JAVID, MAREA SPERANȚĂ A BREXIT-ULUI/JAVID, LA GRAN ESPERANZA DEL BREXIT

30 martes Jul 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , ,

BJSJBoris Johnson şi Said Javid

JAVID, MAREA SPERANȚĂ A BREXIT-ULUI

Boris Johnson și toți “brexiterii” din Regatul Unit sunt încredințați că Saïd Javid, un britanic de 50 de ani și de origine pakistaneză, va ști să amortizeze izbitura unei mai mult decât probabile părăsiri dure de către Marea Britanie a Uniunii Europene.

Johnson și Javid au multe lucruri în comun: conservatori furioși, ambițioși până la vanitate, anti-comunitari mai mult după nas decât după rațiuni, plăsmuitori de iluzii chiar în fața realităților financiare. Însă, Javid și Johnson se și deosebesc în privința multor lucruri; mai ales în curriculum-urile lor.

În timp ce noul prim-ministru este arhetipul politicianului apărut din elita britanică, noul său ministru de finanțe provine din păturile cele mai umile. Lista se poate prelungi oricât de mult: de exemplu, relațiile lui Johnson cu iubitele sale n-au durat prea mult, în timp ce Javid, musulman, are o căsnicie trainică cu o britanică creștină – Laura King – și își educă cei patru copii în religia creștină.

B 1

La toate acestea C.V.-ul lui Javid nu este numai contrariul a ce este biografia lui Johnson; ci este, întâi de toate, o mostră că societatea britanică a evoluat și a devenit mai deschisă (cu tot brexit-ul) și acceptă în vârful ei imigranți asiatici. În noul guvern, alături de Javid se mai află o asiatică, Priti Patel, ministru de Interne.

Javid, al cărui tată a venit din Pakistan fără bani și și-a câștigat existența ca șofer de autobuz în orașul Rochdale înainte de a deschide o mică afacere, și-a luat bacalaureatul într-o școală publică, iar, pe urmă, a absolvit facultatea de Științe Economice la Universitatea din Exeter. A vrut să intre la Banca Rothschild, însă, acolo nu le-au plăcut nici diploma, nici originile lui Javid, spre norocul său. Căci capetele din acea bancă britanică l-au ambiționat să-și caute norocul în New York–la Chase Manhattan –, unde a ajuns să ocupe funcția de vicepreședinte. Cu laurii newyorkezi a revenit la Londra (prin anii 2000), la filiala Deutsche Bank, unde, în numai 4 ani, a devenit director executiv, postul cel mai înalt în afara Consiliului de Administrație.

SJSaid Javid

Atâtea succese financiare (remunerate corespunzător) i-au trezit ambiții politice lui Javid. În anul 2009, a lăsat afacerile pentru politică și a fost ales deputat de Bromsgrove, o activitate pe care a desfășurat-o cu tot atâta succes cât a avut și la bancă. În 2014, a fost numit ministru al Culturii, pe urmă a preluat portofoliile Economiei, Urbanizării și (în 2018) Internelor. Javid s-a declarat întotdeauna a fi un admirator a lui Margaret Thatcher și a urmat constant linia dură a acesteia. Trecerea sa pe la ministerul Internelor a fost marcată de respingerea aproape cu cruzime a fugarilor care vroiau să se refugieze în Marea Britanie. “Dacă au ajuns la Canalul Mânecii, pe pământ sigur –spunea– nu mai sunt fugari”.

Tocmai acum, cu brexit-ul care se declanșează, strălucita carieră a lui Javid s-ar puea să înregistreze primul său eșec. Pe de o parte, s-a alăturat pariului voluntarist al lui Johnson în lupta cu UE și a trasat planuri ca să amortizeze durerile – se vorbește de un deficit de 30 de miliarde de € – în urma probabilei părăsiri fără acord, pe baza a două fonduri, în principal: unul de o sută de miliarde de lire sterline, în decursul a cinci ani, pentru infrastructuri, și altul, de cincizeci de miliarde de lire  sterline, pentru locuințe. Dar, până acum, nu a spus de unde vor veni atâția bani (în plus și cei de la reducerile fiscale promise de Johnson) căci, deja datoriile sunt foarte mari, iar pronosticurile conjuncturale sunt și mai rele. Desigur, cum în chestiunea brexit-ului poruncește inima și nu rațiunea, ceea ce contează cel mai puțin sunt realitățile.

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

B 2

JAVID, LA GRAN ESPERANZA DEL BREXIT

BJSJ 2Boris Johnson y Said Javid

Boris Johnson y todos los “brexistas” del Reino Unido confían en que Saïd Javid, un británico de 50 años y origen pakistaní, amortigüe el batacazo de una más que probable salida dura del Reino Unido de la Unión Europea.

Johnson y Javid tienen muchas cosas en común: conservadores a rabiar, ambiciosos hasta la vanidad, anti comunitarios por narices más que por razones, y fabricantes de ilusiones en contra de las realidades financieras. Pero, Javid y Johnson se diferencian en muchísimas más cosas; sobre todo en el curriculum.

Mientras el nuevo Primer Ministro es un arquetipo de político surgido de la élite británica, su nuevo ministro de Finanzas procede de las capas más humildes. Y la lista se puede alargar lo que se quiera: por ejemplo, que a Johnson no le han durado las parejas y Javid, musulmán, tiene un sólido matrimonio con una británica cristiana – Laura King –y educa a sus 4 hijos en la fe cristiana.

A todo esto, el curriculum de Javid no es sólo el contrapunto a la biografía de Johnson; es, ante todo, una muestra de que la sociedad británica ha evolucionado se ha vuelto aperturista (pese al brexit) y acepta, en su cima, a inmigrantes asiáticos. En el nuevo Gobierno está junto a Javid otra asiática, Priti Patel, como ministra de Interior.

Javid, cuyo padre llegó del Pakistán sin dinero y se ganó la vida como conductor de autobús en la ciudad de Rochdale antes de abrir un pequeño negocio, cursó el bachillerato en escuelas públicas para licenciarse en Económicas en la Universidad de Exeter. Quiso entrar en la Banca Rothschild, pero, a ésta no le gustó ni el diploma, ni el origen de Javid, lo que fue una suerte para éste. Porque las calabazas del banco británico le impulsaron a buscar fortuna en Nueva York – en el Chase Manhattan –, llegando a vicepresidente. Con los laureles neoyorquinos regresó a Londres (años 2000), la filial del Deutsche Bank, donde, en 4 años, ascendió a director ejecutivo, el cargo más alto fuera del consejo de administración.

SJ 2Said Javid

Tantos éxitos financieros (debidamente remunerados) despertaron las ambiciones políticas de Javid. El año 2009 cambió los negocios por la política y fue elegido diputado por Bromsgrove, una actividad que desarrolló con tanta fortuna, como en la banca. En el 2014, fue nombrado ministro de Cultura y luego asumió las carteras de Economía, Urbanismo e (2018) Interior. Javid se declaró siempre admirador de Margaret Thatcher y ha seguido siempre la línea dura de esta. Su paso por el ministerio de Interior fue marcado por un rechazo lindante en cruel de todos los fugitivos que querían refugiarse en Gran Bretaña, “Si han llegado al Canal de la Mancha, en tierra segura – decía – ya no son fugitivos”.

B 3

Es ahora, con el brexit en ciernes, cuando la fulgurante carrera de Javid puede tener su primer revés. Por una parte, se ha sumado a la apuesta voluntarista de Johnson en la pugna con la UE y ha trazado planes de amortiguar los desgarros – se habla de un déficit de 30.000 millones de € – de la probable salida sin acuerdo a base, ante todo, de dos fondos: uno de cien mil millones de libras en 5 años para infraestructuras y otro de cincuenta mil millones de libras para viviendas. Pero, no ha dicho, hasta la fecha, de donde va a salir tanto dinero (más el de las rebajas fiscales prometidas por Johnson) cuando las deudas ya son grandes y los pronósticos coyunturales, pésimos. Claro que, como en el tema de brexit manda el corazón y no la razón, lo de menos son las realidades.

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

BAPTISTERIUL DE LA MANGALIA

30 martes Jul 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , , , , , , ,

BAPTISTERIU 1

Cum se botezau străromânii în primii ani de creștinism liber

 Baptisteriul lipit de zidul de nord

Dacă mergeţi în vacanţă la Mangalia aveţi privilegiul de a putea vedea ruinele unui mare Baptisteriu.

Este din secolul al IV-lea d. Hr. şi se află pe colina de lângă hotelul Paradiso, foarte aproape de faleză.

Din păcate, este tot ce a mai rămas dintr-o mare bazilică paleo-creştină care trebuie că a fost construită imediat după Edictul de la Mediolanum/Milano, din 313, aşadar imediat după ce Constantin cel Mare le-a permis creştinilor din întreg imperiul roman să-şi practice religia.

Baptisteriul a fost descoperit în 1915 de arheologul şi profesorul D. M. Teodorescu, dar colegul său, Orest Tafrali, este cel care l-a scos la lumină în 1924.

Baptisteriul este lipit de zidul nordic de apărare şi cuprinde câteva bazine baptismale, o cisternă (un bazin în care se aduna apa de ploaie), un bothros (adică un puț sacru unde se aruncau obiectele sacre, sparte, folosite în temple), un puţ, un atrium, drumul sacru (în trepte) și tronul episcopal.

M.  Teodorescu a crezut că ruinele sunt ale unei bazilici paleocreştine (de tip sirian), dar, de fapt, aşa cum arată situl, așezat pe panta unei coline, ele sunt doar ale Baptisteriului bazilicii care, cel mai probabil, se află sub drum și sub piscina hotelului Paradiso.

BAZIN 1

BAZIN 2

BAZIN 3

BAZIN 4Foto: bazine de botez, Baptisteriul din Mangalia, arhiva autoarei

ATRIUM 2Foto:  Atrium, Baptisteriul din Mangalia, arhiva autoarei

De ce un complex baptismal ?

În secolul al IV-lea (după anul 313) multe biserici paleo-creştine (numite bazilici) aveau mai multe bazine de botez: pentru bărbaţi, pentru femei, pentru copii, pentru că, în primele două secole după Edict, oamenii se botezau cu miile în toate oraşele imperiului roman.

Şi cum, tot în primele două secole de la Edict, botezul se făcea doar de trei ori pe an: de Crăciun sau/şi de Bobotează,  de Paşte sau/şi de Rusalii, primele biserici, mai ales în centrele episcopale, aveau câte bazine le trebuiau… patru, cinci, şase…

Așa sunt și bazilicile dobrogene de la Callatis/Mangalia, Argamum și Axiopolis (prof. Ene Braniște).

Bazinele se construiau lângă biserică, să spunem, în curtea bisericii, mai ales în centrele episcopale, desigur din motive practice, dar şi pentru că nu le era îngăduit celor nebotezați să intre în casa Domnului.

Bazinele semănau foarte mult cu cele de lângă Templul din Ierusalim, numite mikvaot, unde se scăldau pelerinii ca să se purifice înainte de a intra în Templu, dar şi cu termele romane (băile publice).

Bazinele de la Mangalia nu erau adânci, pentru că botezul nu mai era o scufundare în apă (ca în apele Iordanului), ci mai degrabă o stropire simbolică cu apă. Trebuie că aveau un acoperiş susţinut de coloane şi că erau înşirate de-a lungul atrium-ului unde, probabil, ieşeau cei ce tocmai primiseră botezul. De asemenea, înainte de a intra în „scăldătoare”, catehumenii se lepădau de vechea credinţă… păgână şi rosteau… profesiunea de credinţă, probabil în grupuri, într-o încăpere cu coloane, un fel de pridvor al… întregului Baptisteriu.

Este posibil ca acest mare Baptisteriu să fi fost ridicat pe locul unui templu construit la adăpostul zidului de nord al cetăţii, în secolul al IV-lea î. Hr.

PUȚ 1

PUȚ 2Foto: Bothros/puț de apă ? Baptisteriul din Mangalia, arhiva autoarei

Iată și cum arătau bazinele de purificare/mikvaot pentru pelerini, construite lângă Templul din Ierusalim. Situl se numește, astăzi, Parcul Arheologic din Ierusalim și face parte din Centrul-Muzeu Davidson (Davidson Center, Jerusalem Archaeological Park. Este „lipit” de Zidul Plângerii/Zidul de Vest:

IER 1

IER 2

IER 3

IER 4

IER 5

IER 6

IER 7

IER 8

IER 10

IER 9Foto: bazine/mikvaot , Parcul Arheologic din Ierusalim, arhiva autoarei

Tronul episcopal

După botez, noii creștini mergeau dinaintea tronului episcopal să fie unși de episcop cu mir sfânt ca să poată participa apoi la euharistie și să primească prima împărtășanie. Să se integreze în comunitatea creștină. Un tron din piatră care imita tronul împăratului.

Uneori tronul episcopal nu se afla în biserică/bazilică, ci în incinta Baptisterium-ului, ca la Callatis/Mangalia care, pe vremea aceea era un centru episcopal.

TRON 1

TRON 2

TRON 3Foto: Tronul episcopal cu synthronos-ul semicircular cu trei scaune. Baptisteriul din Mangalia, arhiva autoarei

TRON PARȚIAL 2

TRON PARȚIALFoto: Tronul episcopal,  Baptisteriul din Mangalia, arhiva autoarei

SYNTHRONOS CU SCAUN 1

SYNTHRONOS CU SCAUN 2

SYNTHRONOS 1

SYNTHRONOS 2Foto: Synthronos-ul semicircular cu trei scaune. Baptisteriul din Mangalia, arhiva autoarei

SYNTHRONOS 3Foto: Synthronos-ul semicircular cu trei scaune, văzut din spate. Baptisteriul din Mangalia, arhiva autoarei

DROMOS 2

DROMOSFoto: Dromos-ul sau Calea Sacră specifică templelor grecești, Baptisteriul din Mangalia, arhiva autoarei

Din păcate, bazilica n-a fost scoasă la lumină și n-a fost reconstruită niciodată: Callatis romană și apoi bizantină a fost distrusă la începutul secolului al VII–lea de avari şi slavi, apoi cucerită în 1402 de turci și dominată de mangali, tribul de tătari din Crimeea care i-au dat și numele, se pare.

Iarăși, din păcate situl de pe colină, ascuns în spatele unor case și de hotelul Paradiso, este împrejmuit cu un gard rupt și pare părăsit și profanat de gunoaie. Pe nicăieri nici o tăbliță care să-ți spună ce au fost odată acele pietre…

SIT 2Foto: Baptisteriul din Mangalia, vedere laterală, arhiva autoarei

SIT 1Foto: Baptisteriul din Mangalia, arhiva autoarei

LUCRĂRI CONSULTATE
Ene Braniște, Liturgica generală, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2002
Konstantinos Kallinikos, Templul creștin, Ed. Grigoris, Atena, 1969

AUTOR   ZENAIDA ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

IRAN: RĂDĂCINILE URII/IRÁN: LAS RAÍCES DEL ODIO

29 lunes Jul 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , , , , , ,

I 1

IRAN: RĂDĂCINILE URII    Washington, Diana Negre

Ura istorică și marile crize politice au adânci și multiple rădăcini, iar actuala criză irano-americană își are aceste rădăcini poate mai adânci decât oricare dintre conflictele din zilele noastre.

Căci, în acest caz, se adună vechi nedreptăți coloniale cum este prezența occidentală în Orientul Mijlociu, schisme dogmatice (șiiți iranieni față de suniți), ideologii politice incompatibile, precum și ură personală. Și să nu uităm că toate acestea sunt garnisite cu interese politice și o masă umană ușor de stârnit, însă, foarte rar fidelă, pe termen mai lung.

În cazul iranian, motivele imediate ale conflictului încep de pe la mijlocul secolului trecut. În anii aceia, Iranul se afla sub incidența intereselor britanice. Atât de mult, încât întreprinderea care exploata zăcămintele de petrol persane – Anglo-Iranian Oil Company – aparținea în proporție de 75% Regatului Unit și de 25% Iranului. Un naționalist persan, Mohamed Mossadek, s-a revoltat împotriva acestei situații și a obținut de la Parlamentul Teheranului naționalizarea menționatei companii, precum și alegerea sa ca șef al guvernului.

Tensiunile dintre Londra și Teheran au rămas bilaterale până în 1953, an în care Eisenhower a devenit președinte al SUA și, deîndată, a întreprins o acțiune de hărțuire a lui Mossadek, de teamă că acesta va trece, în războiul rece, de partea sovieticilor. Consecința a fost eliminarea liderului persan și instalarea unui regim cvasi dictatorial al șahului Mohamed Reza Pahlevi.

Represiunea polițienească foarte dură a șahului, reformismul său de tip occidental foarte greșit aplicat (de fapt, o copie deplorabilă a reformei lui Atatürk din Turcia de la începuturile secolului al XX-lea), și avântul ideologiei „Fraților Musulmani” prin clerul iranian au sfârșit prin a submina Iranul lui Pahlevi.

Astfel, în 1979, „revoluția bazarului” – adică, a clasei persane mijlocii – l-a înlăturat pe sah de pe tron și a dat puterea ayatolahilor conduși de Ruholah Khomeini, care, în timpul anilor cât a stat exilat în Franța, a adunat în el o ură nemărginită împotriva șahului și a americanilor care îl sprijineau.

Ura împotriva americanilor și demontarea „Persiei occidentale” se înfrățeau perfect. Însă șiismul, arhaizant, nu se potrivea cu ideologia republicano-socialistă a „Fraților Musulmani”, oricât de bine ar fi tradus în persană actualul lider al Iranului, Khamenei, o carte a lui Saïd Qutb, gânditor de bază al ideologiei „Fraților”, care repudia total statul Israel.

K 1Actualul lider al Iranului, Alí Khamenei

Ca și cum ar mai fi lipsit ceva pentru ca conviețuirea republicii teocratice a ayatolahilor cu restul lumii să fie vecină cu imposibilul, cei opt ani de război între Iran și Irak, pe care l-a declanșat, în 1980, dictatorul irakian, Saddam Hussein, precum și programul nuclear iranian, atât militar cât și civil, au generat ură, ranchiună și temeri, pe care, în ziua de azi, nimeni nu știe – nici la Teheran, nici la Washington, Riad, Moscova sau Beijing – cum să le rezolve, fără vărsare de sânge.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

I 2

IRÁN: LAS RAÍCES DEL ODIO   Washington, Diana Negre

I 4

Los odios históricos y las grandes crisis políticas tienen luengas y múltiples raíces y la actual crisis irano-estadounidense las tiene tanto o más que ningún conflicto de nuestros días.

Porque aquí se suman viejos agravios coloniales como la presencia occidental en el Oriente Medio, cismas dogmáticos (chiitas iraníes frente a sunitas), ideologías políticas incompatibles y odios personales. Sin olvidar que todo ello está sazonado por intereses políticos y una masa humana fácilmente excitable, pero, rara vez fiel, a largo plazo.

En el caso iraní, los motivos inmediatos del conflicto arrancan de mediados del siglo pasado. En esos años, Irán estaba sometido a los intereses británicos. Tan sometido que la empresa explotadora de los yacimientos petrolíferos persas – Anglo-Iranian Oil Company – pertenecía en 75% al Reino Unido y un 25% al Irán. Un nacionalista persa, Mohamed Mossadek, se revolvió contra esta situación y obtuvo del Parlamento de Teherán la nacionalización de la citada compañía y su propia elección como jefe de Gobierno.

I 5

Las tensiones entre Londres y Teherán fueron bilaterales hasta 1953, año en que Eisenhower accedió a la presidencia estadounidense y emprendió el acoso a Mossadek por miedo a que éste se decantase, en la guerra fría, del lado soviético. La consecuencia fue la eliminación del líder persa y la implantación de un régimen casi dictatorial en el Irán: el del sha Mohamed Reza Pahlevi.

Las durísimas represiones policiales del sha, su mal practicado reformismo occidentalista (una deplorable copia de las reformas de Atatürk en Turquía a principios del siglo XX), y el auge de la ideología de los “Hermanos Musulmanes” en la clerecía iraní acabaron por minar el Irán de los Pahlevi.

Así, en 1979, la “revolución de los bazarí” – es decir, de la clase media persa – echó al sha del trono y entregó al poder a los ayatolás acaudillados por Ruholah Khomeini, quien, durante sus años de exilio en Francia, acumuló un odio infinito contra el sha y los estadounidenses que lo habían apoyado.

El odio a los norteamericanos y el desmontaje de la “Persia occidental” hermanaban bien. Pero, el chiismo, arcaizante, no encajaba con la ideología republicano-socialista de los “Hermanos Musulmanes”, por mucho que el actual máximo líder del Irán – Khamenei haya traducido al persa uno de los libros de Saïd Qutb, pensador básico de la ideología de los “Hermanos” y su repudio total al estado de Israel.

K 2El actual máximo líder del Irán, Alí Khamenei

Por si faltaba algo para que la convivencia de la república teocrática de los ayatolás con el resto del mundo rayara en lo imposible, los ocho años de guerra entre Irán e Irak que en 1980 inició el dictador iraquí Saddam Hussein y el programa nuclear iraní, tanto militar como civil, han generado unos odios, rencores y temores que hoy en día no sabe nadie – ni en Teherán, ni en Washington, Riad, Moscú o Pekín – como resolverlo sin derramamiento de sangre.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

10 AUGUST 2018 – GUVERNELE DRĂGNILĂ ȘI DĂNCILĂ

26 viernes Jul 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , ,

D 1

Dacă doamna Viorica Dăncilă va ajunge să locuiască o vreme la Cotroceni, mai mult ca sigur că, de acolo, din palatul prezidențial, va încerca să-l scoată pe Liviu Dragnea din închisoare, cât mai curând.

Este în logica PSD-ului, în firea lucrurilor, a modului de a gândi al acestui partid.

Să vedem care este problema fundamentală a acestei structuri politice, care, până anul acesta, 2019, a fost cea mai puternică pe scena românească, de la prăbușirea comunismului (1989) încoace.

Această mare problemă are un nume: TENTAȚIA TOTALITARĂ.

PSD, sub conducerea lui Liviu Dragnea, s-a manifestat ca un partid totalitar. Pentru a ajunge la putere, pentru a fi ales masiv, a recurs la un populism fără margini, la promisiuni care nu vor putea fi îndeplinite vreodată. Deîndată ce ajuns la putere, s-a dezlănțuit sistematic asupra instituțiilor care asigură funcționarea democrației și a statului de drept.

Atacul principal s-a dat asupra justiției. Acest atac a fost preocuparea obsesivă a acestui partid, din momentul în care a venit la guvernare. Persoane, instituții și legi au fost discreditate și desființate, în așa fel, încât actul de justiție să fie pus sub semnul îndoielii, să nu mai putem distinge, nu-i așa? între ce e drept și ce e nedrept, între ce este legal și ce este infracțiune. Imaginea justiției și a magistraților care o servesc a fost terfelită crunt, în timp de corupția a dobândit un statut de infracțiune ușoară, nesemnificativă și neimportantă, care ar fi păcat să nu fie iertată și uitată, adică, aministiată, deoarece este lipsită de gravitate, nu prezintă niciun pericol. Mai, mai că ar fi o virtute!

Legile au fost modificate și alterate – au ajuns să fie niște biete vinuri diluate cu apă – pentru ca rigoarea lor să nu-i mai ajungă pe corupții cocoțați la putere. Lor li se permite orice, tot ce fac ei este corect și just, căci, au fost aleși de popor, în urma unor alegeri democratice. Pot să distrugă țara și viitorul ei ! Au mandatul poporului!

D 2

La rândul lui, totalitarismul are o mare problemă: DIASPORA. Românul plecat afară ca să-și câștige existența nu poate fi prostit cu promisiuni deșarte sau cumpărat cu pomeni electorale. Totalitarismul își încearcă puterile doar, doar va mai reuși să controleze teritoriul național, așa cum o făcea pe vremuri partidul comunist. Era un partid-stat: românul era român doar în interiorul granițelor controlate de comuniști. Ce era în afara teritoriului, nu mai era român. Cel mult, era de origine română! Atât!

Acum un an, DIASPORA ROMÂNEASCĂ a vrut să-i tragă de mânecă pe pesediști și să le spună că lucrurile nu stau așa. Ei sunt la fel de români ca noi toți cei din țară, și nimeni nu are dreptul să îi discrimineze în vreun fel. Românismul lor este mult mai alert și mai robust, deoarece trăiesc și muncesc printre străini, și gândul lor este tot timpul, aici, acasă, alături de cei dragi. Toți vor sau visează să se întoarcă acasă cândva, chiar dacă s-au realizat social și profesional mult mai bine în străinătate. Astfel că, un român din diaspora este de două ori român: este român acolo, departe și este român, aici, unde tare ar vrea să se întoarcă, dacă ar avea condiții, căci, sufletul lui e aici!

Pe data de 10 august, români din diaspora au venit la București. Mulți ! Au străbătut sute sau chiar mii de kilometri, cu efort și cheltuială pentru a veni acasă. Vroiau să li se audă glasul, părerea.

Au fost primiți așa cum poate înțelege un regim autoritar să trateze cu un segment social pe care nu-l poate controla: cu ostilitate !

Cu o doamnă prim-ministru plecată în concediu în străinătate. Un prim ministru care se respectă nu-și poate permite să nu ia în considerare foarte serios un asemenea eveniment. Și-ar fi anulat orice altă întâlnire guvernamentală sau politică – ca să nu mai vorbim de concediu -, pentru a se întâlni cu o delegație a ROMÂNILOR DIN DIASPORA. Doamna prim ministru a plecat de acasă, s-a programat să nu fie în țară ! Ori, tocmai acest lucru o incriminează. Și-a programat NE-DIALOGUL !

D 3

Nu a avut inspirația să organizeze măcar un simulacru de dialog. Tot ar fi fost ceva !

Orice anchetă trebuie să pornească de la realitatea aceasta: din timp s-a plănuit și s-a organizat NE-DIALOGUL.

Restul a venit de la sine: provocatori (ultrași, radicali, galerii sportive etc.) care să compromită imaginea diasporei. Românii din afară ar fi niște violenți iresponsabili, persoane periculoase, răzvrătiți care au vrut să dea o lovitură de stat. Niște destabilizatori ! Au vrut, nici mai mult nici mai puțin, decât să pătrundă în forță în clădirea guvernului. Noaptea, când nu era nimeni acolo! Cu primul ministru plecat… în străinătate ! Este o logică sui-generis căreia bunul simț te îndeamnă să nu-i dai pic de crezare. Românii din străinătate ar fi venit la București ca să se facă de râs !

D 4

D 5

Forțe speciale dotate cu tunuri cu apă, gaze lacrimogene, grenade acustice care să-ți ia auzul pentru o vreme, scuturi transparente și bastoane de cauciuc cu miez articulat din oțel. Și muniție de război ! Căci aveam de a face cu dușmani nu cu frați de-ai noștri !

Interesant a fost un video în care un domn mai grăsunel, printre niște oameni ai forțelor speciale, este lovit puternic… pentru nimic, din senin. Domnul acela nu a înțeles că celălalt civil, lângă care spera să se simtă mai în siguranță, era tocmai comandantul care conducea acțiunea forțelor speciale. Unul dintre subalternii acestui comandant a considerat că seful său nu trebuia să fie deranjat de prezența acestui civil, oricât de pașnic ar fi fost. A intervenit și l-a convins pe intrus să plece, cu două lovituri zdravene de baston.

Video-ul a redat simbolic dialogul organizat de guvernul Drăgnilă cu Diaspora.

BUCURESTI - PIATA VICTORIEI - PROTEST - DIASPORA

D 8

A trecut un an de la acea zi de 10 august.

La ora actuală avem un guvern Dăncilă. Liviu Dragnea nu mai poate hotărî în numele guvernului. Hotărârile le ia doamna Dăncilă. Și iată că primul ministru al României vorbește, din nou, despre acea zi de 10 august 2018, afirmând, același lucru: că a fost vorba despre O ÎNCERCARE DE LOVITURĂ DE STAT.

Cât de oportună este această nouă-veche abordare. Frumos și util ar fi fost să-și ceară scuze, sau măcar să-și exprime regretul pentru violențele din august trecut. Normal ar fi fost să spună că nu se poate pronunța, deoarece niciun tribunal nu a dat încă vreo sentință în această privință.  Sau măcar să tacă, chiar dacă a fost provocată.

Cursa pentru Cotroceni a început din momentul în care partidele și-au anunțat candidații. Ori, doamna Dăncilă comite o gravă eroare acuzând, din nou, diaspora. De data aceasta este o eroare, nu este o gafă! Există vreo șansă ca dumneaei să-și îmbunătățească, de acum încolo, imaginea în ochii românilor din străinătate, în condițiile în care votul lor poate fi hotărâtor pentru victoria unuia dintre candidați, așa cum s-a constatat în alegerile anterioare? Căci, în interior, chiar și electoratul fidel PSD-ului are îndoieli în privința doamnei Dăncilă.

D 10

Crede cineva din țară sau “din diasporă” că PSD s-a lepădat de tentația totalitară, când președinta acestui partid repetă asemenea acuzații nefondate, care, de fapt, au ca scop învrăjbirea românilor din interior cu cei din afară? Chiar nu există nimeni, experți, consilieri sau simpli prieteni care să o sfătuiască pe doamna Dăncilă să fie foarte prudentă și reținută în chestiunea extrem de delicată a diasporei ?

S-a reinventat partidul, oare într-adevăr s-a de-dragnizat?

În condițiile în care după un an de zile, dosarele evenimentelor din 10 august rămân blocate și nu s-a lămurit nimic (oare de ce? cine se teme de adevărul probelor și dovezilor din aceste dosare?), afirmația doamnei Dăncilă nu poate avea decât o singură interpretare: represiunea și violențele de atunci au o justificare perfectă și deplină: a fost o încercare de lovitură de stat. Dosarele să rămână blocate în continuare și… punct!

D 9

Întrebarea firească este, însă, de unde știe doamna Dăncilă ca să fie atât de categorică în afirmații, căci nu a fost în țară, nu a fost de față? Din auzite? Din ce a văzut la televizor? Și chiar nu a pus-o nimic pe gânduri din ce a văzut și auzit? Nici presa străină? Chiar nu e nimeni vinovat de organizarea violențelor de atunci? Doar diaspora?

Până la alegerile prezidențiale, va veni ziua de 10 august din anul acesta. Diaspora e în continuă creștere. Zi de zi, foarte mulți români își părăsesc țara, din lipsă de perspective, din lipsă de speranțe. Pleacă prea mulți!

D 11

Aniversarea este, întotdeauna, un moment de analiză și de bilanț.

O concluzie de neocolit va fi imobilismul politic al PSD și inevitabilul său declin, vizibil și palpabil. Se pare că se încheie procesul de prăbușire a stângii, început în decembrie 1989. Un merit deosebit în procesul de dezagregare a partidului totalitar postcomunist l-a avut Liviu Dragnea.

Adversarii și opoziția politică ar putea să-i ridice o statuie, pentru acest inegalabil merit al său.

Iar, doamna Dăncilă, prin faptul că a început cu stângul drumul spre Cotroceni, s-ar putea să pecetluiască acest sfârșit.

Greșeala în care persistă este incapacitatea de a înțelege că totalitarismul poate exista doar în izolare și autarhie, nu și într-o uniune de state cum este UE.

D 12

D7

AUTOR: EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului, EUGEN HAC, precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

SĂ FACEM LUNA MARE DIN NOU/VOLVER A HACER GRANDE LA LUNA

26 viernes Jul 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , , , ,

L 4

SĂ FACEM LUNA MARE DIN NOU  Washington, Diana Negre

„Să facem America mare din nou” a fost lozinca electorală care l-a adus pe Donald Trump la Casa Albă și se pare că acum America nu-i mai este de ajuns, așa că își îndreaptă privirea spre Lună.

E una dintre ambițiile lui Donald Trump, cu toate că, până acum, nu s-a vorbit prea  mult despre aceste proiecte care sunt pe aceeași linie cu felul lui de a vedea lucrurile: noua explorare a Lunii nu va fi o chestiune doar a statului, ci un proiect mixt al unor instituții publice și al unor întreprinderi private.

Este ceva ce se încadrează în tradițiile SUA și, desigur, în mentalitatea unui președinte-întreprinzător cum este Trump, care, spre deosebire de alți politicieni, nu vine din administrația publică, nici din vreo funcție politică, ci din lumea afacerilor.

Întoarcerea pe Lună pe care o patronează NASA (National Aeronautics and Space Administration) urmează să difere mult de cea care a fost Apollo, prima expediție lunară, care, în această sâmbătă, împlinește 50 de ani: din 1972, nu s-au mai făcut călătorii pe satelitul nostru, iar finanțarea disponibilă astăzi este doar o părticică din ceea ce a avut proiectul de acum o jumătate de secol.

Este, însă, un proiect care deja are nume și, în consonanță cu timpul în care trăim, este „politicamente corect”: dacă prima expediție lunară se numea Apollo, zeul grec al Soarelui și al luminii, următoarea va purta un nume de femeie: Artemis, sora lui Apollo,  zeița vânătorii și …a Lunii.

Altă diferență este că, în mare parte, această expediție o vor întreprinde împreună NASA cu Agenția Spațială Europeană, cu toate că, pentru moment, colaborarea se concentrează pe ORION, vehiculul care îi va transporta pe astronauți la bazele lor pentru a explora Luna și, poate ceva mai târziu, și planeta Marte.

T 2

Cea mai mare diferență, însă, dintre proiectul actual și Apollo este că NASA, cu toate că controlează o serie de operații, nu mai este nici centrul și nici principalul sponsor, și nici măcar principalul responsabil în proiectarea vehiculelor sau în planificarea expedițiilor. Din contră, contractează întreprinderi private pentru ca acestea să realizeze proiectele și operațiile… și nu duce lipsă de oferte: există vreo două mii de întreprinderi dedicate tehnologiei spațiale și 58 specializate în explorarea Lunii.

Cu această nouă abordare, NASA a făcut din necesitate o virtute, deoarece visteria publică americană nu mai are fondurile pe care le avea în timpul primei misiuni lunare, în parte deoarece nu mai există entuziasmul național de atunci, când americanii au fost surprinși de Sputnikul sovietic (primul satelit artificial al Lunii), prin care principalul rival politic al Americii le-o luau înainte în explorarea spațială.

Există o mulțime de întreprinderi americane care își promit beneficii din expedițiile spațiale și sunt dispuse să riște capital, ceva rar pentru o țară care se apropie de o datorie publică de 20 de bilioane de euro, iar investiția lor va avea un efect pozitiv și asupra planurilor de apărare ale țării.

Și aceasta, deoarece Administrația americană consideră că spațiul este noua frontieră defensivă, cel mai bun loc pentru a face față posibilelor atacuri din partea rivalilor, care, la rândul lor nu rămân în urmă: pe lângă Washington, care prevede o nouă stație și o prezență a oamenilor acolo, în următorii cinci ani, Beijing a anunțat că și China va avea o bază lunară în anul 2030.

Toate acestea vor forma parte, desigur, din Armata Spațială, pe care Trump a anunțat-o acum câteva luni, și care, deocamdată, nu dispune de un buget prea mare. În consecință, nici nu atrage atenția politicienilor și nici nu îi sperie pe posibilii investitori.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

L 1

VOLVER A HACER GRANDE LA LUNA      Washington, Diana Negre

L2

“Hagamos América grande de nuevo” fue el lema de la campaña electoral que llevó a Donald Trump a la Casa Blanca y parece que ahora no le basta con América, sino que las miras están puestas en la Luna.

Es una de las ambiciones de Donald Trump, aunque, hasta ahora, no se ha hablado demasiado de estos proyectos y está en la línea con sus planteamientos: la nueva exploración lunar no será ya cuestión del estado norteamericano, sino un proyecto mixto de instituciones públicas y empresas privadas.

Es algo que encaja en las tradiciones de Estados Unidos y, naturalmente, en la mentalidad de un presidente-empresario como Trump quien, a diferencia de otros políticos, ni viene de la administración pública, ni de cargos políticos, sino del mundo de los negocios.

El regreso a la Luna que patrocina la NASA (National Aeronautics and Space Administration) ha de ser muy distinto del Apolo, la primera expedición lunar, que, este sábado, cumple 50 años: desde 1972, no ha habido más viajes a nuestro satélite y la financiación disponible hoy es tan solo una parte de la que tuvo el proyecto, hace medio siglo.

Pero, es un proyecto que tiene ya nombre y, en consonancia con los tiempos que vivimos, es “políticamente correcto”: si la primera expedición lunar llevaba el nombre de Apolo, el dios griego del Sol y la luz, la próxima ha sido bautizada con nombre de mujer y se llama Artemisia, hermana de Apolo y diosa de la caza…y de la Luna.

Otra diferencia, es que, en buena parte, ésta es una empresa conjunta de la NASA con la Agencia Espacial Europea, aunque, de momento, la colaboración se centra en ORION, el vehículo dedicado a transportar a los astronautas a sus bases para explorar la Luna y, quizá más adelante, también Marte.

T 1

Pero, la mayor diferencia entre el proyecto actual y el Apolo es que la NASA, si bien controla una serie de operaciones, no es ya ni el centro ni el principal patrocinador, ni siquiera el principal responsable de diseñar vehículos o planear expediciones. Al contrario, contrata con empresas privadas a las que encarga los diseños y las operaciones… y no anda falta de ofertas: hay casi dos mil empresas dedicadas a la tecnología espacial y 58 especializadas en la exploración lunar.

Con el nuevo planteamiento, la NASA ha hecho de la necesidad virtud, porque el erario público norteamericano no dispone de los fondos que tuvo durante la primera misión lunar, en parte porque no hay el entusiasmo nacional de entonces, cuando los norteamericanos se vieron sorprendidos por el Sputnik soviético (el primer satélite artificial a la Luna), al ver que su gran rival político les había tomado la delantera en la exploración espacial.

Hay una multitud de empresas norteamericanas que se prometen beneficios de las expediciones espaciales y están dispuestas a arriesgar capital, algo escaso para un país que se acerca a una deuda pública de 20 billones de euros y su inversión ha de tener también un efecto positivo en los planes defensivos del país.

Porque la actual Administración norteamericana considera que el espacio es la nueva frontera defensiva, el mejor lugar para atajar posibles ataques de sus rivales que, por su parte, tampoco andan a la zaga: si bien Washington prevé una nueva estación y presencia lunar en un plazo de cinco años, Pekín ya ha anunciado que también tendrá allí una base en 2030.

Todo ello forma seguramente parte del Ejército Espacial que Trump anunció, hace varios meses, y que, por ahora, no tiene todavía un gran presupuesto. En consecuencia, ni llama la atención de los políticos, ni espanta a los posibles inversores.

L 3

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

DOWNING STREET, 10: CASA …PUTERII/DOWNING STR., 10 : CASA DE… PODER

26 viernes Jul 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , ,

D 4

DOWNING STREET, 10: CASA …PUTERII

Rezidența tradițională și oficială a șefului guvernului britanic are o istorie cu iz de casă cu o faimă rea (sau chiar mai mult), dacă urcăm spre originile ei. S-ar putea spune că nu numai casa – care, de fapt, este un adevărat palat cu o sută de încăperi -, dar, și strada.

În timpul dictaturii lui Cromwell (secolul al XVII-lea), un aventurier cu o moralitate îndoielnică, pe numele său George Downing, și-a demonstrat atâtea merite în fața dictatorului, ca soldat, spion și diplomat, încât acesta l-a recompensat cu niște terenuri lângă parcul londonez  St. James. Polifațeticul servitor al lui Cromwell era talentat în război și spionaj, dar și în finanțe, și astfel, se grăbi să-și urbanizeze proprietatea. A dezvoltat calea care o traversa și a construit o serie de case. Calea care până atunci se numea Cockpit,  și-a schimbat numele în Downing…căci vanitatea este un rău al tuturor timpurilor și al tuturor claselor sociale.

D 3

Saltul de la specula urbană la politică l-au făcut strada Downing și casele de la numerele 10 – cu mai puține surle și trâmbițe, și 11 – în secolul al XVIII-lea, când rege al Angliei a fost proclamat Georges I, principe elector de Hanovra; german și protestant.

Noul monarh, care nu a reușit niciodată să învețe engleza, s-a înconjurat cu o camarilă de compatrioți de ai săi, dintre care se evidenția contele Bothmer. În ochii lui Georges I, acesta era foarte important; fusese figura cheie în negocierile pentru ca principele elector să fie ales succesorul reginei Ana, și – lucru și mai important în viața de zi cu zi al noului rege – vorbea foarte bine engleza. Prin urmare, a făcut parte din Cabinet; mai întâi ca ministru pentru afaceri germane și, pe urmă, ca ministru șef (prim ministru, dar nu cu funcțiile pe care acest post le are în zilele noastre) cu același portofoliu. Guvernul lui Georges I – numit „cancelaria germană” de britanicii din acea vreme – își avea sediul în  Palatul Sfântului James, iar Bothmer locuia la numărul 10 de pe vecina stradă Downing.

D 1

Astfel s-a încetățenit tradiția ca cel mai important ministru al țării să locuiască la numărul 10 de pe Downing Street. Dar, și fundațiile pentru a face din acea casă un palat. Căci contele trăia în stil mare, iar, în casa sa, se organizau baluri, concerte, dineuri și aranjamente de înaltă politică și afaceri bănoase. Bothmer, făcându-i onoare căii Downing a lui Cromwell, s-a folosit de poziția sa privilegiată de la curte, pentru a se îmbogăți printr-o mulțime de afaceri și achiziții privilegiate. A ajuns să posede, în actualul stat federal german Mecklemburg – Vorpommern,  8.000 de hectare, unde a construit un palat strălucitor, care, astăzi, este proprietatea amintitului stat federal german.

Preeminența lui Bothmer la Curte a făcut ca cel de al doilea om ca importanță din Cabinet – „Lordul Trezoreriei”, adică, ministrul finanțelor – să locuiască în casa vecină, la numărul 11. Legătura puterii cu banii o evidențiază aceste două case care comunică între ele și care, în plus, în unele ocazii, și-au schimbat titularii între ele, cum s-a întâplat în 1997, când Tony Blair s-a mutat la numărul 11, iar, ministrul de finanțe, Gordon Brown, la numărul 10.

D 6

Ah!: și un detaliu foarte britanic: printre cei care se ocupă de securitatea acestos palate unul este „Chief Mouser to the Cabinet Office”. Este pisica care, teoretic, are sarcina de a stârpi șoarecii. Actualul titular se numește „Larry”.

L2Chief Mouser to the Cabinet Office, Larry

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

L 4

DOWNING STR., 10 : CASA DE… PODER

D 5

La residencia tradicional y oficial del jefe del Gobierno británico tiene una historia con tufos de casa de mala fama (o peor), si se remonta a sus orígenes. Y casi se podría decir que no sólo la casa – que en realidad es todo un palacio con cien habitaciones -, sino también la calle.

Porque durante la dictadura de Cromwell (siglo XVII), un aventurero de dudosa moralidad y de nombre George Downing hizo tantos méritos ante el dictador como soldado, espía y diplomático que éste le recompensó con el donativo de unos terrenos lindantes con el St. James Park londinense. El polifacético servidor de Cromwell era tan talentudo en la guerra y el espionaje como en las finanzas y se apresuró a urbanizar la propiedad. Desarrolló la calle que la cruzaba y construyó allá una serie de casas. La vía, que hasta entonces se había llamado Cockpit, pasó a llamarse Downing…que la vanidad es un mal de todos los tiempos y clases sociales.

El salto de la especulación urbana a la política lo dio la calle de Downing y las casa del nº 10 – y con menos bombo y platillo, también la del nº 11 – en el siglo XVIII, cuando fue proclamado rey de Inglaterra Jorge I, príncipe elector de Hannover; alemán y protestante.

D 2

El nuevo monarca, que no llegó a hablar nunca el inglés, se rodeó de una camarilla de compatriotas entre los que destacaba el conde de Bothmer. A los ojos de Jorge I éste tenía especial valía; había sido figura clave en las negociaciones para que el príncipe elector fuese elegido sucesor de la reina Ana, y – cosa aún más importante en la vida cotidiana del nuevo rey – hablaba muy bien inglés. Consecuentemente formó parte del Gabinete; primero, como ministro para asuntos alemanes y luego como ministro en jefe (primer ministro, pero no con las funciones que este cargo tiene hoy) de la misma cartera. El Gobierno de Jorge I – llamado la “cancillería alemana” por los británicos de la época – tenía la sede en el Palacio de San Jaime, pero Bothmer vivía en el nº 10 de la vecina calle de Downing Str.

Así se asentaba la tradición de que el más importante ministro del país residiera en el nº 10 de Downing Str. Y también los cimientos para hacer de la casa un palacio. Porque el conde vivía a todo tren y en su mansión se daban bailes, se celebraban conciertos, cenas de gala y contubernios de alta política y pingües negocios. Porque Bothmer, haciendo honor a la carrera del Downing de Cromwell, aprovechó su privilegiada posición en la Corte, para lucrarse con infinidad de negocios y compras privilegiadas. Llegó a tener en el actual Estado federado alemán de Mecklemburgo – Vorpommern una posesión de 8000 hectáreas en la que construyó un esplendoroso palacio, hoy propiedad de dicho Estado federado alemán.

La preeminencia de Bothmer en la Corte determinó que el segundo hombre más importante del Gabinete – el “Lord del Tesoro”, es decir : ministro de Finanzas – residiera en la casa vecina, el nº 11. La vinculación del poder con el dinero la evidencian esas dos casas que comunican entre sí y que además, han intercambiado de titular en más de una ocasión, como en 1997 en que Tony Blair se fue al nº 11 y el titular del Tesoro, Gordon Brown, al nº 10.

Ah : y un detalle muy británico : entre los encargados de seguridad de la mansión figura el cargo de “Chief Mouser to the Cabinet Office”. Es el gato que teóricamente se encarga de exterminar los ratones. Su titular actual se llama “Larry”.

L 1Chief Mouser to the Cabinet Office, Larry

L 3Chief Mouser to the Cabinet Office, Larry

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

Talibani americani/Talibanes americanos

26 viernes Jul 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , , ,

W 2George Washinton

Talibani americani      Washington, Diana Negre

După 18 ani de război în Afganistan, SUA par a se afla departe de a obține o victorie militară sau ideologică asupra talibanilor, în schimb, ideile acestui grup de radicali islamici par a se strecura în viața politică americană.

Nu e vorba, aici, spre deosebire de Afganistan, de motive religioase, ci de o intoleranță politică crescândă, care a trecut de la refuzul de a dialoga, la atacuri împotriva patrimoniul artistic al țării.

Talibanii au distrus statui ale lui Buda în Afghanistan, iar radicalii Statului Islamic au distrus vechiul oraș Nimrud din Siria,  Khorsabad sau muzeele din Mosul, Irak. Lumea le-a urmărit îngrozită faptele. În SUA n-au fost eliminate, e adevărat, toate monumentele, desigur, mult mai recente, dar în realitatea americană găsim unele asemănări.

Monumentele americane nu au fost victimele vreunei credințe religioase, ci ale unor activiști politici americani ale căror dezacorduri cu situația politică, actuală sau anterioară, îi face să elimine sau să distrugă opere de artă, care reprezintă concepte cu care aceștia nu sunt de acord.

Este vorba despre un proces lent, dar, crescător. Acum câțiva ani, au început prin a înlătura statuile unor personaje istorice, ale căror acțiuni, admirate la vremea lor, nu se mai potrivesc cu ideile moderne.

Primele ținte au fost cei care au pierdut Războiul de Secesiune, deoarece liderii lor sunt percepuți azi ca rasiști și apărători ai sclaviei. Statuile unor personaje ca generalul Lee, comandantul forțelor din Sud în timpul acelui război, sau cea a altui general, Stonewall Jackson, au fost primele care au dispărut. Au urmat cele ale sudistului Jefferson Davis, președinte ale Statelor din Sud.

RLStatuia generalului  Robert Lee

În majoritatea cazurilor, aceste statui au fost duse în niște magazii, unde zac uitate, sau în muzee care prezintă istoria țării. Și sunt din ce în ce mai puțin singure, deoarece, în prezent sunt aduse și statui ale unor soldați sudiști necunoscuți, considerați acum rasiști.

Mișcarea a luat amploare și a trecut la distrugerea unor opere de artă, a căror valoare istorică sau artistică e legată de revendicările unor grupuri care încearcă să îndrepte niște greșeli făcute în trecut.

Ultima inițiativă a venit din San Francisco, unde, o școală a hotărât să scoată niște picturi murale, considerate jignitoare pentru negri sau amer-indieni. Li se pare inacceptabil ca, în aceste picturi, să fie reprezentați membrii ai acestor minorități alături de președintele Washington, oricât ar semnala unii că autorul lor, un imigrant comunist ucrainean a fost adus în fața tribunalelor, acum un secol, din cauza simpatiilor sale politice, și care vroia să evidențieze tocmai importanța acestor grupuri minoritare pentru dezvoltarea țării.

Spre deosebire de statui, în acest caz, picturile murale vor dispărea, deoarece activiști vor, pur și simplu, să le acopere cu o zugrăveală.

Lista personajelor cenzurabile tot crește și se îndreaptă spre figuri ca Thomas Jefferson sau George Washington, nici mai mult nici mai puțin decât autorul Declarației de Independență și comandant al forțelor americane în lupta contra englezilor, devenit, ulterior, primul președinte al țării.

SUA nu au o istorie prea mare, comparată cu cea a țărilor europene sau asiatice, sau chiar cu cea a vecinilor americani colonizați de Spania, cu un secol și jumătate mai înainte.

Istoria lor scurtă, preamărită și repetată, a servit pentru a cultiva patriotismul care, la rându-i, a unificat o societate pestriță, și care a tot incorporat imigranți din toată lumea, cu diferite limbi, culturi și religii.

Însă, azi, dezbinarea este cuvântul de ordine al societății americane, fără să se poată desluși, pentru moment, dacă  divizarea se datorează absenței unei moșteniri acceptate de toți, sau dacă  tocmai această divizare a distrus bogăția a două secole și jumătate de istorie.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Talibanes americanos Washington, Diana Negre

W 1.jpgGeorge Washinton

Después de 18 años de guerra en Afganistán, EEUU parece hoy tan lejos de conseguir una victoria militar como ideológica sobre los talibanes, mientras que las ideas de este grupo de radicales islámicos parecen implantarse en la vida política norteamericana.

No se trata aquí, a diferencia del Afganistán, de motivos religiosos, sino de una intolerancia política creciente que ha pasado de la negativa a dialogar a los ataques contra el patrimonio artístico del país.

Los talibanes destruyeron las imágenes de Buda en Afghanistán, mientras que los radicales del Estado Islámico acababan con la antigua ciudad de Nimrud en Siria, Khorsabad o los museos de Mosul en Irak. El mundo lo siguió con horror, pero la realidad aquí tiene alguna semejanza, excepto que los monumentos eliminados en Estados Unidos no siempre son destruídos, además de ser mucho más recientes.

Aquí, los monumentos no son víctimas de la fe religiosa, sino de activistas políticos norteamericanos cuyo desacuerdo con la situación política, actual o anterior, les lleva a eliminar o destruir obras de arte que representan conceptos con los que están en desacuerdo.

Se trata de un proceso paulatino, pero creciente. Desde hace un par de años, empezaron por retirar estatuas de personajes históricos cuyas acciones, admiradas en su momento, no encajan con las ideas modernas.

Los primeros objetivos fueron los perdedores de la Guerra de Secesión, cuyos líderes son vistos hoy como racistas y defensores de la esclavitud. Estatuas de personajes como el general Lee, comandante de las fuerzas del Sur durante esta guerra, o el también general Stonewall Jackson, fueron las primeras en desaparecer. Siguieron, luego, las de Jefferson Davis, presidente de los estados sureños.

RL 1Estatua al general Robert Lee

En la mayoría de los casos, estas estatuas fueron a almacenes, donde yacen olvidadas de todos, o bien a museos que recogen la historia del país. Han ganado mucha compañía, porque ahora han empezado a quitar también imágenes de soldados desconocidos sureños, considerados ahora todos como racistas.

El movimiento ha tomado mayor auge y ahora se ha extendido a la destrucción de obras de arte cuyo valor histórico o artístico queda supeditado a las reivindicaciones de grupos que tratan de corregir pasados entuertos.

La última iniciativa salió de San Francisco, donde una escuela ha decidido eliminar unas pinturas murales por considerarlas ofensivas para grupos minoritarios como negros o americanos de origen indio. Les parece inaceptable que estas pinturas representen a miembros de estas minorías junto al presidente Washington, por mucho que algunos señalen que su autor, un emigrante comunista ucraniano que fue llevado ante los tribunales hace un siglo por sus simpatías políticas, precisamente quería poner de relieve la importancia de estos grupos minoritarios en el desarrollo del país.

A diferencia de las estatuas, en este caso los murales están llamados a desaparecer porque los activistas simplemente quieren cubrirlos con pintura.

La lista de personajes censurables va creciendo y ya apunta a figuras como Thomas Jefferson o George Washington, nada menos que el autor de la Declaración de Independencia y el comandante de las fuerzas norteamericanas contra los ingleses, convertido después en el primer presidente del nuevo país.

Estados Unidos tiene una historia corta, y no solo comparada a la de los países europeos o asiáticos, sino incluso a sus vecinos hemisféricos colonizados por España, siglo y medio antes.

Su breve historia, ensalzada y repetida, ha servido para incitar el patriotismo que, a su vez, ha unificado a una sociedad dispar, que ha ido incorporando inmigrantes de todo el mundo, con diferentes idiomas, culturas y religiones.

Pero hoy, la desunión parece el lema de la sociedad norteamericana, sin que, de momento, se pueda adivinar si las divisiones se deben a la falta de una herencia comunmente aceptada, o si son estas divisiones las que han dado al traste con el breve acervo de sus dos siglos y medio de historia.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

CRIZA IRANIANĂ FĂRĂ PASIUNE, NICI PROPAGANDĂ/LA CRISIS IRANÍ SIN PASIÓN NI PROPAGANDA

24 miércoles Jul 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , ,

I 1

CRIZA IRANIANĂ FĂRĂ PASIUNE, NICI PROPAGANDĂ Washington, Diana Negre

Actuala criză iraniană – ca orice lucru – are cel puțin două posibile interpretări. Una din ele, eminamente politică, este neîncrederea pe care o trezește Teheranul în toată lumea, mai ales în SUA. Cealaltă este strict juridică.

Și cum pe prima dintre ele o cunoaște, mai mult sau mai puțin, toată lumea  – mai mult sau mai puțin, datorită informației părtinitoare -, o vom aminti pe cea de a doua.

Ea începe în anul 2015, cu acordul dintre Iran și marile puteri ale lumii, în virtutea căruia, această republică șiită renunța la programele sale atomice: complet la cel militar și parțial la cel industrial și științific. În schimb, SUA și  Uniunea Europeană ridică sancțiunile economice impuse Iranului.

Nu mai este nevoie să spunem că acordul s-a născut cu tara neîncrederii reciproce. Cea occidentală – în mod special, cea americană – a tot crescut. La început, din cauză că Iran își ascundea multe dintre instalațiile sale. Și a ajuns la paroxism odată cu războiul civil sirian, în care, Iranul a intervenit, cu succes, cu un corp expediționar, și odată cu venirea lui Trump la președinția SUA. Crescânda influență iraniană în politica Irakului și intervenția sa nedisimulată în războiul din Yemen împotriva forțelor saudite, precum și în incidentele armate de la granițele Israelului au constituit factori importanți care s-au adăugat neîncrederii față de Teheran.

Însă, Washingtonul a fost cel care a părăsit acordul din 2015; și a făcut-o în mod unilateral, acum 14 luni, înăsprindu-și strânsoarea economică asupra Teheranului, în timp ce celelalte puteri semnatare ale acordului se străduiau să-l respecte în continuare.

Și iată că, acum, Iranul, unde radicalismul Gardienilor Revoluției se impune tot mai mult prudenței ayatolahilor, a anunțat că, din iulie, rupe tratatul, și va începe îmbogățirea, peste 4% a uraniului, în cantități mai mari de 300 de kilograme, cât permitea tratatul.

I 3

Pasul acesta al Iranului nu reprezintă o amenințare imediată, deoarece  pentru produce o singură bombă nucleară este nevoie 1.200 kg de uraniu înalt îmbogățit (90%) cu izotopul U 238, însă, SUA cred că reactorul experimental de apă grea pe care îl are Iranul a produs deja atâta plutoniu (înlocuitor avantajos al uraniului îmbogățit), încât această țară ar putea avea cel puțin două bombe nucleare, în următoarele cincisprezece luni.

În sfârșit, nimănui nu-i scapă faptul că, efectele foarte dureroase ale sancțiunilor economice americane în viața de zi cu zi a Iranului au dus la o creștere a protagonismul „gardienilor revoluției” și a celorlalți  ultranaționaliști, evoluție care, altfel, nu ar fi avut loc.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LA CRISIS IRANÍ SIN PASIÓN NI PROPAGANDA Washington, Diana Negre

I 2

La actual crisis iraní tiene – como todo – por lo menos dos lecturas. Una, eminentemente política, es la desconfianza que despierta Teherán en todo el mundo y aún más, en los EE.UU. La otra es estrictamente jurídica.

Y dado que la primera y su evolución son más o menos sabidas por todo el mundo – más o menos, por la abundancia de información sesgada -, recordaremos aquí la segunda.

Esta comienza en el 2015 con el acuerdo entre Irán y los grandes del resto del mundo en virtud del cual la república chií renuncia a sus programas atómicos: totalmente al militar y en forma limitada al industrial y científico. A cambio, EE.UU. y la Unión Europea levantan las sanciones económicas contra el Irán.

No hace falta decir que el acuerdo nació tarado por la desconfianza mutua. La occidental – en especial, la estadounidense – fue creciendo constantemente. En un principio, por los descarados ocultismos iraníes de muchas de sus instalaciones. Y llegó a su paroxismo con la guerra civil siria, dónde interviene con éxito un cuerpo expedicionario sirio y la llegada de Trump a la presidencia estadounidense. La creciente influencia iraní en la política iraquí y su nada disimulada intervención en la guerra del Yemen contra las fuerzas saudíes, así como en los incidentes armados en las fronteras de Israel han sido importantes factores añadidos a la desconfianza hacia Teherán.

Pero, fue Washington el primero en romper el tratado del 2015; lo hizo unilateralmente hace 14 meses y endureció su política de atosigamiento económico a Teherán, mientras las restantes potencias del acuerdo trataban de respetar lo pactado.

Ahora ha sido el Irán, donde el radicalismo de los Guardianes de la Revolución se está imponiendo cada vez más a la prudencia de los ayatolás, quien ha anunciado que, por su parte, romperá, a partir de julio, el tratado y  enriquecerá a más del 4% uranio, en cantidades mayores de los 300 kg autorizados por los tratados.

I 4

El paso iraní no significa una amenaza inmediata, ya que para fabricar una sola bomba nuclear hacen falta 1.200 kg de uranio muy enriquecido (90%) con el isótopo U 238, pero los EE.UU. creen que el reactor experimental de agua pesada que posee el Irán ha producido ya tanto plutonio (que sustituye ventajosamente el uranio enriquecido) que Teherán podría tener por lo menos dos bombas nucleares, antes de los próximos quince meses.

Por último, a nadie se le escapa que, si bien las sanciones económicas estadounidenses se notan muy dolorosamente en la vida cotidiana iraní, esto mismo está dando un protagonismo a los “guardianes de la revolución” y demás ultranacionalistas, que, de otra forma, no tendrían.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

ÎNDRĂZNEALA PRUDENTĂ NORD-COREANĂ/LA PRUDENTE OSADÍA NORCOREANA

24 miércoles Jul 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , ,

T 3

Articol scris în luna iunie 2019

ÎNDRĂZNEALA PRUDENTĂ NORD-COREANĂ Washington, Diana Negre

Săptămâna trecută, Trump a făcut 20 de pași, mai degrabă histrionici, decât istorici. Căci, acești 20 de pași ai unui președinte american pe pământ nord-corean nu obligă la nimic, dar, insinuează că ar promite mult.

Gestul lui Trump trezește o speculație politică: un astfel de gest, care să-l revalorifice pe Kim Jong-un în fața poporului său, mai ales în fața generalilor săi, i-ar înlesni, oare, posibilitatea de a face Statelor Unite concesiile pe care a refuzat să le facă până acum? Și dacă le face, Trump ar face și el un mare pas spre realegerea sa, anul viitor. Dar, până să fie Kim de acord, scena de la sfârșitul săptămânii trecute, de la frontiera dintre cele două Corei, nu este decât un spectacol politic.

Cadrul relațiilor dintre cele două țări este maximalist. Într-o parte, se află o țară în pragul falimentului – într-o situație asemănătoare cu cea a URSS din anii 80 – care are ca unic atu șantajul cu potențialul său (încă mic) de arme nucleare și rachete cu rază medie de acțiune. De cealaltă parte, se află principalul său inamic, cea mai bogată țară din lume, care a imobilizat economia nord-coreană cu o serie de sancțiuni și embargouri comerciale. Iar, în târguiala asupra dezarmării nucleare în schimbul unor ajutoare financiare, ambele părți joacă cu o miză în stil mare.

T 1Trump pe pământ nord-corean

Aparent – adică, conform informațiilor din presă –, Washington și Pyongyang negociază câinește, fără concesii. În realitate, ambele părți sunt de acord să-și tolereze reciproc trucurile și scenografiile târguielilor, ca să nu întrerupă dialogul. Și în acest „nu lăsa tu, ca să nu las nici eu”, Casa Albă joacă mai dur, deoarece este, de departe, cea mai puternică. În frustrata întâlnire de la Hanoi dintre Trump și Kim Jong-un, președintele american a vrut să-l oblige pe Kim să plătească un fel de avans politic: mai întâi dezarmarea coreană, însă o dezarmare adevărată, nu minciunelele de până acum, și, abia pe urmă, concesiile economice. În plus, puțin după eșecul de la Hanoi, SUA și Coreea de Sud au desfășurat manevrele militare „Dong Maeng” – manevre care au loc în fiecare an – și pe care Pyongyang le-a denunțat tot timpul ca fiind acțiuni de intimidare, adică gesturi incompatibile cu o politică de destindere.

Foarte puțin timp după manevrele „Dong Maeng”, Coreea de Nord și-a reluat experimentele cu rachete. Dar, aceasta era o contra-provocare într-o tonalitate minoră. Deoarece acordul dintre Kim și Trump din anul 2018 prevedea renunțarea, de către nord-coreeni, la încercările cu rachete intercontinentale (cu care Coreea ar putea atinge teritoriul american), ori, experimentele din luna mai s-au efectuat cu balistică de rază medie (400/500 km), care îi poate viza pe aliații SUA din Asia, sau bazele militare americane de pe acest continent, dar, nu încalcă nicio promisiune. Corea de Nord, până acum, nu a încălcat nici moratoriul autoimpus asupra experimentelor nucleare.

După cum se poate vedea, în dificila conviețuire și în și mai dificila negociere nord-coreano-americană, Pyongyang își arată cu prudență colții:  numai atât cât să profite, acasă, de criză, dar, fără să riște o ruptură reală a negocierilor. Și chiar reușește: în iunie, Trump a fost în Coreea de Nord, iar, la începutul lunii mai, Secretarul de Stat american, Mike Pompeo, a comentat în legătură cu experimentele cu rachete „…Pyongyang nu a încălcat niciun acord;  moratoriul asupra rachetelor este concentrat exclusiv asupra celor cu rază medie …” .

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LA PRUDENTE OSADÍA NORCOREANA Washington, Diana Negre

T 4

El pasado fin de semana, Trump dio 20 pasos más histriónicos que históricos. Porque esos primeros 20 pasos de un presidente estadounidense en tierra norcoreana no comprometen a nada e insinúan que prometen mucho.

T 2Donald Trump pisando tierra norcoreana

Tras el gesto de Trump hay una especulación política: un gesto así, que revalorice a Kim Jong-un ante su pueblo y, sobre todo, sus generales, le facilitaría a éste hacerle a los EE.UU. las concesiones que negó hasta ahora. Y si las hace, Trump habrá dado un gran paso hacia su reelección el año próximo. Pero, hasta que Kim se avenga, la escena del pasado fin de semana en la frontera intercoreana no es más que espectáculo político.

Y es que el marco de las relaciones entre estas dos naciones es maximalista. Por un lado, está una nación al borde de la bancarrota – en una situación muy similar a la de la URSS de los años 80 – que tiene como única baza el chantaje con su potencial (aún pequeño) de armas nucleares y misiles de alcance medio. Por el otro lado, está su enemigo principal, la nación más rica del mundo y que tiene acogotada la economía norcoreana con una serie de sanciones y embargos mercantiles. Y en el regateo de desarme nuclear a cambio de ayudas financieras, ambas partes juegan un órdago a la grande.

Aparentemente – es decir, según información periodística –, Washington y Pyongyang negocian a cara de perro. En realidad, ambas partes están de acuerdo en tolerarse mutuamente sus faroles y escenografías del regateo con tal de no romper el diálogo. Y en este tira y afloja, la Casa Blanca juega más fuerte porque es – y con mucho – el más fuerte de los dos. En el frustrado encuentro de Hanói entre Trump y Kim Jong-un, el presidente norteamericano puso en el disparadero a Kim exigiendo algo así como un pago por adelantado político : primero el desarme coreano, pero un desarme real y no de mentirijillas como el anterior, y las concesiones económicas, después. Además, poco después del fracaso de Hanói, los EE.UU. y Corea del Sur comenzaron las maniobras militares “Dong Maeng” – unas maniobras que se realizan cada año – y que Pyongyang las ha denunciado siempre como una acción intimidatoria, algo incompatible con una pretendida política de distensión.

Muy poco después del comienzo de “Dong Maeng”, Corea del Norte reanudó sus pruebas de misiles. Pero, eso era una contra provocación en tono menor. Porque el acuerdo Kim – Trump del 2018 suponía la renuncia norcoreana a pruebas con misiles intercontinentales (con los que Corea podría alcanzar territorio estadounidense) y los ensayos de mayo se hicieron con balística de alcance medio (400/500 km), que pueden alcanzar a los aliados de los EE.UU. en Asia e incluso bases militares norteamericanas en ese continente, pero, no viola ninguna promesa. Tampoco ha infringido Corea del Norte, hasta ahora, la moratoria voluntaria a sus pruebas nucleares.

T 5

Como puede verse, en la difícil convivencia y aún más difícil negociación norcoreano- estadounidense, Pyongyang enseña prudentemente los dientes :  justo lo suficiente como para sacarle partido en casa a la crisis, pero sin correr el riesgo de provocar una ruptura real de las negociaciones. Y lo consigue: en junio, Trump fue a Corea del Norte y, a primeros de mayo, el secretario de Estado norteamericano, Mike Pompeo, comentó las prueba de misiles con la frase “…Pyongyang no ha infringido ningún acuerdo; la moratoria de prueba de misiles está centrada exclusivamente en los de alcance intercontinental…” .

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.com/wp-content/uploads/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529

ALA, BALA, PORTOCALA…/MATARILE, RILE, RO…

23 martes Jul 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, ,

T 1

ALA, BALA, PORTOCALA…

Actuala criză irano-americană este antiteza unui joc infantil, însă, parametrii pe care îi arată opiniei publice oscilează între infantilism și imbecilitate. Episodul cu drona fantomă o ilustrează perfect; în plus, de decenii își are poezioara: “ Unde e drona ? (și urmează partea originală), ala, bala portocala! Pe fundul mării, nici la mine, nici la tine, ala, bala, portocala…”

Nu știm unde se află afurisita de dronă iraniană pe care SUA afirmă că ar fi capturat-o (fără să spună cum!) și pentru care perșii – mari furnizori de povești și mituri pentru literatura universală – jură (sau sperjură!) că încă se află bine-merci în arsenalele lor. Dar, ceea ce știu toți cei care urmăresc evenimentele din lume este că, atunci când se ceartă între ele, țările acordă o mare importanță opiniei publice internaționale, fiecare încercând să o câștige de partea sa. Ceea ce este foarte alarmant.

Mai întâi, deoarece – în asemenea cazuri, aproape toți, de la Statul Islamic, până la ucraineeni și ruși  – vin cu denunțuri lacrimogene și acuzații în loc de argumente, și nu există altă posibilitate decât să presupui că nu au argumente. Și că, în plus, cauza lor e nedreaptă. Căci, altfel de ce ar fi nevoiți să sloboadă niște tânguieli obsedante, în fața întregii lumi, în loc să judece rațional și să negocieze…? Cu atât mai mult, cu cât în a împiedica ocuparea teritoriilor, uciderea civililor ne-înarmați și încălcarea drepturilor, opinia publică nu prea a putut face mare lucru.

I 2

În Istoria recentă, treaba aceasta de a aduce dublete de tânguiri în fața opiniei publice cu nesocotiri ale justiției au făcut-o fasciștii în lumea democratică și staliniștii în lagărul autoritar al Rusiei țariste. Și Saddam Hussein atunci când a ocupat Kuwaitul; dar, chiar și Trump, în campania sa de deportare a imigranților fără acte, pentru a menționa doar cazurile cele mai cunoscute.

În extrema opusă, cea a marilor isprăvi, mai mult sau mai puțin juste (mai mult sau mai puțin, deoarece cei care pierd nu rămân niciodată cu o cauză justă), trebuie să menționăm că Bismarck nu s-a tânguit deloc când a făcut din 58 de unități politice vorbitoare de germană o mare națiune, și nici Napoleon al III-lea nu i-a denunțat pe sultanii turci atunci când a așezat bazele în Balcani pentru niște națiuni relativ independente.

Dar, să ne întoarcem la drona fantomă, pentru a termina ceea ce am început. Partea rea, înspăimântătoare a cazului nu este că Pentagonul sau Teheranul  – sau amândoi –  mint pe două benzi în privința unui dispozitiv telecomandat. Deprimant este că această gherilă propagandistică e primită de opinia publică mondială fără hohote de râs și fără să ceară demisii. Deprimant, înspăimântător este că episodul acesta cu drona fantomă arată că societatea – ipotetic – foarte informată și cultă a secolului al XXI-lea continuă să împărtășească aceleași pietre de moară ca acum 4.000 de ani, când știau să scrie și să citească doar preoții sumerieni și egipteni.

Patru mii de ani de roți de moară și o dronă fantomă!

DAeronavă fără pilot MQ-9 Reaper

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

I 1

MATARILE, RILE, RO…

T 2

La actual crisis irano-estadounidense es la antítesis de un juego infantil, pero los parámetros que exhibe ante la opinión pública oscilan entre lo infantil y lo imbécil. El episodio del dron fantasma lo ilustra perfectamente; y, además, ya dispone desde hace lustros de su canción: “¿ Dónde está el dron (“llaves” en versión original de la canción), matarile, rile, ro ?; En el fondo del mar, matarile, rile ro…”

Yo no sé dónde está el maldito dron iraní que los EE.UU aseguran haber capturado (pero, sin decir cómo) y los persas – grandes aportadores de cuentos y mitos a la literatura universal – juran (o perjuran, vaya usted a saber) que aún está en sus arsenales. Pero, sí que me consta – a mí y a todos los que siguen la actualidad internacional – el creciente protagonismo que las naciones dan a la opinión pública mundial en el planteamiento de sus querellas. Y eso es alarmante en grado sumo.

En primer lugar, porque si alguien – en este caso, casi todos, desde el Estado Islámico hasta los ucranianos y los rusos – exhiben denuncias lacrimosas y acusaciones en vez de argumentos, es forzoso suponer que carecen de argumentos. Y, sobre todo, que su causa es injusta. Sino. ¿Por qué tendría que soltar una obsesiva jeremiada ante todo el mundo en vez de razonar y negociar…? Tanto más, cuanto que en eso de impedir que se  ocupen territorios, maten civiles desarmados y se supriman derechos, la opinión pública mundial no ha pintado nunca nada.

En la Historia reciente esto de emparejar jeremiadas ante la opinión pública con pisoteos de la justicia lo hicieron los fascistas en el mundo democrático y los estalinistas en el mundo autoritario de la Rusia zarista. Y también Saddam Hussein en su ocupación de Kuwait; y Trump, en su campaña de expulsión de indocumentados, para citar solo los casos más conocidos.

I 3

En el extremo opuesto, el de las grandes gestas más o menos justas (más o menos, porque los perdedores jamás tienen causas justas) hay que recordar que Bismarck no lanzó jeremiada alguna para hacer de 58 entes políticos germano-parlantes una gran nación, ni Napoleón III denunció a los sultanes turcos para asentar las bases de unos Balcanes con naciones relativamente independientes.

Vuelvo al dron fantasma, para acabar por donde comencé. Lo malo, lo espantoso del caso no es que el Pentágono o Teherán mientan – o ambos –  a dos carillos sobre un artefacto teledirigido. Lo deprimente es que esta guerrilla propagandística sea tragada por la opinión pública mundial sin carcajadas ni petición de dimisiones. Lo deprimente, lo horrendo, es que este episodio del dron fantasma demuestra que la – hipotéticamente – muy informada y culta sociedad del siglo XXI sigue comulgando con ruedas de molino igualito que hace 4.000 años, cuando solamente sabían leer y escribir los sacerdotes sumerios y egipcios.

¡Cuatro mil años de ruedas de molino y un dron fantasma!

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU