GENERAȚIA INTERNETULUI/LA GENERACION DEL INTERNET

Etiquetas

, , , , , , , ,

computer3

GENERAȚIA INTERNETULUI           Diana Negre ,  Washington

Folosirea tweet-urilor și a informațiilor care apar ca ciupercile pe internet și a telefoanelor mobile sunt ca o marcă de fabrică pentru noile generații, care învață să scrie la computer mai înainte de a merge la școală.

Că este așa o dovedește faptul că mai multe districte școlare americane au renunțat la orele de caligrafie, deoarece copiii nu mai scriu pe hârtie, căci folosesc ecrane și tastaturi.

Accesul la atât de multă informație la o vârstă fragedă este considerat de mulți ca un avantaj pentru acești tineri, care, grație stimulării cerebrale precoce pe care o primesc, urmează să fie aproape o nouă specie de superdotați, care știu mai mult și mai devreme.

Rămâne de văzut dacă omenirea se va bucura într-adevăr de asemenea ființe superioare, căci, pentru moment, nu au apărut decât multe probleme. Pe de o parte, sunt milioane de copii care nu pot să se concentreze și să se supună unei discipline intelectuale – și cu atât mai puțin disciplinei în sine –  și, într-o măsură mult mai mare, sunt informațiile care proliferează pe internet și pătrund în telefoanele mobile, transmit tot felul de date greșite, știri false și chiar inventate, precum și analize ale unor fapte desprinse de realitate.

Imaginea consumatorului de asemenea informații este cea a unui copil sau adolescent, sau chiar a unui adult tânăr fără multă pregătire, ușor de impresionat și de manipulat. Însă, realitatea este aceasta: căile de acces la internet prin intermediul mobilelor și al computerelor au ceva vechime, iar utilizatorii lor un mai sunt chiar atât de tineri… cu toate că vârsta nu pare să-i fi maturizat prea mult.

O problemă recent apărută sunt medicii tineri care și-au luat licența, au făcut practică și încep să lucreze în saloanele de urgență și medicină critică: se pare că mulți dintre ei au prea multă încredere în ceea ce pentru această nouă generație pare a fi literă scrisă, adică, comentariile electronice care, de multe ori, contrazic ceea ce au învățat în universități.

Un exemplu îngrijorător cu consecințe grave este răspândirea unor păreri despre noile tratamente pentru ictus, considerate de principalele centre medicale ca fiind o autentică revoluție capabilă nu numai să salveze vieți, dar și să evite frecventele deteriorări ale zonelor din creier cauzate de aceste hemoragii.

Și aceasta deoarece, acum 22 de ani, un grup de cercetători a putut să constate că folosirea lui TPA (Activator de Plasminogen) permitea pacienților să se recupereze complet, deoarece dizolva trombii, evitându-se astfel necroza țesutului cerebral, cu condiția ca acest medicament să se administreze în „fereastra” de cel mult trei ore. După ce s-au făcut testele de rigoare, atât Asociația Națională de Cardiologie, cât și Asociația Americană împotriva Hemoragiilor Cerebrale au recomandat și continuă să recomande administrarea TPA pentru marea majoritate a celor afectați de ictus.

În momentul adevărului, nu toți bolnavii beneficiază de această șansă, căci, de multe ori, medicii tineri din saloanele de urgență nu „cred” în eficiența acestui tratament, deoarece s-au lăsat seduși de articole și tweet-uri de autori spontani pe internet, care avertizează că acest tratament se lasă cu tot felul de consecințe rele. Neîncrederea acestor medici nu este o simplă chestiune de opinie, deoarece o aplică atunci când trebuie să decidă, și au existat cazuri în care, au refuzat să administreze TPA, cu toate cererile familiei și recomandările medicinei tradiționale.

Este tocmai ceea ce i s-a întâmplat doctorului Lewandowski, cel care a promovat testele: tatăl său a fost adus la urgențe cu un ictus și, cu toate implorările soției lui, medicul de gardă nu a vrut să-i administreze TPA, deoarece „nu credea” în acest tratament, și nici nu-l interesa cine îl recomanda. Lewandowski însuși a venit la spital, dar, după ce a parcurs 700 de kilometri a fost prea târziu. Tatăl său a mai trăit câțiva ani cu fața deformată, fără să poată vorbi sau să-și miște un braț sau un picior.

În fiecare an, în SUA, suferă un ictus 700.000 de persoane, iar 30% dintre ele nu primesc tratamentul cu TPA. Sunt cazuri în care bolnavul nu ajunge la timp – în cel mult 3 ore – la spital, dar, în multe alte cazuri, medicul se lasă „sedus” de articole cu opinii personale contrare anumitor tratamente.

La un nivel general, se află articole adresate marelui public, în care se avertizează asupra pericolelor pe care le prezintă vaccinurile pentru copii, cărora le atribuie autismul, cu trista consecință că unii copii rămân fără protecție împotriva oreionului, variolei,  varicelei sau rujeolei.

computer 1

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

computer 2

LA GENERACION DEL INTERNET                Diana Negre ,  Washington

El uso de los twits y de las informaciones que surgen como setas en el internet y los teléfonos móviles son algo así como la marca de fábrica de las nuevas generaciones, que aprenden a teclear antes que a escribir en la escuela.

Tanto es así, que varios distritos escolares norteamericanos han decidido eliminar las clases de caligrafía porque los niños ya no escriben sobre papel, sino que utilizan pantallas y teclados.

El acceso a tanta información a una edad tan temprana es vista por muchos como una ventaja para estos jóvenes, que gracias al estímulo cerebral precoz que reciben están destinados a ser casi una nueva especie de superdotados que saben más y mucho antes.

Está por ver si la Humanidad realmente disfrutará de tales seres superiores, pero, de momento, lo que han surgido son muchos problemas.  Por una parte, están los millones de niños y jóvenes incapaces de concentrarse y de someterse a una disciplina intelectual – y mucho menos disciplina a secas – y, en mucho mayor medida, están las informaciones que proliferan en el internet y se meten en los móviles, transmiten todo tipo de datos erróneos, noticias falsas e incluso inventadas y análisis de los hechos desligados de la realidad.

La imagen del consumidor de tales informaciones es de un niño o un adolescente, o incluso un adulto joven sin gran preparación, fácilmente impresionable y manipulable. Pero, la realidad es que las vías de acceso al internet, que son los móviles y ordenadores, llevan ya mucho tiempo y sus usuarios no son ya todos tan jóvenes…aunque la edad no parece haberles hecho madurar mucho.

Un problema reciente son los médicos jóvenes que ya se han licenciado, han hecho sus prácticas y empiezan a trabajar en salas de emergencia y medicina crítica: muchos de ellos parecen tener demasiada fe en lo que para esta nueva generación pasa como letra impresa, es decir, los comentarios electrónicos que, muchas veces, contradicen lo que han aprendido en sus universidades.

Un ejemplo preocupante y de graves consecuencias es la difusión de opiniones acerca de los nuevos tratamientos para tratar los ictus, considerados por los principales centros médicos como una auténtica revolución capaz, no solo de salvar vidas, sino que evitar los frecuentes destrozos de áreas del cerebro provocados por estos derrames.

Es porque, hace ya 22 años, un grupo de investigadores pudo comprobar que el uso del TPA (Activador de Plasminógeno) permitía a los pacientes recuperarse totalmente del ictus, pues disolvía los trombos y así se evitaba la necrosis del tejido cerebral, a condición de que el fármaco se administre en una ‘“ventana” de tres horas. Después de los ensayos, tanto la Asociación Nacional de Cardiología como la Asociación norteamericana contra los Derrames recomiendan administrar el TPA a la gran mayoría de los afectados por un ictus.

A la hora de la verdad, no todos los enfermos aprovechan esta oportunidad, en muchos casos, porque los médicos jóvenes en las salas de emergencia no “creen” en el tratamiento y se han dejado seducir por artículos y twits de autores espontáneos en el internet, advirtiendo de todo tipo de males derivados del tratamiento. La incredulidad de estos médicos no es simplemente cuestión de opiniones, sino que la aplican a la hora de decidir y se han dado casos en que se han negado a administrar el TPA, a pesar de las peticiones de la familia y de las recomendaciones de la medicina tradicional.

Es precisamente lo que le ocurrió al promotor de los ensayos, el Dr Lewandowski, cuyo padre ingresó en urgencias con un ictus y, a pesar de las súplicas de su mujer, el médico de guardia se negó a administrarle el TPA, porque “no creía” en el tratamiento, ni le importaba quien lo recomendase. El propio Lewandowski acudió al hospital, pero, después de recorrer 700 Kms., era ya demasiado tarde. Su padre sobrevivió varios años con la cara deformada, incapaz de hablar ni de mover un brazo y una pierna.

Anualmente, hay 700.000 personas que sufren un ictus en Estados Unidos y el 30% de ellas no reciben tratamiento con TPA. En algunos casos, se debe a que el enfermo no llega a tiempo al hospital antes de que se cierre la “ventana”, pero, en muchos otros, es porque el médico se ha dejado “seducir” por artículos con opiniones personales contrarias a ciertos tratamientos.

A un nivel más general, están los artículos estremecedores dirigidos al gran público, en que advierten del peligro de las vacunas infantiles a las que atribuyen el autismo, con la triste consecuencia de que hay niños sin protección contra las paperas, la viruela, la varicela o el sarampión.

computer4

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

Mircea Cărtărescu a primit premiul Formentor pentru Literatură 2018

Etiquetas

, , , , , ,

„Tot ce doresc este să demasc realitatea, să deschid porţi spre labirinturi imposibil de străbătut…”

Presa spaniolă i-a dedicat,ieri, în ediția de seară, lui Mircea Cărtărescu, pe care-l consideră cel mai important scriitor român actual,  articole omagiale, după ce juriul pentru premiul Formentor pentru Literatură a anunțat, tot ieri, la Buenos Aires, că anul acesta câștigătorul lui este scriitorul român.

 

Mircea Cărtărescu a primit premiul spaniol Formentor pentru Literatură 2018 (el premio Formentor de las Letras) – a anunţat ieri, luni 9 aprilie, juriul care acordă această distincţie anuală celor mai valoroşi scriitori actuali şi care, pentru prima dată, s-a reunit în afara Spaniei, anume în Argentina, la Buenos Aires.

Mircea Cărtărescu a primit Formentor-ul pentru întreaga sa operă… „care obligă la reconsiderarea condiției existențiale” – a considerat juriul Formentor.

Iată ce apreciază membrii juriului la scriitorul român: faptul că opera sa constituie „o relatare neobosită şi seducătoare, orbitoare şi verosimilă”… a realităţii… şi faptul că e o operă „destinată să impulsioneze transformarea radicală a conştiinţei umane”. Ei mai scriu în motivaţia decernării că admiră „marea abilitate narativă a autorului şi excepţionala sa cunoaştere a Bibliotecii Universale”… precum şi „forţa narativă cu care scriitorul a ştiut să extindă limitele ficţiunii”.

Pentru juriul prezidat de Basilio Baltasar, preşedintele premiului Formentor, opera lui Mircea Cărtărescu cuprinde – „într-un unic avânt narativ” – „evidenţa realităţii, cartografierea memoriei,energia creatoare a visului, libertatea imaginaţiei şi pulsiunea dorinţelor”.

Actul de decernare se încheie cu un citat din Cărtărescu: „Tot ce doresc este să demasc realitatea, să deschid porţi spre labirinturi imposibil de străbătut şi, de aceea, aş scrie chiar dacă n-ar mai fi nici un singur cititor în lume”.

Juriul din acest an al premiului Formentor pentru Literatură – care l-a desemnat câștigător, în unanimitate, pe Cărtărescu – a fost format din Alberto Manguel (laureat Formentor 2017), Andrés Ibáñez, Francisco Ferrer Lerín, Aline Schulman şi Basilio Baltasar (preşedintele juriului).

 
Alberto Manguel, Andrés Ibáñez, Francisco Ferrer Lerín, Aline Schulman şi Basilio Baltasar

Ei au anunţat numele câştigătorului într-o ceremonie care a avut loc la Biblioteca Naţională din Buenos Aires, în prezenţa ministrului argentinian al Culturii, Pablo Avelluto, după două zile de deliberări, cu uşile închise, ţinute în casa scriitoarei şi editoarei Victoria Ocampo din capitala argentiniană (astăzi Casa de Cultură a Fondului Național al Artelor), unde, în anul 1930 a fost creată revista literară, devenită legendară, Sud (Sur).

La ceremonie, Basilio Baltasar a citit scrisoarea de mulţumire pe care i-a trimis-o Mircea Cărtărescu, imediat după ce juriul premiului Formentor i-a comunicat decizia. Iată ce scrie Mircea Cărtărescu acestui for literar spaniol:

„Mă simt enorm de onorat pentru acordarea acestui premiu pe care-l accept cu cea mai mare umilinţă şi cu o mare emoţie, dat fiind că Formentor este unul dintre cele mai prestigioase premii literare, nu numai în Europa literelor, ci și în întreaga lume”.  „Umilinţa mea e încă şi mai mare când mă compar cu scriitorii străluciţi care l-au primit înaintea mea, scriitori pe care nu numai că îi respect, dar ei mi-au fost maeştri în foarte multe sensuri. Pot spune că mulţi dintre scriitorii recompensaţi cu acest premiu m-au inspirat, au făcut din mine scriitorul care sunt astăzi şi am pentru ei cea mai profundă admiraţie”.

Şi iată cum îşi încheie scrisoarea de mulţumire: „Niciodată n-am visat, de când am devenit scriitor, acum 40 de ani, că operele mele vor cunoaşte un asemenea devotement şi o asemenea consideraţie din partea atâtor cititori de limbă spaniolă, mulţumită, în mare măsură, muncii nepreţuite a traducătoarei mele Marian Ochoa de Eribe şi editurii Impedimenta care mi-a publicat lucrările în spaniolă. Promit că voi face tot ce îmi stă în putinţă pentru a fi la înălţimea scriitorilor care au primit această distincție înaintea mea. Ne vom vedea în curând în frumoasa insulă mediteraneană Mallorca”.

Anunţarea premiului Formentor la Buenos Aires confirmă puternica lui legătură cu Argentina. Numai dacă ne gândim că Jorge Luis Borges a fost primul scriitor care l-a primit, în 1961, când a fost creat, şi că scriitorul polonez Witold Gombrowicz, care a trait în Argentina, a fost ultimul său câştigator din prima perioadă, aceea a anilor 60.

De altfel, Alberto Manguel, laureatul ediţiei din 2017, dar şi directorul Bibliotecii Naţionale din Buenos Aires şi unul din membrii juriului, a subliniat apropierea pe care o simt cititorii argentinieni faţă de opera lui Cărtărescu: „Fondul întregii sale creații   literare este dictatura din ţara sa, ceea ce el numeşte anii furaţi. Cititorul argentinian simte imediat aceeași legătură cu anii furaţi în ţara noastră. Cărtărescu recreează acea atmosferă de teamă de care nu putea scăpa nimeni, de ameninţare nedreaptă, când simţeam că trăiam într-o societate unde nu funcţiona nici o regulă în afară de capriciul unor personane. Acest lucru se simte în coşmarurile pe care Cărtărescu le recreează şi care-l fac să fie un scriitor foarte… argentinian” – a subliniat Alberto Manguel.

 

Scriitorul Alberto Manguel

 

„Cărtărescu funcţionează ca un fel de şarpe. Când am început să-l citesc, îmi crea o stare de disconfort, de nervozitate, pentru că nu ştiam în ce avea să mă vâre, dar pe urmă te fascinează şi te laşi purtat prin labirinturile prin care te conduce” – a spus Aline Schulman. Scriitoarea şi traducătoarea franceză a recomandat povestirea Ruletistul celor care doresc să pătrundă în universul literar al scriitorului român, candidat la premiul Nobel.

Premiul va fi decernat în timpul Conversaţiilor Literare Formentor, în Mallorca (Spania) pe 5 octombrie, la a XI-a ediţie.

Premiul Formentor de las Letras , în valoare de 50.000 de euro, a cunoscut două perioade: 1961-1967 şi 2011-2018. Și desigur, va continua…

El a fost creat în anul 1961 de un grup de faimoşi editori europeni (Carlos Barral, Gallimard, Einaudi, Rowolt…) pentru a recunoaşte calitatea şi integritatea unor autori a căror operă întăreşte prestigiul şi influenţa marii literaturi, precum şi pentru a recompensa valoarea operei marilor scriitori care şi-au dedicat viaţa literaturii, ca o formă de a-şi păstra esenţa şi moştenirea lor culturală.

Premiul a reapărut în anul 2011, cu aceeaşi vocaţie universală şi cu acelaşi spirit de la început. În prima perioadă, aceea a anilor 60, l-au mai primit şi Samuel Beckett, Juan García Hortelano, Jorge Semprún şi Saul Bellow, iar în cea de-a doua perioadă, au fost premiaţi Carlos Fuentes, Juan Goytisolo, Javier Marías, Enrique Vila-Matas, Ricardo Piglia, Roberto Calasso.

 

CARTAREESCU 8

Notă: premiul Formentor pentru Literatură s-a acordat între anii 1961 – 1967, fiind promovat de editura spaniolă Seix Barral, cu colaborarea a altor 10 edituri străine și cu sprijinul proprietarilor Hotelului Formentor din insula spaniolă Mallorca (cea mai mare dintre Baleare), hotel care pe atunci devenise un important for literar. Distincția era de două feluri: Prix International/Premiul Internațional (care recompensa un autor de importanță mondială) și Premio Formentor/Premiul Formentor (care se decerna pentru un roman propus de una dintre editurile membre și care era apoi publicat de toate celelalte edituri). După o întrerupere care a durat din 1967 până în 2011, premiul a început să se acorde din nou și se decernează în grădinile Hotelului Barceló Formentor. În anii 1966 – 1967 premiul nu s-a acordat niciunui scriitor.

CARTAREESCU4

Mircea Cărtărescu s-a afirmat, la început, ca poet, cu Levantul (1990) pentru care a luat premiul Uniunii Scriitorilor din România. Un volum scris în plină dictatură a lui Ceauşescu. Trei ani mai târziu a făcut saltul spre naraţiune cu Nostalgie şi a continuat cu Lulu (1994) şi cu trilogia Orbitor (1996-2007). În 2012 a publicat cartea de povestiri Frumoasele străine, pentru care a primit premiul Euskadi de Plata.  Ultimul său roman, Solenoid (2015), este un roman monumental în care răzbat ecouri din Pynchon, Borges şi Kafka.

CARTAREESCU 7
Este poet, romancier, critic literar și jurnalist, membrul al Uniunii Scriitorilor din România și al Parlamentului Cultural European. A publicat peste 30 de cărți traduse în 23 de limbi. A primit mai multe premii internaționale : Premiul Târgului Cărții din Leipzig, Premiul pentru Literatură a Casei Culturilor din Berlin, Premiul de stat al Austriei pentru literatură europeană, Premiul Gregor von Rezzori și Premiul Thomas Mann pentru Literatură.

Surse : EL PAÍS, Europa Press (Madrid), Clarin.com, ABC.es, EL MUNDO

AUTOR:  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și traducătorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura traducătorului, în cadrul aceluiași articol.

PAIUL DIN OCHIUL VECINULUI/LA PAJA EN EL OJO AJENO

Etiquetas

, , , , , ,

TRUMP 1

PAIUL DIN OCHIUL VECINULUI       Washington, Diana Negre

Au trecut câteva săptămâni de când președintele Trump a anunțat noi taxe pentru importurile de aluminiu și fier în SUA, însă, în viața politică americană, par a se fi scurs deja luni întregi: înfruntările s-au înăsprit și cei care se plâng nu se află neapărat în rândurile opoziției democrate, ci mai degrabă în cele ale republicanilor.

Și anume, este vorba de întreprinzători, economiști și oameni politici, începând cu primul consilier economic de la Casa Albă, bancherul Gary Cohn, un om cu foarte multă experiență în domeniul oțelului, deoarece și-a început cariera tocmai în cea mai mare companie americană din sector, US Steel.

Cohn s-a ferit foarte mult să-l critice pe Trump pentru această măsură, cu toate că nu ar fi fost nevoie: în rândurile republicane, condamnarea a fost amplă, cu toate că, cum se întâmplă de obicei, nu a venit de la baza necondiționată a președintelui, ci de la politicieni, economiști și chiar de la mijloacele de informare conservatoare, care, în mod tradițional, se opun protecționismului.

Printre cei devotați total lui Trump se află muncitorii care cumpără cu nesaț mesajul său că răul vine din afară: mâna de lucru străină are vina pentru salariile care nu cresc, sau viclenia că țările care vând în SUA sunt responsabile pentru pierderea locurilor de muncă.

Pentru a întări această impresie a fost suficient ca unele întreprinderi metalurgice să hotărască să-și redeschidă unele instalații închise acum câțiva ani, ceea ce pare a demonstra, la o primă analiză, că Trump rețetează medicamentul potrivit pentru relele economice ale sectorului și ale economiei SUA, în general.

Însă, această analiză are picioare foarte scurte. Industria americană este victima propriilor ei erori, a mândriei și a indolenței, care, după câteva decade, a reușit să pună pe butuci o industrie care domina acest sector în toată lumea.

Relele au început să apară pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, când milionarul Andrew Carnegie a stabilit sistemul de furnale care cerea investiții enorme, imposibile în alte locuri din lume. La început, această industrie a fost foarte rentabilă, aproape că nici nu avea concurență, iar cei care o conduceau s-au culcat pe lauri, chiar și zeci de ani după declanșarea alarmelor.

Prima dintre aceste alarme a sunat după o jumătate de secol, când, în orașul austriac Linz s-a introdus procedeul de a injecta oxigen pur, în loc de aer cald, ceea ce a ieftinit cu o treime costurile de producție și, în plus, permitea construirea de noi unități siderurgice la jumătate din prețul american.

În loc să se alarmeze, întreprinzătorii americani din acest sector s-au arătat sceptici… în timp ce, în restul lumii, se impunea tehnologia austriacă și creștea continuu concurența făcută produselor americane.

La fel s-a întâmplat și câțiva ani mai târziu, când germanii au dezvoltat un sistem de mini-topitorii cu cuptoare ieftine care funcționau cu electroliți.

La sfârșitul secolului, prosperele zone siderurgice americane de odinioară erau scheletele unor orașe părăsite, cu fabrici închise și cartiere nelocuite, ceea ce azi se cunoaște sub denumirea de „rust-belt”, adică o centură industrială ruginită.

Cu excepția întreprinderii Nucor, care a câștigat averi urmând exemplul european, ceilalți siderurgiști americani  și-au irosit eforturile pe culoarurile Congresului, unde au obținut nici mai  mult nici mai puțin decât 376 de măsuri protecționiste.

Acum, cu noile sancțiuni, este sigur că au deschis câteva întreprinderi ai căror muncitori vor vota, probabil, cu  Trump, dar, sunt și alte întreprinderi metalurgice care își văd în pericol supraviețuirea: după ani întregi de când cumpără materiale de foarte bună calitate din Japonia sau Germania, se văd în fața perspectivei de a rămâne fără furnizori. Cu toate că ar putea să plătească taxele vamale umflate, clienți lor se vor adresa, de acum, direct producătorior din străinătate.

 Neliniștea acestor sectoare se vede foarte bine și la bursă, cu enorme creșteri și căderi de când și-a anunțat Trump propunerile. Una dintre marile victime este întreprinderea aeronautică Boeing, cea mai mare din lume în acest sector, și care, înainte de decizia lui Trump, avea cotizații puternice la bursă, dar a pierdut, luna aceasta, 11 la sută din valoarea sa.

BOEING 1

Boeing nu numai că se așteaptă la costuri mai mari la aluminiu și oțel, dar ar putea fi victima principală în războiul comercial cu China, care este principalul său client în achiziționarea de aparate comerciale: acum un an și jumătate, chinezii, conform previziunilor, urmau să cumpere șapte mii de avioane în următorii 20 de ani, însă represaliile Chinei la taxele vamale americane și la alte măsuri îndreptate împotriva exporturilor ei ar putea reorienta aceste achiziții spre Airbus, marele rival al firmei Boeing.

Pentru echipa lui Trump, care caută un vinovat pentru deficiturile comerciale, agresivitatea exportatorilor străini sunt paiul din ochiul vecinului, fără să vadă bârna care este lipsa de inițiativă și de spirit innovator, lucru foarte vizibil în domeniul oțelului, al automobilelor sau chiar al electrocasnicelor: automobilele japoneze sau coreene sunt mai fiabile decât cele americane, după cum și vesela sau șosetele sunt mult mai curate dacă sunt spălate cu mașini importate, decât cu cele locale.

Poate ar fi convenabil să i se amintească faptul că protecționismul nu este o marcă republicană: ultimul președinte al partidului său care a aplicat taxe vamale a fost Herbert Hoover, pe care toți și-l amintesc din cauza Marii Depresiuni care a început în timpul mandatului său.

 Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

TRUMP 2Trump impone aranceles

LA PAJA EN EL OJO AJENO             Washington, Diana Negre

Hace poco más de dos semanas que el presidente Trump anunció nuevos aranceles para las importaciones de aluminio y de acero en Estados Unidos, pero en la vida política norteamericana parece que hayan pasado meses: los frentes se han endurecido y los que más se quejan no están necesariamente en la oposición demócrata, sino más bien entre las filas republicanas.

Esto último se refiere a los empresarios, economistas y políticos, empezando por el principal asesor económico de la Casa Blanca, el banquero Gary Cohn, un hombre con gran experiencia en el ramo del acero, pues empezó su carrera precisamente con la mayor compañía norteamericana de sector, US Steel.

Cohn se ha guardado mucho de criticar a Trump por la medida, pero no hacía falta: dentro de las filas republicanas, la condena ha sido muy extensa, aunque como en tantas otras cosas, no ha venido de la base incondicional del presidente, sino de políticos, economistas e incluso medios informativos conservadores, que tradicionalmente se oponen al proteccionismo.

Entre los seguidores incondicionales de Trump están los trabajadores que compran ávidamente el mensaje de que sus males se deben a maleficios exteriores: la mano de obra extranjera tiene la culpa de que los salarios no suban, o la perfidia de los países que venden a Estados Unidos es responsable de la pérdida de lugares de trabajo.

TRUMP 3

Para reforzar esta impresión, ha bastado con que algunas empresas metalúrgicas hayan decidido recuperar instalaciones cerradas hace pocos años, lo que parece demostrar, en un primer análisis, que Trump está recetando la medicina adecuada para los males económicos del sector -y de EEUU en general.

Pero este análisis tiene las piernas muy cortas. Lo cierto es que la industria acerera norteamericana es víctima de sus propios errores, soberbia e indolencia, que al cabo de las décadas ha conseguido acabar con una industria que dominaba el sector en todo el mundo.

Los males empezaron en realidad a finales del siglo XIX, cuando el millonario Andrew Carnegie estableció un sistema de altos hornos que exigía inversiones enormes que, en aquellos momentos, estaban fuera del alcance del resto del mundo. La industria fue al principio muy rentable, apenas tenía competencia y sus directivos se durmieron en sus laureles, incluso décadas después de que sonaran las alarmas.

Porque la primera de estas alarmas llegó medio siglo más tarde, cuando en la ciudad austriaca de Linz se implantó un proceso para inyectar oxígeno en vez de líquido, lo que abarató en una tercera parte los costos de producción, pero permitió además construir las nuevas plantas siderúrgicas a la mitad del precio americano.

En lugar de alarmarse, los empresarios del sector en Estados Unidos se mostraron escépticos…mientras en el resto del mundo se imponía la tecnología austriaca -y aumentaba la competencia a los productos norteamericanos.

Otro tanto ocurrió pocos años más tarde, cuando los alemanes desarrollaron un sistema de mini-fundidoras, cuyos hornos funcionaban con electrolitos y se construían con relativamente poco dinero.

A finales de siglo, las otrora prósperas zonas siderúrgicas norteamericanas eran esqueletos de ciudades abandonadas, con fábricas cerradas y barrios abandonados, en lo que hoy se conoce como el “rust-belt”, algo así como un ¨cinturón industrial herrumbrado”.

A excepción de la empresa Nucor, que ganó fortunas siguiendo el ejemplo europeo, los demás siderúrgicos norteamericanos volcaron sus esfuerzos en los pasillos del Congreso, del que consiguieron nada menos que 376 medidas proteccionistas.

Ahora, con las nuevas sanciones, es cierto que han vuelto a abrir algunas plantas cuyos obreros probablemente votarán por Trump, pero otras empresas metalúrgicas ven en peligro su propia supervivencia: al cabo de años de comprar materiales de alta calidad en Japón o Alemania, se enfrentan a la perspectiva de quedarse sin suministro. Porque, si bien es cierto que podrían pagar los precios inflados por los aranceles, lo probable es que sus clientes simplemente acudan a fabricantes del producto total extranjero.

 La inquietud de estos sectores se refleja también las bolsas, con enormes vaivenes desde que Trump anunció su propuesta.  Una de las grandes víctimas, que deja notar sus problemas en los índices bursátiles, es la empresa aeronáutica Boeing, la mayor empresa del mundo en el sector y que, hasta la decisión de Trump, veía sus cotizaciones subir como la espuma, pero en este mes ha perdido el 11% de su valor.

Planta Everett de BoeingPlanta Everett de Boeing

Boeing no solo espera costos mayores en el acero y aluminio importados, pero podría ser la principal víctima de una guerra comercial con China, que es su principal cliente de aparatos comerciales: hace un año y medio, las previsiones eran que los chinos comprarían casi siete mil aviones en los próximos 20 años, pero las represalias chinas por los aranceles siderúrgcos y otras medidas contra sus exportaciones podrían reconducir buena parte de estas compras a Airbus, el gran rival de Boeing.

AIRBUS 1

Para el equipo Trump, en busca de un culpable por los déficit comerciales, la agresividad de los exportadores extranjeros son la paja en el ojo ajeno, sin ver la viga que representa su falta de iniciativa y de espíritu innovador, algo tan visible en el acero como en los  automóviles o incluso los electrodomésticos: los coches japoneses o coreanos son mucho más fiables que los norteamericanos, igual que las vajillas o los calcetines salen mucho más limpios de las máquinas importadas que de las locales.

Quizá les convendría recordar que el proteccionismo no es la marca republicana: el último presidente de su partido que aplicó aranceles fue Herbert Hoover, a quien todos recuerdan por la Gran Depresión que empezó durante su mandato.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

SIRIA, RĂZBOAIELE CARE NU SE MAI TERMINĂ/SIRIA, LAS GUERRAS DE NUNCA ACABAR

Etiquetas

, , , , , , , , , ,

AL ASSADBashar al-Assad

SIRIA, RĂZBOAIELE CARE NU SE MAI TERMINĂ

Toți spun că războiul civil din Siria s-a terminat, însă, acesta nu numai că se prelungește, dar, în plus, se desface într-o întreagă serie de conflicte relativ locale care, foarte ușor, pot reaprinde focul în întreaga țară. Și, cu toate că încă nu e pace, deja sunt patru învingători: Iran, SUA, Rusia și Turcia.

Astfel, SUA consideră că războiul cu Statul Islamic s-a încheiat și își retrage efectivele din zonă; Iranul are, în sfârșit, propriul său coridor până în Mediterana; Rusia a redevenit un protagonist în Orientul Apropiat de când a salvat regimul de la Damasc; iar Turcia a zdrobit „centura kurdă” care se formase la granița ei de răsărit. La toate acestea se mai adaugă un semi-învingător: Assad, care vede cum se pulverizează structura militară a rebelilor.

SIRIA 1

Și cum istoria milenară a Siriei este plină de războaie care se tot repetă, este evident că acest pretins „bilanț final” al actualului conflict e prins cu ace de gămălie. Situația se poate schimba în orice moment, în functie de interesele puterilor învingătoare, iar lupta armată poate reizbucni de la o zi la alta, în orice loc.

Și aceasta nu numai pentru că, în reînnoita luptă ruso-americană pentru supremația mondială, Washington-ul pur și simplu nu poate acepta sporitul rol militar și diplomatic rus în Orientul Apropiat, ci și pentru că naționalismul rampant promovat de Erdogan și de ayatolahi în țările lor va duce neapărat la un conflict de interese în zonă. Să nu uităm nici faptul că problema israeliană continuă să fie piesa-cheie a politicii din toată regiunea…iar problema israeliană e departe de a fi rezolvată.

Și dacă toate acestea nu ar fi suficiente pentru a ne îndoi de faptul că actualul espisod al războiului nu s-a terminat, rămân la îndemână analele Istoriei. Încă în zorile civilizației, când războaiele se duceau pentru zei și pentru împărați, deoarece conceptul de stat național avea să se inventeze ceva mai târziu, Siria a fost scena unor conflicte imperialiste din acele vremuri: se înfruntau imperiile asirian, babilonian și Egiptul faraonic.

Tragica înrădăcinare a războiului pe pământul Siriei a continuat și după moartea lui Alexandru Macedon – când în Egipt domneau Ptolomeii, iar în Siria, Seleucizii – (274 – 168 î. Hr.): au avut loc șase războaie între aceste două regate stăpânite de familii ale unor generali ai lui Alexandru Macedon. Nu mai continui cu episoade mai recente – cruciade, otomani, războaie coloniale și războaie mondiale etc. – doarece acestea încă se mențin vii în memoria tuturor.

SIRIA 2

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 ***

SIRIA, LAS GUERRAS DE NUNCA ACABAR

ERDOGAN

Recep Tayyip Erdogan

Todos dan por acabada la guerra civil siria y ésta no sólo que sigue, sino que se desmenuza en toda una serie de conflictos relativamente locales, pero que se pueden reactivar fácilmente en el país entero. Y si bien aún no hay paz, ya hay 4 vencedores: Irán, Norteamérica, Rusia y Turquía.

Así, los EE.UU. consideran ganada su guerra contra el Estado Islámico y retiran sus efectivos; Irán tiene por fin su corredor hasta el Mediterráneo; Rusia es protagonista por derecho propio en el Oriente Próximo desde que ha salvado el régimen de Damasco; y Turquía ha desbaratado el “cinturón kurdo” que se estaba formando en su frontera meridional. A todo esto, aún queda un semi-vencedor más: Assad, quien ve cómo se pulveriza la estructura militar de los rebeldes.

Dada la milenaria historia de guerras reiterantes que ofrece Siria, es evidente que este pretendido “balance final” del actual conflicto está cogido con alfileres. La situación puede cambiar en cualquier momento a tenor de los intereses de las respectivas potencias ganadoras y la lucha armada puede resurgir de un día al otro, en cualquier lugar.

SIRIA 3

Y eso, no sólo porque, en la renovada pugna ruso-norteamericana por el protagonismo mundial, la crecida importancia militar y diplomática rusa en el Oriente Próximo no la puede aceptar Washington sin más, sino porque el nacionalismo rampante promovido por Erdogan y los ayatolás en sus respectivos países desembocará forzosamente en un conflicto de intereses en el Oriente Medio. Sin olvidar que el problema israelí sigue siendo la pieza clave de la política de toda la zona… y el problema israelí dista muchísimo de estar resuelto.

Pero, si todo ello no bastara para dudar de que el actual episodio de la guerra siria esté acabado, aún quedan los anales de la Historia. Porque ya en los albores de la civilización, cuando las guerras se hacían en aras de los dioses y los emperadores, porque el concepto de Estado nacional estaba aún por inventar, Siria era escenario de los conflictos imperialistas de la época: los imperios asirio, babilónico y del Egipto faraónico.

La trágica implantación de la guerra en tierras sirias siguió y tras la muerte de Alejandro Magno – cuándo en Egipto reinaban los Ptolomeos y en Siria, los Seleucidas – (274 a 168 a. C.) se registraron seis guerras entre estos dos reinos gobernados por las familias de generales del gran Alejandro. Y no sigo con episodios más recientes – cruzadas, otomanos, guerras coloniales y guerras mundiales, etc. – porque éstas aún están en la memoria de todo el mundo.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

DE LA PESAH LA PAŞTE (I) – PAŞTELE LUI MOISE

Etiquetas

, , , , , , , , , , , , , , , , ,

I. Ce era pesah – paștele la evreii pre-israeliţi ?

Cu mii de ani înainte de Moise, strămoşii israeliţilor, asemenea tuturor populaţiilor din Mesopotamia, sărbătoreau Anul Nou la echinocţiul de primăvară. Era Paştele ! De fapt, Pesah !

În ebraică pesah (פֶּסַח) este: trecerea pe deasupra, trecerea peste şi, de aici, trecerea în noul an, văzut ca un prag. Pesah mai însemna, în limba vechilor evrei, și dansul sacru, un dans săltat, cu salturi și sărituri. Și, nu în ultimul rând, de aici a ajuns să însemne și faptul de a sări peste ceva, de a sări de la numărătoare, de a excepta… de la o pedeapsă, de a cruța.

Vine din verbul pasah (פָּסַח): a trece peste, a trece dincolo, pe deasupra, a trece de; a ţâşni, a sălta, a dansa, a sări (peste), de unde: a cruţa, a scuti de, a menaja… Toate aceste sensuri se regăsesc în sărbătoarea pesah pe care evreii au ajuns s-o țină  în Israel,  statul pe care l-au întemeiat în Canaan, unde s-au stabilit după… trecerea, traversarea de 40 de ani a pustiului Sinai. Astfel că, în ebraica clasică, pesah a ajuns să însemne, deopotrivă, sărbătoarea în sine, Paștele; jertfa, adică mielul de Paște precum și ospăţul ritual de Paște cu miel, azimă și ierburi amare.

Româna l-a moştenit din latină: Paşti, cu forma regularizată, mai nouă paşte, Paşte, vine din latinescul pascha, un împrumut din greacă (pasha/πάσχα) care, la rându-i e un împrumut din ebraică: pesah.

II. Paştele lui Moise

1. Paştele lui Moise–două sărbători contopite: Pesah-ul și Azimile. Istoricizate şi teologizate, au devenit un memorial al eliberării din robia Egiptului.

a. Pesah-ul, o sărbătoare arhaică pastorală devenită un memorial, memorialul cruțării evreilor de opera Distrugătorului/ Îngerului Morții. 

Despre pesah/Paşte citim prima dată în Biblie, în Cartea Ieşirii/Exod. Acolo ni se spune că Dumnezeu/Iahve i-a poruncit lui Moise ca poporul pe care l-a ales să-L slujească, poporul lui Israel, să ţină o sărbătoare. Nu o numește decât „slujire” (avoda, עֲבֹדָה = avoda, muncă la stăpân, robie, slujbă, slujire, ritual). În schimb, Dumnezeu pomenește de o „jertfă a trecerii”, închinată Lui (זֶֽבַח־פֶּסַח הוּא לַֽיהוָה – zevah-pesah le-Iahve) unde zevah-pesah/ „jertfa trecerii”, nu este alta decât jertfa de Paște, mielul de Paște).

Iată pasajul, Ex. 12, 26-27:

Şi când va fi să vă spună/să vă întrebe fiii voştri ce este pentru voi slujba/slujirea aceasta, să le spuneţi că este jertfa de Paşte (jertfa trecerii), închinată lui Iahve, Care a trecut peste casele fiilor lui Israel, în Egipt, când El a lovit Egiptul şi a cruţat casele noastre şi (să le spuneți că, pentru aceasta) poporul să I se închine şi să-L adore.
וְהָיָה כִּֽי־יֹאמְרוּ אֲלֵיכֶם בְּנֵיכֶם מָה הָעֲבֹדָה הַזֹּאת לָכֶֽם׃
וַאֲמַרְתֶּם זֶֽבַח־פֶּסַח הוּא לַֽיהוָה אֲשֶׁר פָּסַח עַל־בָּתֵּי בְנֵֽי־יִשְׂרָאֵל בְּמִצְרַיִם בְּנָגְפֹּו אֶת־מִצְרַיִם וְאֶת־בָּתֵּינוּ הִצִּיל וַיִּקֹּד הָעָם וַיִּֽשְׁתַּחֲוּֽוּ׃
καὶ ἔσται ἐὰν λέγωσιν πρὸς ὑμᾶς οἱ υἱοὶ ὑμῶν τίς ἡ λατρεία αὕτη καὶ ἐρεῖτε αὐτοῖς θυσία τὸ πασχα τοῦτο κυρίῳ ὡς ἐσκέπασεν τοὺς οἴκους τῶν υἱῶν Ισραηλ ἐν Αἰγύπτῳ ἡνίκα ἐπάταξεν τοὺς Αἰγυπτίους τοὺς δὲ οἴκους ἡμῶν ἐρρύσατο καὶ κύψας ὁ λαὸς προσεκύνησεν

De fapt, acest loc din Exod este o mărturie importantă: ne arată că această „slujire” (avoda) a lui Iahve, acest ritual este unul cu totul nou, pe care Avraam, care venise cu generații în urmă din Urul Caldeei în Canaan, nu-l cunoștea și nu-l lăsase moștenire urmașilor clanului lui, avraamizii. Și nici nu avea cum să-l cunoască, de vreme ce comemorează, fixează în memoria colectivă, un eveniment istoric care s-a petrecut cu mult timp după moartea lui.

În acest pasaj se vede limpede cum pesah-ul, străvechea sărbătoare a Anului Nou, pre-israelită, a căpătat un cu totul alt sens în Legea dată de Dumnezeu-Iahve lui Moise. Dumnezeu dorea ca evreii să țină minte și să celebreze în fiecare an, cu o „jertfă a trecerii”, nu Anul Nou al strămoșilor lor din Caldeea, ci momentul precis când El i-a pedepsit pe egipteni și le-a lovit casele și le-a omorât întâii-născuți, dar a cruțat casele și întâii-născuți ai vecinilor lor evrei. Le-a „sărit”, le-a omis, a trecut pe lângă ele, le-a exceptat de la distrugere.

Jertfa trecerii” (zevah-pesah/זֶֽבַח־פֶּסַח), jertfa de Paște, a încetat de atunci să mai fie trecerea în Noul An, într-un timp și într-o lume reînnoite, cum fusese de fapt, și a rămas doar o sărbătoare memorială. Le reamintea, în fiecare an, fiilor lui Israel cum Dumnezeu-Iahve făcuse ca Îngerul Morții să „treacă” pe lângă casele lor, să le „sară de la numărătoare”, să le ocolească și le mai reamintea cum tot El îi ajutase să … treacă Marea Roșie, devenită uscat, și să scape de armata Faraonului Ramses al II-lea cel Mare… fratele vitreg al lui Moise.

Îngerul Morții sau Pierzătorul care, totuşi, nu-i altceva decât amintirea Distrugătorului de care se temeau păstorii evrei, nomazi sau seminomazi, înainte de coborârea lui Avraam în Canaan şi în Egipt.

Ei ungeau cu sângele unui miel de un an (jertfa de Pesah/Anul Nou) stâlpii de la intrarea cortului sau, dacă aveau case, cadrul ușii, pragul de sus și ușiorii.

Sacrificarea lui, un rit arhaic, pre-biblic, apăra mieii cei noi și nou-născuții turmelor de orice pericol. De aceea mielul de un an se jertfea când se împerecheau turmele şi când laptele era din belșug, în ajun de văratic (păstoritul de vară).  Acest „orice pericol” era personificat de un demon, căruia evreii  îi spuneau Distrugătorul (mașhit/מַּשְׁחִית).  Acesta a devenit la israeliți, cum citim în Exod, 12,23… Pierzătorul-Distrugătorul (tot maşhit-מַּשְׁחִית) trimis de Iahve să lovească Egiptul:


Va trece Iahve-Domnul să lovească Egiptul şi când va vedea sângele (mielului) pe pragul de sus şi pe cei doi uşiori, va trece pe lângă uşă şi nu va îngădui Distrugătorului să intre în casele voastre şi să le lovească.

וְעָבַר יְהוָה לִנְגֹּף אֶת־מִצְרַיִם וְרָאָה אֶת־הַדָּם עַל־הַמַּשְׁקֹוף וְעַל שְׁתֵּי הַמְּזוּזֹת וּפָסַח יְהוָה עַל־הַפֶּתַח וְלֹא יִתֵּן הַמַּשְׁחִית לָבֹא אֶל־בָּתֵּיכֶם לִנְגֹּֽף

Totodată, mielul sacrificat (בֶּן־שְׁנָתֹו כֶּבֶשׂ/keves ben-șanato, un noaten, adică un miel de un an, ca să poată ajunge unei familii la „ospățul trecerii”  în Noul An și la văratic) era şi o jertfă de mulțumire închinată Zeului/Zeiței fertilității (înainte de Moise evreii, ca toate popoarele mesopotamiene, erau politeiști). Dar și o jertfă propițiatorie, care îmbuna divinitățile fecundității, le făcea favorabile clanului, și care aducea fertilitatea pământului, a turmelor și a oamenilor și, mai ales, înmulțirea turmelor, care le asigurau păstorilor traiul d toate zilele și prosperitatea.

După stabilirea definitivă a evreilor în Canaan și după formarea statului Israel, peste „jertfa de Paşte”/zevah-pesah le-Iahve, care, cu timpul, a ajuns să se numească sărbătoarea Paştelui/hag ha-pesah (חַג הַפָּֽסַח/ Ex. 34, 25:) s-a așezat o altă străveche sărbătoare, tot pre-israelită, sărbătoarea azimilor (hag ha-mațot/חַג הַמַּצֹּות). Hag, în ebraică înseamnă sărbătoare.

Astfel încât cele două sărbători, odinioară distincte, una pastorală (pesah) și una agricolă (mațot/azimile), s-au unit formând o singură mare sărbătoare, cea a ieșirii din robia Egiptului.


Azimi descoperite în Teba, Egipt.  British Museum

b. Azimile o sărbătoare arhaică agricolă, devenită un memorial, memorialul cinei rituale din ajunul ieșirii din Egipt – memorialul sfârșitului robiei

Dacă Pesah-ul amintea de faptul că Distrugătorul trimis de Iahve să-i lovească pe egipteni ocolise casele evreilor, Azimile aminteau de ajunul plecării, în noapte, în grabă, a evreilor din Egipt, când au cinat, fiecare în familia lui, pregătiți pentru marea călătorie spre Pământul Făgăduinței, Canaan: îmbrăcați cu tunica, încinși cu centura și încălțați cu sandale de drum lung. Ajun în care au mâncat un miel fript în grabă, cu ierburi amare și cu … azime, adică cu turte făcute din făină și apă, fără drojdie/dospitură.

O arată tot un loc din Exod:

Ex. 23, 15Și sărbătoarea azimilor s-o ții șapte zile; să mănânci azime (mațot) așa cum ți-am poruncit la adunarea/ sărbătoarea din luna Aviv, pentru că în luna aceasta ai ieșit din Egipt, și să nu te înfățișezi dinaintea Mea cu mâna goală.
אֶת־חַג הַמַּצֹּות תִּשְׁמֹר שִׁבְעַת יָמִים תֹּאכַל מַצֹּות כַּֽאֲשֶׁר צִוִּיתִךָ לְמֹועֵד חֹדֶשׁ הָֽאָבִיב כִּי־בֹו יָצָאתָ מִמִּצְרָיִם וְלֹא־יֵרָאוּ פָנַי רֵיקָֽם
Tὴν ἑορτὴν τῶν ἀζύμων φυλάξασθε ποιεῖν ἑπτὰ ἡμέρας ἔδεσθε ἄζυμα καθάπερ ἐνετειλάμην σοι κατὰ τὸν καιρὸν τοῦ μηνὸς τῶν νέων ἐν γὰρ αὐτῷ ἐξῆλθες ἐξ Αἰγύπτου οὐκ ὀφθήσῃ ἐνώπιόν μου κενός.

Sau în Levitic 23, 5-6:

În prima lună, în ziua a 14-a a lunii, la căderea serii, este Paştele închinat Domnului – Iahve (Pesah le-Iahve/פֶּסַח לַיהוָֽה – când se jertfeşte mielul)
Iar în ziua a 15-a a lunii acesteia este sărbătoarea azimilor închinată Domnului – Iahve (hag ha-maţot le-Iahve/ חַג הַמַּצֹּות לַיהוָה). Şapte zile azime să mâncaţi.

בַּחֹדֶשׁ הָרִאשֹׁון בְּאַרְבָּעָה עָשָׂר לַחֹדֶשׁ בֵּין הָעַרְבָּיִם פֶּסַח לַיהוָֽה
וּבַחֲמִשָּׁה עָשָׂר יֹום לַחֹדֶשׁ הַזֶּה חַג הַמַּצֹּות לַיהוָה שִׁבְעַת יָמִים מַצֹּות תֹּאכֵֽלוּ
ἐν τῷ πρώτῳ μηνὶ ἐν τῇ τεσσαρεσκαιδεκάτῃ ἡμέρᾳ τοῦ μηνὸς ἀνὰ μέσον τῶν ἑσπερινῶν πάσχα τῷ κυρίῳ
καὶ ἐν τῇ πεντεκαιδεκάτῃ ἡμέρᾳ τοῦ μηνὸς τούτου ἑορτὴ τῶν ἀζύμων τῷ κυρίῳ ἑπτὰ ἡμέρας ἄζυμα ἔδεσθε.

Când se pregăteau să fugă din Egipt, evreii conduşi de Moise, au făcut un ultim ospăţ. În grabă ! De fapt, nu făceau altceva decât ce făcuseră şi strămoşii lor nomazi de Paşte: au mâncat un miel fript pentru că aşa-l mâncau şi nomazii, fript afară, în proțap, și nu fiert în oale, care erau greu de cărat, aşa cum greu de cărat ar fi fost şi vasele mari și ustensile de gătit.

L-au mâncat cu pâine nedospită (folosită și azi de beduini) pentru că se păstra mai mult. Pâinea nedospită era un fel de  lipie foarte subțire, din făină și apă, coaptă pe piatră sau pe plită încinsă (aşa cum se coace și azi în Sinai) și cu ierburi amare, crude, din deșert, care dau mielului fript un gust şi o savoare unice.

Aceste lipii vor deveni, în tradiția biblică, după sedentarizarea în Canaan, azimele de la sărbătoarea azimilor. Azimele erau altceva decât lipiile nomazilor. Erau nişte turtiţe nedospite, făcute din orzul cel nou, în luna aviv, la sărbătoarea recoltei primei cereale: orzul. Mața-ua sau azima celebra începutul recoltei orzului –  primul care se cocea.

De spus, în treacăt, că după întoarcerea evreilor din exilul din Babilon, luna aviv s-a numit nisan şi că, după reforma  regelui Iosia, adică după scrierea Deuteronomului, în anul 622 î. Hr., Paştele şi Azmele, sărbătoarea contopită, au devenit o sărbătoare cu pelerinaj la Templul din Ierusalim.

Nisan (נִיסָן) sau „luna fericirii” este un nume asiro-babilonian care, de fapt, poate proveni din sumerianul nissag: „primele roade”.

Ca o scurtă concluzie, Paștele şi Azimile erau sunt legate de primele roade și de primii născuți ai turmei, consacrate/consacraţi lui Iahve.


Azimă descoperită în Teba, Egipt.  British Museum

 

c. Data celebrării Pesah-ului și a Azimilor

Și Pesah/Trecerea și Mațot/Azimile, se sărbătoreau în luna aviv, prima lună a anulului evreiesc, „luna spicelor verzi”. Aviv (אָבִיב), în ebraică, vine dintr-un radical care înseamnă „a fi fraged, proaspăt, crud, tânăr, verde, abia răsărit” și înseamnă: spic verde (de orz), boabe/cereale crude, și, mai ales, orz. Așadar, o lună a germinației, a spicelor crude, verzi ! Se suprapune peste jumătate din  martie și jumătate din aprilie din calendarul nostru. De altfel, traducătorii Bibliei în greacă (Septuaginta) au tradus luna aviv cu min ton neon/ μήν τῶν νέων, adică luna (spicelor) noi.

Sărbătoarea Paștelui și a Azimilor începea în ziua a 14-a a lunii aviv, după apusul soarelui, seara, și ținea șapte zile: între 15 și 21 ale lunii, ziua de 14 fiind considerată, totuși, ajunul sărbătorii. De fapt, la evreii nomazi, în epoca pre-israeliteană, Azimile fuseseră un festival de primăvară de șapte zile, pentru că Paștele/Pesah-ul fusese doar ziua de Anul Nou.

Iată ce se spune în Exod, 13, 6:

Șapte zile să mănânci azime (mațot/ מַצֹּת) și în ziua a șaptea este sărbătoarea închinată Domnului – Iahve.
שִׁבְעַת יָמִים תֹּאכַל מַצֹּת וּבַיֹּום הַשְּׁבִיעִי חַג לַיהוָֽה
ἓξ ἡμέρας ἔδεσθε ἄζυμα τῇ δὲ ἡμέρᾳ τῇ ἑβδόμῃ ἑορτὴ κυρίου.

Și iată ce scrie în Numerii, Cartea Numerelor, Num. 9, 5:

Şi au făcut Paştele (ha-pesah/הַפֶּסַח) în prima lună, în ziua a 14-a a lunii, seara, în pustiul Sinai. Tot ce i-a poruncit Iahve lui Moise, întocmai au făcut fiii lui Israel.
וַיַּעֲשׂוּ אֶת־הַפֶּסַח בָּרִאשֹׁון בְּאַרְבָּעָה עָשָׂר יֹום לַחֹדֶשׁ בֵּין הָעַרְבַּיִם בְּמִדְבַּר סִינָי כְּכֹל אֲשֶׁר צִוָּה יְהוָה אֶת־מֹשֶׁה כֵּן עָשׂוּ בְּנֵי יִשְׂרָאֵֽל

ἐναρχομένου τῇ τεσσαρεσκαιδεκάτῃ ἡμέρᾳ τοῦ μηνὸς ἐν τῇ ἐρήμῳ τοῦ Σινα καθὰ συνέταξεν κύριος τῷ Μωυσῇ οὕτως ἐποίησαν οἱ υἱοὶ Ισραηλ.

Cât despre Paștele lui Iisus, Paștele creștinilor, în episodul următor…

Aviv, orz verde

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR   ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

TURCIA ÎI ATACĂ ȘI PE KURZII DIN IRAK/TURQUÍA ATACA A LOS KURDOS DEL IRAK

Etiquetas

, , , ,

ERDOGAN 1Recep Tayyip Erdogan

TURCIA ÎI ATACĂ ȘI PE KURZII DIN IRAK

Tenacitatea cu care Turcia urmărește să zdrobească naționalismul kurd merge crescendo: la represiunea la care îi supune pe kurzii din interiorul țării și la ofensiva militară desfășurată în zona kurdă din nordul Siriei, se adaugă, acum, ofensiva din nord-vestul Irakului.

Desigur, această amplă acțiune militară își găsește motivațiile în politica supernaționalistă a președintelui Erdogan, dar, în egală sau chiar în mai mare măsură, și în călcâiul lui Ahile care a caracterizat dintotdeauna politica kurzilor: veșnicele și ireconciliabilele certuri dintre conducătorii lor.

Din punctul de vedere al Turciei, operațiunile militare sunt foarte clare: pe kurzii din Afrin (regiunea de lângă granița occidentală turco-siriană) i-a alungat pentru ca un teritoriu siro-irakian foarte mare să nu rămână în mâinile kurzilor. Și a reușit să-i alunge, deoarece, odată eliminat pericolul Statului Islamic, combatanții kurzi – în marea lor majoritate membrii ai PKK (Partidul Comunist Kurd din Turcia) – nu se mai bucurau de protecția SUA.

TURCIA

Astfel, după ce „au curățat” Afrin-ul, militarii lui Erdogan i-au scos pe kurzi și din Sindchar (nord-estul Irakului) deoarece aceștia nu aveau aliați nici la Bagdad, nici printre celelalte grupuri naționaliste kurde. În Irak, spre deosebire de Afrin, Ankara a avut de făcut față unei probleme militare – nu prea mare – dar, mai ales uneia diplomatice: guvernul național irakian, care dispune de o armată, nu chiar atât de puternică pentru a se compara cu cea a Turciei, se opune ferm oricărei prezențe militare străine care ar încălca suveranitatea țării, acționând în voia ei, fără nicio opreliște.

KURDISTAN

Cu toate acestea, nici în Sindchar, nici în Afrin, armata turcă n-a întâmpinat altă rezistență decât cea a gherilelor kurde. Însă, în Irak armata națională ar fi putut interveni. Dar, guvernul de la Bagdad niciodată nu a văzut cu ochi buni autonomia kurdă din nordul țării – sub tutela conservatorului Barzani – deoarece aceasta ar rămâne cu banii proveniți din exploatarea zăcămintelor petroliere din zona Mosul. Astfel că guvernul irakian a protestat din răsputeri, dar, a permis, totuși, armatei turcești să se desfășoare în voie în Sindchar.

Iar milițiile comuniste ale kurzilor din Turcia, precum și cele ale altor grupuri kurde din Irak și Siria nu i-au ajutat pe cei din Sindchar decât cu niște lamentații jurnalistice… arătând o nedisimulată bucurie egoistă, deoarece, dintotdeauna, în naționalismul kurd, interesele personale au primat asupra celor naționale.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 ***

ERDOGAN 2Recep Tayyip Erdogan

TURQUÍA ATACA A LOS KURDOS DEL IRAK

La implacable persecución turca del nacionalismo kurdo va en aumento:  a la represión nacional y la ofensiva militar del norte de Siria se suma ahora también la ofensiva en el noreste del Irak.

Evidentemente, esta amplia acción armada está motivada por la política súper nacionalista del presidente Erdogan, pero, en igual o mayor medida, por el talón de Aquiles que ha caracterizado desde siempre la política de los kurdos: las irreconciliables querellas de sus dirigentes.

KURDISTAN 2

Desde el punto de vista turco, las operaciones militares resultan evidentes. A los kurdos de la región de Afrín (frontera turco-siria occidental) los echó de allá para impedir un vasto territorio sirio-iraquí a lo largo de la frontera turca en manos kurdas. Y se les pudo echar porque, una vez desmantelado el peligro fundamentalista de EI (Estado Islámico), los combatientes kurdos – en su mayoría miembros del PKK, Partido Comunista kurdo de Turquía, – ya no gozaban de la protección estadounidense.

Y tras la “limpieza” de Afrín, los soldados de Erdogan han echado a las tropas kurdas de Sindchar (NE del Irak) porque éstas carecían de aliados tanto en Bagdad, como entre los demás grupos nacionalistas kurdos. Aquí, a diferencia de Afrín, Ankara se enfrentaba tanto a un problema militar – pequeño –, como diplomático. Porque en el Irak, el Gobierno nacional que sí dispone de un Ejército, aunque más débil que el turco, se opone tajantemente a que tropas extranjeras pisoteen la soberanía del país, actuando por su cuenta y sin permiso en el territorio.

TURCIA 2

Pese a ello, tanto en Sindchar, como en Afrín, los soldados turcos no encontraron más resistencia que la de los guerrilleros kurdos. Con el agravante, en el segundo caso, de que en Irak sí que existe un ejército nacional que podría haber intervenido. Pero, el Gobierno de Bagdad ha soportado siempre muy mal la autonomía kurda del norte del país – bajo la tutela del conservador Barzani – porque ésta pretende quedarse con el dinero generado por los yacimientos de la zona de Mosul. De ahí que el Gobierno iraquí pusiera el grito en el cielo, pero dejara campar a sus anchas en Sindchar al Ejército turco.

Y las milicias comunistas de los kurdos turcos, así como las de los otros grupos kurdos del Irak y Siria tampoco prestaron a los de Sindchar más ayuda que unas jeremiadas periodísticas… y una mal disimulada alegría egoísta, porque, desde siempre, en el nacionalismo kurdo, los intereses partidistas y personales han primado sobre los nacionales.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

PEKIN: PRIETEN DE SUFLET/PEKÍN: EL AMIGO DEL ALMA

Etiquetas

, , ,

Xi Jinpin si Wang QishanXi Jinpin  și Wang Qishan

PEKIN: PRIETEN DE SUFLET

China comunistă, de la moartea lui Mao, a evoluat vertiginos, atât din punct de vedere economic, cât și politic, dar, cu toate acestea, continuă să practice cultul personalității ca în vremea primei dinastii din istoria sa, dinastia Yao (2200 a. C.). Astfel, nu numai că l-a numit pe Xi Jinpin șef suprem pe viață, dar l-a reactivat și pe un pensionar – Wang Qishan, de 69 de ani – ca numărul 2 în aparatul puterii, pentru simplul motiv că este omul de maximă încredere al lui Xi.

Desigur că, pe lângă acest motiv principal al numirii lui Wang, mai există și altele. Un motiv foarte important, în aceste momente, este că Wang este cel mai mare expert chinez în domeniul comerțului chino – american și are cea mai mare experiență în negocierile cu politicienii și oamenii de afaceri americani.

În timpul crizei economice mondiale din anul 2009, el a fost șeful delegației chineze în negocierile cu Washingtonul, iar experiența sa în relația cu SUA a dobândit-o în vremea când a fost, mulți ani, președintele Băncii Chineze de Construcții. Să mai adăugăm că în CV-ul său figurează capacitatea sa deosebită de a gestiona lucruri super-complicate: la începutul acestui mileniu, a fost primar al Pekinului, în mod special în anul 2003, când capitala a fost cuprinsă de panică, din cauza sindromului acut respirator grav, „sars”(severe acute respiratory sindrome).

Xi JinpinXi Jinpin

Pe lângă merite politico-mercantile, Wang este faimos pentru onestitatea sa fără pată: este imun la cârdășii în relațiile de partid sau în prieteniile sale personale. A demonstrat-o în anii în care a condus atotputernica Comisie Disciplinară a Partidului Comunist Chinez, care își asumase lupta împotriva corupției și abuzurilor de putere. Integritatea sa morală s-a evidențiat și mai mult când, anul trecut, – cu toată prietenia sa cu Xi – a renunțat la toate funcțiile pe care le avea în partid și în Administrația publică, deoarece a ajuns la vârsta pensionării și s-a pensionat așa cum prevedeau legile.

Dincolo de merite și de moralitate, prietenia dintre Xi și istoricul Wang s-a născut demult, în vremurile când amândoi erau tineri. În iureșul maoist al reformelor până în pânzele albe, amândoi au căzut în dizgrația regimului de atunci și au fost surghiuniți în aceeași comună agrară pentru a fi „reeducați”…

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 ***

CHINA HARTĂ

PEKÍN: EL AMIGO DEL ALMA

La actual China comunista ha evolucionado vertiginosamente tanto económica, como políticamente, desde la muerte de Mao, pero, mentalmente, sigue rindiendo culto a la personalidad, como en tiempos de la primera dinastía, la Yao (2200 a. C.). Así, no sólo ha nombrado a Xi Jinpin jefe máximo vitalicio, sino que ha reactivado a un jubilado – Wang Qishan, de 69 años – como número 2 del aparato de poder, por la mera razón de que es el hombre de confianza máxima de Xi.

Wang QishanWang Qishan

Claro que si ésta es la causa principal del nombramiento de Wang como vicepresidente, no es la única. Un motivo sumamente importante, en estos momentos, es que él es el primer experto chino para temas económicos del comercio chino-estadounidense y el ciudadano chino de mayor experiencia en la negociación con los políticos y empresarios norteamericanos.

Él fue, en plena crisis económica mundial – 2009 –, el jefe de la delegación china en las negociaciones con Washington y su experiencia en el trato y trata con los norteamericanos ya fue muy larga durante todos los años que presidió el Banco Chino de la Construcción. En su hoja de servicios también hay un sobresaliente para gestiones súper complicadas: su mandato como alcalde de Pekín, a principios de este milenio y, en especial, durante el año 2003, cuando la capital fue presa de una psicosis de pánico por el “sars”.

Wang Qishan encabeza el equipo chino en el diálogo con congresistas norteamericanosWang Qishan encabeza el equipo chino en el diálogo con congresistas norteamericanos

Junto a estos méritos político-mercantiles, Wang reúne también la fama de ser un hombre de honradez cabal, inmune a compincheos, solidaridad de partido o amistades personales. Lo demostró durante los años que dirigió la todopoderosa Comisión Disciplinaria del PC chino, que había asumido la lucha contra la corrupción y los abusos de poder. Su integridad moral se evidenció aún más cuando, el año pasado, – y pese a la amistad con Xi – renunció a todos sus cargos en el partido y la Administración pública, porque esto era lo previsto por las leyes para los funcionarios que se jubilaban.

Méritos y moralidad aparte, la amistad de Xi y el historiador Wang nació de una coincidencia política personal de sus años mozos. En plena vorágine maoísta de reformismos a ultranza, los dos cayeron en desgracia ante el régimen de aquél entonces y fueron desterrados a la misma comuna agraria para su “reeducación”…

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

SIRIA: PRIETENI, DAR, NU LA NEVOIE/SIRIA : AMIGOS DE QUITA Y PON

Etiquetas

, , , , ,

Blindate turcesti în drum spre AfrinBlindate turcești în drum spre Afrin

SIRIA: PRIETENI, DAR, NU LA NEVOIE

Cucerirea orașului Afrin de către forțele militare ale Turciei, aproape de frontiera turco-siriană, ridică o serie de întrebări, în fruntea cărora se află două atitudini pasive: cea a Washingtonului și cea a gherilelor kurde peshmerga, considerate, până acum, cea mai bună infanterie din câte au acționat în Siria.

Comportamentul SUA este coerent cu întreaga lor politică față de Orientul Mijlociu, o politică concepută pentru a păstra, cu un preț minim, zonele de influență la care nu pot renunța (la celelalte au renunțat demult).

În această chestiune, kurzii au fost niște prieteni foarte buni atâta timp cât a fost nevoie de ei. Cei din Irak, înarmați, antrenați și subvenționați de SUA, au avut un rol esențial în învingerea Statului Islamic (SI); cei din Turcia – adică, gherilele comuniste PKK -, au reprezentat o importantă completare a celor din Irak. Însă, kurzii, în totalitatea lor, nu au fost niciodată niște interlocutori pe placul Washingtonului. PKK nu e văzut bine, deoarece e de factură comunistă și figurează pe lista organizațiilor comuniste intocmită de Departamentul de Stat. Și nici kurzii irakieni, deoarece obiectivul lor final este crearea unui stat pan-kurd în Orientul Mijlociu, pe seama unor teritorii din Iran, Irak, Siria și Turcia, ceea ce ar pulveriza fragila stabilitate din întreaga zonă.

Militari turci pozează după ce au cucerit AfrinMilitari turci pozează după ce au cucerit orașul Afrin

Dacă adăugăm și faptul că Turcia este un aliat instituțional de nădejde al SUA în Alianța Atlantică, și că, sub mandatul lui Erdogan, și-a stabilit ca scop prioritar al politicii sale eradicarea naționalismului kurd, Washington-ul nu a ezitat nicio clipă să-i abandoneze pe kurzii din nordul Siriei. Ca să se justifice, desigur, nu a adus aceste argumente, ci a recurs la un formalism juridic: alianța cu peshmerga în lupta cu Statul Islamic nu cuprindea orașul Afrin și nici teritoriile din vecinătate.

Forte peshmergaForțe peshmerga

Iar, pasivitatea kurzilor din Afrin este, în primul rând, pragmatică: au plecat aproape fără să lupte, deoarece era foarte clar că nu aveau nicio posibilitate de a învinge.

În Afrin – spre deosebire, de pildă, de combativitatea numantină de care au dat dovadă la Kobane, în 2014, – spațiul aerian era dominat total de aviația turcă, care, în caz de nevoie, ar fi putut fi sprijinită și de aviația rusească.

Să se fi baricadat în Afrin, ar fi însemnat să se sacrifice inutil. Să nu uităm că, în Kobane, acum 4 ani, situația era total diferită: atunci, acolo, spațiul aerian era controlat în întregime de americani, iar bombardamentele acestora asupra pozițiilor islamiste au fost tot atât de decisive (dacă nu și mai mult), ca aportul infanteriei kurde la cucerirea orașului. Desigur, atunci, kurzii au fost „prieteni foarte buni” ai Washingtonului, deoarece America a avut mare nevoie de ei. Pe urmă…

POSIBIL STAT KURDAșa ar arăta un stat kurd

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 ***

AFRIN 1

SIRIA : AMIGOS DE QUITA Y PON

La conquista turca de la ciudad siria de Afrín, cerca de la frontera con Turquía, plantea una serie de preguntas encabezadas por la de dos pasividades: la de Washington y la de los guerrilleros kurdos – los peshmerga -, considerados hasta ahora como la mejor infantería involucrada en el conflicto sirio.

La conducta estadounidense es coherente con toda su política en el Oriente Medio, una política concebida para conservar al menor precio posible las zonas de influencia consideradas irrenunciables (a las otras se ha renunciado hace ya tiempo).

En este planteamiento, los kurdos han desempeñado el papel de “amigos de quita y pon”. Los de Irak, porque armados, entrenados y financiados por los EE.UU. han sido esenciales en la derrota del Estado Islámico (EI); y los de Turquía – las guerrillas comunistas del PKK -, porque representaban un complemento importante de los primeros. Pero, ni unos, ni otros fueron nunca interlocutores del agrado de Washington. El PKK está mal visto por comunista e incluso figura en la lista de organizaciones terroristas del Departamento de Estado. Y los kurdos iraquíes, porque su meta final latente de crear un Estado pan kurdo en el Oriente Medio, a costa de territorios de Irán, Irak, Siria y Turquía acabaría por pulverizar la ya frágil estabilidad de toda la zona.

Fuerzas kurdas peshmergaFuerzas kurdas peshmerga

Si a ello se suma que Turquía, sí, que es un aliado institucional de los EE.UU. en la Alianza Atlántica y que bajo el mandato de Erdogan ha planteado la erradicación del nacionalismo kurdo como meta prioritaria de su política, Washington no ha dudado en abandonar a los kurdos del norte de Siria. Para hacerlo, naturalmente no ha aducido estas razones, sino un formalismo jurídico: la alianza con los peshmerga para combatir al EI no abarcaba la ciudad de Afrín y territorios contiguos.

También la pasividad kurda en Afrín es ante todo pragmática: se fueron sin luchar apenas, porque les resultaba evidente que no tenían la menor posibilidad de éxito.

En Afrín – a diferencia, por ejemplo, de la combatividad numantina que exhibieron en la conquista de la ciudad de Kobane, en  2014, – el espacio aéreo estaba totalmente dominado por la Aviación turca que, de necesitarlo, incluso podría haber sido apoyada por la rusa.

Forte feminine peshmergaFuerzas  femeninas peshmerga

Atrincherarse en Afrín equivaldría a inmolarse estérilmente. Porque no hay que olvidar que, hace 4 años, en Kobane, la situación era inversa: entonces y allá, el espacio aéreo era monopolio estadounidense y sus bombardeos de las posiciones islamistas fueron tanto o más decisivas que la infantería kurda en la conquista de la ciudad. Claro que, en aquel entonces, los kurdos aún eran “amigos de pon” para Washington.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

UE – MAREA BRITANIE: A FI, DAR, MAI ALES, A NU FI !

Etiquetas

, , , , , , , ,

BACKSTOP 1Michel Barnier și David Davis

NEGOCIATORII
Negocierile între UE și Marea Britanie au ajuns la un acord privind faza finală a brexit-ului – așa au stabilit să anunțe cei doi negociatori-șefi, Michel Barnier, și respectiv, David Davis, înțelegerea de principiu la care au ajuns în discuțiile lor.

Dacă negocierile nu ar fi produs niciun rezultat, poziția primului ministru, Theresa May, ar fi fost slăbită și mai mult în fața brexiter-ilor.

Ori, Bruxelles preferă să negocieze cu actualul guvern britanic. Intransingența comunitară se manifestă ferm, menajând, totuși, discret și eficient, stabilitatea politică londoneză.

Michel Barnier si David Davis Michel Barnier și David Davis

Negocieri UE- Marea Britanie
Negocieri UE – Marea Britanie

CONCRET, CE AU OBȚINUT?
Iată câteva puncte rezolvate de negociatori:

– contribuțiile viitoare ale Londrei la bugetul UE
– data la care Marea Britanie își va fi încheiat procesul de ieșire din UE – decembrie 2020
– garantarea drepturilor cetățenilor din țări ale UE stabiliți în Regatul Unit și a drepturilor cetățenilor britanici stabiliți în țările UE, după brexit
– Marea Britanie va putea încheia acorduri comerciale cu orice țară necomunitară, chiar și înainte de a părăsi UE.

ANGLIA HARTA 2

CARE SUNT PROBLEMELE CELE MARI CARE RĂMÂN PE TAPET ?

Frontierele terestre ale Marii Britanii sunt cele care dau mari bătăi de cap !

Cu toate că Anglia este formată din insule – Canalul Mânecii este o frontieră naturală – reapar problematic două frontiere terestre pe harta Europei: una, cu Republica Irlanda, și, o alta, cu Regatul Spaniei.

Adică, Irlanda de Nord și Gibraltarul „vor brexita” doar în cuvinte, nu și în fapte.

Până acum, aceste frontiere au existat doar teoretic, deoarece, în spațiul comunitar, granițele dintre state au devenit permeabile până aproape de desființare.

O frontieră desființată, cu greu va mai fi restabilită vreodată. Mai ales dacă aceste frontiere au despărțit teritorii percepute de locuitorii lor ca unitare, ca un întreg normal și natural.

Nici irlandezii și nici spaniolii nu vor să mai audă de granițe !

Și nici britanicii ! Dar, guvernul de la Londra nu poate să recunoască în public acest lucru.

ANGLIA HARTA 3

CUM SĂ NUMIM CEVA CARE ESTE ȘI, TOTUȘI, NU ESTE ?

Cea mai bună denumire este SOLUȚIA BACKSTOP ! Simplu, în loc de frontieră, spunem Backstop !

În felul acesta, nici Irlanda de Nord nu va mai fi despărțită printr-o frontieră dură (fizică) de Republica Irlanda și nici între Gibraltar și Regatul Spaniei nu ma mai funcționa „la reja”, adică grilajul.

Backstop
este un termen preluat din baseball: este jucătorul din echipa adversă care prinde mingea, în cazul în care aceasta nu este lovită de jucătorul cu bâta, care se află în fața sa. Tot backstop se numește și gardul care protejează spectatorii de posible mingi scăpate și care ar ajunge până la ei.

Backstop va putea însemna o graniță liberă, poate chiar invizibilă, și totuși, protejată de unele „mingi scăpate”. Va introduce și în limbajul politico-diplomatic nuanțele de: protecție și ultim recurs de siguranță. Este propunerea făcută Londrei de Bruxelles !

ANGLIA HARTA 4

ANGLIA HARTA 5

DECIZIILE LE VOR LUA POLITICIENII

Negociatorii propun, dar, hotărârile le vor lua structurile comunitare centrale și parlamentele țărilor membre ale UE.

Din punctul acesta de vedere, Spania va avea un statut privilegiat: niciun acord nu va fi semnat cu Londra, în privința Gibraltarului, fără acceptul Madridului. Spania va avea drept de veto.

Brexiter-ii vor fi nevoiți să respecte această poziție avantajată a spaniolilor, deoarece Gibraltarul se poate menține datorită zecilor de mii de spanioli din localitățile învecinate Stâncii (El Peñón), care lucrează în întreprinderile gibraltarene.

Fără munca lor, Gibraltarul s-ar nărui economic. A reinstitui o frontieră între Gibraltar și Spania este imposibil. Nu vor gibraltarenii, nu vor spaniolii, nu vor nici englezii !

O astfel de situație întărește, ca precedent, și poziția irlandezilor. Nu va exista niciun motiv ca între Irlanda de Nord și Republica Irlanda să nu existe o puternică legătură de tip Gibraltar.

GIBRALTAR HARTA

ATUNCI, CÂT DE BREXIT VA FI BREXIT-UL?

Dacă într-adevăr se va produce brexit-ul (până în ultimul moment procesul poate fi reversibil !) granița dintre UE și Regatul Unit al Marii Britanii se va muta în apă: în Marea Irlandei, cea care separă Insula Irlandei de cea a Angliei.

Granițele terestre nu vor vor mai fi granițe adevărate. Vor fi, dar, mai ales, nu vor fi !

Cât despre Canalul Mânecii ca graniță naturală, acesta este „subminat“ de tunelul care leagă continentul european de Regatul Unit.

Se va trage o linie de demarcație pe la mijlocul distanței dintre ieșirile din tunel?
Greu de crezut !

GIBRALTAR 1Gibraltar

AUTOR:  ARIADNA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și traducătorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura traducătorului, în cadrul aceluiași articol.

ISRAEL: PORUMBELUL PĂCII ESTE O BUFNIȚĂ/ISRAEL: LA PALOMA DE LA PAZ ES UN MOCHUELO

Etiquetas

, , , ,

BUFNITA 7

ISRAEL: PORUMBELUL PĂCII ESTE O BUFNIȚĂ

Orientul Apropiat este o zona atât de chinuită, încât, în ziua de azi, acolo, porumbelul păcii este o… bufniță. Enorma ei eficiență în agricultură și viața ei fără pașapoarte, frontiere sau naționalisme exclusiviste fac din ea (deocamdată) singurul factor de cooperare necondiționată între israelieni, palestinieni și iordanieni.

Pentru a rotunji singularitatea acestei situații trebuie să semnalăm că nu este vorba de o bufniță oarecare, ci de o pasăre de pradă pe cale de dispariție în Europa Centrală și de Nord: bufnița Striga (Tyto alba alba). În Spania, de pildă, trăiesc ceva mai puțin de 90.000 de exemplare.

BUFNITA 5

De fapt, acestei bufnițe îi mergea rău și în Israel; atât de rău, încât, în 1982, grădina zoologică din Tel Aviv a hotărât că îi prisoseau 15 exemplare, și, ca să nu le sacrifice, le-a dăruit profesorului de zoologie, Yossi Leshem, președintele Societății Israeliene pentru Protecția Naturii.

Leshem cunoștea foarte bine potențialul bufniței de a stârpi șoarecii și șobolanii – fiecare exemplar devorează aproximativ 7.000 de rozătoare pe an – așa că a intrat în legătură cu directorului unui kibutz și a stabilit împreună cu acesta un program pentru introducerea bufniței Tyto alba în teritoriu, simultan cu încetarea folosirii pesticidelor pe pământurile acelui kibutz.

BUFNITA 6

Succesul a fost extraordinar. Bufnițele nu numai că au stârpit șoarecii mai mult decât otrăvurile chimice, dar au redus considerabil rozătoarele și pe pământurile vecinilor. Și cum aceste păsări se pot mișca liber, bufnițele au colonizat treptat și pământurile vecine din Iordania și Palestina, cu aceleași efecte de stârpire a populației de rozătoare.

BUFNITA 2Tyto Alba

Știrea s-a răspândit printre agricultorii din cele trei țări, iar Leshem a reușit să stabilească un program transnațional de reintroducere a bufniței Tyto alba în Levant, program patronat de însuși președintele din vremea aceea, Shimon Peres. Succesul a fost atăt de mare încât, Africa de Sud a început propia sa acțiune de reintroducere a bufniței, iar Cipru o va face în curând, Egiptul, Marocul și Tunisia au solicitat material informativ, în timp ce în Spania s-au instalat aproximativ 2.000 de cuiburi artificiale, pentru a spori populația de bufnițe Tyto alba.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 ***

PALESTINA 1

ISRAEL: LA PALOMA DE LA PAZ ES UN MOCHUELO

El Oriente Próximo es una tierra tan atormentada que hoy en día allá la paloma de la paz es un mochuelo. Su enorme utilidad en la agricultura y su vida sin pasaportes, fronteras ni nacionalismo excluyente le está erigiendo en el (por ahora) único factor de cooperación incondicional entre israelíes, palestinos y jordanos.

BUFNITA 3

Para redondear la singularidad de esta historia, cabe mencionar que no se trata de un mochuelo cualquiera, sino de un ave rapaz que se halla en peligro de extinción en Europa Central y Septentrional: el mochuelo de antifaz (Tyto alba alba) y cuya población en España se calcula en algo menos de 90.000 ejemplares.

En realidad, a esa depredadora también le iba mal en Israel; tan mal, que, en 1982, el zoológico de Tel Aviv decidió que le sobraban 15 ejemplares y antes de sacrificarlos, se los regalos al profesor de Zoología, Yossi Leshem, presidente de la Sociedad Israelí de Protección de la Naturaleza.

BUFNITA 4

Leshem, conocedor del potencial raticida del mochuelo – cada uno puede devorar unos 7.000 ratones al año – se puso de acuerdo con el director de un kibutz y estableció un programa conjunto de introducción del Tyto alba alba en el territorio, simultáneamente con la supresión de los raticidas químicos en las tierras del mentado kibutz.

El éxito del ensayo fue deslumbrante. No sólo redujo el número de ratones en el kibutz más que los raticidas, sino que también en las tierras vecinas. Y dada la ilimitada libertad de movimientos de las aves, los mochuelos fueron colonizando poco a poco tierras vecinas de Jordania y Palestina con los mismos efectos reductores de la población de roedores.

BUFNITATyto alba

La noticia se hizo pública entre los agricultores de los tres países y Leshem consiguió en su día establecer un programa transnacional de reintroducción de Tyto alba alba en el Levante y que Shimon Peres, ex presidente israelí fallecido entretanto, asumiera su presidencia. Pero el éxito ha desbordado ya los programas levantinos y ahora África del Sur ha iniciado su propia acción re-introductora del mochuelo, Chipre lo hará en un futuro inmediato, Egipto, Marruecos y Túnez han solicitado información, en tanto que, en nuestro propio país, en los últimos años, se han instalado cerca de 2.000 nidos artificiales, para incrementar notablemente el censo de este raticida alado.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU