflat fosta ambasadoare SUA la ONU, doamna Haley, și ea cu origini indiene, cu părinți înstăriți care au lucrat în învățământ, până când mama ei a făcut avere de milioane cu o afacere în domeniul modei.
Deocamdată, nu sunt dezbateri în interiorul Partidului Democrat, deoarece încă nu e clar dacă va încerca cineva să i se opună actualului președinte, Joe Biden, care are câte ceva în comun cu Donald Trump: vârsta avansată, și dorința multor alegători din partidele lor ca ei să nu se mai prezinte la viitoarele alegeri.lui
Spre deosebire de Biden, a cărui senilitate este din ce în ce mai evidentă și e motiv pentru tot felul de glume, fostul președinte Trump pare să aibă controlul deplin al facultăților sale mintale, lucru care, totuși, nu e suficient pentru a-i liniști pe cei de la baza partidului său – și nici nu-i va determina pe mulți alegători independenți, și cu atât mai puțin pe numeroși democrați, să treacă în tabăra adversă.
Felul dur de a fi al lui Trump e de ajuns pentru ca mulți americani să nu-l vrea, însă și așa, el este candidatul republican cu cea mai mare intenție de vot: sondajele continuă să-i dea jumătate din voturile partidului său… doar că, cu atât, nu va putea câștiga alegerile.
În felul acesta, SUA vor putea avea, anul viitor, o panoramă electorală neobișnuită, chiar descumpănitoare, deoarece Partidul Democrat are tot felul de probleme, începând cu președintele său și continuând cu vicepreședinta, Kamala Harris: dacă Biden pare să nu-și poată controla facultățile mintale pe deplin, Harris se pare că nu le are deloc. Cei trei ani ai săi ca vicepreședintă au fost un eșec, nu a putut prezenta niciun rezultat al misiunii care i-a fost încredințată, cea a controlului frontierelor, căci avalanșa de imigranți ilegali crește constant, iar caracteristica ce o definește cel mai mult pe Kamala este un râs inexplicabil, pe care îl sloboade în orice circumstanță s-ar afla.
Situația nu e mai bună nici în tabăra republicană, căci Trump, candidatul cel mai popular, continuă să stârnească respingere în rândurile unei mari părți a electoratului și, în plus, are mari probleme cu legea, care ar putea să-i afecteze candidatura.
La fel se întâmplă și în Congres: republicanii au o majoritate doar în camera inferioară, unde nu se acoperă de glorie, în parte, din cauza unor divergențe cu o mică minoritate republicană, care amenință că va paraliza guvernarea, începând din 1 octombrie, deoarece nu vrea să aprobe bugetul, fără unele tăieri din cheltuielile publice.
Și tocmai pentru că este mică majoritatea de care se bucură republicanii, ei nu-și pot permite să piardă din sprijinul popular, riscând să ajungă în opoziție, anul viitor, astfel că democrații, care se înfruntă cu dificultățile inerente uzurii puterii, ar putea să recâștige, totuși, Congresul, păstrându-și majoritatea în Senat, și recuperând controlul asupra Camerei inferioare.
În felul acesta, republicanii ar transforma într-o înfrângere actuala conjunctură politică, care le este favorabilă, deoarece țara s-a săturat de inflație și de degradarea ordinii publice.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL CONVIDADO DE PIEDRA Washington, Diana Negre

Siete aspirantes a la presidencia de Estados Unidos en las elecciones del año próximo se presentaron al público norteamericano en un debate televisado, pero, entre ellos, no estaba el principal candidato: el ex presidente, Donald Trump, quien, según las encuestas, tiene el apoyo de la mitad de los votantes republicanos, fue algo así como un convidado de piedra y su brillo fue su ausencia.
Con la notable excepción del ex gobernador de Nueva Jersey, Chris Christie, el único candidato que proviene de un estado gobernado por el Partido Demócrata, nadie atacó a Trump durante el debate. Pero, en el caso de Christie, su ataque resultó más cómodo que efectivo: se dirigió a Trump desde la pantalla, diciéndole “sé que nos estás mirando” y lo atacó de una forma algo ridícula al llamarlo “Pato Donald”, pues, el expresidente efectivamente se llama Donald, al igual que ocurre con millones de sus compatriotas.
En contraste, el más joven de los candidatos, Vivek Ramaswamy, hijo de inmigrantes de la India, expresó claramente su apoyo y admiración por Trump, aunque señaló que corresponde ahora a otros candidatos seguir poniendo en práctica algunas de sus ideas.
A pesar de provenir de una familia inmigrante, Ramaswamy tiene poco en común con la mayoría de los extranjeros pobres que llega a este país: ni su familia llegó ilegalmente a Estados Unidos, ni ha sido nunca pobre: sus dos progenitores tienen una sólida formación académica, le pudieron pagar las mejores universidades y su fortuna personal se estima en 500 millones de dólares.
El mayor grupo inmigrante en Estados Unidos es iberoamericano y, en general, se trata de un colectivo pobre que, en gran parte, está ilegalmente en Estados Unidos. Pero, ninguno de los candidatos provenía de este grupo. Además de Ramaswamy, estaba también la ex embajadora de Estados Unidos ante la ONU, la señora Haley, cuyos orígenes también son indios y tampoco son humildes: Sus padres se dedicaron a la enseñanza, hasta que su madre hizo fortuna con un negocio de modas que le permitió amasar millones.
No hay, de momento, debates en el Partido Demócrata, pues no está claro si nadie tratará de oponerse al actual presidente Joe Biden, quien tiene varias cosas en común con Trump: su avanzada edad y el deseo de muchos votantes de su partido de que no se presente a las próximas elecciones.
A diferencia de Biden, cuya senilidad es más evidente cada día y genera todo tipo de bromas, el ex presidente Trump parece en pleno control, pero, esto no basta para tranquilizar a la base de su partido, ni para atraer a muchos votantes independientes -y mucho menos para que un número importante de demócratas se pasen de bando.
El carácter áspero de Trump es suficiente para que muchos norteamericanos rechacen su personalidad, pero, aún así, es el candidato republicano con mayor intención de voto: las encuestas le siguen dando la mitad del voto de su partido…lo que no es suficiente para ganar las elecciones.
De esta forma, Estados Unidos puede vivir el año próximo un panorama electoral poco frecuente y hasta desconcertante, pues el Partido Demócrata vive todo tipo de problemas, empezando por su presidente y continuando con la vicepresidenta Kamala Harris: si Biden no parece controlar sus facultades plenamente, Harris parece no tenerlas. Sus tres años como vicepresidenta han sido un fracaso, no ha presentado ningún resultado en la misión que se le encargó, que era el control de fronteras, pues la avalancha de indocumentados va en aumento y la característica que más la define es una risa inexplicable que aplica a todas las circunstancias en que se halla.
La situación no es mejor en el terreno republicano, pues Trump, el candidato más popular, sigue provocando el rechazo en una gran parte del electorado y está, además, sumido en problemas jurídicos, que podrían impedir su candidatura.
Lo mismo ocurre en el Congreso: los republicanos tan solo tienen mayoría en la cámara baja, donde no se están cubriendo de gloria, en parte por las divergencias con una pequeña minoría que amenaza con paralizar el gobierno a partir del 1 de octubre, pues, no quiere aprobar el presupuesto sin recortes en el gasto público.
Y precisamente porque es pequeña la mayoría de que gozan los republicanos, no pueden permitirse perder más favor popular y corren el riesgo de volver a la oposición el próximo año, de forma que, los demócratas, que se enfrentan a las dificultades del desgaste del poder y a la personalidad de su candidato presidencial, podrían repetir mandato en el próximo Congreso, tanto manteniendo la mayoría senatorial, como recuperando la Cámara baja.
Los republicanos convertirían, así, en derrota la coyuntura política actual, que les es favorable, pues el país está a disgusto por la inflación y la degradación del orden público.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

IMPERII CARE APUN Washington, Diana Negre

Centrul Los Angeles-ului

Când încă mulți dintre noi mergeau la școală, ni se vorbea despre căderea Imperiului Roman. Pe atunci nu prea înțelegeam, însă, cum a fost posibil ca o putere militară, care cucerise atâtea regiuni ale lumii, care a construit drumuri, a ridicat monumente și a adus sistemul ei de organizare și de guvernare în atât de multe locuri, să cadă în fața unor hoarde prost pregătite și cu o cultură mult inferioară.
Au dispărut și alte imperii, mai înainte și după cel roman, așa cum au fost cel atenian, imperiul otoman, imperiul sovietic, britanic sau cel al Regilor Catolici ai Spaniei. Manualele de istorie oferă diferite explicații în toate aceste cazuri și, în general, rămânem cu versiunea care ne satisface cel mai mult sau ni se pare că este cea mai logică.
Cu toate că nu avem o perspectivă istorică asupra a ceea ce se întâmplă acum, am putea asista la disoluția altui imperiu, cel american, care s-a aflat pe primul loc în lume, de mai mult de un secol, dispunând de cea mai mare bogăție și de realizări tehnice deosebite, pe lângă niște forțe armate superioare tuturor celorlalte din restul lumii.
Deși astfel țara este, teoretic, protejată în fața oricărui risc din afară, e posibil ca hegemonia ei să fie amenințată din interior.
SUA nu se auto-definesc ca imperiu, oricât de mult ar vorbi restul lumii de „imperialism,” atunci când se referă la politica pe care o promovează Washingtonul, dar, puterea americană este asemănătoare cu cea a altor imperii din Istorie, iar poziția SUA în lume este aceea de lider atât în economie, cât și în știință și în forța militară.
Societatea americană pare, totuși, să-și fi pierdut încrederea în ea însăși, precum și simțul identității. Imigrarea, care tot timpul a fost necesară în această țară din momentul în care au debarcat aici primii coloni, este necesară și acum, dar, din păcate, a ajuns să amenințe securitatea și stabilitatea locurilor unde se concentrează, precum și identitatea însăși a societății americane.
Pentru unii-sau poate pentru mulți-această identitate nu prea are valoare, în timp ce, alții cred că o asemenea atitudine poate contribui la distrugerea societății care a transformat țara într-un imperiu. În mai puțin de trei ani, de când e președinte Joe Biden, în SUA, au intrat ilegal, nici mai mult nici mai puțin, decât șase milioane de imigranți, veniți din toată lumea.
De pilă în orașul New York, la fel ca alte locuri care s-au declarat protectoare ale imigrării ilegale, multe hoteluri sunt ticsite de migranți, a căror factură o plătesc contribuabilii locului, o cheltuială la care se adaugă învățământul și îngrijirile medicale, gratuite pentru noii veniți, foarte scumpe, însă, pentru cetățeanul american.
Dar, poate mai mult decât influența persoanelor care vorbesc o altă limbă și gândesc în alte structuri, pericolul ca SUA să nu-și poată păstra identitatea și primul loc în lume se află în însăși societatea americană, care-și apreciază din ce în ce mai puțin istoria și instituțiile, până într-atât, încât, mulți dintre cei care o defăimează sunt chiar legiuitorii ei sau membrii diferitelor administrații, federale sau statale.
Există și un regres economic: țara continuă să fie cea mai bogată din lume, dar industriile, cum e cea a automobilului sau informatica, rămân mult în urmă, în timp ce nivelul educației este foarte înapoiat față de restul lumii industrializate.
Orașele sale emblematice suferă o evidentă decadență: San Francisco, perla de pe coasta Pacificului, are străzile năpădite de personaje care trăiesc în corturi de campanie și își fac necesitățile în public, în timp ce, din New York pleacă lumea din cauza decadenței orașului.
Pentru moment, universitățile sale de elită sunt un magnet recunoscut pe plan internațional, însă prestigiul lor poate fi afectat de noile curente care deviază interesul studenților spre chestiuni morale sau sociale, departe de disciplinele tradiționale. Se pune întrebarea ce familii vor hotărî să cheltuiască sute de mii de dolari, pentru ca odraslele lor să se dedice explorării tensiunilor rasiale și sexuale ale societății americane… și să aducă excentricitățile ei în țările lor de origine.
Marea speranță pentru continuarea hegemoniei americane se află, poate, în capacitatea americanilor de a-și sparge tiparele: țara a avut, în relativ scurta sa istorie, crize financiare importante, care au afectat nemilos mari sectoare ale populației, și care au ajuns să deschidă noi ere.
Poate va avea loc o nouă criză, ca cea care a zguduit țara acum un secol, în 1929. De data aceasta poate daunele nu se vor limita numai la întinsul ei teritoriu dintre cele două oceane, ci va lovi toată acea lume care, datorită structurilor ei economice, e numită „occidentală” și care formează mari alianțe, cu diferite sigle, conduse toate de SUA.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

IMPERIOS QUE SE MUEREN Washington, Diana Negre

Mathey College, Princeton University

Cuando muchos de nosotros aún íbamos a la escuela, nos tocó estudiar la caída del Imperio Romano, sin que nos quedara muy claro cómo podía ser que la potencia militar que había conquistado tantas partes del mundo, construído carreteras, monumentos y llevado su sistema organizativo y de gobierno a tantos lugares, pudiera caer ante unas hordas mal preparadas y con una cultura muy inferior.
Otros imperios desparecieron también , antes y después, como el ateniense, el otomano, el soviético, el británico o el que nos cae mucho más cerca, el de Su Majestad Católica de las Españas. Los libros de historia dan diversas explicaciones en todos estos casos y en general nos quedamos con la versión que más nos satisface, o más lógica nos parece.
Ahora, aunque es imposible tener una perspectiva histórica del acontecer presente, podríamos estar ante la disolución de otro imperio, el norteamericano que ha estado al frente del mundo desde hace poco más de un siglo y que tiene ahora la mayor riqueza y adelantos técnicos, además de unas fuerzas armadas superiores a la totalidad del mundo restante.
En estas circunstancias, el país está teóricamente protegido de cualquier riesgo extranjero, pero, tal vez, el peligro para su hegemonía no está fuera, sino dentro de su propia sociedad.
Estados Unidos no se define a sí mismo como un imperio, por mucho que el resto del mudo hable a menudo del “imperialismo”, al referirse a la política dirigida desde Washington, pero su poder es semejante al de otros imperios de la Historia y su posición en el mundo lidera tanto en el terreno económico, como en el científico y militar.
Pero, la sociedad norteamericana parece haber perdido la confianza en sí misma y su sentido de identidad. La inmigración, que siempre ha sido necesaria en este país desde que desembarcaron los primeros colonos, sigue siéndolo también hoy, pero llega con tanta intensidad que amenaza la seguridad y estabilidad de los lugares en que se concentra, además de la identidad de la sociedad norteamericana.
Para algunos-o quizá muchos-esta identidad tiene poco valor, pero otros creen que semejante actitud puede ayudar a destruir la sociedad que convirtió al país en imperio. Desde que Joe Biden es presidente, han entrado ilegalmente en Estados Unidos nada menos que seis millones largos de inmigrantes de todas partes del mundo, en menos de tres años.
En la ciudad de Nueva York, por ejemplo, igual que en otras áreas que se han declarado protectoras de la inmigración ilegal, muchos hoteles están a tope con los inmigrantes, cuya factura pagan los contribuyentes del lugar, un gasto al que se añaden la enseñanza y los cuidados médicos, gratuitos para estos recién llegado, pero muy caros para el ciudadano norteamericano.
Pero,quizá más que el influjo de personas que hablan otra lengua y piensan en otras estructuras,el peligro para que Estados Unidos mantenga su identidad y liderazgo está en la sociedad norteamericana, que aprecia cada vez menos su historia e instituciones, hasta el punto de que muchos de sus detractores son legisladores o miembros de las diversas administraciones, ya sea federal o estatal.
También hay un retroceso económico:el país sigue siendo el más rico del mundo,pero industrias como el automóvil o la informática se van quedando a la zaga,mientras que el nivel de educación está muy por detrás de casi todo el resto del mundo industrializado.
Y sus ciudades emblemáticas sufren una decadencia evidente: San Francisco, la joya de la costa pacífica, luce en sus calles a personajes que viven en tiendas de campaña y defecan en público, mientras que Nueva York está viviendo un éxodo ante la decadencia de la ciudad.
De momento, sus universidades de élite son un imán reconocido internacionalmente, pero su prestigio puede quedar desdorado ante las nuevas corrientes que desvían el interés de los estudiantes hacia cuestiones de tipo moral y social, lejos de las asignaturas tradicionales. Cabe preguntarse qué familias decidirán gastar cientos de miles de dólares para que sus retoños se dediquen a explorar las tensiones raciales y sexuales de la sociedad norteamericana…e importen sus excentricidades a sus respectivos países de origen.
La gran esperanza para la continuidad de la hegemonía norteamericana tal vez esté en la capacidad de romper con sus moldes: el país ha tenido,en su relativamente breve historia, crisis financieras importantes, que afectaron despiadadamente a grandes sectores de su población, hasta abrir una nueva era.
Y tal vez repitan su historia con una nueva crisis, como la que sacudió al país hace casi un siglo en 1929. Pero esta vez, el daño no se limitaría a su vasto territorio entre dos océanos, sino que afectaría por lo menos a todo el mundo, que, por sus estructuras económicas, llamamos “occidental” y que forma parte de amplias alianzas bajo diversas siglas, lideradas todas por Estados Unidos.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Cutea sau piatra răbdării

A fost odată ca niciodată o fată de crai și fata le era tare dragă părinților. N-o lăsau singurică niciodată și o păzeau ca pe lumina ochilor. Copila se scula în fiece zi, dis-de-dimineață și, după ce mai întâi slujnicele o găteau și o slujeau cu tot ce trebuie, se așeza pe verandă cu lucru-i în poală și broda. Și tot așa ani de-a rândul până ce fata crescu și se făcu mare. Într-o bună zi, cum broda ea așa, trecu pe acolo un vultur. Vulturul se lăsă ușor pe lângă ea și-i grăi astfel: Coși tu coși și-mpungi cu acul, dar să știi că ți-e sortit să te măriți cu un mort. Spaimă mare o cuprinse pe fată, dar nu zise nimic. A doua zi, veni vulturul din nou și-i grăi cu glas omenesc la fel ca prima oară, iar fata ar fi vrut, dar nu știa cui să spună ce auzise de la pasăre. Se gândi ea ce se gândi și hotărî să-i spună maică-si. Copila mea, îi zise maică-sa după ce o ascultă, dacă ți-o mai zice și a treia oară la fel, să-i zici și tu: ia-mă și du-mă acolo unde se află bărbatul meu cel mort. Zis și făcut. A doua zi, când trecu vulturul și-i grăi ce-i grăise în primele două dăți, fata-i răspunse ce-o învățase mamă-sa. Coborî acesta lângă ea, își desfăcu aripile-i mari și copila i se urcă pe spinare. Acolo unde merseră, departe-departe, ajunseră într-un loc pustiu, un codru des, și-n adâncul codrului se zărea o casă. Vulturul o lăsă jos binișor și-și luă zborul. Biata fată păli când se văzu singură-singurică în pustietatea aceea, dar își zise: cum mi-o fi soarta. Stătu ce stătu pe gânduri și porni la drum spre casa aceea necunoscută. Merse ce merse zi de vară până-n seară, ajunse pe la amurg și intră. Și, ce să vadă ? De prima ușă atârnau 40 de chei. Mută de uimire, luă cheile și începu să descuie, una câte una, toate camerele. Și ce-i văzură ochii? Minuni și lucruri nemaivăzute, bucate alese, veșminte și podoabe împărătești, toate așezate în cea mai bună rânduială. Covoare scumpe așternute în toate camerele, mobile, găteli, odoare, bogății și scumpeturi cum numai la curțile împărătești și la casele cele mari poți afla. Toate, negrăit de frumoase. Deschide fata și ultima odaie și ce să vadă, biata de ea, pierită de spaimă? Un bărbat frumos mort, întins și cu mâinile legate, ținând într-însele o hârtie. Oh, făcu ea și luă foaia de hârtie și citi: Cine mă va păzi 40 de zile, 40 de ore, 40 de minute, de va fi femeie bătrână, maica mea o voi face, de fi-va bărbat, frate mi-l voi face și de va fi fată tânără, soțioară-mi va fi. Dar, să nu adoarmă nici o clipită măcar. Așa și făcu fata noastră. L-a păzit pe bărbatul acela 40 de zile, 40 de ore și 40 de minute. Dar, când mai avea doar puțin până se-mplinea veghea, auzi niște țigănci strigând pe sub ferestre: Roabe, roabe frumoase avem de vânzare ! Să nu cumpăr și eu una ? – se gândi copila. Și aruncă o frânghie groasă pe fereastră, urcă o țigăncușă și o plăti, iar celelalte se duseră-n drumul lor. Dar, cum era nedormită, săraca de ea, îi zise roabei: Fetițo, slujnicuța mea, lasă-mă să stau nițel cu capul în poala ta și tu să mă cauți în păr și să dorm puțintel, că de multă vreme n-am mai pus geană pe geană. Nici nu-și sfârși bine vorba, că și căzu într-un somn adânc. Tocmai atunci se trezi și feciorul de împărat, căci îi venise vremea. El o văzu pe roabă și-i spuse: Tu ești, doamna mea, cea care m-a vegheat atâta timp ? Da – îi răspunse ea. Dar fata asta frumoasă care doarme lângă tine, cine e ? – mai întrebă el. A, e fata care păzește gâștele. Și ticăloasa de țigancă poruncește s-o ducă pe stăpână-sa la gâște, iar ea se face împărăteasă. Și așa trecea timpul: roaba țigancă nu mai putea de bucurie că era împărăteasă, iar fata de crai, biata de ea, tot plângea și plângea, că și pomii se uscau de durerea ei. Odată, se iscă un război și tânărul împărat trebui să plece. Înainte de a pleca, însă, își întrebă toți supușii din palat ce daruri ar dori să le aducă de se va întoarce biruitor. Merse și la fata care vedea de gâște și o întrebă: Tu, doamna mea, ce-ai vrea să-ți aduc ? Eu, stăpâne și împărate, răspunse ea, aș vrea să-mi aduci un cuțit de înjunghiat, un laț de spânzurat și o cute (piatră de ascuțit) sau piatră a răbdării și, să știi, de-o fi să uiți, corabia nu ți se va urni când te-oi întoarce. Merse așadar tânărul împărat la război, se bătu cu dușmanul, birui și cumpără darurile promise. Se urcă în corabie cu gândul să se întoarcă la palatul său. Numai că uită de darul cerut de fata de crai, ajunsă să pască gâștele. Se urcă, așadar, în corabie, dar corabia nici gând să se urnească din loc. Pentru numele lui Dumnezeu, zise căpitanul, nu cumva vreunul din domniile voastre o fi promis ceva și și-a uitat de cuvânt ? Nu cumva tu, mărite împărate, vei fi uitat ceva ce trebuia să faci neapărat și nu-ți e iertat să plecăm ? Abia atunci își aminti împăratul de lucrurile pe care i le ceruse fata și i se destăinui căpitanului. Așa, zise acesta, atunci să le iei, mărite împărate și după ce i le vei fi dat fetei, să te pitești și să vezi ce va face cu ele, pentru că la mijloc, văd bine, trebuie să fie o taină. Zis și făcut, împăratul cumpără cele trei lucruri: cuțitul de înjunghiat, lațul de spânzurat și cutea sau piatra răbdării și se întoarse acasă, la palat, unde-l așteptau ai lui care-l întâmpinară cu cântări, mese-ntinse și bucurie mare. Împărăteasa se tot fălea cu coroana-i și dădea porunci tuturor. Toți își primiră darurile și vine și biata gâscăreasă să le primească pe ale ei. Îi mulțumi împăratului și, seara, când rămase singură, plângând, își zicea: Scoală cuțite de înjunghiat și tu cute a răbdării ! Nu-s eu fata de crai, singură la părinți, care, atunci când brodam, am văzut vulturul că vine și-mi zice: Ce tot coși și împungi cu acul, că o să te măriți cu un mort ? Și, pe dată, se ridică cuțitul de înjunghiat gata s-o înjunghie și s-o facă bucăți. Stai, îi zise ea, pentru că mai am și altele să-ți spun. Hai, și tu, cute a răbdării – și pe dată cuțitul se așeză la locul lui. Nu eu sunt aceea care a șezut 40 de zile, 40 de ore și 40 de minute la căpătâiul acestui mort ? Scoală, lațule de spânzurat, scoală și tu, cute a răbdării ! Nu sunt eu aceea care am cumpărat o roabă tânără ca să-mi țină tovărășie și ea i-a spus împăratului minciuni? Scoală cuțite de înjunghiat și tu cute… Împăratul o auzi, dar n-o crezu. Se ținu, totuși, s-o urmărească pe ascuns, s-o audă ce va mai spune. Până într-o zi când se hotărî să cheme la ospăț tot norodul și pe vecinii săi împărați. Porunci s-o gătească și pe fata de la gâște și s-o pună și pe ea la masă dimpreună cu ceilalți. Printre oaspeții împăratului se afla și tatăl ei care, de cum o văzu, o cunoscu că e fiică-sa. Îl cunoscu și fata și alergă la tătâne-său cu lacrimi în ochi și-i căzu la piept. Atunci, împăratul, care se convinsese că fata spunea adevărul, îi rugă pe toți mesenii să-și spună, fiecare-n parte, povestea. O întrebă și pe țigancă: Tu ce spui, mărită Doamnă, ce se cuvine să pățească acela care-l desparte pe soț de soție ? Și aceea-i răspunde: Să fie înjunghiat, tăiat în bucăți și dat câinilor să-l mănânce. A, bravo, îi zise împăratul, vino să-ți facem și ție acum precum ai spus, putoare ce ești. Zis și făcut. Au luat-o slugile, au înjunghiat-o, au tăiat-o bucăți-bucățele și au aruncat-o la câini. Și au trăit ei bine – împăratul și împărăteasa – și noi și mai bine. Noapte bună, boieri dumneavoastră, om merge și noi acasă pentru că afară începu a ninge.

Η πέτρα της υπομονής

Μια φορά κι έναν καιρό ήτανε μια αρχοντοπούλα κι οι γονείς της την αγάπαγαν πολύ. Δεν την άφηναν ποτέ μοναχή. Τη φύλαγαν σαν τα μάτια τους. Κάθε πρωί σηκωνότανε κι αφού την υπηρετούσανε πρώτα οι υπηρέτριες, καθότανε στο μπαλκόνι με το κέντημά της και κένταγε. Αυτό γινόταν για πολλά χρόνια, ώσπου η κοπέλα άρχισε και μεγάλωνε. Μια μέρα από τις πολλές, εκεί που κένταγε, πέρασε ένας αετός, χαμήλωσε και της λέει: «Τι κεντάς και ξομπλιάζεις που άντρα πεθαμένο θα πάρεις;» Η κοπέλα βέβαια κατατρόμαξε ακούγοντας αυτά τα λόγια. Την άλλη μέρα, πάλι τα ίδια ο αετός. Κι η κοπέλα δεν ήξερε τίνος να το πει. Αποφάσισε τέλος να το πει στη μάνα της. «Παιδάκι μου,» της λέει η μάνα της, «άμα σ’ το ξαναπεί να του πεις: πάρε με και σύρε με εκεί που είναι ο πεθαμένος άντρας μου.» Έτσι λοιπόν και έγινε. Την άλλη μέρα, σαν πέρασε ο αετός και της είπε πάλι τα ίδια, του απάντησε η κοπέλα ό,τι της είχε πει η μάνα της. Χαμηλώνει λοιπόν ο αετός, ανοίγει τα μεγάλα φτερά του, και κάθεται η κοπέλα πάνω του. Κι εκεί που πάνε, πάνε μακριά, φτάνουν κάποτε σε μια ερημιά που βαθιά στο δάσος φαινόταν ένα σπίτι. Την κατέβασε ο αετός και την άφησε. Η κακομοίρα η κοπέλα βέβαια σκιαζόταν, αλλά, «έτσι μου έχει η μοίρα μου,» σκέφτηκε και προχώρησε για το άγνωστο σπίτι. Αφού περπάταγε όλη την ημέρα, το βράδυ φτάνει και μπαίνει στο σπίτι. Άμα μπήκε όμως τα ’χασε. Στην πρώτη πόρτα ήτανε κρεμασμένα σαράντα κλειδιά. Τα παίρνει κι άρχισε να ανοίγει μια – μια κάμαρη και τι να δουν τα μάτια της: πράματα και θάματα, φαγητά, αρχοντιές, όλα εντάξει. Χαλιά πανάκριβα στρωμένα σ’ όλες τις κάμαρες, λούσα, μεγαλεία… όλα πολύ όμορφα. Ανοίγει όμως και την τελευταία κάμαρη και τι να δει η μαύρη! Έναν ωραίο άντρα πεθαμένο, ξαπλωμένο με δεμένα χέρια και να κρατάει ένα χαρτί. «Α!» παίρνει και το διαβάζει: «Όποιος με φυλάξει σαράντα μέρες, σαράντα ώρες, σαράντα λεπτά, αν είναι γριά θα την κάνω μάνα μου, αν είναι άντρας θα τον κάνω αδερφό μου, κι αν είναι κοπέλα, γυναίκα μου. Να μην κοιμηθεί ούτε στιγμή όμως.» Έτσι κι έκανε λοιπόν η κοπέλα. Τον φύλαξε σαράντα μέρες, σαράντα ώρες και σαράντα λεπτά. Μια ώρα όμως πριν τελειώσει το στοίχημα, ακούει κάτι γύφτισσες από κάτω να φωνάζουν: «Σκλάβες, καλές σκλάβες πουλάμε!» «Δεν παίρνω μία;» συλλογίστηκε. Ρίχνει μια τριχιά, την ανεβάζει, την πληρώνει και φεύγουν οι άλλες. Έτσι όπως ήταν νυσταγμένη η κακομοίρα, «σκλαβοπούλα μου,» της λέει, «να πέσω λίγο στα γόνατά σου κι εσύ να με ψειρίσεις, ν’ αποκοιμηθώ λιγάκι, που ’χω τόσον καιρό να κοιμηθώ.» Δεν πρόλαβε να γείρει κι αποκοιμήθηκε στο λεπτό. Ξυπνάει τότε το βασιλόπουλο, γιατί ήταν η ώρα του: «Εσύ είσαι κυρά μου που με φύλαξες τόσον καιρό;» «Ναι,» του απαντάει εκείνη. «Κι αυτή η όμορφη κοπέλα που κοιμάται, ποια είναι;» «Αυτήν την έχω να φυλάει τις χήνες.» Κι η κακούργα η γύφτισσα διατάζει να κατεβάσουν την κοπέλα στις χήνες κι αυτή γίνεται βασίλισσα. Έτσι πέρναγε ο καιρός, η γύφτισσα χαιρόταν κι η καημένη η κοπέλα έκλαιγε και τα δέντρα μάραινε. Κάποτε κηρύχτηκε λοιπόν ένας πόλεμος κι έπρεπε να πάει κι ο βασιλιάς. Προτού φύγει, ρωτάει όλους στο παλάτι τι θέλουν να τους φέρει δώρο άμα θα γύριζε νικητής. Πάει και στην κοπέλα: «Εσύ, κυρά μου, τι θέλεις να σου φέρω;» «Εγώ, αφέντη βασιλιά μου, θέλω να μου φέρεις ένα μαχαίρι της σφαγής, ένα σχοινί του πνιγμού κι ένα ακόνι της υπομονής κι άμα τα λησμονήσεις, να μην ξεκινάει το καράβι που θα μπεις να έρθεις.» Πήγε λοιπόν ο βασιλιάς, πολέμησε, νίκησε, πήρε τις παραγγελίες όλων των άλλων και ξεκίνησε να γυρίσει πίσω στο παλάτι του. Μα της κοπέλας το δώρο το ξέχασε. Μπήκε λοιπόν στο καράβι, μα το καράβι πού να κουνηθεί από τον τόπο του. «Για όνομα του Θεού,» λέει ο καπετάνιος, «μήπως έχει κανένας σας κανένα τάμα; Εσύ, αφέντη βασιλιά, μήπως ξέχασες κανένα σπουδαίο;» Και τότε ο βασιλιάς θυμήθηκε την παραγγελία που είχε κάνει και την εκμυστηρεύτηκε στον καπετάνιο. «Α!», είπε ο καπετάνιος, «να τα πάρεις κι άμα τα πας, να κρυφτείς και να δεις τι θα γίνει, γιατί κάτι μυστήριο κρύβεται αυτού πέρα.» Πράγματι, τ’ αγόρασε ο βασιλιάς και γυρνώντας στο παλάτι τον περίμεναν μουσική κι υποδοχές μεγάλες. Η βασίλισσα με το στέμμα καμάρωνε κι έδινε παντού διαταγές. Πήραν όλοι τα δώρα τους, παίρνει κι η καημένη η χηνάρισσα τα δικά της. Ευχαρίστησε τον βασιλιά και το βράδυ κλαίγοντας μονάχη της έλεγε: «Σήκω, μαχαίρι της σφαγής κι ακόνι της υπομονής! Δεν είμ’ εγώ η αρχοντοπούλα η μοναχοκόρη, που κένταγα και πέρναγε ο αετός και μου ’λεγε, τι κεντάς και τι ξομπλιάζεις, που άντρα πεθαμένο θα πάρεις;» Κι αμέσως σηκωνότανε το μαχαίρι της σφαγής, έτοιμο να τη σφάξει: «Αλλά στάσου,» του ’λεγε, «γιατί έχω κι άλλα να σου πω. Έλα, ακόνι της υπομονής,» κι αμέσως το μαχαίρι πήγαινε στη θέση του. «Δεν είμ’ εγώ που ’κατσα σαράντα μέρες, σαράντα ώρες και σαράντα λεπτά πάνω από τον πεθαμένο; Σήκω, σχοινί του πνιγμού, σήκω, ακόνι της υπομονής! Δεν είμαι εγώ που αγόρασα τη σκλαβοπούλα για συντροφιά κι αυτή είπε στον βασιλιά το ψέμα; Σήκω, μαχαίρι της σφαγής και πέτρα της υπομονής…» Ο βασιλιάς την άκουγε χωρίς να την πιστεύει. Δεν ξέχναγε όμως και να παραφυλάει για ν’ ακούσει να το λέει. Ώσπου μια μέρα, θέλησε να καλέσει σε τραπέζι όλον τον λαό και τους γειτονικούς βασιλιάδες. Διέταξε να περιποιηθούν και τη χηνάρισσα και να την ανεβάσουν κι αυτή στο τραπέζι. Ανάμεσα λοιπόν στους καλεσμένους, ήταν ο πατέρας της, όπου μόλις την είδε, τη γνώρισε. Τον γνώρισε κι εκείνη κι έτρεξε αμέσως με δάκρυα στην αγκαλιά του. Τότε λοιπόν ο βασιλιάς, που πείστηκε πια για την κοπέλα πως έλεγε την αλήθεια, έβαλε όλους τους καλεσμένους να πουν ο καθένας ξέχωρα την ιστορία του. Ρώτησε λοιπόν ο βασιλιάς τη γύφτισσα: «Εσύ τι λες, Μεγαλειότατη, όποιος χωρίζει αντρόγυνα, τι πρέπει να παθαίνει;» Κι αυτή του απαντάει: «Να σφάζεται, να κομματιάζεται, και να τον τρώνε τα σκυλιά.» «Α! μπράβο», της λέει ο βασιλιάς, «έλα τώρα να σε κάνουμε κι εσένα έτσι, παλιογυναίκα.» Έτσι κι έγινε. Την πήρανε, τη σφάξανε, την κάμανε κομματάκια και την πετάξανε στα σκυλιά. Κι έζησαν αυτοί καλά — ο βασιλιάς με τη βασιλοπούλα-κι εμείς καλύτερα. Καληνύχτα τώρα της αφεντιάς σας, γιατί έξω χιονίζει.

***

The Routledge Modern Greek Reader: Greek Folktales for Learning Modern Greek, Maria Kaliambou.

***

Iată și varianta, probabil originală, persană:

Traducere: Viorel Bageac, Cele mai frumoase bsme persane, Polirom, 2011

***

AUTOR  ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Ceea ce crește se va micșora Washington, Diana Negre

Un proverb american spune: tot ce crește va scădea și se pare că, în mod excepțional, proverbul se aplică salariilor, după ce, acestea n-au mai fost reduse, în SUA, de mult timp.
Primul care a luat această măsură este cel mai mare patron din SUA, care deține întreprinderea Walmart, unde lucrează 2 milioane 310 mii de angajați în supermarchet-uri gigante și sisteme de vânzări prin poștă, și se pare că și alte mari întreprinderi îi vor urma exemplul.
La Walmart, salariile au urcat la 14$ pe oră, o creștere de 2$, față de ceea ce se plătea înainte de pandemie, însă, acum, întreprinderea a anunțat că „unii” dintre noii săi angajați vor primi doar „minimul” obligatoriu, adică 7.25$, ca acum 7 ani. Este improbabil ca această sumă să fie aplicată într-adevăr, ci mai degrabă cei 12 dolari anteriori.
În toată țara, remunerațiile, mai ales cele ale angajaților cu lefuri mici au crescut odată cu pandemia. Această creștere se datorează legii cereri și ofertei de pe piață, iar schimbarea de acum reflectă tocmai contrariul: adică faptul că, după trei ani de lipsă de personal, în prezent, tot mai multă lume vrea să lucreze din nou.
Parțial, aceasta se datorează dispariției subvențiilor. Mulți lucrători nu mai erau interesați să meargă la întreprinderile lor, deoarece, fără să iasă din casă, încasau aceeași sumă – poate chiar mai mult – datorită compensațiilor din pandemie.
Mulți economiști opinează că nivelul plăților a fost excesiv la începutul pandemiei și s-a menținut pe o linie prea înaltă vreme îndelungată, dar acum, nu mai există nicio rațiune pentru a-l păstra în continuare. Ei cred că acele creșteri salariale au fost una din cauzele inflației actuale.
Adevărul este că, în SUA, la fel ca în multe alte țări, pandemia a schimbat modul de a munci: mulți angajați nu vor să se reîntoarcă la birourile lor, preferând comoditatea de a munci de acasă, ceea ce unor întreprinderi le convine, deoarece nu mai plătesc chirie pentru mari localuri unde să lucreze angajații lor.
Însă, după trei ani de „telemuncă”, o serie de studii au demonstrat că principalul avantaj pentru lucrătorul de la distanță este comoditatea de a nu mai călători, dar lipsa de contact cu ceilalți colegi și de interacțiune cu șefii au un efect negativ asupra promovărilor și arată clar că mărirea salariilor și promovarea pe poziții mai înalte sunt doar pentru cei care se prezintă constant la locurile lor de muncă.
Chiar și așa, unele schimbări vor fi permanente, parțial deoarece multe întreprinderi se bucură de economisirea pe care o obțin cu mai puțin personal în birourile lor, iar acest lucru a provocat o criză în sectorul imobiliar care găzduia întreprinderi. Acum se va extinde, deoarece se va continua munca de acasă. Este o practică benefică pentru toți: întreprinzătorii economisesc spațiul de birouri, iar angajații evită călătoriile spre locul de muncă, mai multe zile pe săptămână.
Este un beneficiu special în SUA care cu greu s-ar repeta în Europa, unde distanțele sunt mult mai mici. A merge la muncă în orașele americane poate dura uneori mai multe ore, pe lângă consumul de benzină, căci din cauza mici densități a populației, este imposibil să se asigure transportul public peste tot, chiar și în zonele din apropierea marilor orașe.
Acum, când inflația a devenit una dintre marile probleme, se aplică o măsură care se ia foarte rar: salariile se pot micșora, nu numai pentru că angajații caută locuri de muncă plătite mai puțin, ci deoarece proprii lor patroni pot să reducă lefurile. În Europa, acest lucru se aplică indirect, și anume, prin șomajul care obligă ca angajații să accepte noi slujbe mai puțin plătite, însă rezultatu final este același.
Acest fenomen puțin obișnuit ar putea stârni proteste și greve, improbabil la scală mare, din cauza nivelului scăzut de participare la mișcarea sindicală. Măsura ar fi mai tolerată, dacă, alături de salarii, scad și prețurile, ceea ce nu ar fi exclus într-o economie atât de competitivă cum este cea americană, unde întreprinzătorii ar putea să se lanseze în adevărate războaie de ieftiniri, benefice consumatorilor.
Și, cu această ocazie, ar câștiga și candidații actualului guvern în alegerile de anul viitor: o majoritate clară a americanilor e nemulțumită de gestiunea economică actuală, deoarece buzunarele se golesc rapid, însă această majoritate ar putea să-și schimbe opinia, în lungul an care mai rămâne până la viitoarele alegeri, dacă cheltuielile se moderează și salariul, chiar și ușor micșorat, îi ajunge pentru un trai îndestulat.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Lo que sube ha de bajar Washington, Diana Negre

Según un refrán norteamericano, “todo lo que sube ha de bajar” y parece que, de forma excepcional, también se aplica ahora a los sueldos, por mucho que tradicionalmente los recortes salariales prácticamente no han existido en mucho tiempo.
Parece que no se trata de un caso aislado, porque el primero en tomar la medida es el mayor patrono del país, la empresa Walmart, que tiene 2.31 millones de empleados en sus supermercados gigantes y sistema de ventas por correos y parece que otras grandes empresas van a seguir su modelo.
Los salarios habían subido en Walmart a 14$ por hora, un incremento de 2$, a lo que se pagaba antes de la pandemia, pero ahora la empresa ha anunciado que “algunos” de sus nuevos empleados recibirán tan solo “el mínimo” obligatorio, que está en 7.25$ desde hace cuatro años. Es improbable que esta cantidad sea la que realmente se aplique, sino más bien los 12$ anteriores.
En todo el país las remuneraciones, especialmente a los empleados con menores sueldos, han subido desde la pandemia. Se debe a la ley del mercado de oferta y demanda y el cambio de ahora refleja justamente lo contrario: que, después de tres años de escasez de personal, hay cada vez más gente dispuesta a trabajar.
Esto se debe en parte a la desaparición de las subvenciones. Muchos trabajadores tenían poco interés en acudir a su empresa, toda vez que sin moverse de su casa cobraban lo mismo -o incluso más- en compensaciones por la pandemia.
Según muchos economistas, el nivel de pago fue excesivo al comienzo de la pandemia, se mantuvo también a niveles demasiado altos por un tiempo innecesario y no tienen ya ningún motivo para existir ahora. Creen que estos aumentos fueron una de las causas de la inflación actual.
Lo cierto es que, en Estados Unidos como en muchos otros países, la pandemia cambió el panorama laboral: muchos trabajadores no quieren volver a las oficinas y prefieren la comodidad de trabajar desde su casa, algo que algunas empresas celebran por lo que ahorran en alquiler de grandes locales para albergar a sus empleados.
Pero después de tres años de “teletrabajo”, una serie de estudios han demostrado que la principal ventaja para el trabajador a distancia es la comodidad de no hacer el viaje, pero la falta de contacto con otros colegas y la interacción con sus jefes tienen un efecto negativo en las promociones y va quedando claro que las subidas de sueldo y posición van antes a quienes comparecen en su puesto de trabajo.
Aún así, hay cambios seguramente permanentes, en parte porque muchas empresas se alegran del ahorro que les presupone tener menos personal en sus oficinas, lo que ha provocado ya una crisis en el sector inmobiliario dedicado a las empresas. Ahora se va extendiendo, trabajan el resto desde su casa. Una práctica ha de ser beneficiosa para todos: los empresarios ahorran en espacio de oficinas y los empleados se evitan el desplazamiento varios días a la semana.
Este es un beneficio especial en EEUU que difícilmente se replica en Europa, donde las distancias son mucho menores. Acudir al trabajo en las ciudades norteamericanas puede llevar a veces varias horas diarias, aparte del consumo de gasolina, pues a causa de la escasa densidad de población, es imposible garantizar transporte público a todas partes, incluso en áreas relativamente próximas a grandes ciudades.
Ahora, cuando la inflación constituye uno de los mayores problemas, se pone en práctica algo que raramente ocurre: los sueldos pueden bajar y no solamente porque los empleados buscan trabajo en lugares que pagan menos, sino porque sus propios patronos pueden reducir los sueldos. En Europa esto solo se aplica indirectamente, es decir, a través del paro que obliga a aceptar nuevos empleos peor remunerados, pero el resultado final es el mismo.
Este fenómeno poco habitual podría generar protestas y huelgas, improbables a gran escala ante el bajo nivel de participantes en sindicatos. Sobre todo, la medida será más tolerada si, junto con los salarios, bajan los precios, algo que no se puede descartar en una economía tan competitiva como la norteamericana, donde los empresarios podrían lanzarse a guerras de rebajas que beneficiarían al consumidor.
Y, de paso, también ganarían los candidatos del actual gobierno en las elecciones del año próximo: una clara mayoría de norteamericanos está descontenta con la gestión económica actual, porque los bolsillos se les vacían muy pronto, pero podría cambiar de opinión, en el año largo que falta hasta los próximos comicios, si sus gastos se moderan y el sueldo, incluso con pequeñas reducciones, les alcanza para más.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Aceeași comedie cu alți actori Washington, Diana Negre

După mai mult de jumătate de secol de Război Rece, schimbări pe harta Europei, apariția unei noi supraputeri și declinul alteia, lumea continuă cu șabloanele secolului trecut, ca o comedie care continuă situația de dinainte, cu toate că actorii s-au schimbat.
De fapt, s-a schimbat numai unul dintre cei doi actori, căci înfruntarea globală care are loc în lume de la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial continuă să aibă numai doi protagoniști, cu toate că acum nu mai sunt aceeași: în partea occidentală, care se consideră ca fiind campioană a democrației, protagonist continuă să fie SUA. În cea orientală, pe care occidentalii o califică drept autoritară, China a ajuns să ocupe locul defunctei Uniuni Sovietice.
Este un loc pe care tare ar vrea să-l mai ocupe Rusia, succesoarea Uniunii Sovietice, dispărută acum mai mult de 30 de ani, însă, odată cu prăbușirea regimului sovietic, s-au risipit și aspirațiile imperiale ale rușilor: Moscova a preluat mantia și moștenirea sovietică, s-a declarat pe sine ca fiind noua versiune a ceea ce cândva președintele american Ronald Reagan a afirmat că era „imperiul răului”, însă, nu și-a putut menține hegemonia.
Timp de niște ani -puțini-, Washingtonul părea să se consolideze ca unică capitală din lume, cu un imperiu fără rivali, controlat din capitala SUA. Însă, această lume unipolară a durat puțin și, în același spectru al URSS-ului de odinioară, a apărut gigantul chinez, dornic să ocupe, din nou, locul pe care îl avea în lume, înainte de decadența sa de acum mai mult de trei secole.
Și, parțial a reușit, grație populației sale numeroase -tot al patrulea locuitor al planetei era un chinez, acum treizeci de ani-, și transformării politice a țării, care a hotărât să urce în vehicolul comerțului și al accesului liber la piețele internaționale. Ajutoarele occidentale le-au sporit și mai mult oportunitățile de acces internațional.
Acest lucru se întâmpla după sfârșitul Războiului Rece, câștigat în mod hotărâtor de SUA și aliații lor din Europa și Asia, cu speranța iluzorie că, în fața lumii, se va deschide un proces -nemaivăzut- de pace și armonie generală.
Dar, și această iluzie s-a izbit de realitate, iar lumea, cel puțin cea văzută din SUA, s-a îndreptat spre o nouă versiune a Războiului Rece, în care, principalul adversar din tabăra opusă nu mai este Rusia, ci China.
Beijing-ul are altă filosofie și mod de a acționa decât Moscova. În loc să se prezinte în lume ca o supraputere, așa cum a făcut Moscova cândva, își vinde o imagine de țară idealistă în mișcarea celor „ne-aliniați”, și se prezintă ca „BRICS”, un amalgam de țări care afirmă că se țin în afara definițiilor ideologice.
Acești BRICS-și, care conțin inițialele de la Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud Sud, vor avea de acum încolo și mai multă companie deoarece încă o serie de țări vor să li se alăture, cu toate că este îndoielnic că își vor schimba sigla.
BRICS-ul de azi are foarte puțin în comun cu cel care a fost la început: China a devenit deja „cealaltă” supraputere și se prezentă ca ne-aliniată pentru a îndepărta teama hegemonică pe care poate să o inspire, în timp ce India, care deja i-a smuls titlul de țară cu cea mai mare populație din lume -și i-a scăzut procentajul de la 25 la 19% din populația mondială-, merge și ea pe drumul ambițiilor imperiale, iar Brazilia și Africa de Sud și-au pierdut ponderea pe care o aveau în ansamblul țărilor lumii.
Între timp, aliații europeni ai SUA, la fel ca Japonia, sunt afectate de un rău necunoscut până acum, și anume sinuciderea populațiilor lor, care scad numericește, în schimbul unei vieți mai comode și a mai multor bunuri materiale.
Este ceva ce, în măsură mai mică se întâmplă și în SUA. Consecințele încep să se vadă pe ambele maluri ale Atlanticului, cu mari valuri de imigranți care, în multe locuri, trezesc reacții xenofobe și îngrijorare din cauza schimbărilor sociale pe care pe produc. În loc de integrare armonioasă între oameni de diferite rase și religii, se vede, frecvent, o xenofobie în ambele sensuri: nici imigranții nu se se integrează și nici țara care îi primește nu vrea să se schimbe.
Poate, consideră unii analiști, acesta este începutul sfârșitului hegemoniei americane, cu toate că, deocamdată, nu este clar cine poate prelua ștafeta. Lumea pare că fie în continuare remorcată de Washington.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Misma comedia, distintos actores Washington, Diana Negre

Después de más de medio siglo de Guerra Fría, cambios en el mapa europeo, el crecimiento de una nueva superpotencia y el declive de otra, el mundo continúa con los patrones del siglo pasado, como una comedia que prolonga la situación anterior aunque los actores hayan cambiado.
En realidad, tan solo uno de los dos actores es nuevo, pues el enfrentamiento global que el mundo vive desde finales de la Segunda Guerra Mundial sigue teniendo tan solo dos protagonistas, aunque ya no sean los mismos: en el lado occidental, que se auto define como campeón de la democracia, el protagonista sigue siendo Estados Unidos. En el oriental, al que los occidentales califican de autoritario, la China ha pasado a ocupar el lugar de la difunta Unión Soviética.
Es un lugar que quisiera ocupar Rusia, la sucesora de la URSS, desaparecida hace ya más de 30 años, pero con la caída del régimen soviético se desvanecieron también las aspiraciones imperiales de su sucesora rusa: Moscú tomó el manto y la herencia soviética, se declaró la nueva versión de lo que en su día el presidente norteamericano Ronald Reagan describió como “el imperio maligno”, pero no pudo mantener su hegemonía.
Durante unos -pocos- años, Washington parecía consolidarse como la única capital del mundo, con un imperio sin rivales, controlado desde la capital de Estados Unidos. Pero este mundo unipolar duró poco y en el mismo espectro político de la otrora URSS surgió el gigante chino, deseoso de recuperar el puesto que ocupaba en el mundo antes de su decadencia hace ya más de tres siglos.
Y lo consiguió en parte, gracias a su demografía -la cuarta parte de los habitantes del planeta eran chinos hace tan solo unas décadas-, a la transformación política del país que decidió subirse al carro del comercio y el acceso libre a los mercados internacionales. Las ayudas occidentales le abrieron las mayores oportunidades de acceso.
Todo esto sucedía después de la Guerra Fría, ganada decisivamente por Estados Unidos y sus aliados en Europa y Asia, con la ilusoria esperanza de que se abriera ante el mundo un proceso -nunca visto- de paz y armonía general.
También esta ilusión chocó con la realidad y el mundo, al menos visto desde Estados Unidos, está abocado a una nueva versión de la Guerra Fría, en que el principal contrincante del otro bando ya no es Rusia sino China.
Pekín tiene otra filosofía y modo de actuar que Moscú. En vez de presentarse al mundo como superpotencia según hizo Moscú en su día, vende una imagen de país idealista en la liga de los “no alineados”, que se presentan como los “BRICS”, una amalgama de naciones que dicen estar al margen de las definiciones ideológicas.
Estos BRICS, que corresponden a las letras de Brasil, Rusia, India, China y Sudáfrica, van a tener ahora más compañía porque otra serie de países se les quieren unir, aunque es dudoso que vayan a cambiar las siglas.
El BRICS de hoy tiene poco en común con el original: China se ha convertido ya en la “otra” superpotencia y tan solo puede presentarse como no alineado para reducir el temor hegemónico que puede inspirar, mientras que la India, que ya le arrebató el título de país más populoso de la tierra -y bajó su porcentaje del 25 al 19 de la población mundial-, va camino también de tener ambiciones imperiales, mientras que Brasil y Sudáfrica han perdido peso relativo en el conjunto de naciones.
Entre tanto, los aliados europeos de Estados Unidos, igual que el Japón, se ven afligidos de un mal desconocido hasta ahora, que es el suicidio de sus poblaciones que van disminuyendo en número, en aras de una vida más cómoda y mayores bienes materiales.
Es algo que en menor medida ocurre también en Estados Unidos. Las consecuencias se empiezan a ver ya a los dos lados del Atlántico, con grandes oleadas de inmigración que en muchos lugares generan reacciones xenófobas y también preocupación por el cambio sociológico que representan. En vez de la integración armónica de gentes de otras razas y religiones, es frecuente ver xenofobia en los dos sentidos: ni los inmigrantes se integran, ni el país de acogida quiere cambiar.
Tal vez, creen algunos analistas, esto sea el principio del fin de la hegemonía norteamericana, aunque, de momento, no es evidente quién pueda tomar el relevo. El mundo parece seguir a remolque de Washington.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

O deschidere fără Trump Washington, Diana Negre

Alegerile americane, care au dobândit nuanțe de confuzie crescândă, păreau să-i aducă țării pe aceiași doi candidați prezidențiali de acum trei ani. Dar, iată că, în sfârșit, se oferă o alternativă electoratului republican, după prima dezbatere prezidențială, de săptămâna trecută. Marțea trecută, s-au înfruntat pentru a-și apăra programele și ideile politice cei opt candidați republicani, care se bucură de mai mult sprijin pentru a obține candidatura din partea partidului lor. Din fericire pentru ei, fostul președinte Trump, nu a participat la aceste dezbateri.Deocamdată, candidații care au perspective mai bune pentru alegerile de anul viitor sunt aceiași din 2020, adică, Trump, și actualul președinte, Joe Biden. Însă, ei se află într-o situație mult mai rea, deoarece republicanul Donald Trump va fi nevoit să-și facă campania electorală cu patru capete de acuzare în diferite tribunale din țară, în timp ce rivalul său, actualul președinte nu mai atrage nici măcar majoritatea simpatizanților democrați, atât datorită evidentei sale senilități, cât și din cauza riscului ca și el să fie implicat în probleme cu legea. Pentru moment, în tabăra democrată nimeni nu îndrăznește să candideze contra lui Biden din respect pentru Casa Albă. Însă, printre republicani, sunt mulți candidați care pot fi aleși, jumătate dintre ei depășind criteriile minime pentru a-și putea prezenta programele în prima dezbatere electorală a partidului lor, de marțea trecută. Distanța dintre Trump și coreligionarii săi republicani e foarte mare: în timp ce fostul președinte atrage peste 50% din intenția de vot a partidului său, situația îi situează pe toți ceilalți foarte departe: guvernatorul Floridei, Ron DeSantis, care se bucură de un sprijin extraordinar în statul său, atrăgea, înainte de dezbatere, doar 12% dintre republicani. Este posibil ca acest sprijin să fi crescut puțin între timp, însă, se află aproape la egalitate cu cel mai tânăr dintre aspiranții republicani, Vivek Ramaswamy, pe care pare să-l prefere 11% din partidul lor. Toate aceste cifre sunt departe de sprijinul pentru Trump, care este de 53% din rândul republicanilor, însă realitatea ar putea să-i fie mai puțin favorabilă fostului președinte: problemele pe care le are cu legea ar putea să-i reducă o parte din sprijin, în timp ce rivalii săi din partid pot câștiga în atractivitate, pe măsură ce alegătorii îi vor cunoaște mai bine. Absența lui Trump de la dezbaterea candidaților prezidențiali e de înțeles: nu avea nimic de câștigat dacă s-ar fi înfruntat cu posibilii săi rivali. În același timp, absența sa le-a permis celorlați candidați să se facă cunoscuți fără să fie întrerupți și insultați, așa cum obișnuiește Tump să-și trateze rivalii.În afara SUA, se pune frecvent întrebarea cum este posibil ca o țară cu dimensiunile Americii, care are mari universități și centre economice, să nu poată avea candidați mai buni. Un răspuns ar fi că există atât de multe posibilități economice și academice în țară, încât oamenii mai capabili preferă să culeagă roadele muncii lor, evitând să se bage în harbuzăriile politicii. Cazul lui Trump e ilustrativ pentru această situație: când a fost cetățean privat se bucura de luxul pe care i-l oferea situația sa materială, iar acum, riscă să fie condamnat la ani de închisoare. Deocamdată, în plutonul de aspiranți republicani continuă să aibă un ușor avantaj DeSantis și se confirmă ivirea lui Ramaswamy, tânărul aspirant de origine indiană care, de la zero sprijin popular, acum câteva săptămâni, a urcat pe locul secund în grupul posibililor rivali ai lui Trump.Pentru președintele Biden, situația nu e grozavă: democrații ar vrea ca Trump să fie candidatul Partidului Republican, deoarece sunt convinși că Biden poate să-l învingă mai ușor pe fostul președinte, decât pe oricare dintre ceilalți rivali. Să nu uităm că Biden are propriile sale probleme cu legea: procesul împotriva fiul său, Hunter Biden, care urma să se termine cu o sentință minimă pentru o scăpare fiscală, s-a amplificat și s-ar putea sfârși cu o condamnare pentru fraudă, care aduce pedeapsa cu închisoarea. Situația ar putea fi și mai rea pentru actualul președinte, deoarece procesul împotriva fiului său poate să-l prindă și pe el, dacă se demonstrează că și-a ajutat vlăstarul să vândă influențe… pentru a-și influența propriul tată. Ba chiar și mai rău decât atât, dacă se constată că și tatăl a beneficiat economic de afacerile murdare ale fiului său, de unde e posibil să provină o parte din milioanele acumulate de actualul președinte. Acum 15 ani, Biden era cel mai „sărac” dintre senatorii țării, căci averea sa dacă depășea câteva sute de mii de dolari. Cu toate că vânzarea memoriilor sale i-a umplut seiful, mulți sunt cei care se îndoiesc că acea vânzare ar putea explica averea sa de acum, care ar fi de 17 milioane de dolari.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Una rendija sin Trump Washington, Diana Negre

Las elecciones norteamericanas, que han ido adquiriendo ribetes de confusión crecientes y parecían abocadas a llevar al país los mismos dos candidatos presidenciales de hace tres años, parecen finalmente ofrecer alguna alternativa al electorado republicano, tras el primer debate presidencial de esta semana.El martes, se enfrentaron a defender sus programas e ideas políticos los 8 candidatos republicanos con mayor apoyo para conseguir la candidatura de su partido. El ex presidente Trump, afortunadamente para ellos, no formaba parte del debate.De momento, los candidatos con mejores perspectivas para los comicios del año próximo son los mismos de 2020, es decir, Trump y el actual presidente Joe Biden, pero en una situación mucho peor: el republicano Donald Trump tendrá que hacer su campaña electoral con la carga de nada menos cuatro cargos penales en diversos tribunales del país, mientras que su rival y actual presidente no atrae ni siquiera a la mayoría de los votantes demócratas, tanto por su evidente senilidad, como por el riesgo de que también él se vea envuelto en problemas legales. De momento, en el campo demócrata apenas hay quien se atreva a presentarse contra Biden en deferencia a que ocupa la Casa Blanca, pero entre los republicanos hay muchos candidatos para escoger, tantos que solo la mitad superó los criterios mínimos para presentar su programa en el primer debate electoral de su partido, el pasado martes.La disparidad entre Trump y sus correligionarios republicanos no puede ser mayor: mientras el ex presidente parece tener más del 50% de la intención del voto de su partido, las encuestas sitúan a todos los demás muy lejos: el gobernador de Florida, Ron DeSantis, quien goza de un apoyo extraordinario en su estado, tan solo atraía, antes del debate, al 12 de los republicanos . Aunque posiblemente este apoyo aumentó poco después, se halla casi empatado con el más joven de los aspirantes republicanos, Vivek Ramaswamy, a quien parece favorecer el 11% de su partido. Todas estas cifras están muy lejos del apoyo proyectado para Trump, que es del 53% de los republicanos, pero la realidad puede ser menos favorable al ex presidente: Los problemas legales le pueden retirar parte del apoyo, al tiempo que sus rivales del mismo partido pueden ganar atractivo a medida que los votantes los van conociendo mejor. .La ausencia de Trump en el debate de candidatos presidenciales era comprensible: no tenía nada que ganar si debatía con sus posibles rivales. Pero, al mismo tiempo, su ausencia le perjudicó, pues los otros candidatos tuvieron, así, una oportunidad de darse a conocer sin las interrupciones y frecuentes insultos que profiere Trump en sus intervenciones.Desde fuera de Estados Unidos, es frecuente la pregunta de cómo es posible que un país de las dimensiones norteamericanas, con grandes universidades y centros económicos, sea incapaz de presentar mejores candidatos. Una de las respuestas que nos dan por aquí, es que hay tantas posibilidades económicas y académicas en el país, que la gente más capaz prefiere cosechar los frutos de su trabajo que meterse en los berenjenales de la política.El caso de Trump representaría esta situación: como ciudadano privado gozaba de los lujos que le ofrecía su posición económica, mientras que ahora, corre el riesgo de acabar por años en la cárcel. De momento, en el nutrido pelotón de aspirantes republicanos continúa la pequeña ventaja de DeSantis y se confirma el despunte de Ramaswamy , el joven aspirante de origen indio que ha pasado de cero en apoyo popular, hace un par de semanas, al segundo lugar en el grupo de posibles rivales de Trump.Para el presidente Biden, la situación no es una buena noticia: los demócratas desean que Trump sea el candidato pues creen que Biden tiene más posibilidades de derrotar al ex presidente que a cualquiera de sus rivales.Y no debemos olvidar que Biden tiene también sus propios problemas jurídicos: el juicio seguido contra su hijo, Hunter Biden, que había de liquidarse con una sentencia mínima por una falta fiscal, se ha ampliado y podría llevar a una condena por fraude, que conlleva sentencia de cárcel. Y podría ser aún peor para el actual presidente, pues el juicio contra su hijo va dirigido también contra él si se consigue demostrar que ayudó a su retoño a vender influencias….para influir a su propio padre. Y aún peor que eso, si resulta claro que también el padre se benefició económicamente de los negocios sucios de su hijo de los que tal vez proviene parte de los millones acumulados por el actual presidente. Hace tan solo 15 años, Biden era el más “pobre” de los senadores del país, pues su fortuna no superaba unos pocos cientos de miles de dólares. Aunque la venta de sus memorias ha llenado sus arcas, muchos dudan de que tales ventas puedan explicar las cifra de su fortuna actual, estimada hoy en más de 17 millones.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.