Cutea sau piatra răbdării/Η πέτρα της υπομονής

Cutea sau piatra răbdării

A fost odată ca niciodată o fată de crai și fata le era tare dragă părinților. N-o lăsau singurică niciodată și o păzeau ca pe lumina ochilor. Copila se scula în fiece zi, dis-de-dimineață și, după ce mai întâi slujnicele o găteau și o slujeau cu tot ce trebuie, se așeza pe verandă cu lucru-i în poală și broda. Și tot așa ani de-a rândul până ce fata crescu și se făcu mare. Într-o bună zi, cum broda ea așa, trecu pe acolo un vultur. Vulturul se lăsă ușor pe lângă ea și-i grăi astfel: Coși tu coși și-mpungi cu acul, dar să știi că ți-e sortit să te măriți cu un mort. Spaimă mare o cuprinse pe fată, dar nu zise nimic. A doua zi, veni vulturul din nou și-i grăi cu glas omenesc la fel ca prima oară, iar fata ar fi vrut, dar nu știa cui să spună ce auzise de la pasăre. Se gândi ea ce se gândi și hotărî să-i spună maică-si. Copila mea, îi zise maică-sa după ce o ascultă, dacă ți-o mai zice și a treia oară la fel, să-i zici și tu: ia-mă și du-mă acolo unde se află bărbatul meu cel mort. Zis și făcut. A doua zi, când trecu vulturul și-i grăi ce-i grăise în primele două dăți, fata-i răspunse ce-o învățase mamă-sa. Coborî acesta lângă ea, își desfăcu aripile-i mari și copila i se urcă pe spinare. Acolo unde merseră, departe-departe, ajunseră într-un loc pustiu, un codru des, și-n adâncul codrului se zărea o casă. Vulturul o lăsă jos binișor și-și luă zborul. Biata fată păli când se văzu singură-singurică în pustietatea aceea, dar își zise: cum mi-o fi soarta. Stătu ce stătu pe gânduri și porni la drum spre casa aceea necunoscută. Merse ce merse zi de vară până-n seară, ajunse pe la amurg și intră. Și, ce să vadă ? De prima ușă atârnau 40 de chei. Mută de uimire, luă cheile și începu să descuie, una câte una, toate camerele. Și ce-i văzură ochii? Minuni și lucruri nemaivăzute, bucate alese, veșminte și podoabe împărătești, toate așezate în cea mai bună rânduială. Covoare scumpe așternute în toate camerele, mobile, găteli, odoare, bogății și scumpeturi cum numai la curțile împărătești și la casele cele mari poți afla. Toate, negrăit de frumoase. Deschide fata și ultima odaie și ce să vadă, biata de ea, pierită de spaimă? Un bărbat frumos mort, întins și cu mâinile legate, ținând într-însele o hârtie. Oh, făcu ea și luă foaia de hârtie și citi: Cine mă va păzi 40 de zile, 40 de ore, 40 de minute, de va fi femeie bătrână, maica mea o voi face, de fi-va bărbat, frate mi-l voi face și de va fi fată tânără, soțioară-mi va fi. Dar, să nu adoarmă nici o clipită măcar. Așa și făcu fata noastră. L-a păzit pe bărbatul acela 40 de zile, 40 de ore și 40 de minute. Dar, când mai avea doar puțin până se-mplinea veghea, auzi niște țigănci strigând pe sub ferestre: Roabe, roabe frumoase avem de vânzare ! Să nu cumpăr și eu una ? – se gândi copila. Și aruncă o frânghie groasă pe fereastră, urcă o țigăncușă și o plăti, iar celelalte se duseră-n drumul lor. Dar, cum era nedormită, săraca de ea, îi zise roabei: Fetițo, slujnicuța mea, lasă-mă să stau nițel cu capul în poala ta și tu să mă cauți în păr și să dorm puțintel, că de multă vreme n-am mai pus geană pe geană. Nici nu-și sfârși bine vorba, că și căzu într-un somn adânc. Tocmai atunci se trezi și feciorul de împărat, căci îi venise vremea. El o văzu pe roabă și-i spuse: Tu ești, doamna mea, cea care m-a vegheat atâta timp ? Da – îi răspunse ea. Dar fata asta frumoasă care doarme lângă tine, cine e ? – mai întrebă el. A, e fata care păzește gâștele. Și ticăloasa de țigancă poruncește s-o ducă pe stăpână-sa la gâște, iar ea se face împărăteasă. Și așa trecea timpul: roaba țigancă nu mai putea de bucurie că era împărăteasă, iar fata de crai, biata de ea, tot plângea și plângea, că și pomii se uscau de durerea ei. Odată, se iscă un război și tânărul împărat trebui să plece. Înainte de a pleca, însă, își întrebă toți supușii din palat ce daruri ar dori să le aducă de se va întoarce biruitor. Merse și la fata care vedea de gâște și o întrebă: Tu, doamna mea, ce-ai vrea să-ți aduc ? Eu, stăpâne și împărate, răspunse ea, aș vrea să-mi aduci un cuțit de înjunghiat, un laț de spânzurat și o cute (piatră de ascuțit) sau piatră a răbdării și, să știi, de-o fi să uiți, corabia nu ți se va urni când te-oi întoarce. Merse așadar tânărul împărat la război, se bătu cu dușmanul, birui și cumpără darurile promise. Se urcă în corabie cu gândul să se întoarcă la palatul său. Numai că uită de darul cerut de fata de crai, ajunsă să pască gâștele. Se urcă, așadar, în corabie, dar corabia nici gând să se urnească din loc. Pentru numele lui Dumnezeu, zise căpitanul, nu cumva vreunul din domniile voastre o fi promis ceva și și-a uitat de cuvânt ? Nu cumva tu, mărite împărate, vei fi uitat ceva ce trebuia să faci neapărat și nu-ți e iertat să plecăm ? Abia atunci își aminti împăratul de lucrurile pe care i le ceruse fata și i se destăinui căpitanului. Așa, zise acesta, atunci să le iei, mărite împărate și după ce i le vei fi dat fetei, să te pitești și să vezi ce va face cu ele, pentru că la mijloc, văd bine, trebuie să fie o taină. Zis și făcut, împăratul cumpără cele trei lucruri: cuțitul de înjunghiat, lațul de spânzurat și cutea sau piatra răbdării și se întoarse acasă, la palat, unde-l așteptau ai lui care-l întâmpinară cu cântări, mese-ntinse și bucurie mare. Împărăteasa se tot fălea cu coroana-i și dădea porunci tuturor. Toți își primiră darurile și vine și biata gâscăreasă să le primească pe ale ei. Îi mulțumi împăratului și, seara, când rămase singură, plângând, își zicea: Scoală cuțite de înjunghiat și tu cute a răbdării ! Nu-s eu fata de crai, singură la părinți, care, atunci când brodam, am văzut vulturul că vine și-mi zice: Ce tot coși și împungi cu acul, că o să te măriți cu un mort ? Și, pe dată, se ridică cuțitul de înjunghiat gata s-o înjunghie și s-o facă bucăți. Stai, îi zise ea, pentru că mai am și altele să-ți spun. Hai, și tu, cute a răbdării – și pe dată cuțitul se așeză la locul lui. Nu eu sunt aceea care a șezut 40 de zile, 40 de ore și 40 de minute la căpătâiul acestui mort ? Scoală, lațule de spânzurat, scoală și tu, cute a răbdării ! Nu sunt eu aceea care am cumpărat o roabă tânără ca să-mi țină tovărășie și ea i-a spus împăratului minciuni? Scoală cuțite de înjunghiat și tu cute… Împăratul o auzi, dar n-o crezu. Se ținu, totuși, s-o urmărească pe ascuns, s-o audă ce va mai spune. Până într-o zi când se hotărî să cheme la ospăț tot norodul și pe vecinii săi împărați. Porunci s-o gătească și pe fata de la gâște și s-o pună și pe ea la masă dimpreună cu ceilalți. Printre oaspeții împăratului se afla și tatăl ei care, de cum o văzu, o cunoscu că e fiică-sa. Îl cunoscu și fata și alergă la tătâne-său cu lacrimi în ochi și-i căzu la piept. Atunci, împăratul, care se convinsese că fata spunea adevărul, îi rugă pe toți mesenii să-și spună, fiecare-n parte, povestea. O întrebă și pe țigancă: Tu ce spui, mărită Doamnă, ce se cuvine să pățească acela care-l desparte pe soț de soție ? Și aceea-i răspunde: Să fie înjunghiat, tăiat în bucăți și dat câinilor să-l mănânce. A, bravo, îi zise împăratul, vino să-ți facem și ție acum precum ai spus, putoare ce ești. Zis și făcut. Au luat-o slugile, au înjunghiat-o, au tăiat-o bucăți-bucățele și au aruncat-o la câini. Și au trăit ei bine – împăratul și împărăteasa – și noi și mai bine. Noapte bună, boieri dumneavoastră, om merge și noi acasă pentru că afară începu a ninge.


Η πέτρα της υπομονής

Μια φορά κι έναν καιρό ήτανε μια αρχοντοπούλα κι οι γονείς της την αγάπαγαν πολύ. Δεν την άφηναν ποτέ μοναχή. Τη φύλαγαν σαν τα μάτια τους. Κάθε πρωί σηκωνότανε κι αφού την υπηρετούσανε πρώτα οι υπηρέτριες, καθότανε στο μπαλκόνι με το κέντημά της και κένταγε. Αυτό γινόταν για πολλά χρόνια, ώσπου η κοπέλα άρχισε και μεγάλωνε. Μια μέρα από τις πολλές, εκεί που κένταγε, πέρασε ένας αετός, χαμήλωσε και της λέει: «Τι κεντάς και ξομπλιάζεις που άντρα πεθαμένο θα πάρεις;» Η κοπέλα βέβαια κατατρόμαξε ακούγοντας αυτά τα λόγια. Την άλλη μέρα, πάλι τα ίδια ο αετός. Κι η κοπέλα δεν ήξερε τίνος να το πει. Αποφάσισε τέλος να το πει στη μάνα της. «Παιδάκι μου,» της λέει η μάνα της, «άμα σ’ το ξαναπεί να του πεις: πάρε με και σύρε με εκεί που είναι ο πεθαμένος άντρας μου.» Έτσι λοιπόν και έγινε. Την άλλη μέρα, σαν πέρασε ο αετός και της είπε πάλι τα ίδια, του απάντησε η κοπέλα ό,τι της είχε πει η μάνα της. Χαμηλώνει λοιπόν ο αετός, ανοίγει τα μεγάλα φτερά του, και κάθεται η κοπέλα πάνω του. Κι εκεί που πάνε, πάνε μακριά, φτάνουν κάποτε σε μια ερημιά που βαθιά στο δάσος φαινόταν ένα σπίτι. Την κατέβασε ο αετός και την άφησε. Η κακομοίρα η κοπέλα βέβαια σκιαζόταν, αλλά, «έτσι μου έχει η μοίρα μου,» σκέφτηκε και προχώρησε για το άγνωστο σπίτι. Αφού περπάταγε όλη την ημέρα, το βράδυ φτάνει και μπαίνει στο σπίτι. Άμα μπήκε όμως τα ’χασε. Στην πρώτη πόρτα ήτανε κρεμασμένα σαράντα κλειδιά. Τα παίρνει κι άρχισε να ανοίγει μια – μια κάμαρη και τι να δουν τα μάτια της: πράματα και θάματα, φαγητά, αρχοντιές, όλα εντάξει. Χαλιά πανάκριβα στρωμένα σ’ όλες τις κάμαρες, λούσα, μεγαλεία… όλα πολύ όμορφα. Ανοίγει όμως και την τελευταία κάμαρη και τι να δει η μαύρη! Έναν ωραίο άντρα πεθαμένο, ξαπλωμένο με δεμένα χέρια και να κρατάει ένα χαρτί. «Α!» παίρνει και το διαβάζει: «Όποιος με φυλάξει σαράντα μέρες, σαράντα ώρες, σαράντα λεπτά, αν είναι γριά θα την κάνω μάνα μου, αν είναι άντρας θα τον κάνω αδερφό μου, κι αν είναι κοπέλα, γυναίκα μου. Να μην κοιμηθεί ούτε στιγμή όμως.» Έτσι κι έκανε λοιπόν η κοπέλα. Τον φύλαξε σαράντα μέρες, σαράντα ώρες και σαράντα λεπτά. Μια ώρα όμως πριν τελειώσει το στοίχημα, ακούει κάτι γύφτισσες από κάτω να φωνάζουν: «Σκλάβες, καλές σκλάβες πουλάμε!» «Δεν παίρνω μία;» συλλογίστηκε. Ρίχνει μια τριχιά, την ανεβάζει, την πληρώνει και φεύγουν οι άλλες. Έτσι όπως ήταν νυσταγμένη η κακομοίρα, «σκλαβοπούλα μου,» της λέει, «να πέσω λίγο στα γόνατά σου κι εσύ να με ψειρίσεις, ν’ αποκοιμηθώ λιγάκι, που ’χω τόσον καιρό να κοιμηθώ.» Δεν πρόλαβε να γείρει κι αποκοιμήθηκε στο λεπτό. Ξυπνάει τότε το βασιλόπουλο, γιατί ήταν η ώρα του: «Εσύ είσαι κυρά μου που με φύλαξες τόσον καιρό;» «Ναι,» του απαντάει εκείνη. «Κι αυτή η όμορφη κοπέλα που κοιμάται, ποια είναι;» «Αυτήν την έχω να φυλάει τις χήνες.» Κι η κακούργα η γύφτισσα διατάζει να κατεβάσουν την κοπέλα στις χήνες κι αυτή γίνεται βασίλισσα. Έτσι πέρναγε ο καιρός, η γύφτισσα χαιρόταν κι η καημένη η κοπέλα έκλαιγε και τα δέντρα μάραινε. Κάποτε κηρύχτηκε λοιπόν ένας πόλεμος κι έπρεπε να πάει κι ο βασιλιάς. Προτού φύγει, ρωτάει όλους στο παλάτι τι θέλουν να τους φέρει δώρο άμα θα γύριζε νικητής. Πάει και στην κοπέλα: «Εσύ, κυρά μου, τι θέλεις να σου φέρω;» «Εγώ, αφέντη βασιλιά μου, θέλω να μου φέρεις ένα μαχαίρι της σφαγής, ένα σχοινί του πνιγμού κι ένα ακόνι της υπομονής κι άμα τα λησμονήσεις, να μην ξεκινάει το καράβι που θα μπεις να έρθεις.» Πήγε λοιπόν ο βασιλιάς, πολέμησε, νίκησε, πήρε τις παραγγελίες όλων των άλλων και ξεκίνησε να γυρίσει πίσω στο παλάτι του. Μα της κοπέλας το δώρο το ξέχασε. Μπήκε λοιπόν στο καράβι, μα το καράβι πού να κουνηθεί από τον τόπο του. «Για όνομα του Θεού,» λέει ο καπετάνιος, «μήπως έχει κανένας σας κανένα τάμα; Εσύ, αφέντη βασιλιά, μήπως ξέχασες κανένα σπουδαίο;» Και τότε ο βασιλιάς θυμήθηκε την παραγγελία που είχε κάνει και την εκμυστηρεύτηκε στον καπετάνιο. «Α!», είπε ο καπετάνιος, «να τα πάρεις κι άμα τα πας, να κρυφτείς και να δεις τι θα γίνει, γιατί κάτι μυστήριο κρύβεται αυτού πέρα.» Πράγματι, τ’ αγόρασε ο βασιλιάς και γυρνώντας στο παλάτι τον περίμεναν μουσική κι υποδοχές μεγάλες. Η βασίλισσα με το στέμμα καμάρωνε κι έδινε παντού διαταγές. Πήραν όλοι τα δώρα τους, παίρνει κι η καημένη η χηνάρισσα τα δικά της. Ευχαρίστησε τον βασιλιά και το βράδυ κλαίγοντας μονάχη της έλεγε: «Σήκω, μαχαίρι της σφαγής κι ακόνι της υπομονής! Δεν είμ’ εγώ η αρχοντοπούλα η μοναχοκόρη, που κένταγα και πέρναγε ο αετός και μου ’λεγε, τι κεντάς και τι ξομπλιάζεις, που άντρα πεθαμένο θα πάρεις;» Κι αμέσως σηκωνότανε το μαχαίρι της σφαγής, έτοιμο να τη σφάξει: «Αλλά στάσου,» του ’λεγε, «γιατί έχω κι άλλα να σου πω. Έλα, ακόνι της υπομονής,» κι αμέσως το μαχαίρι πήγαινε στη θέση του. «Δεν είμ’ εγώ που ’κατσα σαράντα μέρες, σαράντα ώρες και σαράντα λεπτά πάνω από τον πεθαμένο; Σήκω, σχοινί του πνιγμού, σήκω, ακόνι της υπομονής! Δεν είμαι εγώ που αγόρασα τη σκλαβοπούλα για συντροφιά κι αυτή είπε στον βασιλιά το ψέμα; Σήκω, μαχαίρι της σφαγής και πέτρα της υπομονής…» Ο βασιλιάς την άκουγε χωρίς να την πιστεύει. Δεν ξέχναγε όμως και να παραφυλάει για ν’ ακούσει να το λέει. Ώσπου μια μέρα, θέλησε να καλέσει σε τραπέζι όλον τον λαό και τους γειτονικούς βασιλιάδες. Διέταξε να περιποιηθούν και τη χηνάρισσα και να την ανεβάσουν κι αυτή στο τραπέζι. Ανάμεσα λοιπόν στους καλεσμένους, ήταν ο πατέρας της, όπου μόλις την είδε, τη γνώρισε. Τον γνώρισε κι εκείνη κι έτρεξε αμέσως με δάκρυα στην αγκαλιά του. Τότε λοιπόν ο βασιλιάς, που πείστηκε πια για την κοπέλα πως έλεγε την αλήθεια, έβαλε όλους τους καλεσμένους να πουν ο καθένας ξέχωρα την ιστορία του. Ρώτησε λοιπόν ο βασιλιάς τη γύφτισσα: «Εσύ τι λες, Μεγαλειότατη, όποιος χωρίζει αντρόγυνα, τι πρέπει να παθαίνει;» Κι αυτή του απαντάει: «Να σφάζεται, να κομματιάζεται, και να τον τρώνε τα σκυλιά.» «Α! μπράβο», της λέει ο βασιλιάς, «έλα τώρα να σε κάνουμε κι εσένα έτσι, παλιογυναίκα.» Έτσι κι έγινε. Την πήρανε, τη σφάξανε, την κάμανε κομματάκια και την πετάξανε στα σκυλιά. Κι έζησαν αυτοί καλά — ο βασιλιάς με τη βασιλοπούλα-κι εμείς καλύτερα. Καληνύχτα τώρα της αφεντιάς σας, γιατί έξω χιονίζει.

***

The Routledge Modern Greek Reader: Greek Folktales for Learning Modern Greek, Maria Kaliambou.

***

Iată și varianta, probabil originală, persană:

Traducere: Viorel Bageac, Cele mai frumoase bsme persane, Polirom, 2011

***

AUTOR  ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Ceea ce crește se va micșora/Lo que sube ha de bajar

Ceea ce crește se va micșora Washington, Diana Negre


Un proverb american spune: tot ce crește va scădea și se pare că, în mod excepțional, proverbul se aplică salariilor, după ce, acestea n-au mai fost reduse, în SUA, de mult timp.
Primul care a luat această măsură este cel mai mare patron din SUA, care deține întreprinderea Walmart, unde lucrează 2 milioane 310 mii de angajați în supermarchet-uri gigante și sisteme de vânzări prin poștă, și se pare că și alte mari întreprinderi îi vor urma exemplul.
La Walmart, salariile au urcat la 14$ pe oră, o creștere de 2$, față de ceea ce se plătea înainte de pandemie, însă, acum, întreprinderea a anunțat că „unii” dintre noii săi angajați vor primi doar „minimul” obligatoriu, adică 7.25$, ca acum 7 ani. Este improbabil ca această sumă să fie aplicată într-adevăr, ci mai degrabă cei 12 dolari anteriori.
În toată țara, remunerațiile, mai ales cele ale angajaților cu lefuri mici au crescut odată cu pandemia. Această creștere se datorează legii cereri și ofertei de pe piață, iar schimbarea de acum reflectă tocmai contrariul: adică faptul că, după trei ani de lipsă de personal, în prezent, tot mai multă lume vrea să lucreze din nou.
Parțial, aceasta se datorează dispariției subvențiilor. Mulți lucrători nu mai erau interesați să meargă la întreprinderile lor, deoarece, fără să iasă din casă, încasau aceeași sumă – poate chiar mai mult – datorită compensațiilor din pandemie.
Mulți economiști opinează că nivelul plăților a fost excesiv la începutul pandemiei și s-a menținut pe o linie prea înaltă vreme îndelungată, dar acum, nu mai există nicio rațiune pentru a-l păstra în continuare. Ei cred că acele creșteri salariale au fost una din cauzele inflației actuale.
Adevărul este că, în SUA, la fel ca în multe alte țări, pandemia a schimbat modul de a munci: mulți angajați nu vor să se reîntoarcă la birourile lor, preferând comoditatea de a munci de acasă, ceea ce unor întreprinderi le convine, deoarece nu mai plătesc chirie pentru mari localuri unde să lucreze angajații lor.
Însă, după trei ani de „telemuncă”, o serie de studii au demonstrat că principalul avantaj pentru lucrătorul de la distanță este comoditatea de a nu mai călători, dar lipsa de contact cu ceilalți colegi și de interacțiune cu șefii au un efect negativ asupra promovărilor și arată clar că mărirea salariilor și promovarea pe poziții mai înalte sunt doar pentru cei care se prezintă constant la locurile lor de muncă.
Chiar și așa, unele schimbări vor fi permanente, parțial deoarece multe întreprinderi se bucură de economisirea pe care o obțin cu mai puțin personal în birourile lor, iar acest lucru a provocat o criză în sectorul imobiliar care găzduia întreprinderi. Acum se va extinde, deoarece se va continua munca de acasă. Este o practică benefică pentru toți: întreprinzătorii economisesc spațiul de birouri, iar angajații evită călătoriile spre locul de muncă, mai multe zile pe săptămână.
Este un beneficiu special în SUA care cu greu s-ar repeta în Europa, unde distanțele sunt mult mai mici. A merge la muncă în orașele americane poate dura uneori mai multe ore, pe lângă consumul de benzină, căci din cauza mici densități a populației, este imposibil să se asigure transportul public peste tot, chiar și în zonele din apropierea marilor orașe.
Acum, când inflația a devenit una dintre marile probleme, se aplică o măsură care se ia foarte rar: salariile se pot micșora, nu numai pentru că angajații caută locuri de muncă plătite mai puțin, ci deoarece proprii lor patroni pot să reducă lefurile. În Europa, acest lucru se aplică indirect, și anume, prin șomajul care obligă ca angajații să accepte noi slujbe mai puțin plătite, însă rezultatu final este același.
Acest fenomen puțin obișnuit ar putea stârni proteste și greve, improbabil la scală mare, din cauza nivelului scăzut de participare la mișcarea sindicală. Măsura ar fi mai tolerată, dacă, alături de salarii, scad și prețurile, ceea ce nu ar fi exclus într-o economie atât de competitivă cum este cea americană, unde întreprinzătorii ar putea să se lanseze în adevărate războaie de ieftiniri, benefice consumatorilor.
Și, cu această ocazie, ar câștiga și candidații actualului guvern în alegerile de anul viitor: o majoritate clară a americanilor e nemulțumită de gestiunea economică actuală, deoarece buzunarele se golesc rapid, însă această majoritate ar putea să-și schimbe opinia, în lungul an care mai rămâne până la viitoarele alegeri, dacă cheltuielile se moderează și salariul, chiar și ușor micșorat, îi ajunge pentru un trai îndestulat.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.


Lo que sube ha de bajar Washington, Diana Negre

Según un refrán norteamericano, “todo lo que sube ha de bajar” y parece que, de forma excepcional, también se aplica ahora a los sueldos, por mucho que tradicionalmente los recortes salariales prácticamente no han existido en mucho tiempo.
Parece que no se trata de un caso aislado, porque el primero en tomar la medida es el mayor patrono del país, la empresa Walmart, que tiene 2.31 millones de empleados en sus supermercados gigantes y sistema de ventas por correos y parece que otras grandes empresas van a seguir su modelo.
Los salarios habían subido en Walmart a 14$ por hora, un incremento de 2$, a lo que se pagaba antes de la pandemia, pero ahora la empresa ha anunciado que “algunos” de sus nuevos empleados recibirán tan solo “el mínimo” obligatorio, que está en 7.25$ desde hace cuatro años. Es improbable que esta cantidad sea la que realmente se aplique, sino más bien los 12$ anteriores.
En todo el país las remuneraciones, especialmente a los empleados con menores sueldos, han subido desde la pandemia. Se debe a la ley del mercado de oferta y demanda y el cambio de ahora refleja justamente lo contrario: que, después de tres años de escasez de personal, hay cada vez más gente dispuesta a trabajar.
Esto se debe en parte a la desaparición de las subvenciones. Muchos trabajadores tenían poco interés en acudir a su empresa, toda vez que sin moverse de su casa cobraban lo mismo -o incluso más- en compensaciones por la pandemia.
Según muchos economistas, el nivel de pago fue excesivo al comienzo de la pandemia, se mantuvo también a niveles demasiado altos por un tiempo innecesario y no tienen ya ningún motivo para existir ahora. Creen que estos aumentos fueron una de las causas de la inflación actual.
Lo cierto es que, en Estados Unidos como en muchos otros países, la pandemia cambió el panorama laboral: muchos trabajadores no quieren volver a las oficinas y prefieren la comodidad de trabajar desde su casa, algo que algunas empresas celebran por lo que ahorran en alquiler de grandes locales para albergar a sus empleados.
Pero después de tres años de “teletrabajo”, una serie de estudios han demostrado que la principal ventaja para el trabajador a distancia es la comodidad de no hacer el viaje, pero la falta de contacto con otros colegas y la interacción con sus jefes tienen un efecto negativo en las promociones y va quedando claro que las subidas de sueldo y posición van antes a quienes comparecen en su puesto de trabajo.
Aún así, hay cambios seguramente permanentes, en parte porque muchas empresas se alegran del ahorro que les presupone tener menos personal en sus oficinas, lo que ha provocado ya una crisis en el sector inmobiliario dedicado a las empresas. Ahora se va extendiendo, trabajan el resto desde su casa. Una práctica ha de ser beneficiosa para todos: los empresarios ahorran en espacio de oficinas y los empleados se evitan el desplazamiento varios días a la semana.
Este es un beneficio especial en EEUU que difícilmente se replica en Europa, donde las distancias son mucho menores. Acudir al trabajo en las ciudades norteamericanas puede llevar a veces varias horas diarias, aparte del consumo de gasolina, pues a causa de la escasa densidad de población, es imposible garantizar transporte público a todas partes, incluso en áreas relativamente próximas a grandes ciudades.
Ahora, cuando la inflación constituye uno de los mayores problemas, se pone en práctica algo que raramente ocurre: los sueldos pueden bajar y no solamente porque los empleados buscan trabajo en lugares que pagan menos, sino porque sus propios patronos pueden reducir los sueldos. En Europa esto solo se aplica indirectamente, es decir, a través del paro que obliga a aceptar nuevos empleos peor remunerados, pero el resultado final es el mismo.
Este fenómeno poco habitual podría generar protestas y huelgas, improbables a gran escala ante el bajo nivel de participantes en sindicatos. Sobre todo, la medida será más tolerada si, junto con los salarios, bajan los precios, algo que no se puede descartar en una economía tan competitiva como la norteamericana, donde los empresarios podrían lanzarse a guerras de rebajas que beneficiarían al consumidor.
Y, de paso, también ganarían los candidatos del actual gobierno en las elecciones del año próximo: una clara mayoría de norteamericanos está descontenta con la gestión económica actual, porque los bolsillos se les vacían muy pronto, pero podría cambiar de opinión, en el año largo que falta hasta los próximos comicios, si sus gastos se moderan y el sueldo, incluso con pequeñas reducciones, les alcanza para más.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Aceeași comedie cu alți actori/Misma comedia, distintos actores

Aceeași comedie cu alți actori Washington, Diana Negre


După mai mult de jumătate de secol de Război Rece, schimbări pe harta Europei, apariția unei noi supraputeri și declinul alteia, lumea continuă cu șabloanele secolului trecut, ca o comedie care continuă situația de dinainte, cu toate că actorii s-au schimbat.
De fapt, s-a schimbat numai unul dintre cei doi actori, căci înfruntarea globală care are loc în lume de la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial continuă să aibă numai doi protagoniști, cu toate că acum nu mai sunt aceeași: în partea occidentală, care se consideră ca fiind campioană a democrației, protagonist continuă să fie SUA. În cea orientală, pe care occidentalii o califică drept autoritară, China a ajuns să ocupe locul defunctei Uniuni Sovietice.
Este un loc pe care tare ar vrea să-l mai ocupe Rusia, succesoarea Uniunii Sovietice, dispărută acum mai mult de 30 de ani, însă, odată cu prăbușirea regimului sovietic, s-au risipit și aspirațiile imperiale ale rușilor: Moscova a preluat mantia și moștenirea sovietică, s-a declarat pe sine ca fiind noua versiune a ceea ce cândva președintele american Ronald Reagan a afirmat că era „imperiul răului”, însă, nu și-a putut menține hegemonia.
Timp de niște ani -puțini-, Washingtonul părea să se consolideze ca unică capitală din lume, cu un imperiu fără rivali, controlat din capitala SUA. Însă, această lume unipolară a durat puțin și, în același spectru al URSS-ului de odinioară, a apărut gigantul chinez, dornic să ocupe, din nou, locul pe care îl avea în lume, înainte de decadența sa de acum mai mult de trei secole.
Și, parțial a reușit, grație populației sale numeroase -tot al patrulea locuitor al planetei era un chinez, acum treizeci de ani-, și transformării politice a țării, care a hotărât să urce în vehicolul comerțului și al accesului liber la piețele internaționale. Ajutoarele occidentale le-au sporit și mai mult oportunitățile de acces internațional.
Acest lucru se întâmpla după sfârșitul Războiului Rece, câștigat în mod hotărâtor de SUA și aliații lor din Europa și Asia, cu speranța iluzorie că, în fața lumii, se va deschide un proces -nemaivăzut- de pace și armonie generală.
Dar, și această iluzie s-a izbit de realitate, iar lumea, cel puțin cea văzută din SUA, s-a îndreptat spre o nouă versiune a Războiului Rece, în care, principalul adversar din tabăra opusă nu mai este Rusia, ci China.
Beijing-ul are altă filosofie și mod de a acționa decât Moscova. În loc să se prezinte în lume ca o supraputere, așa cum a făcut Moscova cândva, își vinde o imagine de țară idealistă în mișcarea celor „ne-aliniați”, și se prezintă ca „BRICS”, un amalgam de țări care afirmă că se țin în afara definițiilor ideologice.
Acești BRICS-și, care conțin inițialele de la Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud Sud, vor avea de acum încolo și mai multă companie deoarece încă o serie de țări vor să li se alăture, cu toate că este îndoielnic că își vor schimba sigla.
BRICS-ul de azi are foarte puțin în comun cu cel care a fost la început: China a devenit deja „cealaltă” supraputere și se prezentă ca ne-aliniată pentru a îndepărta teama hegemonică pe care poate să o inspire, în timp ce India, care deja i-a smuls titlul de țară cu cea mai mare populație din lume -și i-a scăzut procentajul de la 25 la 19% din populația mondială-, merge și ea pe drumul ambițiilor imperiale, iar Brazilia și Africa de Sud și-au pierdut ponderea pe care o aveau în ansamblul țărilor lumii.
Între timp, aliații europeni ai SUA, la fel ca Japonia, sunt afectate de un rău necunoscut până acum, și anume sinuciderea populațiilor lor, care scad numericește, în schimbul unei vieți mai comode și a mai multor bunuri materiale.
Este ceva ce, în măsură mai mică se întâmplă și în SUA. Consecințele încep să se vadă pe ambele maluri ale Atlanticului, cu mari valuri de imigranți care, în multe locuri, trezesc reacții xenofobe și îngrijorare din cauza schimbărilor sociale pe care pe produc. În loc de integrare armonioasă între oameni de diferite rase și religii, se vede, frecvent, o xenofobie în ambele sensuri: nici imigranții nu se se integrează și nici țara care îi primește nu vrea să se schimbe.
Poate, consideră unii analiști, acesta este începutul sfârșitului hegemoniei americane, cu toate că, deocamdată, nu este clar cine poate prelua ștafeta. Lumea pare că fie în continuare remorcată de Washington.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.


Misma comedia, distintos actores Washington, Diana Negre

Después de más de medio siglo de Guerra Fría, cambios en el mapa europeo, el crecimiento de una nueva superpotencia y el declive de otra, el mundo continúa con los patrones del siglo pasado, como una comedia que prolonga la situación anterior aunque los actores hayan cambiado.
En realidad, tan solo uno de los dos actores es nuevo, pues el enfrentamiento global que el mundo vive desde finales de la Segunda Guerra Mundial sigue teniendo tan solo dos protagonistas, aunque ya no sean los mismos: en el lado occidental, que se auto define como campeón de la democracia, el protagonista sigue siendo Estados Unidos. En el oriental, al que los occidentales califican de autoritario, la China ha pasado a ocupar el lugar de la difunta Unión Soviética.
Es un lugar que quisiera ocupar Rusia, la sucesora de la URSS, desaparecida hace ya más de 30 años, pero con la caída del régimen soviético se desvanecieron también las aspiraciones imperiales de su sucesora rusa: Moscú tomó el manto y la herencia soviética, se declaró la nueva versión de lo que en su día el presidente norteamericano Ronald Reagan describió como “el imperio maligno”, pero no pudo mantener su hegemonía.
Durante unos -pocos- años, Washington parecía consolidarse como la única capital del mundo, con un imperio sin rivales, controlado desde la capital de Estados Unidos. Pero este mundo unipolar duró poco y en el mismo espectro político de la otrora URSS surgió el gigante chino, deseoso de recuperar el puesto que ocupaba en el mundo antes de su decadencia hace ya más de tres siglos.
Y lo consiguió en parte, gracias a su demografía -la cuarta parte de los habitantes del planeta eran chinos hace tan solo unas décadas-, a la transformación política del país que decidió subirse al carro del comercio y el acceso libre a los mercados internacionales. Las ayudas occidentales le abrieron las mayores oportunidades de acceso.
Todo esto sucedía después de la Guerra Fría, ganada decisivamente por Estados Unidos y sus aliados en Europa y Asia, con la ilusoria esperanza de que se abriera ante el mundo un proceso -nunca visto- de paz y armonía general.
También esta ilusión chocó con la realidad y el mundo, al menos visto desde Estados Unidos, está abocado a una nueva versión de la Guerra Fría, en que el principal contrincante del otro bando ya no es Rusia sino China.
Pekín tiene otra filosofía y modo de actuar que Moscú. En vez de presentarse al mundo como superpotencia según hizo Moscú en su día, vende una imagen de país idealista en la liga de los “no alineados”, que se presentan como los “BRICS”, una amalgama de naciones que dicen estar al margen de las definiciones ideológicas.
Estos BRICS, que corresponden a las letras de Brasil, Rusia, India, China y Sudáfrica, van a tener ahora más compañía porque otra serie de países se les quieren unir, aunque es dudoso que vayan a cambiar las siglas.
El BRICS de hoy tiene poco en común con el original: China se ha convertido ya en la “otra” superpotencia y tan solo puede presentarse como no alineado para reducir el temor hegemónico que puede inspirar, mientras que la India, que ya le arrebató el título de país más populoso de la tierra -y bajó su porcentaje del 25 al 19 de la población mundial-, va camino también de tener ambiciones imperiales, mientras que Brasil y Sudáfrica han perdido peso relativo en el conjunto de naciones.
Entre tanto, los aliados europeos de Estados Unidos, igual que el Japón, se ven afligidos de un mal desconocido hasta ahora, que es el suicidio de sus poblaciones que van disminuyendo en número, en aras de una vida más cómoda y mayores bienes materiales.
Es algo que en menor medida ocurre también en Estados Unidos. Las consecuencias se empiezan a ver ya a los dos lados del Atlántico, con grandes oleadas de inmigración que en muchos lugares generan reacciones xenófobas y también preocupación por el cambio sociológico que representan. En vez de la integración armónica de gentes de otras razas y religiones, es frecuente ver xenofobia en los dos sentidos: ni los inmigrantes se integran, ni el país de acogida quiere cambiar.
Tal vez, creen algunos analistas, esto sea el principio del fin de la hegemonía norteamericana, aunque, de momento, no es evidente quién pueda tomar el relevo. El mundo parece seguir a remolque de Washington.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

O deschidere fără Trump/Una rendija sin Trump

O deschidere fără Trump Washington, Diana Negre

Alegerile americane, care au dobândit nuanțe de confuzie crescândă, păreau să-i aducă țării pe aceiași doi candidați prezidențiali de acum trei ani. Dar, iată că, în sfârșit, se oferă o alternativă electoratului republican, după prima dezbatere prezidențială, de săptămâna trecută. Marțea trecută, s-au înfruntat pentru a-și apăra programele și ideile politice cei opt candidați republicani, care se bucură de mai mult sprijin pentru a obține candidatura din partea partidului lor. Din fericire pentru ei, fostul președinte Trump, nu a participat la aceste dezbateri.Deocamdată, candidații care au perspective mai bune pentru alegerile de anul viitor sunt aceiași din 2020, adică, Trump, și actualul președinte, Joe Biden. Însă, ei se află într-o situație mult mai rea, deoarece republicanul Donald Trump va fi nevoit să-și facă campania electorală cu patru capete de acuzare în diferite tribunale din țară, în timp ce rivalul său, actualul președinte nu mai atrage nici măcar majoritatea simpatizanților democrați, atât datorită evidentei sale senilități, cât și din cauza riscului ca și el să fie implicat în probleme cu legea. Pentru moment, în tabăra democrată nimeni nu îndrăznește să candideze contra lui Biden din respect pentru Casa Albă. Însă, printre republicani, sunt mulți candidați care pot fi aleși, jumătate dintre ei depășind criteriile minime pentru a-și putea prezenta programele în prima dezbatere electorală a partidului lor, de marțea trecută. Distanța dintre Trump și coreligionarii săi republicani e foarte mare: în timp ce fostul președinte atrage peste 50% din intenția de vot a partidului său, situația îi situează pe toți ceilalți foarte departe: guvernatorul Floridei, Ron DeSantis, care se bucură de un sprijin extraordinar în statul său, atrăgea, înainte de dezbatere, doar 12% dintre republicani. Este posibil ca acest sprijin să fi crescut puțin între timp, însă, se află aproape la egalitate cu cel mai tânăr dintre aspiranții republicani, Vivek Ramaswamy, pe care pare să-l prefere 11% din partidul lor. Toate aceste cifre sunt departe de sprijinul pentru Trump, care este de 53% din rândul republicanilor, însă realitatea ar putea să-i fie mai puțin favorabilă fostului președinte: problemele pe care le are cu legea ar putea să-i reducă o parte din sprijin, în timp ce rivalii săi din partid pot câștiga în atractivitate, pe măsură ce alegătorii îi vor cunoaște mai bine. Absența lui Trump de la dezbaterea candidaților prezidențiali e de înțeles: nu avea nimic de câștigat dacă s-ar fi înfruntat cu posibilii săi rivali. În același timp, absența sa le-a permis celorlați candidați să se facă cunoscuți fără să fie întrerupți și insultați, așa cum obișnuiește Tump să-și trateze rivalii.În afara SUA, se pune frecvent întrebarea cum este posibil ca o țară cu dimensiunile Americii, care are mari universități și centre economice, să nu poată avea candidați mai buni. Un răspuns ar fi că există atât de multe posibilități economice și academice în țară, încât oamenii mai capabili preferă să culeagă roadele muncii lor, evitând să se bage în harbuzăriile politicii. Cazul lui Trump e ilustrativ pentru această situație: când a fost cetățean privat se bucura de luxul pe care i-l oferea situația sa materială, iar acum, riscă să fie condamnat la ani de închisoare. Deocamdată, în plutonul de aspiranți republicani continuă să aibă un ușor avantaj DeSantis și se confirmă ivirea lui Ramaswamy, tânărul aspirant de origine indiană care, de la zero sprijin popular, acum câteva săptămâni, a urcat pe locul secund în grupul posibililor rivali ai lui Trump.Pentru președintele Biden, situația nu e grozavă: democrații ar vrea ca Trump să fie candidatul Partidului Republican, deoarece sunt convinși că Biden poate să-l învingă mai ușor pe fostul președinte, decât pe oricare dintre ceilalți rivali. Să nu uităm că Biden are propriile sale probleme cu legea: procesul împotriva fiul său, Hunter Biden, care urma să se termine cu o sentință minimă pentru o scăpare fiscală, s-a amplificat și s-ar putea sfârși cu o condamnare pentru fraudă, care aduce pedeapsa cu închisoarea. Situația ar putea fi și mai rea pentru actualul președinte, deoarece procesul împotriva fiului său poate să-l prindă și pe el, dacă se demonstrează că și-a ajutat vlăstarul să vândă influențe… pentru a-și influența propriul tată. Ba chiar și mai rău decât atât, dacă se constată că și tatăl a beneficiat economic de afacerile murdare ale fiului său, de unde e posibil să provină o parte din milioanele acumulate de actualul președinte. Acum 15 ani, Biden era cel mai „sărac” dintre senatorii țării, căci averea sa dacă depășea câteva sute de mii de dolari. Cu toate că vânzarea memoriilor sale i-a umplut seiful, mulți sunt cei care se îndoiesc că acea vânzare ar putea explica averea sa de acum, care ar fi de 17 milioane de dolari.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Una rendija sin Trump Washington, Diana Negre

Las elecciones norteamericanas, que han ido adquiriendo ribetes de confusión crecientes y parecían abocadas a llevar al país los mismos dos candidatos presidenciales de hace tres años, parecen finalmente ofrecer alguna alternativa al electorado republicano, tras el primer debate presidencial de esta semana.El martes, se enfrentaron a defender sus programas e ideas políticos los 8 candidatos republicanos con mayor apoyo para conseguir la candidatura de su partido. El ex presidente Trump, afortunadamente para ellos, no formaba parte del debate.De momento, los candidatos con mejores perspectivas para los comicios del año próximo son los mismos de 2020, es decir, Trump y el actual presidente Joe Biden, pero en una situación mucho peor: el republicano Donald Trump tendrá que hacer su campaña electoral con la carga de nada menos cuatro cargos penales en diversos tribunales del país, mientras que su rival y actual presidente no atrae ni siquiera a la mayoría de los votantes demócratas, tanto por su evidente senilidad, como por el riesgo de que también él se vea envuelto en problemas legales. De momento, en el campo demócrata apenas hay quien se atreva a presentarse contra Biden en deferencia a que ocupa la Casa Blanca, pero entre los republicanos hay muchos candidatos para escoger, tantos que solo la mitad superó los criterios mínimos para presentar su programa en el primer debate electoral de su partido, el pasado martes.La disparidad entre Trump y sus correligionarios republicanos no puede ser mayor: mientras el ex presidente parece tener más del 50% de la intención del voto de su partido, las encuestas sitúan a todos los demás muy lejos: el gobernador de Florida, Ron DeSantis, quien goza de un apoyo extraordinario en su estado, tan solo atraía, antes del debate, al 12 de los republicanos . Aunque posiblemente este apoyo aumentó poco después, se halla casi empatado con el más joven de los aspirantes republicanos, Vivek Ramaswamy, a quien parece favorecer el 11% de su partido. Todas estas cifras están muy lejos del apoyo proyectado para Trump, que es del 53% de los republicanos, pero la realidad puede ser menos favorable al ex presidente: Los problemas legales le pueden retirar parte del apoyo, al tiempo que sus rivales del mismo partido pueden ganar atractivo a medida que los votantes los van conociendo mejor. .La ausencia de Trump en el debate de candidatos presidenciales era comprensible: no tenía nada que ganar si debatía con sus posibles rivales. Pero, al mismo tiempo, su ausencia le perjudicó, pues los otros candidatos tuvieron, así, una oportunidad de darse a conocer sin las interrupciones y frecuentes insultos que profiere Trump en sus intervenciones.Desde fuera de Estados Unidos, es frecuente la pregunta de cómo es posible que un país de las dimensiones norteamericanas, con grandes universidades y centros económicos, sea incapaz de presentar mejores candidatos. Una de las respuestas que nos dan por aquí, es que hay tantas posibilidades económicas y académicas en el país, que la gente más capaz prefiere cosechar los frutos de su trabajo que meterse en los berenjenales de la política.El caso de Trump representaría esta situación: como ciudadano privado gozaba de los lujos que le ofrecía su posición económica, mientras que ahora, corre el riesgo de acabar por años en la cárcel. De momento, en el nutrido pelotón de aspirantes republicanos continúa la pequeña ventaja de DeSantis y se confirma el despunte de Ramaswamy , el joven aspirante de origen indio que ha pasado de cero en apoyo popular, hace un par de semanas, al segundo lugar en el grupo de posibles rivales de Trump.Para el presidente Biden, la situación no es una buena noticia: los demócratas desean que Trump sea el candidato pues creen que Biden tiene más posibilidades de derrotar al ex presidente que a cualquiera de sus rivales.Y no debemos olvidar que Biden tiene también sus propios problemas jurídicos: el juicio seguido contra su hijo, Hunter Biden, que había de liquidarse con una sentencia mínima por una falta fiscal, se ha ampliado y podría llevar a una condena por fraude, que conlleva sentencia de cárcel. Y podría ser aún peor para el actual presidente, pues el juicio contra su hijo va dirigido también contra él si se consigue demostrar que ayudó a su retoño a vender influencias….para influir a su propio padre. Y aún peor que eso, si resulta claro que también el padre se benefició económicamente de los negocios sucios de su hijo de los que tal vez proviene parte de los millones acumulados por el actual presidente. Hace tan solo 15 años, Biden era el más “pobre” de los senadores del país, pues su fortuna no superaba unos pocos cientos de miles de dólares. Aunque la venta de sus memorias ha llenado sus arcas, muchos dudan de que tales ventas puedan explicar las cifra de su fortuna actual, estimada hoy en más de 17 millones.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Justiția nu e egală pentru toți/La justicia no es igual para todos

Justiția nu e egală pentru toți Washington, Diana Negre


Imaginați-vă un guvern în care judecătorii și procurorii își ocupă posturile deoarece au câștigat niște alegeri, dar și un sistem de justiție cu legi proprii în diferite provincii care nu coincid în mod necesar cu cele ale guvernului central, dar nici cu cele din celelalte provincii.
Transformați provinciile în state și schimbați o țară mijlocie cu una gigantică de dimensiuni continentale și veți avea exact sistemul judiciar din SUA. Dacă mai adăugăm și trăsăturile caracteristice ale sistemului anglo-saxon, bazat pe precedente și atât de diferit de cel roman pe care îl cunoaștem pe meleagurile noastre, ne vom putea imagina cât de complicată este orice decizie – și orice proces în tribunalele americane.
Există tribunale federale, cu legi pe care le cunoaște sau ar putea să le cunoască toată lumea, precum și tribunale speciale în fiecare dintre cele 50 de state, cu legi și norme proprii care pot să-și extindă jurisdicția asupra unor rezidenți din alte state, dacă faptele acestora se relaționează în vreun fel cu aceste state.
Dacă mai adăugăm și înfruntările politice obișnuite pe care le aduc alegerile federale, tot la patru ani – sau cele statale, tot la doi ani – nu e greu să ne imaginăm labirintul pe care trebuie să-l străbată avocații, acuzații și reclamanții. Legile federale, cu toate că teoretic au prioritate față de cele locale, nu prea au efect în acțiunile juridice din cele 50 de state, căci, fiecare dintre ele are propriul său Tribunal Suprem, care nu urmează neapărat normele dictate de Tribunalul Suprem al guvernului federal.
Toți au văzut situația aceasta, acum câteva zile, când un tribunal din statul Georgia a anunțat niște capete de acuzare împotriva fostului președinte Trump pentru conduita pe care a avut-o după alegerile prezidențiale din 2020: nu numai Trump, ci și alte 18 persoane care au colaborat cu el vor fi judecate, inclusiv avocații și șefii lui de cabinet.
Trump, are asupra sa mai multe capete de acuzare – mai exact, 13 – în timp de ceilalți sunt acuzați de o singură cupă pe care o împart între ei și care, în mod obișnuit se aplică activității mafiei.
Brusc, foști miniștri, fostul președinte Trump și unii înalți funcționari devin suspecți de activități mafiote, căci unul dintre procurorii statului Georgia nu numai că i-a acuzat, dar le cere chiar să se predea jutiției locale, care are autoritatea necesară pentru a-i băga la închisoare pe durata procesului… adică timp de câteva luni.
Asta înseamnă că Trump, candidatul cu ce mai mare intenție de vot din Partidul Republican, ar putea să-și petreacă toată campania electorală într-o celulă a unei închisori din statul Georgia, unde ar aștepta rezultatul procesului. Și nu pentru puțin timp, deoarece numai alegerea juraților poate dura câteva luni.
Dacă procurorul cere pentru el închisoare preventivă, Trump nu va putea să-și facă turneele electorale în calitate de candidat prezidențial și mulți dintre foștii săi înalți funcționari vor fi nevoiți să-și părăsească funcțiile și posturile, indiferent dacă vor fi absolviți sau condamnați la sfârșitul procesului, a cărui durată nu se poate prevedea încă.
În timp ce se întâmplă aceste lucruri, familia actualului președinte, Joe Biden, mai ales unicul său fiu, Hunter Biden, este răsfățat de justiție: în negocierile de dinaintea procesului, care încă nu a început, s-a decis să i se aplice lui Hunter Biden aprecierea de „greșeală” pentru niște acțiuni care, în mod normal, sunt judecate și condamnate ca delicte grave, căci, procurorul a acceptat, foarte ușor, afirmațiile tatălui-președinte că nu a avut cunoștință despre activitățile fiului său… cu toate că, în conturile bancare ale întregii familii, s-au adunat milioane.
Joe Biden, timp de decenii unul dintre senatorii cei mai săraci din țară, a adunat milioane de dolari de când a devenit vicepreședinte, în bună măsură din vânzarea cărților pe care le-a scris, însă, se pare că și datorită afacerilor în care fiul său s-a folosit de influența tatălui-vicepreședinte.
Unele dintre afacerile sale erau de o legalitate îndoielnică, deoarece sunt suspiciuni că vindea mai mult influența tatălui său decât propria sa expertiză.
Președintele Biden, care tot repeta că niciodată nu a vorbit cu fiul său despre activitatea sa din Ucraina, a sfârșit prin a-și schimba afirmațiile, spunând, acum, doar că nu „participa” la acele afaceri. A fost nevoit să facă acest lucru, deoarece, recent, s-a aflat că mergea la unele întâlniri ale fiului său cu întreprinderile care îl corupeau.
Această nepotrivire este posibilă, în parte, datorită sistemului juridic american, care permite tot felul de combinații, însă și datorită faptului că puterea executivă se află, acum, în mâinile lui Biden, iar fostul președinte Trump este republicanul care are cele mai mari șanse să-l înfrunte la viitoarele alegeri.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.


La justicia no es igual para todos Washington, Diana Negre

Hunter Biden

Imagínense ustedes un gobierno en que jueces y fiscales ocupan sus puestos por haber ganado unas elecciones y un sistema de justicia en que las diferentes provincias tienen leyes propias que no coinciden necesariamente con las del gobierno central -ni de las otras provincias.
Cambien ustedes ahora las provincias por estados y cambien también un país mediano por uno gigante de dimensiones continentales y tendrán el sistema judicial de Estados Unidos. Si a esto le sumamos las peculiaridades del sistema de justicia anglosajón, basado en precedentes y tan distinto del romano que conocemos por nuestras latitudes, acabarán de imaginarse la complicación que representa cualquier decisión -y causa judicial en los tribunales del país.
Porque hay tribunales federales, con leyes que todo el mundo conoce o podría conocer, y también hay tribunales peculiares de cada uno de los 50 estados, con leyes y normativas propias y que pueden extender su jurisdicción a residentes de otros estados, si sus acciones están de alguna forma relacionadas con ellos.
Si ahora añadimos los enfrentamientos políticos regulares que traen las elecciones federales cada cuatro años -o las estatales cada dos-, no cuesta imaginar. el laberinto que han de sortear letrados, acusados y demandantes. Les leyes federales, si bien teóricamente tienen prioridad ante las locales, tienen poco efecto en las acciones jurídicas de los 50 estados: cada uno tiene su propio Tribunal Supremo que no sigue necesariamente las normas dictadas por el Supremo del gobierno federal.
La situación se puso de manifiesto a todos hace pocos días, cuando un tribunal del estado de Georgia anunció cargos contra el ex presidente Trump, por su conducta después de las elecciones presidenciales de 2020: no solamente Trump, sino también otras 18 personas que habían colaborado con él fueron procesadas, incluídos sus abogados y jefes de gabinete.
Unos, al igual que Trump, fueron acusados de múltiples cargos -exactamente 13 en el caso de Trump- mientras que casi todo el resto solo tuvo una única acusación compartida por todos, que normalmente se aplica a las actividades de la mafia.
De repente, ex ministros, el ex presidente Trump y altos funcionarias se convierten en sospechosos de actividades mafiosas y uno de los fiscales del estado de Georgia no solamente los ha encausado, sino que les exige que se entreguen a la justicia local, que tiene la autoridad para meterlos en la cárcel mientras dure su procesamiento…algo que puede durar varios meses.
Esto significa que Trump, el candidato con mayor intención de voto en el Partido Republicano, podría teóricamente pasar la campaña electoral en la celda de una cárcel del estado de Georgia, donde esperaría el resultado del juicio. Y no sería por poco tiempo, porque tan solo seleccionar el jurado puede durar varios meses.
Si la fiscal decide aplicarle prisión preventiva, Trump no podrá hacer sus giras electorales como candidato presidencial y muchos de sus ex altos funcionarios habrán de abandonar sus cargos y puestos de trabajo, independientemente de que acaben absueltos o declarados culpables al final del proceso, cuya duración aún no se puede determinar.
Mientras esto ocurre, la familia del actual presidente Joe Biden, especialmente su único hijo varón, Hunder Biden, es tratado con auténtico mimo por la justicia: en negociaciones previas al juicio que aún no ha empezado, se acordó aplicar a Hunter Biden una valoración de “falta” por acciones que normalmente son juzgadas y sentenciadas como delitos graves, mientras que el fiscal aceptó, sin más, las afirmaciones del padre y presidente de que no tenía ningún conocimiento de las actividades de su hijo….a pesar de que ha ido acumulando millones en las cuentas bancarias de toda la familia.
Joe Biden, durante décadas uno de los senadores más pobres del país, ha amasado una fortuna de millones de dólares desde que se convirtió en vicepresidente, en buena parte gracias a la venta de sus libros, pero parece que también gracias a los negocios que el hijo podía haber invocando su parentesco.
Algunos negocios del hijo eran de una legalidad dudosa porque hay sospechas de que vendía más la influencia de su padre que sus propios conocimientos.
El presidente Biden, quien repetía hasta la saciedad que nunca había hablado con su hijo de su trabajo en Ucrania, últimamente ha tenido que cambiar las afirmaciones y solo dice que no “participaba” en tales negocios. Lo ha tenido que hacer porque últimamente se ha sabido que acudía a algunas reuniones del hijo con las empresas que lo sobornaban.
Esta disparidad es posible, en parte, por el sistema jurídico norteamericano que permite todo tipo de componendas, pero también porque el poder ejecutivo está ahora en manos de Biden y el ex presidente Trump es el republicano con más posibilidades de enfrentarse a él en las próximas elecciones.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Candidați nedoriți/Candidatos indeseados

Candidați nedoriți Washington, Diana Negre

Mai sunt cincisprezece luni până la alegerile prezidențiale din SUA, țara e împărțită pe fronturi de mai mult de un an, însă nimeni nu e mulțumit de principalii candidați ai celor două mari partide politice.Totul pare a fi, în aceste momente, o repetare a alegerilor din 2020… dar, cu mult mai rău: lumea vrea figuri noi, însă, opțiunile par a se limita la aceiași doi candidați de acum doi ani: vârstnicul actual președinte, Joe Biden, și înfocatul fost președinte Trump, copleșit de problemele pe care le are cu legea și chinuit de personalitatea sa necontrolată. Nu că ar lipsi și alți candidați din partea celor două partide, însă democrații sunt mai limitați în acest sens, din cauza respectului tradițional pe care îl datorează actualului lor președinte. Printre republicani se află DeSantis, Ramaswami, Haley, Scott și alți câțiva, ca parte a unei liste destul de lungi, în timp ce, legendara familie politică Kennedy are un aspirant prezidențial democrat. Niciunul nu a reușit să demareze.De Santis, guvernatorul statului Florida, părea a fi marea speranță republicană, datorită personalității sale plăcute, iar succesul gestiunii sale a adus o considerabilă creștere a populației din acest stat, unde sosesc noi locuitori, atrași de politica sa fiscală și de sistemul școlar. Însă, avântul său inițial s-a risipit treptat. Marea surpriză din tabăra republicană este tocmai risipirea lui DeSantis, un om care își păstrează popularitatea în Florida, însă, cu toată simpatia generală de care se bucură, are mari dificultăți în a-și consolida pozițiile. A desfășurat deja „o curățare”, a colaboratorilor săi, adică, i-a concediat pe unii și caută alții, pentru a forma echipă, însă tot rămâne în urma fostului președinte Trump, care se bucură de sprijinul a mai mult de jumătate dintre republicanii chestionați în acest sens. În cealaltă extremitate a țării se află guvernatorul Californiei, Gavin Newson, cel care ar fi speranța democraților și care, poate, va intra în campanie, dacă problemele președintelui Biden se agravează în asemenea măsură, încât partidul va avea nevoie de „un salvator.”Rămâne de văzut dacă restul țării va accepta un candidat din California, un stat cunoscut pentru excesele și excentricitățile sale, sau, mai degrabă, l-ar prefera pe deja declaratul candidat, Robert Kennedy, situat mai spre centrul spectrului politic. Chiar și Michelle Obama, soția fostului președinte, are șanse să obțină o candidatură prezidențială republicană. Situația e diferită în cele două tabere: democrații aproape că sunt obligați să-l prefere pe actualul președinte, dacă acesta vrea să obțină un nou mandat, însă, senilitatea evidentă a lui Joe Biden, la care, acum, se adaugă și rufele murdare ale fiului său și chiar suspiciunile că însuși președintele încasa venituri din corupție, deschid poarta altor posibili candidați. Alt glob care s-a dezumflat în tabăra republicană este Tim Scott, din Carolina de Sud, singurul senator negru al Partidului Republican. Pozițiile sale moderate și personalitatea sa păreau să fie atrăgătoare la început, însă, sondajele arată că el nu reușește să atragă suficiente voturi. De fapt, populația neagră este, practic, de partea Partidului Democrat, însă atracția pe care o avea Scott reprezenta tocmai acea posibilitate de a aduce un oarecare număr de alegători de culoare la Partidul Republican, ceea ce i-ar fi adus și un mare sprijin din partea populației albe. Adevărul este că realitatea din ultimii ani a inversat semnul ambelor partide în societatea americană: republicanii, care formau în mod tradițional partidul „patricienilor”, este, acum, partidul populist care atrage clasele muncitoare, în timp ce democrații s-au transformat, treptat,într-un partid al elitelor cu sprijin puternic din partea bogaților și a intelectualilor de pe ambele coaste ale Americii. Tabăra republicană continuă să fie dominată de fostul președinteTrump, care nu pare să să se sperie de avalanșa de procese și denunțuri revărsată asupra sa: la recentul Târg din statul Iowa, la care au venit toți candidații republicani, de îndată ce a sosit și el, i-a dat imediat de o parte pe rivalii săi. Cu toate că, conform mai multor sondaje, Trump este singurul candidat pe care Biden ar putea să-l învingă, e greu de înțeles de ce Casa Albă se străduiește să-l îndepărteze de la urne printr-o lungă serie de tot felul de procese…și mai ales că problemele cu legea par să-i afecteze la fel pe ambii candidați.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Candidatos indeseados Washington, Diana Negre

Faltan todavía quince meses para las elecciones presidenciales norteamericanas y el país lleva ya más de un año formando frentes, pero nadie está contento con los dos principales candidatos de cada uno de los dos grandes partidos.Todo parece en estos momentos una repetición de las elecciones de 2020…pero mucho peor: la gente quiere caras frescas, pero las opciones parecen limitarse a los dos mismos candidatos de hace cuatro años: el anciano presidente actual, Joe Biden, y el flamígero ex presidente Trump, tan cargado de problemas legales como afligido de una personalidad incontrolable.No es que falten otros candidatos en ninguno de los dos partidos, si bien los demócratas están más limitados por la deferencia tradicional a su actual presidente. Entre los republicanos están DeSantis, Ramaswami, Haley, Scott y varios otros, como parte de una lista demasiado larga, mientras que la legendaria familia política Kennedy tiene un aspirante presidencial demócrata. Ninguno acaba de arrancar.De Santis, gobernador de Florida, parecía la gran esperanza republicana por su personalidad atractiva y el éxito de su gestión que ha provocado un notable aumento de población en el estado, al que llegan nuevos residentes atraídos por su política fiscal y su régimen escolar. Pero, su impulso inicial se ha ido esfumando.La gran sorpresa en el campo republicano es precisamente el hundimiento de DeSantis, un hombre que mantiene su popularidad en Florida pero, a pesar de la aprobación general, tiene dificultades para consolidar sus posiciones. Ha pasado ya por un proceso de “limpieza” de sus colaboradores, es decir, que despide a unos y busca a otros para formar equipo, pero va cada vez más a la zaga del ex presidente Trump, quien tiene el apoyo de más de la mitad de los encuestados republicanos.Al otro extremo del país se halla el gobernador California, Gavin Newson, quien sería la esperanza demócrata y tal vez entrará en la campaña si los problemas del presidente Biden se agravan de tal forma que el partido necesite un “salvador”. Lo cierto es que la realidad de los últimos años ha cambiado el signo de ambos partidos en la sociedad norteamericana: los republicanos, tradicionalmente el partido de “patricios”, es, hoy en día, el partido populista que atrae a las clases trabajadoras, mientras que los demócratas se han ido convirtiendo en un partido elitista con gran apoyo entre los ricos e intelectuales de ambas costas. El campo republicano sigue dominado por el presidente Trump, quien no parece amilanarse ante la avalancha de pleitos y denuncias en contra suya: en la reciente Feria del Estado de Iowa, a la que acudieron todos los candidatos republicanos, desbancó a todos sus rivales en cuanto llegó. A pesar de que, según varias encuestas, Trump es el único candidato al que Biden podría ganar, lo que hace difícil comprender el esfuerzo de la Casa Blanca por alejarlo de las urnas con una larga serie de pleitos…aunque los problemas legales parecen afectar por un igual ahora a ambos candidatos.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Cultul ciupercii/El cristal con cual se fuma

Cultul ciupercii Washington, Diana Negre


În diferite culturi și vremuri, consumul drogurilor a fost tolerat sau pedepsit, a avut unii susținători, dar, de cele mai multe ori, a fost considerat boală sau viciu. În ziua de azi, în țări occidentale, mai ales în SUA, există o oarecare toleranță față de halucinogene și, în multe locuri, aproape că nu sunt urmăriți cei care le consumă.
Autoritățile se concentrează și îi urmăresc, atunci când pot, pe responsabilii care produc și distribuie drogurile, care, după, cum se știe, se organizează în bande criminale, ce dedică mari resurse pentru a se apăra de justiție, și se înarmează până în dinți.
Însă, California, care are frecvent în SUA o funcție precursoare și stabilește moda și tendințele în interiorul și în afara granițelor țării, oferă, azi, o altă modalitate de a înțelege consumul drogurilor.
Este vorba de „o experiență religioasă,” apărată și promovată de „preoții ciupercii,”care văd în proprietățile halucinogene ale ciupercilor o dovadă a divinității acestor vegetale. Este o versiune foarte convenabilă a criteriului cu care se judecă, acum, consumul de droguri.
Justiția californiană, obișnuită să se adapteze modelor și noilor concepte morale, nu se arată, deocamdată, a fi convinsă că liderii acestui „cult al ciupercii” halucinogene practică o religie, ci îi consideră, provizoriu, că sunt traficanți de droguri și responsabili pentru incitarea altor persoane să consume halucinogene, ceea ce nu este tolerat nici măcar în foarte permisiva Californie.
Unul dintre „pastori” acestei noi religii, dădea asigurări, pe canale de televiziune, că se izbește de un zid de nențelegeri din partea autorităților și că a fost nevoit să apară în fața unor tribunale, ceea ce, consideră el, este o încălcare a drepturilor sale civile și o limitare a libertăților religioase. Căci, afirma el, a intra în transă cu ajutorul ciupercilor n-are nimic de a face cu narcoticele, deoarece este o experiență religioasă.
Pentru el și coreligionarii săi, autoritățile încearcă să-i împiedice „apostolatul ciupercii,” nu urmăresc un delict în sine, ci împiedică liberul exercițiu al practicii religioase. Dădea asigurări că religia lui este panteistă și că ciupercile au asemenea proprietăți divine, încât reușesc să-i transporte pe cei care le consumă în spații situate dincolo de limitele conștiinței și ale necesităților materiale.
În această nouă religie californiană, ciupercile devin un element divin pe care îl adoră și de la care primesc un premiu imediat, deoarece practicanții se simt transportați într-o lume fantastică și fericită. Iar responsabilii care administrează ciupercile devin preoți ai ciupercilor.
Poate că aceasta este o versiune exagerată al cultului băuturilor alcoolice, foarte bine cunoscut în unele locuri din geografia noastră, unde se cântă „ când o fi să mor, să mă îngropați într-o pivniță, sub un butoi, și să-mi puneți o boabă de strugure pe limbă.”
Pastori drogaților californieni ridică dependența de narcotice la nivelul unei experiențe religioase, apropiindu-se de acel Dumnezeu în formă de ciupercă, și invită cât mai multă lume să vină în „biserica” lor. Pare a fi o nouă frontieră cu care se confruntă California și care, la fel ca atâtea alte lucruri din acest stat, se va reflecta în legile și obiceiurile din întreaga țară.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.


El cristal con cual se fuma Washington, Diana Negre


En diversas culturas y tiempos, el uso de drogas ha sido tolerado o perseguido, ha tenido más o menos seguidores y en muchos casos ha sido considerado como una enfermedad o un vicio. Hoy en día, en muchos países occidentales y particularmente en Estados Unidos, hay una cierta tolerancia para los alucinógenos y en muchos sitios apenas se persigue a quienes los utilizan.
Las autoridades se centran, cuando pueden, en los responsables de la producción y distribución de drogas que, como nuestros lectores saben, se organizan en bandas criminales que dedican grandes recursos a defenderse de la justicia y se arman hasta los dientes.
Pero California, que en Estados Unidos tiene con frecuencia una función precursora y sienta modas y tendencias dentro y fuera de las fronteras norteamericanas, ofrece hoy otra manera de entender el uso de drogas.
Se trata de una “experiencia religiosa”, defendida y fomentada por “sacerdotes del hongo” que ven en las propiedades alucinógenas de sus hongos una prueba de la divinidad de este vegetal. Es una versión muy conveniente del “cristal con el que se mira” aplicado ahora al uso de drogas.
La justicia californiana, acostumbrada a adaptarse a modas y nuevos conceptos morales, no se muestra por el momento convencida de que los líderes de este “culto a la seta” alucinógena estén practicando una religión, sino que provisionalmente los ven como traficantes de droga y como responsables de incitar a otras personas al consumo de alucinógenos, algo que no está tolerado ni siquiera en la muy permisiva California.
Uno de los “pastores” de esta nueva religión, aseguraba en declaraciones televisadas que se enfrenta a un muro de incomprensión oficial y que se ha visto obligado a comparecer ante los tribunales, lo que considera una violación de sus derechos civiles y un límite a sus libertades religiosas. Porque, asegura, eso de alucinarse con hongos no es cuestión de narcóticos, sino una experiencia religiosa.
Para él y sus correligionarios, las autoridades que tratan de impedir su “apostolado del hongo” no persiguen un delito sino que impiden el libre ejercicio de prácticas religiosas. Aseguraba que su concepto de religión es panteísta y que los hongos tienen unas propiedades divinas tales que consiguen transportar a quienes los consumen a espacios fuera de las limitaciones de la conciencia y las necesidades materiales.
En esta nueva religión californiana, las setas se convierten en un elemento divino al que adoran y del que reciben un premio inmediato pues se sienten transportados a un mundo fantástico y feliz. Y los responsables de administrarlo se convierten en sacerdotes del hongo.
Quizá la suya es una versión exagerada del culto a las bebidas alcohólicas bien conocido en algunos lugares de nuestra geografía, donde se canta “me han de enterrar en una bodega, al pie de una cuba, con un grano de uva en el paladar”
Los pastores drogatas californianos han elevado la dependencia de los narcóticos a una experiencia religiosa, acercamiento a ese Dios en forma de hongo e invitan a participar a cuantos se acerquen a sus “iglesias”. Parece una nueva frontera a la que se enfrenta California y que, como tantas otras cosas en ese estado, repercutirá en las leyes y costumbres de todo el país.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Voturi sau sentințe?/¿Votos o sentencias?

Voturi sau sentințe? Washington, Diana Negre


E încă mult timp, aproape 15 luni, până când cele 256 de milioane de americani cu drept de vot își vor exprima preferința pentru vreun candidat prezidențial, însă totul pare să indice că alegerile din noiembrie, anul viitor, vor fi decise nu atât în intimitatea căminelor sau în dezbaterile dintre candidați, cât mai degrabă în tribunale.
Pentru cei care locuiesc în Washington, la fel ca majoritatea corespondenților străini de presă, este dificil că aprecieze exact sprijinul pe care îl pot avea fostul președinte Trump și actualul președinte, Biden, cei care, deocamdată, par a fi cei mai probabili candidați. Căci Washingtonul este un oraș în care 95% din locuitorii săi votează cu Partidul Democrat, atât pentru faptul că este sediul clasei funcționarilor, cu tendințe progresiste, cât și a aproape tuturor mijloacelor de informare în masă, care favorizează atât de mult Partidul Democrat, încât, pur și simplu, refuză să difuzeze orice informație care i-a putea prejudicia acestuia.
Faptul că Washingtonul este un centru monocolor din punct de vedere politic nu înseamnă, neapărat, că restul țării ar avea alte tendințe. Au fost momente în care a existat mult sprijin național pentru candidații democrați, ocazii în care capitala americană funcționa în ritm cu restul țării.
Acum nu se întâmplă tocmai așa, dar este dificil să prevedem până unde se întinde sprijinul pentru președintele Trump și respingerea, din cauza senilității, a președintelui Joe Biden. Amândoi au probleme care îndepărtează alegătorii, cu toate că din motive foarte diferite: în cazul lui Biden, corupția pare a fi atât de evidentă, pe cât este și uzura sa fizică și mentală, în timp ce Trump pare a fi pe cât de robust la minte și la corp, pe atât de incapabil să-și controleze izbucnirile.
Sondajele îl situează pe Trump mult înaintea posibililor săi rivali republicani, la niveluri asemănătoare sau poate chiar deasupra celor pe care le are Biden. Însă, personalitatea conflictivă a ultimului președinte, precum și avalanșa de necazuri cu legea care îl vor obliga să dedice timp și resurse pentru a se apăra-chiar îl paște riscul de a ajunge în închisoare-nu permit, în niciun fel, să-i prezicem victoria.
Presupușii experți în chestiuni electorale dau asigurări că actualul și împuținatul președinte, Biden, nu va putea rezista la înfruntarea cu niciun rival… cu excepția fostului președinte Trump și de aceea, partidul său se străduiește să-l mențină ca cel mai probabil candidat republican, în timp ce este mânjit cu o avalanșă de denunțări.
Lui Trump o asemenea persecuție îi aduce un si mai mare sprijin printre adepții săi – 70% dintre republicani încă sunt convinși că el a câștigat alegerile din 2020 și că a fost fraudă electorală-iar democrații ar putea să regrete o eroare de calcul: chiar dacă vor reuși să-l condamne (căci va dura și va fi foarte dificil), Constituția nu interzice accesul candidaților la postul lor din cauza unei condamnări, iar Trump, dacă v câștiga elegerile, ar putea să se ierte pe el însuși, chiar și în improbabila ipoteză că o va face din închisoare.
Cu excepția unei mari rețele conservatoare și a câtorva mici televiziuni de aceeași culoare, toate mijloacele de informare din capitală sunt împotriva lui Trump, și anunță că se vor folosi de orice strategie pentru a-l împiedica să ajungă din nou președinte. Cititorii noștri pot să-și imagineze ușor reacția pe care asemenea declarații o stârnesc printre adepții lui Trump.
Faptul că democrații se pot înșela l-au demonstrat alegerile din 2016, câștigate de Trump contrar tuturor pronosticurilor. Deocamdată, apasă pe acceleratorul electoral cu o mulțime de cazuri penale, ceea ce va determina ca alegerile să fie decise de jurați și judecători ca fundal.
Ultimele probleme cu legea ale lui Biden fac pereche, sau ar putea fi și mai rele decât cele ale fostului președinte milionar: Trump ar putea pretinde că el este convins că a câștigat alegerile din 2020 și are dreptul să creadă aceasta, are sau nu dreptate.
Însă, actualul chiriaș al Casei Albe pierde tot mai mult din puterea de a se apăra atunci când va trebui să justifice mișmașurile fiului său, săvârșite cu sprijinul său personal. Grație numelui de Biden, unicul fiu al președintelui, un om care s-a evidențiat doar ca drogat, a acumulat milioane vânzând influență cu un tătuc La Casa Albă. Se pare că milioanele au fost împărțite echitabil între membrii familiei. Și există suspiciuni că președintele ascunde bani în conturi din străinătate.
Unul dintre asociații lui Biden-fiul a declarat sub jurământ cum se vindeau acele influențe. La fel au făcut și doi funcționari al fiscului. Faptul că aceste lucruri nu sunt divulgate în afara Washingtonului are mai puțină importanță: în interiorul SUA știrile circulă, indiferent dacă au o culoare sau alta.
Însă, acest lucru nu se întâmplă în capitala Americii, dar, voturile sunt mai numeroase în afara orașului. Președintele Reagan, când a fost reales în toate statele, dar nu și în capitala Washington și nici în Minnesota (statul rivalului său, Walter Mondale), a spus că locuitorii Washingtonului “left so left that they left the country” (s-au dus atât de mult spre stânga încât au părăsit țara).

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.


¿Votos o sentencias? Washington, Diana Negre

Falta todavía mucho tiempo, casi 15 meses, para que los 256 millones de americanos con derecho a voto expresen su preferencia por un candidato presidencial, pero todo parece indicar que las elecciones de noviembre del año próximo se decidirán menos en la intimidad de los hogares y en los debates entre candidatos que ante los tribunales.
Para quienes vivimos en Washington, como la mayoría de los corresponsales extranjeros, resulta muy difícil calibrar el apoyo que puedan tener el ex presidente Trump y el actual presidente Biden, quienes, por ahora, parecen los candidatos más probables: esta es una ciudad en que el 95% de sus residentes vota en favor del Partido Demócrata, tanto porque es la sede del funcionariado, de tendencias progresistas, como de casi todos los medios informativos, que favorecen tanto al Partido Demócrata, que simplemente se niegan a dar informaciones que podrían perjudicarlo.
Que Washington sea un centro políticamente monocolor no significa, necesariamente, que el resto del país tenga otras tendencias. Ha habido momentos de gran apoyo nacional por candidatos demócratas, ocasiones en que la capital norteamericana funcionaba al diapasón del resto del país.
No es esto lo que ocurre ahora, pero es difícil prever hasta dónde va el apoyo por el presidente Trump y el rechazo por la senilidad de Joe Biden. Cada uno por su lado tienen problemas que los alejan del electorado, aunque son de naturaleza muy diferente: en el caso de Biden, la corrupción parece casi tan evidente como su desgaste físico y mental, mientras que Trump parece tan robusto de cuerpo y mente como incapaz de controlar sus impulsos.
Las encuestas que se van divulgando ponen a Trump muy por delante de sus posibles rivales republicanos y lo sitúan a niveles semejantes, o incluso mejores, que los de Biden. Pero, la personalidad conflictiva del último presidente, así como la avalancha de pupas legales que le obligarán a destinar tiempo y recursos a defenderse -además del riesgo de acabar en la cárcel-, no permiten, en modo alguno, predecir su victoria.
Los supuestos expertos en cuestiones electorales nos aseguran que el actual y disminuido presidente Biden no podría resistir la embestida de ningún rival…excepto del ex presidente Trump y por esto su partido de afana, por una parte, en mantenerlo como el candidato republicano más probable, al tiempo que lo desprestigian con un alud de denuncias.
En favor de Trump está que semejante persecución le gana un apoyo mayor entre sus seguidores -el 70% de los republicanos está convencido aún de que ganó la elecciones en 2020 y hubo fraude electoral- y los demócratas podrían acabar lamentando un error de cálculo: incluso si consiguieran condenarlo (algo lento y difícil), la Constitución no cierra el acceso de los candidatos a sus puesto por una condena y Trump, de ganar las elecciones, podría perdonarse a sí mismo, incluso en la improbable hipótesis de que lo hiciera desde la cárcel.
Con la excepción de una gran cadena conservadora y algunas pequeñas televisiones del mismo color, todos los medios informativos capitalinos se oponen a Trump y en sus programas anuncian que aplicarán cualquier estrategia para impedir que repita mandato presidencial. Nuestros lectores no necesitan mucha imaginación para proyectar la reacción que semejantes declaraciones provocan entre los seguidores de Trump.
Que a los demócratas les puede salir el tiro por la culata lo demostraron las elecciones de 2016, ganadas por Trump contra todo pronóstico. De momento, aprietan el acelerador electoral con múltiples casos penales, lo que llevará inevitablemente a que las elecciones se decidan con jurados y jueces como mar de fondo.
Los últimos problemas legales de Biden hacen pareja, o incluso podrían ser peores, que los del expresidente millonario: Trump puede alegar que él está convencido de que ganó las elecciones en 2020 y está en su derecho de creerlo, equivocado o no.
Pero el actual ocupante de la Casa Blanca tiene cada vez menos defensa a la hora de justificar los tejemanejes de su hijo, con su propio apoyo personal. Gracias al nombre Biden, el único hijo del presidente, un hombre que tan solo se destacó por el consumo de drogas y programas de rehabilitación, amasó millones vendiendo influencias con papá en la Casa Blanca. Parece que los millones se repartieron equitativamente dentro de la familia. Y hay quienes sospechan que el presidente oculta fondos en cuentas extranjeras.
Uno de los socios de Biden-hijo declaró bajo juramento cómo se vendían estas influencias y otro tanto hicieron dos funcionarios de Hacienda. Que fuera de Washington esto no se divulgue tiene poca importancia: dentro de Estados Unidos las noticias sí que circulan, de uno y de otro color.
Esto no ocurre en la capital norteamericana, pero hay más votos fuera que dentro de la ciudad. El presidente Reagan, al ganar la reelección en todos los estados menos la capital Washington y Minnesota (el estado de su rival Walter Mondale), decía que los residentes de Washington “left so left that they left the country” (se fueron tan a la izquierda que dejaron el país).

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Tatăl fiului/El papá del hijo

Tatăl fiului Washington, Diana Negre

Aici în SUA, la fel ca peste tot în lume, sunt mulți copii ai lui papá, însă ultima versiune a acestei combinații familiale este răsturnată: la Casa Ală, există un „papá al fiului”, în cazul acesta, tocmai președintele țării, Joe Biden, este cel care e târât de fiul său, Hunter. Târât – nu numai în sensul figurat al cuvântului, căci isprăvile lui Hunter îi dau dureri de cap părintelui său care, deocamdată, a reușit ca vlăstarul său să nu ajungă în închisoare pentru fraudă fiscală, pentru folosire neadecvată a armelor de foc și chiar pentru că a nesocotit normele de cooperare cu întreprinderile străine.Odrasla, în schimb, este posibil să fi reușit ca senatorul de odinioară, Biden, unul dintre cei mai săraci politicieni de la sfârșitul secolului trecut, să-și sporească avuția cu câteva milioane de dolari… și cu multe dureri de cap, cum este amenințarea cu un proces pentru abuz de putere și corupție. Faptul că, de obicei, chiriașii de la Casa Albă pleacă mult mai bogați decât atunci când au venit, nu este nou în SUA, însă, în general, reușesc acest lucru prin vânzarea cărților pe care le scriu și prin conferințele și seminariile pe care le țin, după ce își termină mandatul.În cazul lui Biden, s-a întâmplat la fel, însă există suspiciuni că o sursă a veniturilor sale ar fi afacerile fiului său, care, ani de zile, a tot încasat substanțiale comisioane pentru activități puțin cunoscute cu întreprinderi străine, din țări exotice cum ar fi România sau Ucraina. O parte din banii primiți din aceste tranzacții s-au dus, fără a fi declarați fiscului, în conturile fiului, iar restul, este posibil să fi fost împărțiți între membrii familiei, poate chiar și cu însuși președintele. Legiuitorii republicani, care controlează, în prezent, Camera Reprezentanților și pot cere informații confidențiale și îi pot obliga să facă depoziții sub jurământ pe cei care vor acest lucru, sunt tot mai convinși că singurul fiu (celălalt a murit de cancer, acum mulți ani) se ocupa cu traficul de influență… adică, oferea acces la propriul său tată. Era influența pe care părintele său, Joe Biden, putea să o aibă ca vicepreședinte al lui Barak Obama, iar acum, ca președinte al SUA. Biden însuși, a spus limpede, acum câțiva ani, că dispunea de destulă putere pentru a presa guvernul ucrainean – căruia i-a cerut și de la care a obținut – să-l demită pe procurorul, Viktor Shokin.Antipatia lui Biden față de Shokin e interpretată diferit, în funcție de afilierea politică a observatorilor americani: pentru aliații Partidului Democat, vicepreședintele de atunci ar fi intervenit din cauză că Shokin era corupt. Pentru rivalii republicani, a fost vorba de o reglare de conturi, deoarece Shokin îngreuna afacerile consistente pe care încerca să le facă fiul, adică, Hunter Biden.În apărarea lui Joe Biden se află faptul că el însuși a făcut mult tam-tam în legătură cu demersurile pe care le-a inițiat ca Shokin să fie dat afară, lucru pe care, probabil l-ar fi ascuns dacă ar fi primit bani corupți din Ucraina. Lucrurile nu stau deloc bine pentru președintele Biden în chestiunea afacerilor fiului său: Hunter Biden, în vârstă de 53 de ani, nu s-a distins deloc în profesia sa: cu toate că este avocat, cariera sa juridică este practic nulă, poate din cauză că se droghează, căci a fost supus unor tratamente în mod repetat. Vlăstarul președintelui a adunat milioane din afaceri internaționale, mai ales în Ucraina, unde, se pare că vindea acces la tatăl său. Că aceste afaceri din Ucrania au fost reale se vede în veniturile -declarate sau nu- de Hunter Biden, care, recent, a pierdut ocazia care i se oferea de a se declara vinovat pentru culpe ușoare de evaziune fiscală…tocmai pentru comisioanele pe care le încasa în Ucraina. Familia Biden, care l-a sprijinit tot timpul, a încercat să înlăture informațiile despre aceste afaceri, însă declarațiile publice despre acest subiect făcute de doi inspectori ai Ministerului Finanțelor nu mai lasă nicio urmă de îndoială. Mai ales că însuși Hunter s-a folosit de posibilitatea de a se declara vinovat de fraudă fiscală, în schimbul unei pedepse mai mici, în loc de ani de închisoare, deoarece era vorba de milioane de dolari nedeclarați. Înțelegerea a rămas suspendată atunci când judecătoarea nu a acceptat aranjamentul și a cerut un termen de 30 de zile pentru a revedea cazul. Pentru președinte ar fi o mare neplăcere să-și vadă fiul după gratii, însă răul ar fi și mai mare dacă se va dovedi că și el a primit comisioane sau chiar – după bănuielile unora – ar avea conturi bancare în străinătate nedeclarate. Dacă este așa, ar fi vorba de un caz inversat al fiului lui papá: ar fi părintele cel care ar fi acumulat venituri pe seama efortului – și chiar a condamnării la închisoare – a fiului său.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

El papá del hijo Washington, Diana Negre

Aquí en Estados Unidos, como en todas partes, hay muchos hijos de papá, pero la última versión de esta componenda familiar está tergiversada: en la Casa Blanca, hay también un “papá del hijo”, en este caso el presidente de Estados Unidos, Joe Biden, quien parece ir a rastras de su hijo Hunter.Esto de ir a rastras no es solo figurativo, porque las andanzas de Hunter llevan de cabeza a su progenitor que, por el momento, ha conseguido que a su retoño no lo metan en la cárcel por fraude fiscal, uso impropio de armas de fuego e incluso por violar las normas de cooperación con empresas extranjeras.El hijo, en cambio, podría haber conseguido que el otrora senador Biden, uno de los políticos más pobres a finales del siglo pasado, añada a sus cuentas algunos millones de dólares…y muchos dolores de cabeza, como es la amenaza de un enjuiciamiento por abuso de poder y corrupción.Que los ocupantes de la Casa Blanca salgan más ricos de lo que eran al llegar, no es nada nuevo en Estados Unidos, pero, en general, lo consiguen a través de la venta de sus libros y siguen aumentando su patrimonio con conferencias y seminarios, una vez que termina su mandato.En el caso de Biden ha ocurrido lo mismo, pero hay sospechas de que una fuente de ingresos sean los negocios de su hijo, quien ha estado cobrando durante años abundantes comisiones por actividades poco conocidas con empresas extranjeras, de países tan exóticos como Ucrania o Rumanía. El dinero recibido en estas transacciones ha ido, en parte y sin declararlo al fisco, a las cuentas filiales y el resto tal vez se haya repartido entre varios miembros de la familia, posiblemente incluso el propio presidente.Los legisladores republicanos, que ahora controlan la Cámara de Representantes y pueden exigir informaciones confidenciales y obligar a prestar testimonio bajo juramento de quienes desean, están cada vez más convencidos de que el único hijo varón de Joe Biden (su otro hijo murió de cáncer, hace ya muchos años) se dedicaba a vender influencias…que consistían en el acceso a su propio padre.Era la influencia que su progenitor, Joe Biden, podía tener como vicepresidente de Barak Obama y ahora como presidente de Estados Unidos. El propio Biden dejó claro, hace algunos años, que tenía poder suficiente para presionar al gobierno ucraniano del que exigió -y obtuvo- la dimisión del fiscal, Viktor Shokin.La antipatía de Biden contra Shokin se interpreta de distinta manera, según la afiliación política de los observadores norteamericanos: para sus aliados del Partido Demócrata, el entonces vicepresidente intervino debido a la corrupción demostrada por Shokin. Para sus rivales republicanos se trataba de un ajuste de cuentas porque Shokin entorpecía los jugosos negocios que trataba de hacer su retoño, es decir, Hunter Biden.En defensa de Joe Biden está que él mismo hizo aspavientos en su día de sus gestiones para conseguir la expulsión de Shokin del gobierno ucraniano, cosa que probablemente no habría divulgado si recibía sobornos en Ucrania.Donde las cosas pintan peor para el presidente Biden es en los negocios de su hijo: Hunter Biden, de 53 años, se ha distinguido poco profesionalmente: A pesar de ser abogado, su carrera jurídica es prácticamente nula, tal vez por las limitaciones resultantes de su drogadicción, para la que ha estado sometido a tratamiento repetidamente.Donde el retoño presidencial ha acumulado millones es en negocios internacionales, especialmente en Ucrania, donde lo que aparentemente vendía era el acceso a su padre.Que estos negocios en Ucrania fueron reales lo demuestran los ingresos -declarados o no- de Hunter Biden, quien, recientemente, perdió la oportunidad que se le ofrecía de declararse culpable de faltas leves por una importante evasión fiscal…precisamente de las comisiones cobradas en Ucrania. La familia Biden, que le ha apoyado siempre, intentó descartar las informaciones en cuanto a estos negocios, pero las declaraciones públicas al respecto de dos inspectores de Hacienda hicieron imposible seguirlos negando. Especialmente porque el propio Hunter se acogió a la posibilidad de declararse culpable de fraude fiscal a cambio de una pena menor, en vez de una sentencia de prisión, por tratarse de millones de dólares no declarados. El acuerdo quedó en suspenso cuando la jueza que lo había de sellar no aceptó el apaño y pidió un plazo de 30 días para revisarlo. Para el presidente sería un grave disgusto ver a su hijo entre rejas, pero el mal sería todavía peor si se demuestra que también él cobró comisiones o incluso, según algunos sospechan, si el propio presidente tiene cuentas bancarias extranjeras no declaradas.De ser así, tendríamos un caso invertido del hijo de papá: sería el progenitor quien acumula prebendas a cambio del esfuerzo -y quizá la prisión- de su hijo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

SHAKESPEARE – SONETUL XV

Globe Theatre, Teatrul lui Shakespeare, Londra

Un Will anti-Eclesiast… pentru care… deșertăciunea, pieirea, distrugerea, ruina trupului… nu există… Limba sonetului ne trimite la limba Bibliei, a Eclesiastului și a Psalmistului… When I consider (WS)… și:

Thus haue I considered all these thynges that come to passe vnder the sunne: and lo, they are all but vanitie and vexation of mynde (Eclesiastul, I,14, Bishop’s Bible, 1568)…

 (רָאִיתִי אֶת־כָּל־הַֽמַּעֲשִׂים שֶֽׁנַּעֲשׂוּ תַּחַת הַשָּׁמֶשׁ וְהִנֵּה הַכֹּל הֶבֶל וּרְעוּת רֽוּחַ)

εἶδον σὺν πάντα τὰ ποιήματα τὰ πεποιημένα ὑπὸ τὸν ἥλιον καὶ ἰδοὺ τὰ πάντα ματαιότης καὶ προαίρεσις πνεύματος…

Am văzut toate lucrările Tale, pe care le-ai făcut sub soare și, iată, toate sunt ca aerul, deșertăciune, și ca dorința oarbă să prinzi vântul (sau Duhul lui Dumnezeu ?).

Unde (הֶבֶל)/hevel înseamnă:aburi, respirație, aer, deșertăciune; (רְעוּת)/ reut, înseamnă: dor, dorință, tânjire, năzuință; iar (רוּחַ)/ruah: vânt, răsuflare, suflu, duh, Duhul lui Dumnezeu.

When I consider (WS)… și:

For I will consider thy heauens, euen the workes of thy fingers: the moone and the starres whiche thou hast ordayned

(Psalmul 8,3, Bishop’s Bible, 1568)…

Sau:

For I will consider thy heauens, euen the workes of thy fingers: the moone and the starres whiche thou hast ordayned

(Psalmul 8,3, Geneva Bible, 1587)…

(כִּֽי־אֶרְאֶה שָׁמֶיךָ מַעֲשֵׂי אֶצְבְּעֹתֶיךָ יָרֵחַ וְכוֹכָבִים אֲשֶׁר כּוֹנָֽנְתָּה)

ὅτι ὄψομαι τοὺς οὐρανούς ἔργα τῶν δακτύλων σου σελήνην καὶ ἀστέρας ἃ σὺ ἐθεμελίωσας…

Când privesc cerurile Tale, lucrul degetelor Tale, luna și stelele pe care le-ai pus (pe cer) …

Unde (רָאָה)/raa înseamnă: a vedea, a privi; (אֶצְבַּע)/ețba: deget și (כּוּן)/kun: a stabili, a fixa, a constitui, a face, a întemeia…

Și, un actor, la el acasă în Theatrum Mundi (the Great Theater of the World), care știe deja că lumea poate fi un teatru unde actorii… nimeni nu îmbătrânește și nu moare niciodată cu-adevărat și că spectacolul merge mai departe…

Globe Theatre, machetă

Sonnet XV
When I consider every thing that grows
Holds in perfection but a little moment,
That this huge stage presenteth nought but shows
Whereon the stars in secret influence comment;
When I perceive that men as plants increase,
Cheered and checked even by the self-same sky,
Vaunt in their youthful sap, at height decrease,
And wear their brave state out of memory;
Then the conceit of this inconstant stay
Sets you most rich in youth before my sight,
Where wasteful Time debateth with decay
To change your day of youth to sullied night,
And all in war with Time for love of you,
As he takes from you, I engraft you new.


SONETUL XV
Când stau să mă gândesc și bine iau aminte că toate cresc pe lume
Și că desăvârșirea o cunosc o clipă doar, și atât,
Că pe-astă necuprinsă scenă se joacă doar comédii pentru prostimea fără nume,
Pe care astrele le scriu, urzindu-le în taină destinul hotărât;
Când bag de seamă că omul, ca și planta, crește, se mărește și se-nalță, în toate-ncrezător,
Când, sub același cer, încurajat să-și ducă viața și fericit de soartă, când împiedicat și stăvilit,
Fălindu-se la început cu vlaga tinereții și din-naltul cerului venind, apoi, în jos, coborâtor,
Purtându-și, mai pe urmă, starea-i cea mândră în uitare, ca nimic;
Și-atunci, gândul la astă ședere, atât de scurtă-n lume, și la cât de nestatornică ne este firea,
Mi te-arată mai bogat, aidoma ca-n tinerețe, și-n fața ochilor superb mi-apari, de-odată
Când Timpul risipelnic, ce ne prăduiește viața, se târguiește cu Pieirea
Să-ți schimbe ziua tinereții în noaptea cea mizeră, slută și spurcată.
Și atunci, din iubirea-mi pentru tine, mă războiesc cu Timpul pe viață și pe moarte
Și, tot ce are să-ți răpească el, eu pun la loc, din nou, un nou altoi, care să te poarte mai departe.

Globe Theater, astăzi, reconstituit

AUTOR  ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.