BICIUIND CU DOLARUL                      Washington, Diana Negre

Profesorii universitari, funcționarii și diplomații americani, care nu-și ascund disperarea față de comportamentul lui Donald Trump, care încalcă zilnic normele tradiționale ale diplomației și ale relațiilor internaționale, au de făcut față situației neașteptate că, cel puțin pentru moment, președintele pare să învingă.

Exemple de perplexitate pe care le oferă metodele sale le vedem în China, țară care pare a fi dezorientată de sancțiunile comerciale crescânde, sau în problemele economice ale Iranului, care se întind și asupra Turciei, pentru a nu mai vorbi despre surprinzătoarea dispoziție a Mexicului de a accepta schimbările din Tratatul de Liber Schimb, cu toate că, pentru moment, lucrurile par a fi înțepenite din cauza rezistenței pe care încă o mai arată Canada.

În ciuda unor îndoielnice posibilități de succes, nimeni nu se încumetă să spună că negocierile cu Coreea de Nord nu vor da niciun rezultat, mai ales după interesul pe care îl arată Seul-ul de a menține dialogul deschis și a-și îmbunătăți relațiile cu dificilul său vecin din nord.

Mai problematică este încleștarea cu Moscova, poate pentru faptul că în această chestiune Trump are flancul descoperit din cauza investigațiilor care se derulează de aproape doi ani asupra unei presupuse conspirații pe care ar fi urzit-o cu Rusia pentru a câștiga în mod fraudulos alegerile din 2016. Dar, chiar și așa, Rusia nu a găsit vreo formulă pentru a neutraliza sancțiunile americane și nici pentru a profita mereu de enormele sale rezerve de petrol.

Dacă ne uităm la toate aceste eforturi ale lui Trump în politica internațională, vom vedea că ele au ceva în comun cu politica altui președinte cu care este comparat de multe ori: Ronald Reagan, cel care a folosit arma mai lipsită de cruzime a puterii economice pentru a înfrunta fosta Uniune Sovietică.

În decada anilor 80, epoca cursei înarmărilor, cu un scenariu european în care sovieticii amenințau țările NATO cu rachetele lor, în timp ce americanii își desfășurau propriile lor rachete ațintite asupra Uniunii Sovietice, Reagan s-a folosit de un atu prin care SUA avea un avantaj de ne depășit: potențialul său economic.

Conform acestei strategii, cu toate că URSS dispunea de tehnologia NECESARĂ pentru a face față puterii de război americane, îi lipsea totuși capacitatea economică pentru a construi și mai ales a menține atât de mult armament. Cursa înarmărilor a devenit, astfel, o întrecere care a asfixiat-o din punct de vedere economic deoarece, cu toate că era vorba despre două supraputeri nucleare, una era săracă, iar cealaltă super-bogată.

Treizeci de ani și cu patru președinți mai târziu, când victoria americană din Războiul Rece nu a adus și „o nouă ordine mondială” atât de mult dorită de primul președinte Bush, și când SUA se înfruntă cu noi inamici în țările islamice sau cu China care aspiră la condiția de supraputere, Donald Trump  se folosește din nou de superioritatea economică a Americii pentru a face o politică internațională folosindu-se de dolar.

Primul său succes pare a fi Iranul, nu pentru că Teheran s-ar plia voinței Washington-ului, ci pentru că războiul economic îi cauzează, în mod evident, foarte mult rău. Companii petroliere multinaționale și fabricanți de avioane s-au retras din această țară atunci când Trump a aplicat din nou sancțiunile care fuseseră ridicate de predecesorul său, Obana. Acum, iranienii bogați nu mai pot călători în străinătate și nici nu-și mai pot trimite copiii la universități internaționale, deoarece valuta s-a năruit în cele patru luni de când SUA nu mai respectă acordurile nucleare semnate de președintele Obama.

Probabil, Trump nu plânge pentru contagierea pe care o suferă Turcia, unde criza iraniană o privează de una dintre cele mai bune surse pe care le avea turismul turcesc. Și aceasta, deoarece Ankara, cu toate că este un aliat NATO, minează politica americană în Orientul Mijlociu și chiar ține în detenție câțiva cetățeni americani care, în SUA, sunt văzuți ca ostatici.

Poate cazul cel mai interesant al acestei strangulări economice este cel chinezesc, o țară cunoscută pentru răbdarea ei milenară și care, după unii experți, a văzut că a sosit momentul pentru a-și recupera primul loc în lume, pe care l-a pierdut acum multe secole. Pekin, după acești experți, a urmat o politică de aparentă umilință pentru a tot smulge sectoare de piață, pentru a cumpăra sau fura progrese tehnologice, pentru a-și forma o armată de milioane de tehnicieni tineri în universități străine și pentru a controla sectoare din ce în ce mai mari ale pieței internaționale…

Această politică de a se face indispensabilă pentru ca, atunci când sosește momentul, să exercite ca supraputere și să rivalizeze cu Washington, se înfruntă, acum, cu războiul comercial al lui Trump: China nu poate renunța la piața americană, care absoarbe 25% din exporturile sale și nici măcar nu poate institui represalii la taxele vamale impuse de Trump: SUA exportă în China foarte puțin, astfel încât îi este imposibil să răspundă cu represalii sancțiunilor americane.

Pentru strategii chinezi, care se încred în superioritatea lor de a negocia și în talentul lor manipulator, Trump se pare că s-a transformat într-un mag imprevizibil, care mânuiește dolarul ca pe o baghetă magică sau ca pe un bici.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

FUSTIGANDO CON EL DÓLAR                      Washington, Diana Negre

Los catedráticos, funcionarios o diplomáticos norteamericanos, que no ocultan su desesperación ante el comportamiento de Donald Trump que viola diariamente las normas tradicionales de la diplomacia y las relaciones internacionales, se enfrentan a la situación inesperada de que, por el momento al menos, el presidente parece salirse con la suya.

Ejemplos de la perplejidad que causan sus métodos los encontramos en China, que parece desorientada ante las sanciones comerciales que van en aumento, o en los problemas económicos del Irán, que ya se extienden también a Turquía, para no hablar de la sorprendente disposición de México a aceptar los cambios en el Tratado de Libre Comercio, aunque de momento las cosas estén encalladas por la resistencia que aún ofrece Canadá.

A pesar de las dudosas probabilidades de éxito, nadie se atreve a decir que las negociaciones con el Corea del Norte no vayan a dar ningún resultado, especialmente ante el interés demostrado por Seúl en mantener el diálogo abierto y mejorar las relaciones con su difícil vecino.

Más problemático es el pulso con Moscú, quizá porque aquí Trump tiene el flanco descubierto con la investigación que le están haciendo desde hace casi dos años por una supuesta conspiración con Rusia para ganar de manera fraudulenta las elecciones de 2016.  Pero aún así, Rusia no ha encontrado una fórmula de neutralizar las sanciones norteamericanas ni sacar siempre partido a sus enormes reservas de petróleo.

Si uno contempla todos estos esfuerzos de Trump en política internacional, verá que tienen algo en común con la practicada por otro presidente al que muchas veces lo comparan: Ronald Reagan, quien utilizó el arma incruenta del poderío económico para enfrentarse a la ya desaparecida Unión Soviética.

En la década de los 80, la época de la carrera armamentista, con un escenario europeo en que los soviéticos amenazaban a los países de la NATO con sus misiles, mientras que los norteamericanos desplegaban en Europa los suyos dirigidos a la URSS, Reagan utilizó una baza en que EEUU tenía una ventaja insuperable: el potencial económico norteamericano.

Según esta estrategia, aunque la URSS dispusiera de la tecnología NECESARIA para enfrentarse al material bélico norteamericano, le faltaba la capacidad económica para construir y, menos aún, mantener tanto armamento. La carrera armamentista se convirtió en una puja de asfixia económica porque, si bien se trataba de dos superpotencias nucleares, una era pobre y otra super-rica.

Treinta años y cuatro presidentes más tarde, cuando la victoria norteamericana en la Guerra Fría no ha traído el “nuevo orden mundial” anhelado por el primer presidente Bush, y cuando Estados Unidos se enfrenta a enemigos nuevos en países islámicos o se enfrenta al aspirante chino a superpotencia, Donald Trump vuelve a recurrir a la superioridad económica norteamericana para hacer una política internacional a golpe de dólar.

Su primer éxito parece ser el Irán, no porque Teherán se pliegue a la voluntad de Washington, sino porque la guerra económica le hace un daño evidente. Petroleras multinacionales y fabricantes de aviones se retiraron del país cuando Trump reaplicó las sanciones levantadas por su predecesor Obama. Ahora, los iraníes acomodados ya no pueden viajar al extranjero ni enviar a sus hijos a universidades internacionales porque la divisa se ha desplomado en los cuatro meses desde que Estados Unidos abandonara los acuerdos nucleares firmados por el presidente Obama.

Probablemente que Trump no llora por el contagio que sufre Turquía, donde la crisis iraní le ha privado de una de sus mejores fuentes de turismo. Porque Ankara, a pesar de ser un aliado de la OTAN, mina la política de Washington en el Oriente Medio y tiene incluso encarcelados a varios norteamericanos que, aquí en Estados Unidos, son vistos como rehenes.

Quizá el caso más interesante de este estrangulamiento económico sea el chino, un país conocido por su paciencia milenaria y que, según algunos expertos, ha visto llegada su hora de recuperar la primacía mundial que perdió hace muchos siglos. Pekín, según estos expertos, ha seguido una política de humildad aparente para ir arrebatando sectores de mercado, comprar o robar avances tecnológicos, formar un ejército de millones de técnicos jóvenes en universidades extranjeras y controlar cada vez mayores sectores de mercado internacional…

Esta política china de hacerse indispensable para, llegado el momento, ejercer de superpotencia y rivalizar con Washington, se enfrenta ahora a la guerra comercial de Trump: China no puede renunciar al mercado norteamericano que representa el 25% de sus exportaciones y ni siquiera puede poner represalias a los aranceles de Trump: Estados Unidos exporta tan poco a la China, que es imposible responder con represalias a las sanciones norteamericanas.

Para los estrategas chinos, confiados en su superioridad negociadora y su talento manipulador, Trump parece haberse convertido en un mago imprevisible que empuña el dólar como varita mágica o, más bien, como látigo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.