I. Ce era pesah – paștele la evreii pre-israeliţi ?

Cu mii de ani înainte de Moise, strămoşii israeliţilor, asemenea tuturor populaţiilor din Mesopotamia, sărbătoreau Anul Nou la echinocţiul de primăvară. Era Paştele ! De fapt, Pesah !

În ebraică pesah (פֶּסַח) este: trecerea pe deasupra, trecerea peste şi, de aici, trecerea în noul an, văzut ca un prag. Pesah mai însemna, în limba vechilor evrei, și dansul sacru, un dans săltat, cu salturi și sărituri. Și, nu în ultimul rând, de aici a ajuns să însemne și faptul de a sări peste ceva, de a sări de la numărătoare, de a excepta… de la o pedeapsă, de a cruța.

Vine din verbul pasah (פָּסַח): a trece peste, a trece dincolo, pe deasupra, a trece de; a ţâşni, a sălta, a dansa, a sări (peste), de unde: a cruţa, a scuti de, a menaja… Toate aceste sensuri se regăsesc în sărbătoarea pesah pe care evreii au ajuns s-o țină  în Israel,  statul pe care l-au întemeiat în Canaan, unde s-au stabilit după… trecerea, traversarea de 40 de ani a pustiului Sinai. Astfel că, în ebraica clasică, pesah a ajuns să însemne, deopotrivă, sărbătoarea în sine, Paștele; jertfa, adică mielul de Paște precum și ospăţul ritual de Paște cu miel, azimă și ierburi amare.

Româna l-a moştenit din latină: Paşti, cu forma regularizată, mai nouă paşte, Paşte, vine din latinescul pascha, un împrumut din greacă (pasha/πάσχα) care, la rându-i e un împrumut din ebraică: pesah.

II. Paştele lui Moise

1. Paştele lui Moise–două sărbători contopite: Pesah-ul și Azimile. Istoricizate şi teologizate, au devenit un memorial al eliberării din robia Egiptului.

a. Pesah-ul, o sărbătoare arhaică pastorală devenită un memorial, memorialul cruțării evreilor de opera Distrugătorului/ Îngerului Morții. 

Despre pesah/Paşte citim prima dată în Biblie, în Cartea Ieşirii/Exod. Acolo ni se spune că Dumnezeu/Iahve i-a poruncit lui Moise ca poporul pe care l-a ales să-L slujească, poporul lui Israel, să ţină o sărbătoare. Nu o numește decât „slujire” (avoda, עֲבֹדָה = avoda, muncă la stăpân, robie, slujbă, slujire, ritual). În schimb, Dumnezeu pomenește de o „jertfă a trecerii”, închinată Lui (זֶֽבַח־פֶּסַח הוּא לַֽיהוָה – zevah-pesah le-Iahve) unde zevah-pesah/ „jertfa trecerii”, nu este alta decât jertfa de Paște, mielul de Paște).

Iată pasajul, Ex. 12, 26-27:

Şi când va fi să vă spună/să vă întrebe fiii voştri ce este pentru voi slujba/slujirea aceasta, să le spuneţi că este jertfa de Paşte (jertfa trecerii), închinată lui Iahve, Care a trecut peste casele fiilor lui Israel, în Egipt, când El a lovit Egiptul şi a cruţat casele noastre şi (să le spuneți că, pentru aceasta) poporul să I se închine şi să-L adore.
וְהָיָה כִּֽי־יֹאמְרוּ אֲלֵיכֶם בְּנֵיכֶם מָה הָעֲבֹדָה הַזֹּאת לָכֶֽם׃
וַאֲמַרְתֶּם זֶֽבַח־פֶּסַח הוּא לַֽיהוָה אֲשֶׁר פָּסַח עַל־בָּתֵּי בְנֵֽי־יִשְׂרָאֵל בְּמִצְרַיִם בְּנָגְפֹּו אֶת־מִצְרַיִם וְאֶת־בָּתֵּינוּ הִצִּיל וַיִּקֹּד הָעָם וַיִּֽשְׁתַּחֲוּֽוּ׃
καὶ ἔσται ἐὰν λέγωσιν πρὸς ὑμᾶς οἱ υἱοὶ ὑμῶν τίς ἡ λατρεία αὕτη καὶ ἐρεῖτε αὐτοῖς θυσία τὸ πασχα τοῦτο κυρίῳ ὡς ἐσκέπασεν τοὺς οἴκους τῶν υἱῶν Ισραηλ ἐν Αἰγύπτῳ ἡνίκα ἐπάταξεν τοὺς Αἰγυπτίους τοὺς δὲ οἴκους ἡμῶν ἐρρύσατο καὶ κύψας ὁ λαὸς προσεκύνησεν

De fapt, acest loc din Exod este o mărturie importantă: ne arată că această „slujire” (avoda) a lui Iahve, acest ritual este unul cu totul nou, pe care Avraam, care venise cu generații în urmă din Urul Caldeei în Canaan, nu-l cunoștea și nu-l lăsase moștenire urmașilor clanului lui, avraamizii. Și nici nu avea cum să-l cunoască, de vreme ce comemorează, fixează în memoria colectivă, un eveniment istoric care s-a petrecut cu mult timp după moartea lui.

În acest pasaj se vede limpede cum pesah-ul, străvechea sărbătoare a Anului Nou, pre-israelită, a căpătat un cu totul alt sens în Legea dată de Dumnezeu-Iahve lui Moise. Dumnezeu dorea ca evreii să țină minte și să celebreze în fiecare an, cu o „jertfă a trecerii”, nu Anul Nou al strămoșilor lor din Caldeea, ci momentul precis când El i-a pedepsit pe egipteni și le-a lovit casele și le-a omorât întâii-născuți, dar a cruțat casele și întâii-născuți ai vecinilor lor evrei. Le-a „sărit”, le-a omis, a trecut pe lângă ele, le-a exceptat de la distrugere.

„Jertfa trecerii” (zevah-pesah/זֶֽבַח־פֶּסַח), jertfa de Paște, a încetat de atunci să mai fie trecerea în Noul An, într-un timp și într-o lume reînnoite, cum fusese de fapt, și a rămas doar o sărbătoare memorială. Le reamintea, în fiecare an, fiilor lui Israel cum Dumnezeu-Iahve făcuse ca Îngerul Morții să „treacă” pe lângă casele lor, să le „sară de la numărătoare”, să le ocolească și le mai reamintea cum tot El îi ajutase să … treacă Marea Roșie, devenită uscat, și să scape de armata Faraonului Ramses al II-lea cel Mare… fratele vitreg al lui Moise.

Îngerul Morții sau Pierzătorul care, totuşi, nu-i altceva decât amintirea Distrugătorului de care se temeau păstorii evrei, nomazi sau seminomazi, înainte de coborârea lui Avraam în Canaan şi în Egipt.

Ei ungeau cu sângele unui miel de un an (jertfa de Pesah/Anul Nou) stâlpii de la intrarea cortului sau, dacă aveau case, cadrul ușii, pragul de sus și ușiorii.

Sacrificarea lui, un rit arhaic, pre-biblic, apăra mieii cei noi și nou-născuții turmelor de orice pericol. De aceea mielul de un an se jertfea când se împerecheau turmele şi când laptele era din belșug, în ajun de văratic (păstoritul de vară).  Acest „orice pericol” era personificat de un demon, căruia evreii  îi spuneau Distrugătorul (mașhit/מַּשְׁחִית).  Acesta a devenit la israeliți, cum citim în Exod, 12,23… Pierzătorul-Distrugătorul (tot maşhit-מַּשְׁחִית) trimis de Iahve să lovească Egiptul:

Va trece Iahve-Domnul să lovească Egiptul şi când va vedea sângele (mielului) pe pragul de sus şi pe cei doi uşiori, va trece pe lângă uşă şi nu va îngădui Distrugătorului să intre în casele voastre şi să le lovească.
וְעָבַר יְהוָה לִנְגֹּף אֶת־מִצְרַיִם וְרָאָה אֶת־הַדָּם עַל־הַמַּשְׁקֹוף וְעַל שְׁתֵּי הַמְּזוּזֹת וּפָסַח יְהוָה עַל־הַפֶּתַח וְלֹא יִתֵּן הַמַּשְׁחִית לָבֹא אֶל־בָּתֵּיכֶם לִנְגֹּֽף

Totodată, mielul sacrificat (בֶּן־שְׁנָתֹו כֶּבֶשׂ/keves ben-șanato, un noaten, adică un miel de un an, ca să poată ajunge unei familii la „ospățul trecerii”  în Noul An și la văratic) era şi o jertfă de mulțumire închinată Zeului/Zeiței fertilității (înainte de Moise evreii, ca toate popoarele mesopotamiene, erau politeiști). Dar și o jertfă propițiatorie, care îmbuna divinitățile fecundității, le făcea favorabile clanului, și care aducea fertilitatea pământului, a turmelor și a oamenilor și, mai ales, înmulțirea turmelor, care le asigurau păstorilor traiul d toate zilele și prosperitatea.

După stabilirea definitivă a evreilor în Canaan și după formarea statului Israel, peste „jertfa de Paşte”/zevah-pesah le-Iahve, care, cu timpul, a ajuns să se numească sărbătoarea Paştelui/hag ha-pesah (חַג הַפָּֽסַח/ Ex. 34, 25:) s-a așezat o altă străveche sărbătoare, tot pre-israelită, sărbătoarea azimilor (hag ha-mațot/חַג הַמַּצֹּות). Hag, în ebraică înseamnă sărbătoare.

Astfel încât cele două sărbători, odinioară distincte, una pastorală (pesah) și una agricolă (mațot/azimile), s-au unit formând o singură mare sărbătoare, cea a ieșirii din robia Egiptului.

Azimi descoperite în Teba, Egipt.  British Museum

b. Azimile o sărbătoare arhaică agricolă, devenită un memorial, memorialul cinei rituale din ajunul ieșirii din Egipt – memorialul sfârșitului robiei

Dacă Pesah-ul amintea de faptul că Distrugătorul trimis de Iahve să-i lovească pe egipteni ocolise casele evreilor, Azimile aminteau de ajunul plecării, în noapte, în grabă, a evreilor din Egipt, când au cinat, fiecare în familia lui, pregătiți pentru marea călătorie spre Pământul Făgăduinței, Canaan: îmbrăcați cu tunica, încinși cu centura și încălțați cu sandale de drum lung. Ajun în care au mâncat un miel fript în grabă, cu ierburi amare și cu … azime, adică cu turte făcute din făină și apă, fără drojdie/dospitură.

O arată tot un loc din Exod:

Ex. 23, 15: Și sărbătoarea azimilor s-o ții șapte zile; să mănânci azime (mațot) așa cum ți-am poruncit la adunarea/ sărbătoarea din luna Aviv, pentru că în luna aceasta ai ieșit din Egipt, și să nu te înfățișezi dinaintea Mea cu mâna goală.
אֶת־חַג הַמַּצֹּות תִּשְׁמֹר שִׁבְעַת יָמִים תֹּאכַל מַצֹּות כַּֽאֲשֶׁר צִוִּיתִךָ לְמֹועֵד חֹדֶשׁ הָֽאָבִיב כִּי־בֹו יָצָאתָ מִמִּצְרָיִם וְלֹא־יֵרָאוּ פָנַי רֵיקָֽם
Tὴν ἑορτὴν τῶν ἀζύμων φυλάξασθε ποιεῖν ἑπτὰ ἡμέρας ἔδεσθε ἄζυμα καθάπερ ἐνετειλάμην σοι κατὰ τὸν καιρὸν τοῦ μηνὸς τῶν νέων ἐν γὰρ αὐτῷ ἐξῆλθες ἐξ Αἰγύπτου οὐκ ὀφθήσῃ ἐνώπιόν μου κενός.

Sau în Levitic 23, 5-6:

În prima lună, în ziua a 14-a a lunii, la căderea serii, este Paştele închinat Domnului – Iahve (Pesah le-Iahve/פֶּסַח לַיהוָֽה – când se jertfeşte mielul)
Iar în ziua a 15-a a lunii acesteia este sărbătoarea azimilor închinată Domnului – Iahve (hag ha-maţot le-Iahve/ חַג הַמַּצֹּות לַיהוָה). Şapte zile azime să mâncaţi.
בַּחֹדֶשׁ הָרִאשֹׁון בְּאַרְבָּעָה עָשָׂר לַחֹדֶשׁ בֵּין הָעַרְבָּיִם פֶּסַח לַיהוָֽה
וּבַחֲמִשָּׁה עָשָׂר יֹום לַחֹדֶשׁ הַזֶּה חַג הַמַּצֹּות לַיהוָה שִׁבְעַת יָמִים מַצֹּות תֹּאכֵֽלוּ
ἐν τῷ πρώτῳ μηνὶ ἐν τῇ τεσσαρεσκαιδεκάτῃ ἡμέρᾳ τοῦ μηνὸς ἀνὰ μέσον τῶν ἑσπερινῶν πάσχα τῷ κυρίῳ
καὶ ἐν τῇ πεντεκαιδεκάτῃ ἡμέρᾳ τοῦ μηνὸς τούτου ἑορτὴ τῶν ἀζύμων τῷ κυρίῳ ἑπτὰ ἡμέρας ἄζυμα ἔδεσθε.

Când se pregăteau să fugă din Egipt, evreii conduşi de Moise, au făcut un ultim ospăţ. În grabă ! De fapt, nu făceau altceva decât ce făcuseră şi strămoşii lor nomazi de Paşte: au mâncat un miel fript pentru că aşa-l mâncau şi nomazii, fript afară, în proțap, și nu fiert în oale, care erau greu de cărat, aşa cum greu de cărat ar fi fost şi vasele mari și ustensile de gătit.

L-au mâncat cu pâine nedospită (folosită și azi de beduini) pentru că se păstra mai mult. Pâinea nedospită era un fel de  lipie foarte subțire, din făină și apă, coaptă pe piatră sau pe plită încinsă (aşa cum se coace și azi în Sinai) și cu ierburi amare, crude, din deșert, care dau mielului fript un gust şi o savoare unice.

Aceste lipii vor deveni, în tradiția biblică, după sedentarizarea în Canaan, azimele de la sărbătoarea azimilor. Azimele erau altceva decât lipiile nomazilor. Erau nişte turtiţe nedospite, făcute din orzul cel nou, în luna aviv, la sărbătoarea recoltei primei cereale: orzul. Mața-ua sau azima celebra începutul recoltei orzului –  primul care se cocea.

De spus, în treacăt, că după întoarcerea evreilor din exilul din Babilon, luna aviv s-a numit nisan şi că, după reforma  regelui Iosia, adică după scrierea Deuteronomului, în anul 622 î. Hr., Paştele şi Azmele, sărbătoarea contopită, au devenit o sărbătoare cu pelerinaj la Templul din Ierusalim.

Nisan (נִיסָן) sau „luna fericirii” este un nume asiro-babilonian care, de fapt, poate proveni din sumerianul nissag: „primele roade”.

Ca o scurtă concluzie, Paștele şi Azimile erau sunt legate de primele roade și de primii născuți ai turmei, consacrate/consacraţi lui Iahve.

Azimă descoperită în Teba, Egipt.  British Museum

 

c. Data celebrării Pesah-ului și a Azimilor

Și Pesah/Trecerea și Mațot/Azimile, se sărbătoreau în luna aviv, prima lună a anulului evreiesc, „luna spicelor verzi”. Aviv (אָבִיב), în ebraică, vine dintr-un radical care înseamnă „a fi fraged, proaspăt, crud, tânăr, verde, abia răsărit” și înseamnă: spic verde (de orz), boabe/cereale crude, și, mai ales, orz. Așadar, o lună a germinației, a spicelor crude, verzi ! Se suprapune peste jumătate din  martie și jumătate din aprilie din calendarul nostru. De altfel, traducătorii Bibliei în greacă (Septuaginta) au tradus luna aviv cu min ton neon/ μήν τῶν νέων, adică luna (spicelor) noi.

Sărbătoarea Paștelui și a Azimilor începea în ziua a 14-a a lunii aviv, după apusul soarelui, seara, și ținea șapte zile: între 15 și 21 ale lunii, ziua de 14 fiind considerată, totuși, ajunul sărbătorii. De fapt, la evreii nomazi, în epoca pre-israeliteană, Azimile fuseseră un festival de primăvară de șapte zile, pentru că Paștele/Pesah-ul fusese doar ziua de Anul Nou.

Iată ce se spune în Exod, 13, 6:

Șapte zile să mănânci azime (mațot/ מַצֹּת) și în ziua a șaptea este sărbătoarea închinată Domnului – Iahve.
שִׁבְעַת יָמִים תֹּאכַל מַצֹּת וּבַיֹּום הַשְּׁבִיעִי חַג לַיהוָֽה
ἓξ ἡμέρας ἔδεσθε ἄζυμα τῇ δὲ ἡμέρᾳ τῇ ἑβδόμῃ ἑορτὴ κυρίου.

Și iată ce scrie în Numerii, Cartea Numerelor, Num. 9, 5:

Şi au făcut Paştele (ha-pesah/הַפֶּסַח) în prima lună, în ziua a 14-a a lunii, seara, în pustiul Sinai. Tot ce i-a poruncit Iahve lui Moise, întocmai au făcut fiii lui Israel.
וַיַּעֲשׂוּ אֶת־הַפֶּסַח בָּרִאשֹׁון בְּאַרְבָּעָה עָשָׂר יֹום לַחֹדֶשׁ בֵּין הָעַרְבַּיִם בְּמִדְבַּר סִינָי כְּכֹל אֲשֶׁר צִוָּה יְהוָה אֶת־מֹשֶׁה כֵּן עָשׂוּ בְּנֵי יִשְׂרָאֵֽל

ἐναρχομένου τῇ τεσσαρεσκαιδεκάτῃ ἡμέρᾳ τοῦ μηνὸς ἐν τῇ ἐρήμῳ τοῦ Σινα καθὰ συνέταξεν κύριος τῷ Μωυσῇ οὕτως ἐποίησαν οἱ υἱοὶ Ισραηλ.

Cât despre Paștele lui Iisus, Paștele creștinilor, în episodul următor…

Aviv, orz verde

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR   ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.