Paradoxuri ale democrației/Paradojas de la democracia

Etiquetas

, , , , ,

Diana Negre  s-a născut la București

Vorbește multe limbi, ca și cum ar fi limbile ei materne: catalană, spaniolă, franceză…română…(printre altele)…și, desigur, engleza, deoarece, ca jurnalistă, s-a consacrat în  Statele Unite ale Americii, unde locuiește de mulți ani.

Este foarte bine cunoscută și în Cuba : vocea ei e foarte familiară în insulă  grație emisiunilor pe care le transmite postul de radio JOSE MARTI. (Echivalentul a ceea ce a fost Radio Europa Liberă).

Obișnuiește să vină în România pentru a ține conferințe pe teme de politică americană  și pentru a preda lecții de jurnalism.

Este un mare privilegiu să beneficiem de colaborarea Dianei Negre!

Valori ale democrației, transparență, și nu prea !

Paradoxuri ale democrației

Washington,  Diana Negre

clinton-trump

Majoritatea cetățenilor din țările democratice sunt mândri de sistemul lor, care prevede – și aceasta este una dintre caracteristicile lui – ținerea  de alegeri, iar, ca intermediar între populație și conducători sau cei care aspiră să devină conducători, există o întreagă rețea de mijloace de informare în masă, garantate de Constituție.

Aceste moderne democrații parlamentare funcționează de mai bine de două secole și, cu toate că cetățenii lor se declară a fi adepți convinși ai unui sistem care le garantează  sufragiul universal, se pare că unele dintre fundamentele lui se fisurează, cel puțin așa se întâmplă în SUA, care se erijează în campionul mondial al libertăților și principiilor democratice.

Două elemente i-ar putea preocupa pe cei care sunt îngrijorați în legătură cu viitorul  acestei  democrații.

Mai întâi, oamenii politici nu prea se mai bucură de aprecierea americanului de rând, oricât de mult ar rămâne aceștia în funcția în care i-au urcat tocmai voturile alegătorilor.

Al doilea element, este respingerea din ce în ce mai mare pe care o arată, față de mijloacele de informare în masă, atât oamenii politici, cât și cititorii, radioascultătorii și telespectatorii.

Primul element, desconsiderarea populară față de oamenii politici este vizibil în procesul electoral din SUA:  republicanii le-au întors spatele tuturor candidaților care au venit cu un bun pedigree politic, deoarece li s-au părut  prea aproape de „sistem”, asftel încât, au preferat un magnat financiar ca Donald Trump, care i-a atras, cu toate că aparține elitelor economice, prin faptul că este un iconoclast care îndăznește să insulte și să spargă tipare.

În cealaltă tabără, democrații tare l-au iubit pe senatorul  Bernie Sanders, care s-a definit, din prima zi, ca socialist – ceea ce era o anatema în această țară – și au ales-o doar cu o mică marjă pe fosta prima doamnă,  Hillary Clinton, care, cu toată traiectoria ei profesională și experiența ei politică, are doar patru puncte de avantaj, după cum arată sondajele,  față de Trump.

Ceea ce o dezavantajează cel mai mult pe Hillary Clinton este faptul că tocmai experiența ei politică  o face să fie percepută ca parte a „sistemului” care, după câte se pare, trebuie să fie distrus oricum… cu toate că nu e clar cu ce va fi înlocuit.

În acest context se încadrează ciudata atitudine față de funcționarii publici, cum ar fi judecătorii, mult mai acceptați decât oamenii politici  „deoarece nu au ajuns în funcții în urma unor alegeri ”.  Această deosebire are sens în țările europene, unde profesioniștii din anumite domenii dau concursuri pentru a ocupa un post sau o funcție, dar, este de neînțeles în SUA, unde, judecătorii  ori sunt desemnați în urma unui vot, ori sunt aleși pe sprânceană… de năpăstuiții de politicieni, la fel cum sunt numiți de către Președinte magistrații Tribunalului Suprem. Puțini sunt funcționarii – este cazul diplomaților – care ajung în posturile lor prin concurs, dar, aceștia poartă stigmatul că se bucură de privilegii care nu sunt pentru oricine.

În legătură cu cea de a doua tendință, care se referă la mijloacele de informare în masă, și care se manifesta de câtăva vreme, tebuie să semnalăm că la ea își aduc contrubuția atât republicanii, cât și democrații. S-ar putea crede că antipatia față de presă ar fi o chestiune republicană, deoarece majoritatea jurnaliștilor americani au simpatii progresiste și tind să-i favorizeze pe politicienii și programele democraților. Este adevărat că primul președinte care a arătat mai puțină simpatie pentru presă a fost republicanul George W. Bush, dar, această  atitudine a menținut-o și succesorul său democrat, Barack Obama, și se pare că se va accentua și mai mult  la cei doi candidați actuali la președinție.

În cazul lui Bush, acțiunea lui cea mai vizibilă a fost suprimarea privilegiului, atât de apreciat de corpul de presă de la Casa Albă, de a putea asista, în parcul locuinței prezidențiale, la festivitățile anuale de 4 iulie – sărbătoarea  națională a americanilor – și aceasta, cu toate că a înnăsprit acordarea de acreditări pentru jurnaliști.  În legătură cu Barack Obama, cu toată simpatia enormă pe care i-o arătau jurnaliștii, distanțarea s-a produs pur și simplu prin faptul că președintele i-a dat la o parte, pentru a se adresa direct publicului.  Grație Internet-ului, încă din timpul campaniei din 2008, Obama s-a străduit să ocolească funcția  mijlocitoare a ziarelor și a televiziunilor, pentru a-și trimite mesajul direct, fără intermediari.

Când s-a instalat la Casa Albă, a aplicat alte reguli de joc, pentru a reduce cât mai mult supărătoarea intervenție a jurnaliștilor cu tot felul de întrebări. S-a văzut aceasta de la primele sale conferințe de presă:  Obama are tot timpul în față o hartă, un plan cu locul unde se află în sală  jurnaliștii, cu numele lor și a mijloacelor de informare pe care aceștia le reprezintă, asfel încât, dă voie să pună întrebări numai cui vrea el. Iar, pentru a salva aparențele,  mai cheamă și foarte puțini reporteri ai opoziției.

Dacă jurnaliștii și-au pus niște speranțe în posibilul sucesor al lui Obama, acestea s-au năruit de mult: Hillary Clinton catadicsește foarte rar să  țină conferințe de presă și își alege numai situații favorabile, cu moderatori selecționați în prealabil. Trump, nici măcar nu trimite acreditări pentru reporterii care nu-i sunt favorabili, și chiar și așa, nu-i  lasă pe ziariști să se amestece cu publicul, ci îi ține ca în cușcă, într-un loc de unde nu pot interveni, dacă nu le dă voie el.

Și, care este rezultatul? Ultimul sondaj de opinie arată că, cu toată campania mijloacelor de informare împotriva lui Trump,  lumea vrea să știe mai degrabă ce conțineau e-mail-urile  lui Hillary Clinton, pe care le-a șters, decât ce impozite a plătit sau nu  Donald Trump, care, conform afirmațiilor ziarului  New York Times,  este posibil să nu fi plătit niciun fel de impozit, timp de 18 ani.

În loc să stârnească indignare că o persoană se mândrește că este foarte bogată și nu a plătit impozite într-o țară care are o mare datorie publică, sondajele arată că există o majoritate care s-a lăsat convinsă de argumentele acestui candidat, conform cărora, ar fi dreptul său să profite de avantajele oferite de sistemul fiscal, deoarece, ca om de afaceri, datoria lui este să facă bani, cât mai mulți bani.

Cu toate că observatorilor europeni li s-ar părea incredibil, tocmai acest mod  de a trata cu publicul  îl situează pe Trump  la numai  2-4 puncte în urma lui Hillary Clinton.  Acum, când  a mai rămas o lună până  la alegeri, ambii  candidați au sprijinul a 77% din membrii partidelor lor, dar, pe Hillary Clinton o favorizează 12% dintre republicani, în timp ce pe Trump îl urmează 15% dintre democrați, și, în plus, printre ne-afiliații  la niciun partid,  40% îl vor pe Trump, iar numai 28% , pe Clinton.

Fosta prima doamnă  se bucură de simpatia tinerilor, însă, până acum, participarea lor la alegeri a fost mai scăzută decât cea a vârstnicilor, care îl favorizează pe Trump.  Așa stau lucrurile… și totuși, aceste alegeri nu au nimic din ceea ce se întâmplă de obicei.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

diana-molineaux

***

Diana Negre es una periodista que nació en Bucarest, Rumanía. Habla muchos idomas, como si fueran… sus lenguas maternas: catalán, español, francés…rumano…(entre otros)…y, por supuesto, inglés, porque, como periodista, se consagró en EEUU, donde vive desde hace muchos años.

Es famosa también en Cuba : su voz ha llegado a ser muy familiar en la isla, a través de los programas emitidos por la emisora de radio JOSÉ MARTÍ.

Acude a Rumanía, a menudo, para dar conferencias sobre temas  de política norteamericana y para impartir clases de periodismo.

¡Es un gran privilegio contar con su colaboración!

¡Valores de la democracia y transparencia…que no son tanto!

Paradojas de la democracia

obama-bush

Washington,  Diana Negre

La mayoría de los residentes en países democráticos se siente orgullosa de su sistema que tiene, como una de sus características, la celebración de elecciones y, como intermediario entre el pueblo y sus líderes o aspirantes a serlo, una red de medios informativos para los que se han establecido garantías constitucionales.

Estas modernas democracias parlamentarias llevan funcionando poco más de un par de siglos y, aunque sus ciudadanos se declaran fuertes partidarios de un sistema que les garantiza el sufragio universal, parece que algunos de sus soportes se van resquebrajando, al menos en Estados Unidos, el país que se auto erige en el campeón de las libertades y principios democráticos en el mundo entero.

Dos elementos podrían preocupar a quienes se inquietan por el futuro de esta democracia. Uno es el creciente desprecio del público para con  sus propias figuras políticas, por mucho que estén en sus cargos porque allí los ha puesto, con sus votos, este mismo público. Otro es el creciente rechazo hacia los medios informativos, tanto por parte de los políticos como de los lectores, radioescuchas o televidentes.

La primera tendencia, el rechazo popular de los políticos, es evidente en el proceso electoral norteamericano: los republicanos dieron la espalda a cuanto candidato llegaba con un buen pedigree político porque les parecía demasiado próximo al “sistema” y prefirieron a un magnate financiero como Donald Trump, cuyo principal atractivo es que, a pesar de pertenecer a las élites económicas, es un iconoclasta que se atreve a insultar y a romper moldes.

En el otro bando, los demócratas dieron grandes muestras de amor por el senador Bernie Sanders quien se identificó desde el primer día como socialista – algo que siempre ha sido anatema en este país – y tan solo eligieron por márgenes no muy grandes a la ex primera dama Hillary Clinton quien, a pesar de su brillante trayectoria profesional y su experiencia política apenas le lleva cuatro puntos de ventaja a Trump en las encuestas.

Y precisamente lo que más daño parece hacerle a Clinton es que su experiencia pública la convierte en parte del “sistema” al que, según parece, hay que destrozar como sea…aunque no está claro lo que nadie quiere poner en su lugar.

En este mismo contexto encaja la sorprendente actitud ante funcionarios como jueces, mucho más aceptables que los políticos “porque no han llegado a su cargo gracias a unas elecciones”.  Esta diferencia puede tener sentido en países como España o Francia, donde los profesionales de ciertas carreras se someten a un sistema de oposiciones, pero es incomprensible en EEUU donde los jueces o se someten a votación o son elegidos a dedo…por los denostados políticos, como ocurre con los magistrados del Supremo nombrados por el presidente. Hay escasos funcionarios, como los diplomáticos, que llegan a su cargo por oposición, pero estos llevan el sambenito de disfrutar de privilegios que no están al alcance de los demás mortales.

En cuanto a la segunda tendencia que afecta a los medios informativos, lleva ya tiempo manifestándose y en ella participan tanto republicanos como demócratas.  Algunos podrían creer que la antipatía a la prensa es una cuestión republicana, pues la mayoría de los periodistas norteamericanos tienen simpatías progresistas y tienden a favorecer a los políticos y los programas demócratas. Y es cierto que el primer presidente en mostrar poca simpatía por la prensa fue el republicano George W. Bush, pero este tenor se mantuvo con su sucesor demócrata Barack Obama y parece ir en aumento con los dos aspirantes a sucederle.

En el caso de Bush, su más visible acción fue eliminar el privilegio tan preciado por el cuerpo de prensa de la Casa Blanca de poder asistir desde el jardín de la residencia presidencial a las celebraciones anuales del 4 de julio, aunque también endureció el sistema de concederles acreditaciones.

Con Barack Obama, a pesar de la adoración que los periodistas le profesaban, el distanciamiento constó simplemente en dejarlos de lado para dirigirse directamente a la población. Gracias al internet,  ya durante la campaña electoral de 2008 Obama trató de obviar la función mediadora de diarios y televisiones para enviar su menaje sin intermediarios. Cuando llegó a la Casa Blanca, aplicó nuevas reglas de juego para reducir en lo posible la enojosa intervención de periodistas preguntones cuya agenda difiere de la suya.  Es algo que se hizo evidente desde sus primeras ruedas de prensa: Obama tiene un mapa con los nombres de los medios informativos y los periodistas que los representan y es él, de acuerdo a este mapa, quien concede el turno de preguntas. Tan solo llama, para cubrir a las apariencias, a unos pocos reporteros de la oposición.

Si los periodistas creían que iban a mejorar con su posible sucesor, la decepción les llegó hace ya tiempo: Hillary Clinton apenas convoca conferencias de prensa y tan solo elige escenarios que le son favorables con entrevistadores previamente filtrados.  En cuanto a Trump, ni tan solo autoriza credenciales a los reporteros que no le favorecen y aun así, no les permite mezclarse con el público sino que los tiene casi enjaulados en un lugar desde el que no pueden intervenir si él no los invita.

¿Los resultados? Los últimos sondeos de opinión muestran que, a pesar de la campaña contra Trump de los medios informativos,  a la gente le interesa más saber lo que había en los correos electrónicos que Hillary Clinton hizo desaparecer, que los impuestos que haya pagado o no Donald Trump  quien, según las revelaciones del” New York Times”,  probablemente no ha pagado ningún impuesto durante 18 años.

Lejos de provocar indignación que un hombre que se vanagloria de ser muy rico no contribuya al fisco de un país que arrastra una gran deuda pública, las encuestas indican una mayoría se ha dejado convencer por los argumentos del candidato de que está en su derecho de beneficiarse de las ventajas ofrecidas por el sistema fiscal y que, como hombre de negocios, su primer deber es ganar dinero.

Aunque a los observadores europeos les parezca increíble, este trato directo con el público pone a Trump tan solo entre dos y cuatro puntos por detrás de Clinton. Ahora, cuando falta tan solo un mes, ambos tienen el apoyo del 77% de su partido, pero a Clinton la favorece el 12% de los republicanos mientras que a Trump le sigue el 15% de los demócratas y, además, entre los no afiliados, el 40% es partidario de Trump y tan solo el 28% lo es de Clinton.

Donde la ex primera dama va por delante es entre los jóvenes, cuya participación electoral ha sido hasta ahora más baja que la de los viejos –que favorecen a Trump.  Aunque, claro está, esto es lo que acostumbra a ocurrir… y estas elecciones no tienen nada de habitual.

Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana-molineaux

ÎNTORCÂND SPATELE ELITELOR /DE ESPALDA A LAS ELITES

Etiquetas

, , , , , , ,

Diana Negre  s-a născut la București

Vorbește multe limbi, ca și cum ar fi limbile ei materne: catalană, spaniolă, franceză…română…(printre altele)…și, desigur, engleza, deoarece, ca jurnalistă, s-a consacrat în  Statele Unite ale Americii, unde locuiește de mulți ani.

Este foarte bine cunoscută și în Cuba : vocea ei e foarte familiară în insulă  grație emisiunilor pe care le transmite postul de radio JOSE MARTI. (Echivalentul a ceea ce a fost Radio Europa Liberă).

Obișnuiește să vină în România pentru a ține conferințe pe teme de politică americană  și pentru a preda lecții de jurnalism.

Este un mare privilegiu să beneficiem de colaborarea Dianei Negre!

Se pare că, de sus, din sfera elitelor, sonoritățile  verbului A AVEA, când este conjugat, se aud așa:

Eu am, tu vrei, el vrea…

De jos, dinspre bază, ecoul sau reverberațiile vuiesc astfel:

Noi năzuim, voi nu puteți, ei așteaptă până la următoarea ocazie…

ÎNTORCÂND SPATELE ELITELOR 

Washington, Diana Negre.

clinton-trump-diana

Mult așteptata primă dezbatere între cei doi candidați prezidențiali din SUA s-a soldat cu un verdict clar în favoarea lui Hillary Clinton, dar, este prematur să prezicem, de pe acum, ce efect va avea acest câștig, în continuare, asupra mersului campaniei electorale.

Atât Clinton, cât și rivalul ei republican, Donald Trump, s-au adresat, fiecare, propriilor lor galerii, iar acum, „dezbaterea cea mai importantă”,  va fi cea de duminica din săptămâna viitoare. Va avea un alt format și vom avea ocazia să vedem un aspect diferit al ambilor candidați, deoarece va fi mai importantă comunicarea cu publicul, decât răspunsurile la întrebările moderatorului.

Pentru Hillary Clinton, a fost evidentă atenția pe care o acorda celor mai mici detalii, după cum evident a fost și succesul consilierilor ei de imagine, care au prezentat o personalitate fără acele asperități și acea indignare care o făceau antipatică în ochii multor votanți. Însă, problema ei rămâne aceeași de când a început campania electorală. Și anume: cu toate că este o candidată cu o pregătire excelentă, cu capacități și cunoștințe deosebite, se izbește de un zid, care pare a fi de netrecut, atât în SUA, cât și în lumea întreagă, adică  respingerea continuismului, respingerea formulelor economice și sociale existente, care, cu toată îmbogățirea enormă pe care au adus-o societății în ansamblul ei, i-au lăsat pe marginea drumului pe cei care nu pot beneficia de acest progres.

În această situație se află foarte mulți cetățeni din interiorul și din afara SUA, cu toate că dispun de mai multe bunuri și de mai mult confort. Pur și simplu rămân în urmă, veniturile lor sunt tot mai mici din cauza inflației, iar ei se simt  cetățeni de categoría a doua sau a treia, într-o lume cu structuri elitiste.

În SUA, sunt percepuți ca fiind „clasa muncitoare albă”, care nu diferă mult de muncitorii portuari din Rotterdam, care se simt amenințați de marile containere și de automatizări, sau de masa brazilienilor care au ajuns să facă parte din clasa medie, iar acum, se întorc, din nou, spre sărăcie.

Pentru această clasă muncitoare, „dogmele economice” sunt mai degrabă niște erezii periculoase, începând cu globalizarea, care, pe zi ce trece, este din ce în ce mai nepopulară, în America și în toată lumea.

Lui Hillary Clinton nu-i folosește la nimic faptul că succesorul ei  la Departamentul de Stat (Minsterul de Externe), John Kerry, lansează  apeluri pentru a avansa în stabilirea unor acorduri de liber schimb, cum este Alianța Transpacifică, și însistă asupra  avantajelor pe care le-a adus economiei țării deschiderea de noi piețe. Cu cât Hillary Clinton este mai asociată cu aceste politici, cu atât pierde mai mult în rândul maselor de muncitori care, în mod normal, ar vota cu partidul democrat, dar, acum, se lasă seduși de sloganurile protecționiste ale candidatului republican, Donald Trump, care ce le sună ca niște cântări de sirene.

E o adevărată ironie faptul că  marele cal de bătaie al lui Trump este tocmai argumentul de care, de obicei, se foloseau congresmenii democrați, tot timpul partizani ai protecționismului, în timp ce republicanii susțineau, în mod tradițional, liberul schimb.

În dezbaterea de săptămâna trecută, Trump a reafirmat că el respinge Tratatul de Liber Schimb (cunoscut ca NAFTA sau North American Free Trade Agreement), despre care a spus că a distrus milioane de locuri de muncă în SUA, în beneficiul Mexicului. Și într-adevăr, cu toate că deschiderea comercială a creat noi locuri de muncă bine plătite, a eliminat altele cu venituri mici, ceea ce, însumat cu efectele crizei din 2009, nu a dus la o compensare a celor prejudiciați.

La fel se întâmplă și cu acordurile comerciale care se află pe tapet, cum sunt Acordul Transpacific, care înglobează țări asiatice și americane, sau Alianța Transatlantică cu Europa. Nu se poate nega faptul că ambele acorduri ar stimula comerțul, ar ieftini prețurile la consum și, în general, ar îmbunătăți nivelul de trai.  Dar, în momentul de față, aceste acorduri par a fi foarte greu de realizat, și acest lucru a rămas foarte clar când Hillary Clinton, în timpul dezbaterii, a fost nevoită să-și contrazică propriile afirmații făcute acum câțiva ani, când spunea că tratatul cu țările din Pacific sunt „regula de aur”. Acum, dă asigurări că realitățile au determinat-o să-și schimbe părerea, dar, există bănuiala că, de fapt, nu și-a schimbat-o deloc.

Este un sentiment care domină pe cele două maluri ale Atlanticului și ale Pacificului, deoarece prevalează idea că elitele economice și-au pierdut simțul și nu mai percep dorințele populare.

Această perspectivă – și efectul ei printre cei ce guvernează – este că e totuna dacă Trump câștigă sau pierde. În cazul în care câștigă, va face tot posibilul pentru a pune în practică ceva în care pare să creadă în mod serios, adică, va elimina, cât va putea, concurența străină.  Dacă va pierde, valul anti-elitist pe care îl aduc aceste alegeri va face ca cei care s-au lăsat convinși cu atâta greutate să o voteze pe Hillary Clinton și Partidul Democrat să regrete că au adus-o la Casa Albă și să încerce să aducă alt partid și alt președinte, peste patru ani.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 diana-molineaux

 ***

Diana Negre es una periodista que nació en Bucarest, Rumanía. Habla muchos idomas, como si fueran… sus lenguas maternas: catalán, español, francés…rumano…(entre otros)…y, por supuesto, inglés, porque, como periodista, se consagró en EEUU, donde vive desde hace muchos años.

Es famosa también en Cuba : su voz ha llegado a ser muy familiar en la isla, a través de los programas emitidos por la emisora de radio JOSÉ MARTÍ.

Acude a Rumanía, a menudo, para dar conferencias sobre temas  de política norteamericana y para impartir clases de periodismo.

¡Es un gran privilegio contar con su colaboración!

Parece que, desde arriba, desde la esfera de las élites, las sonoridades del verbo TENER, al conjugarse, se escuchan de este modo :

Yo tengo, tú quieres, él quiere…

Mientras que, desde abajo, desde la base, el eco o las reverberaciones resuenan así:

Nosotros anhelamos, vosotros no podéis, ellos aguardan una próxima oportunidad…

DE ESPALDA A LAS ELITES

Washington, Diana Negre

clinton-trump-diana

El tan esperado primer debate entre los dos candidatos presidenciales norteamericanos se saldó con un veredicto claro en favor de Hillary Clinton, pero, es prematuro, todavía, predecir qué efecto tendrá sobre la marcha de la campaña electoral.

Es porque tanto en las intervenciones de Clinton, como de su rival republicano, Donald Trump, ambos se dirigían a su propia galería y, ahora, el “debate más importante” ya no es el del pasado lunes, sino el próximo, previsto para el domingo de la próxima semana. Con un formato diferente, dará la oportunidad de ver un aspecto distinto de ambos candidatos, pues será más importante su capacidad de comunicarse con el público, que las respuestas que puedan dar a las preguntas del moderador.

Para Hillary Clinton, en cuya actuación era evidente la atención prestada a los más mínimos detalles y el éxito de sus asesores de imagen en presentar una personalidad sin las aristas y la indignación que la hacen antipática a muchos votantes, el problema sigue siendo el mismo desde que empezó la campaña. Y es que, si bien es una  candidata con excelente preparación, con capacidad y conocimientos, se estrella contra la muralla que parece tan impenetrable en Estados Unidos como en el resto del mundo: el rechazo al continuísmo, a las fórmulas económicas y sociales existentes que, a pesar del enorme enriquecimiento que han aportado a la sociedad en general, han dejado en la cuneta a quienes no están en condiciones de beneficiarse del progreso.

En esta situación se hallan legiones de ciudadanos dentro y fuera de Estados Unidos que, si bien disponen de más cosas y comodidades, se van quedando rezagados, sus ingresos son menores cuando se tiene en cuenta la inflación y se sienten como ciudadanos de segunda o tercera en un mundo de estructuras elitistas.

En Estados Unidos se les identifica como  la “clase obrera blanca”, no muy diferente de los estibadores de Rotterdam que se sienten amenazados por los grandes contenedores y la automación, o las masas de brasileños que entraron en la clase media y están en camino de vuelta a sus barrios de pobreza.

Para esta clase obrera, los “dogmas económicos” se han convertido más bien en herejías peligrosas, empezando por la globalización, cada día más impopular, aquí y en el resto del mundo.

De poco le sirve a Hillary Clinton que su sucesor en la cancillería, John Kerry, lance llamamientos para avanzar en acuerdos de libre comercio como la Alianza Transpacífica y recuerde la bonanza que la apertura de mercados ha traído a la economía del país. Cuanto más se la asocia con estas políticas, más pierde a las masas trabajadoras, que, normalmente, votarían por el partido demócrata, pero que ahora, se dejan seducir por lo que les suena como cantos de sirena y que son los slogans proteccionistas del aspirante republicano Donald Trump.

Es irónico que el gran caballo de batalla de Trump sea un argumento que normalmente esgrimen los congresistas demócratas, tradicionalmente partidarios del proteccionismo, mientras que los republicanos son quienes generalmente han favorecido el libre comercio.

En el debate del lunes, Trump repitió su rechazo al TLC (conocido aquí como NAFTA o North American Free Trade Agreement) al que acusó de haber destruído millones de puestos de trabajo en Estados Unidos, en beneficio de México. Y, efectivamente, aunque la apertura comercial haya creado nuevos empleos bien pagados, ha eliminado otros de bajos ingresos lo que, sumado a la crisis de 2009, no ha permitido que los perjudicados encontraran una compensación.

Otro tanto ocurre con los acuerdos comerciales sobre el tapete, como son el Transpacífico, que engloba países asiáticos y americanos, o la Alianza Transatlántica con Europa. Es difícil negar que ambos acuerdos habrían de estimular el comercio, abaratar los precios al consumo y mejorar el nivel de vida general.  Pero, en estos momentos, parece difícil que ambos vean la luz, algo que quedó claro durante el debate, cuando Clinto tuvo que negar las posiciones adoptadas hace algunos años, en que hablaba del tratado con los países del Pacífico como “la regla de oro”. Ahora, asegura que los hechos la han llevado a cambiar de opinión, pero, muchos dudan de que haya tal conversión.

Es un sentimiento que impera a los dos lados del Atlántico y del Pacífico, pues prevalece la idea de que las élites económicas de los diferentes países han perdido el sentido de los deseos populares.

Y esta perspectiva – y su efecto en quienes gobiernen – es igual si gana que si pierde Trump.  Si gana, porque hará cuánto esté en su mano para poner en práctica algo en lo que parece creer seriamente, es decir, eliminar, en lo posible, la competencia extranjera.  Si pierde, porque la oleada anti-elitista que estas elecciones han puesto de relieve, hará temer a Hillary Clinton y al resto del Partido Demócrata que el público al que tanto les ha costado convencer para que votaran por la ex primera dama, se arrepienta de haberla puesto en la Casa Blanca y trate de cambiar de partido y de presidente dentro de cuatro años.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana-molineaux

 

ALEP – GUERNICA SECOLULUI XXI

Etiquetas

, , , , , , , ,

alep-ariadna

Alep, cel de al doilea oraș ca mărime din Siria, este în ruine.

În războiul care triturează de ani de zile această țară se reunesc și se înfruntă o mulțime de interese, năzuințe, orgolii și ambiții statale, etnice și personale ; este un război al tuturor împotriva tuturor.

Sunt implicate foarte multe state în distrugerea Siriei și a poporului sirian :

-Rusia, din dorința de a demonstra și de a-și demonstra revenirea în clubul supraputerilor,

-SUA care afirmă că luptă împotriva terorismului,

-Arabia Saudită și Iranul  care își dispută, cu o ură reciprocă exasperantă, ambiția de a domina lumea musulmană din zonă,

-Turcia care se teme de ideea unui stat kurd în apropierea granițelor ei,

-forțele kurde care vor propria lor patrie,

-forțele islamiste radicale denumite Statul Islamic,

-o puzderie de forțe insurgente care nu numai că nu reușesc să formeze un front comun, dar chiar se macină între ele mai mult decât în înfruntarea cu …

-forțele guvernamentale ale lui Bashar al Assad.

 Lista protagoniștilor războiului ar putea continua…

 alep-3Alep în ruine

 alep-4Alep în ruine

Ponoasele tragediei poporului sirian le trag atât statele din apropiere: Libanul, Turcia, Iordania, Grecia, cât și țările de pe „ruta balcanică” spre Uniunea Europeana; s-a creat o acută criză a refugiaților sirieni, care, deocamdată, pare să nu se mai sfârșească, pentru că nu se întrevede nicio perspectivă de pace.

Alep a devenit Guernica zilelor noastre : orașul este distrus, locuitorii care au mai rămas în localitate sunt exterminați cu bombe antibunker, sunt privați de apă, alimente, medicamente, curent electric…

Ca o mostră de netăgăduit a barbariei dezlănțuite împotriva orașului Alep sunt bombardamentele asupra spitalelor. Puținele spitale care au mai rămas au devenit ținta predilectă – atacurile durează zeci de minute în șir – a bombardamentelor aviatice.

ONU și alte foruri și instituții internaționale, cu toate sesizările, protestele și apelurile lor la pace, rămân neputincioase.

Cei care nu vor pace în Siria sunt prea mulți și prea puternici.

Este timpul să vedem că îndemnul la pace trebuie să fie preluat și amplificat  și de alte forțe, capacități și resurse ale omenirii.

alep-5Alep în ruine

alep-6Alep în ruine

Secolul trecut ne-a oferit un exemplu demn de urmat : când, în Spania anilor 1936-1939, înfruntarea ideilor comuniste și fasciste a ajuns la paroxism, poetul Miguel Hernández (1910-1942) a adresat un apel celorlați poeți și scriitori de a se opune barbariei cu toate mijloacele lor creatoare (Llamo a los poetas), iar Pablo Picaso a pictat Guernica.

„Cu poezia mea și cu teatrul meu, cele două arme care strălucesc cel mai mult în mâinile mele, zi de zi tot mai ascuțite, încerc să fac din viață o materie eroică în fața morții. Nu mă voi opri până nu voi reuși !” (“Con mi poesía y con mi teatro,  las dos armas que más relucen en mis manos  con más filo cada día, trato hacer de la vida materia heroica  frente a la muerte. Y no he de parar hasta hacerla” – Miguel Hernández, Teatro en la guerra).

 miguel-hernandezMiguel Hernández, 1936

 guernicaPablo Picasso – Guernica (1937) – Museo Nacional de la Reina Sofia, Madrid

AUTOR: ARIADNA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Stagnăm sau ne redresăm ?

Etiquetas

, , , ,

Diana Negre  s-a născut la București

Vorbește multe limbi, ca și cum ar fi limbile ei materne: catalană, spaniolă, franceză…română…(printre altele)…și, desigur, engleza, deoarece, ca jurnalistă, s-a consacrat în  Statele Unite ale Americii, unde locuiește de mulți ani.

Este foarte bine cunoscută și în Cuba : vocea ei e foarte familiară în insulă  grație emisiunilor pe care le transmite postul de radio JOSE MARTI. (Echivalentul a ceea ce a fost Radio Europa Liberă).

Obișnuiește să vină în România pentru a ține conferințe pe teme de politică americană  și pentru a preda lecții de jurnalism.

Este un mare privilegiu să beneficiem de colaborarea Dianei Negre!

Cine va ajunge la Casa Albă, Hillary Clinton sau Donald Trump ?

Deocamdată, proiectele lor sunt o continuitate înțepenită și, respectiv, o promisiune destul de deșartă de reînnoire.

Stagnăm sau ne redresăm ?

Washington, Diana Negre

hillary-clinton„Republicanilor nu prea le plac știrile bune”- a spus președintele Obama, săptămâna trecută, când au fost făcute publice datele recensământului referitoare la veniturile  clasei medii americane : în 2015, cu un spor de 5.2%, au înregistrat cea mai mare creștere din timpurile moderne.

Este un anunț de care ar trebui să beneficieze Partidul Democrat, al președintelui Barack Obama și al candidatei la președinția SUA, Hillary Clinton, care, mai mult ca sigur, va face uz de acest argument în campania ei electorală, ca succesoare a lui Obama.

obamaÎn schimb, pentru rivalul ei, Trump, care și-a axat campania pe nemulțumirea determinată de paralizia economică a țării, trebuie că va fi o problemă, deoarece  îi  șubrezește poziția, într-un moment în care, tocmai părea că a recuperat, în campania sa electorală, diferența de puncte față de Hillary Clinton.

În această situație, este lesne de înțeles că, publicarea acestor date a stârnit o dezbatere în jurul evoluției economiei americane : pe de o parte, șomajul s-a redus la jumătate, de la instalarea lui Obama la Casa Albă, iar veniturile majorității muncitorilor au crescut, dar, în același timp, productivitatea muncii s-a redus, forța de muncă a scăzut față de anii anteriori, iar venitul național  s-a înțepenit la nivelul de dinaintea crizei.

Interpretarea acestor date a stârnit dezbateri,  și la fel se întâmplă cu „inegalitatea”, una dintre lozincile democraților, care acuză, fără încetare, diferența tot mai mare dintre veniturile celor foarte bogați și resursele mici ale celor mai săraci și ale unor segmente cum ar fi negri sau imigranții veniți din alte țări.

Desigur, cea mai mare parte a bogăției o produc și se bucură de ea  cei mai bogați din țară, care reprezintă un procent de 20%, în timp ce 60% din populație, care formează clasa medie, generează și se bucură de doar 45% din venituri. Ceva asemănător se întâmplă și cu inegalitățile rasiale: cu toate deceniile de luptă pentru drepturi civile și pentru eliminarea rasismului, clasa medie a americanilor de culoare câștigă, azi, doar 57% din ceea ce câștigă aericanii albi.  Stau chiar mai rău decât imigranții veniți din țările latino-americane, care primesc 71.7%  din ceea ce câștigă albii.

Situația se pretează și chiar e folosită cu scopuri politice : democrații și negrii – mai mult de  90%  din negri votează cu democrații – o percep ca pe o mostră  a unui rasism profund înrădăcinat în societatea americană, învinovățind  Partidul Republican. Republicanii conservatori consideră că este o dovadă că măsurile sociale progresiste nu numai că nu au efectul scontat, dar chiar îi afectează pe cei care ar trebui să beneficieze de ele : cine mănâncă supa săracului – spun ei- sfârșește prin a fi sărac.

Cu toate că este greu de găsit un economist a cărui viziune să nu fie molipsită de interpretări politice, sunt, totuși, mulți care semnalează că, printre cauzele  necazurilor economice, se află o serie de factori, cum ar fi  evoluția demografică sau evoluția tehnologică, care se găsesc în afara influenței  oamenilor politici, de orice culoare ar fi ei.

Într-adevăr,  pe măsură ce populația îmbătrânește, cu toate că numărul locuitorilor este în creștere, populația activă scade, deoarece mulți muncitori își părăsesc locul de muncă, din motive de  vârstă.  Același lucru se întâmplă cu dezvoltarea tehnologică, la fel de răspunzătoare pentru pierderea de locuri de muncă ca globalizarea și tratatele de liber schimb, pe care le critică, atât de mult, candidatul la președinție, Donald Trump.

trumpSunt chestiuni care merg dincolo de discuțiile academice sau dezbaterile care urmăresc să obțină avansuri politice, deoarece vor  determina politicile economice pe care le vor pune în practică viitorul președinte, congresmanii și senatorii americani – și vor avea un impact decisiv, atât în economía americană, cât și asupra economiei mondiale.

În această economie, sortită globalizării de când călătoriile s-au ieftinit și simplificat, și de când telecomunicațiile au masificat informațiile, Washington este ca o bancă a unui cazinou mundial :  ce se hotărăște acolo ne afectează pe toți, cu toate că hotărăsc numai  membrii băncii.

Oare va menține SUA, sub președinția lui Hillary Clinton, tendințele  de globalizare?

Dacă va câștiga Clinton, politica ei va fi una de continuitate, foarte diferită de schimbările promise de Trump. Săptămâna trecută, magnatul newyorkez s-a arătat foarte optimist și a semnalat că el respinge ideea că, de acum încolo, normal ar fi să ne obișnuim cu  „o stagnare seculară”: „Planul meu – a spus Trump joia trecută -, este să resping principiul cinic, conform căruia, forța noastră de muncă va continua să scadă, locurile noastre de muncă vor continua să emigreze, iar economia noastră nu ar mai putea să crească la fel ca înainte ”.

De data aceasta, nu a mai venit cu sloganurile sale despre protecționism și închiderea frontierelor, ci a insistat asupra posibilităților pe care le deschide viitorul ; „respingem pesimismul că nivelul nostru de viață nu poate continua să crească și că nu avem încotro decât să împarțim și să distribuim niște resurse în continuă scădere. Putem să remediem tot ceea ce nu funcționează și să transformăm în succes orice eșec”.

Cu toate că sondajele îi dau un avantaj din ce în ce mai mic lui Hillary Clinton, mesajul optimist al lui Trump AR PUTEA SĂ-I ADUCĂ ȘI MAI MULTE PUNCTE, ȘI SĂ-L ADUCĂ LA Casa Albă.  Să ne amintim că, acum 24 de ani, lozinca electorală a lui Clinton era „până la urmă, este vorba despre economie”, ceea ce i se poate aplica și lui Trump. Dacă nu va fi așa, politica de continuitate a lui Clinton poate trezi și mai multă opoziție la normele tradiționale, deschizând drumul unui om politic și unui partid  care oferă o nouă viziune economică.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

diana-molineaux

¿Parón o recuperación?

Etiquetas

, , , , ,

Diana Negre es una periodista que nació en Bucarest, Rumanía. Habla muchos idomas, como si fueran… sus lenguas maternas: catalán, español, francés…rumano…(entre otros)…y, por supuesto, inglés, porque, como periodista, se consagró en EEUU, donde vive desde hace muchos años.

Es famosa también en Cuba : su voz ha llegado a ser muy familiar en la isla, a través de los programas emitidos por la emisora de radio JOSÉ MARTÍ.

Acude a Rumanía, a menudo, para dar conferencias sobre temas  de política norteamericana y para impartir clases de periodismo.

¡Es un gran privilegio contar con su colaboración!

¿Quién llegará a la Casa Blanca, Hillary Clinton o Donald Trump ?

De momento, sus proyectos son un continuísmo estancado y  una promesa bastante vana de renovación, respectivamente.

¿Parón o recuperación?

Washington, Diana Negre

hillary-clinton “A los republicanos no les gustan las buenas noticias” – dijo el presidente Obama, la semana pasada, al divulgarse los datos del censo en cuanto a los ingresos de la clase media norteamericana: en 2015, con un crecimiento del 5.2%, experimentaron el aumento más alto de los tiempos modernos.

Es algo que debería beneficiar al Partido Demócrata, al que pertenecen tanto el presidente, como la aspirante a la Casa Blanca, Hillary Clinton, que, sin duda, habrá de esgrimir este argumento en su campaña electoral, pues, se presenta como sucesora de Barack Obama.

obama

Para su rival, Trump, en cambio, que ha centrado su campaña en torno al descontento por la parálisis económica del país, habría de constituir un problema y debilitarle en momentos en que su campaña parece recuperarse.

En semejante situación, no cuesta comprender que los datos han suscitado un debate en torno a la marcha de la economía norteamericana: por una parte, el paro se ha reducido a la mitad desde que Obama llegó a la Casa Blanca y los ingresos de la mayoría de los trabajadores han aumentado, pero, al mismo tiempo, la productividad laboral se ha reducido, el total de la fuerza laboral  es menor que años atrás y la renta de la población está estancada en el nivel alcanzado antes de la crisis.

La interpretación de estos datos da pie a debates y otro tanto ocurre con lo que se refiere a la “desigualdad”, uno de los lemas demócratas, que lamenta, sin cesar, la creciente disparidad entre los ingresos de los superricos y los parcos recursos de los más pobres, y de grupos como los negros o los inmigrantes de la mayoría de los países.

Ciertamente, la mayor parte de la riqueza la produce y la goza el 20%  – los más ricos del país -, mientras que el 60%, que constituye la clase media, tan solo genera y disfruta del 45% de los ingresos. Y algo semejante ocurre con las disparidades raciales: a pesar de decenios de luchas por los derechos civiles y para eliminar el racismo, la clase media negra gana, hoy, el 57% de lo que ingresan sus conciudadanos blancos.  En esto, están peor aún que los inmigrantes de diversos países hispanoamericanos, quienes alcanzan el 71.7% de lo que ganan los blancos.

La situación se presta – y se usa – para fines políticos: los demócratas y los negros – que votan a los demócratas en más del 90% – lo explican como una muestra de un racismo profundamente arraigado en la sociedad norteamericana y culpan de ello al Partido Republicano. Los republicanos conservadores lo ven como una prueba de que las medidas sociales progresistas son contraproducentes y perjudican a aquellos que quisieran beneficiar: a base de sopa boba, dicen, los beneficiados acaban siendo bobos.

Aunque es difícil encontrar un economista cuya visión no  esté teñida de interpretaciones políticas, muchos señalan que, entre los responsables de los males económicos, hay una serie de factores, como la evolución demográfica o el desarrollo tecnológico, ajenos a la influencia de los políticos de cualquier color.

Y en efecto, a medida que la población envejece, aunque el número de habitantes del país aumenta, disminuye la población activa, pues muchos trabajadores han dejado su empleo simplemente por razones de edad.   Otro tanto ocurre con el desarrollo tecnológico, que probablemente tiene tanta o más responsabilidad por la pérdida de puestos de trabajo, que la globalización y los tratados de libre comercio, que tanto critica el candidato presidencial, Donald Trump.

trump

Son cuestiones que van más allá de las discusiones académicas o los debates para conseguir  avances políticos, pues determinarán las políticas económicas que apliquen el futuro presidente y los congresistas y senadores norteamericanos – y tendrán un impacto decisivo, tanto en la economía de Estados Unidos, como del resto del mundo.

En esta economía, abocada a la globalización desde que se han abaratado y simplificados los viajes y desde que las telecomunicaciones  han masificado la información, Washington es como la banca de un  casino mundial:  lo que allí se decide nos afecta a todos, aunque tan solo voten los socios de la banca.

¿Mantendrán los Estados Unidos, bajo la presidencia de Hillary Clinton, las tendencias hacia la globalización?

Si se impone Clinton, la suya será una política de continuísmo, muy diferente de los cambios prometidos por Trump. La semana pasada, el magnate neoyorkino abundó en el optimismo y señaló que rechazaba el principio de que lo normal es, a partir de ahora, un “estancamiento secular”, al que nos hemos de acostumbrar: “Mi plan económico – dijo Trump, el pasado jueves, – es rechazar el principio cínico de que nuestra fuerza laboral seguirá disminuyendo, de que nuestros puestos de trabajo seguirán emigrando y que nuestra economía ya no puede crecer como antes”.

En vez de abundar en sus slogans habituales de proteccionismo y cierre de fronteras, insistió en las posibilidades de futuro; “rechazamos el pesimismo de que nuestro nivel de vida no puede seguir subiendo y que no tenemos otro remedio que dividir y repartir unos recursos menguantes.  Podemos arreglar todo lo que no funciona y convertir en éxito cualquier fracaso”.

Aunque las encuestas todavía dan una ventaja cada vez menor a Hillary Clinton, el mensaje optimista de Trump aún podría llevarle a superarla AÚN MÁS  y ponerle en la Casa Blanca.  Recordemos que, hace 24 años, el lema electoral de Clinton era “se trata de la economía” y lo mismo, tal vez, se pueda aplicar a Trump. Si no es así, la política continuísta de Clinton puede generar aún más oposición a las normas tradicionales y preparar el camino para un político y un partido que ofrezcan una nueva visión económica.

Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana-molineaux

ARABIEI SAUDITE… I S-A APLECAT DE ATÂTA YEMEN

Etiquetas

, , , , , , ,

Avem privilegiul de a beneficia de colaborarea jurnalistului spaniol, VALENTIN POPESCU, profesor de jurnalism, prestigios editorialist și corespondent, timp de un sfert de secol, al cotidianului  VANGUARDIA de  Barcelona, la Bonn, R.F. Germania.

A duce un război, timp de un deceniu, costă… costă, chiar, foarte mult. Dar, a duce un război pentru a… nu învinge… pare a fi ilogic, chiar în logica criminală a războiului. Explicația e simplă : victoria ar costa mai mult decât războiul.

Și atunci, n-ar fi mai bună pacea, renunțând, pur și simplu, la război?

 ARABIEI SAUDITE… I S-A APLECAT DE ATÂTA YEMEN

 yemen-1

Războiul din Yemen este unul dintre lucrurile incredibile pe care ni le tot oferă Orientul Mijlociu : zece țări arabe bogate s-au aliat împotriva celui mai sărac stat islamic, Yemen–ul, și nu reușesc să-l învingă, la capătul a zece ani de atacuri ne-discriminate, care au costat viața a 10.000 de yemeniți.

Desigur, situația se prezintă astfel doar pe hârtie. Din cei zece aliați, doar Arabia Saudită, Bahrain și Qatar luptă în Yemen, împotriva triburilor zaidite (o sectă șiită) a huthi-lor, iar ofensiva militară a celor trei este exclusiv tehnică, adică, se deșfășoară doar cu aviație și arme sofisticate, deoarece infanteria o formează triburile yemenite care îi dușmănesc pe huthi.

Cu toate că acest mod de a  acționa „în stil american” nu a cauzat pierderi în rândurile armatelor aliate, războiul din Yemen a însemnat pentru Riad o sângerare economică imensă. Din cauza acestei hemoragii, Arabia Saudită s-a văzut nevoită, pentru prima data, în ultimul sfert de secol, să solicite un credit de zece miliarde de dolari.

Suma aceasta este aproape identică cu factura pe care i-au prezentat-o SUA și Marea Britanie Riad-ului,  pentru armele pe care i le-au vândut în ultimii zece ani.

Costul enorm al acestui conflict este cu atât mai dureros pentru Riad, cu cât singura cucerire mai importantă obținută a fost ocuparea portului Aden; încercările de a lua capitala, Sanaa, portul Hudaida, precum și orașul-cheie din munți, Taizz,  nu au  reușit, ele rămânând în mâinile forțelor huthi și a altor triburi prietene cu Saleh.

ali-abdullah-salehAli Abdullah Saleh președintele Republicii  Yemen între 22 mai 1990 și 25 de februarie  2012

yemen-2yemenit privind dezolat  ruinele din Sanaa

Situația militară specială a Yemen-ului e complicată, fiind mai ușor de explicat decât de înțeles.

Cauza mai veche a conflictului s-a aflat în rivalitatea istorică dintre Teheran și Riad pentru dominația lumii islamice. Cauza imediată este schimbarea bruscă a politicii saudite de a-i retrage încrederea lui Ali Abdullah Saleh, omul forte al Yemen-ului timp de mulți ani, pentru a-l îndepărta de la putere. Saleh și triburile care i-au rămas prietene sunt principalii aliați ai huthi-ilor, în prezent.

Modalitatea de a duce „un război de la distanță”, se datorează, mai ales, neîncrederii Riad-ului în capacitatea trupelor saudite…, dar, și temerii că o eventală cucerire a Yemen-ului ar fi și mai costisitoare decât războiul însuși.

yemen-3

A ocupa o țară muntoasă, sărăcăcioasă, aproape fără structuri statale, este o experiență care i-a înfrânt, la vremea ei, chiar pe ruși și pe americani, în Afganistan. Dacă Riad ar reuși o asemenea ispravă militară, s-ar afla în fața unei situații păguboase : aceea de a hrăni  21.000.000 de locuitori, atât de săraci, încât, doar pentru a face față unor nevoi imediate i-ar trebui, anual – după unele calcule ale ONU – 1,8 miliarde de dolari, pe o perioadă mai mare de cinci ani, posibil, zece.

 

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

VALENTIN POPESCU

EL YEMEN SE LE INDIGESTA A ARABIA SAUDÍ

Etiquetas

, , , , , , , ,

Tenemos el privilegio de contar con la colaboración del periodista español y profesor de periodismo, VALENTIN POPESCU, columnista de primera magnitud y corresponsal, durante un cuarto de siglo, de LA VANGUARDIA  de Barcelona, en Bonn, R.F. de Alemania.

Llevar la guerra, durante un decenio, supone gastos… gastos enormes. Pero, llevar la guerra… para no vencer…parece ser algo ilógico, incluso en la propia lógica criminal de la guerra. La explicación es muy sencilla: la victoria costaría mucho más que la guerra.

Y entonces ¿por qué no asumir la paz, simplemente renunciando a la guerra?

 EL YEMEN SE LE INDIGESTA A ARABIA SAUDÍ

 yemen-1

La guerra yemení es una de esas  historias inverosímiles, que tan a menudo brinda el Oriente Medio : diez naciones árabes ricas se alían contra el país islámico más pobre – el Yemen – y no logran vencerlo, ni en diez años de ataques indiscriminados, que han costado ya la vida a más de 10.000 yemenitas.

Naturalmente, esto es así solamente sobre el papel. De los 10 coligados,  sólo Arabia Saudí, Bahréin y Qatar luchan en el Yemen contra las tribus zaiditas (una secta chiita) de los huthi y la ofensiva militar del trio atacante es casi exclusivamente técnica – aviación y armas sofisticadas –, ya que las fuerzas de infantería son tribus yemeníes tradicionalmente enemistadas con los huthi.

A pesar de que ese planteamiento bélico “a la americana” no ha ocasionado ninguna baja en las filas de los ejércitos coligados, la guerra del Yemen ha significado para Riad una sangría económica mayúscula. Ella es la causa principal de que Arabia saudí tome, por primera vez en 25 años, un crédito exterior de diez mil millones de dólares. Esta suma es casi idéntica a la factura presentada por los EE.UU. y Gran Bretaña a Riad por la venta de armas, en los últimos 10 años. El enorme coste del conflicto duele tanto más en Riad, por cuanto la única conquista importante conseguida ha sido la ocupación del puerto de Adén; los intentos de toma de Sanaa – la capital -, el puerto de Hudaida y la ciudad clave de las montañas – Taizz – siguen en poder de los huthi y otras tribus afines a Saleh.

ali-abdullah-salehAli Abdullah Saleh presidente de la República de Yemen desde el 22 de mayo de 1990 hasta el 25 de febrero de 2012

yemen-2Un yemení observa desolado las ruinas de la ciudad de Saná

La peculiar situación militar del Yemen es más fácil de explicar que de entender. La causa remota del conflicto está en la rivalidad histórica entre Riad y Teherán por dominar el mundo islámico. La causa próxima es un giro de la política exterior saudí, que le retiró la confianza a Ali Abdullah Saleh, hombre fuerte del Yemen durante lustros, apartándole del poder. Saleh y sus tribus amigas son el principal aliado de los huthi, hoy en día.

En cuanto al planteamiento de una “guerra a distancia”, se debe, ante todo, en la poca fe de Riad en la capacidad de sus tropas… y al miedo de que la conquista del Yemen le vaya a resultar aún más cara que la guerra.

yemen-3

Ocupar un país montañoso, desolado y casi sin estructuras estatales es un desafío que doblegó, en su día, a rusos y norteamericanos en el Afganistán. Y si esta proeza militar la llevara a cabo Riad a pesar de todo, se encontraría con el desafío ruinoso de tener que alimentar a 21.000.000 de habitantes cuya pobreza es tal que solamente para atender sus necesidades inmediatas se necesitan – según cálculos de la ONU – 1,8 mil millones de dólares anuales, durante un periodo superior a los cinco años, probablemente diez.

                Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

ÎN SIRIA, PACEA ESTE APROAPE IMPOSIBILĂ

Etiquetas

, , , , ,

Avem privilegiul de a beneficia de colaborarea jurnalistului spaniol, VALENTIN POPESCU, profesor de jurnalism, prestigios editorialist și corespondent, timp de un sfert de secol, al cotidianului  VANGUARDIA de  Barcelona, la Bonn, R.F. Germania.

Războiul tuturor împotriva tuturor, din Siria, în care participă direct sau indirect: cele două mari puteri – SUA și Rusia -, Iran, Arabia Saudită, Turcia, Statul Islamic, Kurzii, o puzderie de forțe antiguvernamentale de diferite culori și, desigur, forțele guvernamentale ale lui  Bashar al Assad,  reunește și confruntă interese foarte diferite, năzuințe de hegemonie, năzuințe de libertate și independență, orgolii personale…

Și toți triturează Siria și populația ei, cultivând, cu războaie încrucișate,… LIPSA  SPERANȚEI…

Valentín Popescu ne arată  firele vizibile și mai puțin vizibile care unesc elementele acestui mozaic catastrofal.

 ÎN SIRIA, PACEA ESTE APROAPE IMPOSIBILĂ

 siria-pacea-aproape-imposibila

Ultima încercare de a statornici o încetare  a focului în Siria a trezit o speranță foarte limitată că aceasta, într-adevăr, se va putea realiza, dar, mai ales, expectativa că va sfârși prin a fi încă un eșec diplomatic. Speranța vine din faptul că încetarea ostilităților au stabilit-o printr-un acord cele două mari puteri  implicate în acest război – SUA și Rusia –, iar, pesimismul se impune de la sine, deoarece esența conflictului nu s-a schimbat deloc.

 siria-pacea-aproape-imposibila-2 10 sept.: atacul forței aeriene siriene în Idlib

Războiul încrucișat continuă, la fel ca alianțele schimbătoare și dușmăniile eterne, care au caracterizat  devenirea politică din Orientul Apropiat, de milenii încoace.  Relativ nouă este ura viscerală a Iranului  împotriva Israelului, acutizată de când, la Teheran, a venit la putere  teocrația ayatollah-ilor.

Din motive geografice și politice, Teheranul nu îndrăznește să atace direct Statul evreu, delegându-i Hamas-ului libanez această misiune. Siria lui Assad este esențială ca teritoriu, deoarece, pe aici, trec căile de aprovizionare militară și economică pentru Hamas.

Iranul – principalul bastion al șiismului – este, de asemenea, un dușman înverșunat al Arabiei Saudite, atât din motive religioase, cât și datorită ambițiilor hegemonice pe care le nutrește de a domina în Orientul Mijlociu. Aceasta explică faptul că Riadul s-a lansat, la rândul lui, să intervină politic și economic în Siria, sprijinind  și promovând opoziția,  mergând până la a susține războiul civil împotriva lui Assad.

 siria-pacea-aproape-imposibila-3Bashar Al-Assad, presidente de Siria/ Bashar Al-Assad, președintele Siriei

Intervenția saudită s-a dovedit a fi un eșec, deoarece insurgenții, în loc să lupte toți împotriva Damascului, au pus pe primul loc rivalitățile personale și s-au măcinat între ei. Insurgenții au avut din abundență arme, bani și… incompetență. A fost o pepinieră ideală : dintre ei  a apărut un grup dominant care a știut foarte bine ce a vrut, a contractat mercenari foarte bine antrenați și a dezvoltat o structură politică de dimensiuni statale. Și astfel, a apărut Statul Islamic (SI).

Proiectul global al SI  l-a determinat, în mod obligatoriu, să crească în vecinul Irak, unde exista un vid de putere politică, un potențial de militari calificați (ofițerii armatelor lui Saddam Hussain, care șomau, deoarece așa a hotărât SUA) și o imensă bogăție în zăcămintele petrolifere, slab păzite.

 siria-pacea-aproape-imposibila-4Un grup de militanți ai SI cu armele îndreptate spre un grup de soldați irakieni îmbrăcați civil, deținuți după cucerirea unei baze militare în Tikrit, Irak.

Posibilitatea ca o bandă de fanatici să pună mâna pe un stat-cheie din Orientul Mijlociu a determinat Occidentul să intervină în acest conflict. Washingtonul a făcut-o în felului lui specific : nu a trimis infanteria. Lupta directă a lăsat-o în seama aliaților lui – în primul rând, a kurzilor – pe care îi antrenează și subvenționează. Atuul kurd occidental a atras o intervenție militară turcă mai mult decât discutabilă, deoarece, până acum, s-a străduit  mult mai mult să reducă  forțele kurde, decât  să distrugă armatele Statului Islamic. Pentru Erdogan, creșterea militară kurdă este alarmantă, deoarece poate să ducă la independența acestei etnii, care reprezintă 10% din populația totală a Turciei.

Pe termen lung, politica americană s-a dovedit a fi eficientă (SI a pierdut mai mult de un sfert din territoriile ocupate și aproape jumătate din sursele lui petroliere de finanțare), dar nu decisivă. În Siria, războiul civil continuă, iar balanța se înclină în favoarea lui Assad, ceea ce a determinat Moscova să intervină. În primul rând, ca să-și  apere prezența militară în Siria. În al doilea rând, ca să-și reia ascensiunea pe scena internațională. O ascensiune care poate deveni un factor stabilizator, și, prin urmare, are acordul tacit al SUA, atâta timp cât nu intervine cu trupe terestre.

siria-pacea-aproape-imposibila-5John Kerry , secretarul de stat american și Sergei Lavrov  ministrul rus de externe, susținând o conferință de presă după ce s-a anunțat un acord istoric privitor la încetarea conflictului de 5 ani din Siria. Geneva, 10 sept. 2016.

Faptul că Moscova își sporește prezența militară în Orientul Mijlociu, datorită războiului sirian – operează deja pornind de la baze siriene și iraniene – incomodează, dar nu neliniștește Washingtonul, care este conștient că oricine se amestecă prea tare în Orientul Mijlociu, o sfârșește rău.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

VALENTIN POPESCU

SIRIA . LA PAZ CASI IMPOSIBLE

Etiquetas

, , , , , , , ,

Tenemos el privilegio de contar con la colaboración del periodista español y profesor de periodismo, VALENTIN POPESCU, columnista de primera magnitud y corresponsal, durante un cuarto de siglo, de LA VANGUARDIA  de Barcelona, en Bonn, R.F. de Alemania.

La guerra de todos contra todos, en Siria, en que participan directa o indirectamente: las dos grandes potencias –EEUU y Rusia-, Irán, Arabia Saudí, Turquía, el Estado Islámico, los Kurdos, fuerzas antigubernamentales sirias de diferentes colores y, por supuesto, las fuerzas gubernamentales de Bashar al Assad,   agrupa y enfrenta intereses muy diversos, anhelos hegemónicos, anhelos de libertad e independencia, orgullos personales…

Entre todos trituran a Siria y a su población, cultivando, con guerras cruzadas,… LA DESEPERANZA…

Valentín Popescu nos muestra los hilos visibles y menos visibles que unen los elementos de este catastrófico mosaico.

 SIRIA . LA PAZ CASI IMPOSIBLE

siria-pacea-aproape-imposibila

El último intento de establecer un alto el fuego en Siria despierta una limitadísima esperanza de que se vaya a cumplir y la expectativa de siempre de que acabe siendo un fracaso diplomático más. La esperanza la genera el hecho de que la tregua la hayan acordado los dos grandes señores de esta guerra – EE.UU y Rusia – y el pesimismo es obligado, porque el núcleo del conflicto no haya variado un ápice.

siria-pacea-aproape-imposibila-2El 10 de septiembre de 2016: el ataque de la fuerza aérea siria en la ciudad de Idlib

Siguen las guerras cruzadas, las alianzas cambiantes y las enemistades eternas que han caracterizado el devenir político del oriente próximo desde hace milenios. Lo relativamente nuevo es el odio visceral del Irán contra Israel, agudizado desde que en Teherán impera la teocracia de los ayatolás.

Por razones geográficas y políticas, Teherán no se atreve a atacar directamente al Estado judío y ha delegado en el Hamas libanés la función guerrillera. La Siria de Assad es esencial en ese planteamiento como vía de abastecimiento militar y económico.

Pero Irán – principal plaza fuerte del chiismo – es también enemigo acérrimo de Arabia Saudí tanto por motivos religiosos como por ambiciones de hegemonía en el Oriente Medio. De ahí que Riad se lanzara a su vez a intervenir política y económicamente en Siria, apoyando y fomentando hasta la guerra civil la oposición a Assad.

siria-pacea-aproape-imposibila-3Bashar Al-Assad, presidente de Siria

La intervención saudí fue un fracaso porque los amotinados anteponían sus rivalidades personales a la lucha contra Damasco. En el bando de los sublevados había en abundancia armas, dinero e incompetencia. Era un caldo de cultivo ideal para que de allá surgiera un grupo dominante que supiera lo que quería, contratara mercenarios aguerridos y contase con una estructura política capaz de crecer a dimensiones estatales. Y surgió el Estado Islámico (EI).

 El planteamiento global de EI le llevó forzosamente a crecer en el Irak vecino porque allá había un vacío de poder político, un potencial de militares cualificados (la oficialidad del ejército de Saddam Hussein, en paro forzoso por decisión estadounidense) y una fortuna en los yacimientos petrolíferos mal protegidos.

siria-pacea-aproape-imposibila-4Un grupo de militantes del Estado Islámico apunta sus armas hacia un grupo de soldados iraquíes que van vestidos de civiles y que han sido detenidos tras tomar una base militar en Tikrit, Irak

La posibilidad de que una banda de fanáticos se apoderase de un Estado clave del Oriente Medio provocó la intervención occidental en el conflicto levantino. Washington lo ha hecho a su manera : sin mandar infantería. La lucha directa se la deja a sus aliados – ante todo, los kurdos – a los que entrena y financia. La baza kurda occidental ha determinado una intervención militar turca más que discutible porque hasta ahora se ha dedicado muchísimo más a reducir las posiciones kurdas que a destruir el ejército de EI. Para Erdogan el auge militar kurdo es alarmante porque puede provocar la independencia de esta etnia que representa el 10% de la población total de Turquía.

A la larga, la política estadounidense ha sido eficaz (EI ha perdido más del 25% de los territorios ocupados y casi la mitad de sus fuentes petroleras de financiación), pero no decisiva. En Siria la guerra civil continúa y se va decantando en favor de Assad y eso ha determinado a Moscú a intervenir también. En primer lugar, para defender su presencia militar en Siria. Y en segundo lugar por su ascenso en el escenario internacional. Un ascenso resultante de ser un eventual factor estabilizador y, consecuentemente, cuenta con el acuerdo tácito de los EE.UU… en tanto y cuanto tampoco intervenga con tropas de tierra.

siria-pacea-aproape-imposibila-5El secretario de Estado de Estados Unidos de América, John Kerry  y el ministro de Relaciones Exteriores de Rusia, Sergei Lavrov, participan durante una conferencia de prensa conjunta después de llegar a un acuerdo histórico con el propósito de poner fin a cinco años de conflicto en Siria, en Ginebra, Suiza, el 10 de septiembre de 2016.

El que Moscú incremente gracias a la guerra siria su presencia militar en el Oriente Medio – opera ya desde bases sirias e iraníes – incomoda, pero no inquieta a Washington que es muy consciente de que nadie que se meta a fondo en el Oriente Medio acaba indemne.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

La hora de la verdad

Etiquetas

, , , ,

Diana Negre es una periodista que nació en Bucarest, Rumanía. Habla muchos idomas, como si fueran… sus lenguas maternas: catalán, español, francés…rumano…(entre otros)…y, por supuesto, inglés, porque, como periodista, se consagró en EEUU, donde vive desde hace muchos años.

Es famosa también en Cuba : su voz ha llegado a ser muy familiar en la isla, a través de los programas emitidos por la emisora de radio JOSÉ MARTÍ.

Acude a Rumanía, a menudo, para dar conferencias sobre temas  de política norteamericana y para impartir clases de periodismo.

¡Es un gran privilegio contar con su colaboración!

La idea de traer a la Casa Blanca a una mujer viene tras la idea – que llegó a ser realidad – de tener un presidente de color.

Pero, la estancia de Obama en la Casa Blanca no ha resuelto los problemas raciales en EEUU.

¿Presidenta o presidente? ¿Ella o él?

Y¿qué es lo que ello trae de nuevo?

¡Ya veremos!

Diana Negre, en el artículo que sigue, nos conduce por los recovecos del sistema electoral norteamericano :

-el ciudadano de a pie introduce la papeleta en la urna; su voto se llama SUFRAGIO

-las urnas – por un solo voto por encima del 50% a favor de un candidato- obligan a “los electores” de cada Estado federal a darle la victoria al cien por cien. Es decir, “los electores” se tiñen – TODOS – de un mismo color, de sólo uno de los dos posibles : republicano o demócrata. Hay Estados con pocos, pero, los hay también con muchos “electores”

– y son éstos quienes, reunidos a nivel federal en EL COLEGIO ELECTORAL, eligen, o más bien DESIGNAN, por el color que predomina, al presidente del país. Sus votos se denominan VOTOS ELECTORALES.

La hora de la verdad

clinton-trump

Faltan solo 8 semanas para las elecciones norteamericanas y la lucha ha entrado ya en su fase máxima, tanto entre los candidatos presidenciales, como para los legisladores que son un elemento clave para la gestión del futuro presidente.

La campaña electoral norteamericana, que se va haciendo más y más larga, pues los candidatos van tomando posiciones ya con más de un año de antelación, entró en su etapa aguda, este pasado lunes, cuando Estados Unidos se despide del verano, al celebrar el Día del Trabajo, el primer lunes de septiembre.

Y este mismo día, ambos aspirantes a la Casa Blanca recibieron una sorpresa con las encuestas de intención de voto.  Hillary Clinton, que gozaba de una cómoda mayoría desde que el Partido Demócrata celebró su convención el pasado mes de agosto, ha visto como su ventaja se reducía al margen estadístico de error e incluso se desvanecía en uno de los sondeos. Su rival republicano, Donald Trump, tuvo el acierto de no lanzar las campanas al vuelo, pues ha de saber que esta ventaja en posibles votos totales no se ha de reflejar necesariamente en resultados electorales.

Al contrario, si la tendencia se mantiene, Trump podría convertirse en un caso extremo del candidato que pierde, a pesar de recibir la mayoría de los votos, a causa de la peculiaridad del sistema electoral norteamericano, basado en una constitución que trata de mantener la relativa independencia de los 50 estados federados. Algo semejante ocurrió en las elecciones del año 2000, cuando George Bush llegó a la Casa Blanca, a pesar de haber cosechado menos votos que su rival demócrata, Al Gore, gracias a la ventaja en el sistema de cómputo, conocido como el “colegio electoral”.

Con escasas excepciones, los estados entregan la totalidad de los votos al ganador, de forma que la victoria de un 51, un 60 o cualquier otro porcentaje de su victoria, se convierte en un 100%. Además, lo que cuenta no es el número de sufragios, sino de “votos electorales”, que es el equivalente del número de escaños que cada estado tiene en el Congreso, de forma que, una victoria mínima en un estado como Texas o California, con muchos legisladores, cuenta mucho más que varias derrotas amplias en estados pequeños, pues, al tener menos legisladores, aportan también menos votos electorales.

Aún así, aún a pesar de la opinión negativa que grandes porcentajes del electorado tienen de Trump, si su popularidad sigue en aumento –o si los problemas legales de su rival Hillary Clinton siguen creciendo – podría romper todos los pronósticos y ganar las elecciones a pesar del elevado número de norteamericanos que tienen una opinión negativa de él.

Los zigzagueos de las encuestas, en este momento todavía no tienen un carácter decisivo, pero, dentro de tan solo dos semanas, tras el primer debate televisivo, ambos candidatos presidenciales, el 26 de septiembre, los sondeos de opinión ya indicarán, con gran probabilidad de acierto, quién será el próximo ocupante de la Casa Blanca.

Estos debates presidenciales son la primera oportunidad que el país tiene de medir a los dos candidatos que acuden a los mismos de forma muy distinta: mientras Clinton se prepara con un estudio intenso de las cuestiones y los matices, parece ser que Trump lo aborda más bien como una competición de estilo.

Es algo que más bien produce sorna entre los expertos y los medios informativos, pero, el magnate neoyorkino, tal vez, no vaya tan errado, pues, hasta ahora, su talento de apelar a los impulsos y sentimientos BASICOS de la población le ha dado muy buen resultado: con mucho menos dinero que sus rivales republicanos y sin el apoyo de las clases políticas, derrotó a 16 aspirantes a la nominación republicana.

Por otra parte, Trump tiene la ventaja de que la mayoría de la población cree que Clinton está más preparada y saldrá mejor de los debates, algo que juega a favor del contrincante con peores expectativas, pues, tiene más probabilidades de causar una impresión mucho más favorable de la prevista.

A partir del primer debate, la carrera quedaría decidida, pero, en esta ocasión, hay un factor que pesa sobre Clinton, que es la amenaza de Wikileaks de divulgar más datos negativos acerca de ella. Si esto ocurre, y ocurre en la segunda mitad de octubre, es posible que el daño sea irreparable, pues, no tendría tiempo de contrarrestar su efecto negativo en la opinión pública.

De ser así, Donald Trump se convertiría en el primer presidente-empresario del país, lo que traería consigo una nueva serie de acusaciones de conflictos de interés. Pero, no sería el primero en beneficiare económicamente: para los Clinton y los Obama, el paso por la Casa Blanca significó convertir sus modestos patrimonios en respetables fortunas.

Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana-molineaux