Avem privilegiul de a beneficia de colaborarea jurnalistului spaniol, VALENTIN POPESCU, profesor de jurnalism, prestigios editorialist și corespondent, timp de un sfert de secol, al cotidianului  VANGUARDIA de  Barcelona, la Bonn, R.F. Germania.

În această conferință, Valentin Popescu explică cum s-a menținut, până în zilele noastre, spiritul înnoitor al revoluției lui  Kemal Mustafa Atatürk, intervențiile cu măsură, discrete și eficiente ale conducerii militare superioare, precum și  provocările și tentațiile cărora trebuie să le facă față națiunea turcă.

 CEA DE A DOUA REVOLUȚIE DIN TURCIA

Mustafa Kemal Atatürk, 29 Octombrie 1923

Republica Turcă este, în prezent, marele protagonist din lumea musulmană. Pe de o parte, deoarece este singura țară din lume care, în decurs de mai puțin de un secol, a înfăptuit două mari revoluții. Dar, mai ales, pentru că Turcia este, astăzi, singura țară musulmană care, de zece ani încoace, înregistrează, neîntrerupt, succese economice și politice.

Mai precis : Turcia a trăit o revoluție și o renaștere.

Revoluția este cea a lui Kemal Mustafa, mai cunoscut cu numele de Atatürk, adică, „tatăl turcilor”. Consider că, de fapt, a fost singura revoluție autentică – cuprinzătoare și profundă – din ultimii 500 de ani. Toate celelalte, chiar și modernizarea Japoniei, au fost simple schimbări de denumiri ale puterii. Cea japoneză, a cărei dimensiune socială este aproape la fel cu revoluția lui Atatürk, nu a fost  chiar o revoluție, ci, mai degrabă, o reformă socială profundă, gândită și înfăptuită de sus în jos.

În schimb, Kemal Mustafa și Junii militari turci au înlăturat o mentalitate, o societate și o cultură pentru a face loc unei  noi orânduiri. Desființarea sultanatului,  a alfabetului arab, impropriu limbii turce, a supunerii întregului popor unei viziuni religioase asupra vieții a dus, literalmente, la nașterea unei noi țări, a unei noi culturi, a unei noi societăți, la o nouă situare istorică, de data aceasta laică și europeană. Atatürk  a grăbit dispariția unui stat muribund – sultanatul turc – dotând această națiune cu o conștiință nouă și cu instrumente noi, pentru a se integra în secolul XX.

Nu sunt istoric, dar voi îndrăzni să afirm că Kemal Mustafa a revoluționat însăși istoria otomană. Aceasta, pentru că măruntul trib turc – atât de mărunt, încât  i se cunoștea doar numele celui care îl conducea, Osman, și nu vreo denumire gentilică a tribului, trib care a lăsat pășunatul prin câmpiile caucaziene pentru a se lansa în cucerirea Imperiului Roman de Răsărit – și-a atins și și-a menținut protagonismul istoric, timp de secole, neinventând nimic.  Osmanlâii, adică otomanii, au reușit să se impună prin arme, deoarece romanii  de răsărit nu prea mai voiau să lupte. În plus, otomanii își consolidau din punct de vedere politic cuceririle, deoarece  lăsau ca, în regiunile  cucerite, totul să funcționeze ca înainte, doar că ei erau, acum, noii stăpâni. După cum semnala marele istoric francez, Jean Duché, au aplicat maselor umane aceleași metode și tehnici pe care le-au folosit, în stepe, pentru a mâna turmele de oi și capre.

Atatürk știa, desigur, că, pentru a înfăptui revoluția, greu era nu atât să impui schimbările, cât să le menții. Știa, de asemenea, foarte bine, că oamenii care s-au ridicat și înstărit încă de pe vremea lui Darius, respectând legile pentru a nu le aplica, vor sfârși prin a face același lucru și cu normele impuse de revoluția sa. Astfel încât, a căutat un executor testamentar  pentru moștenirea sa politică și l-a găsit tocmai printre egalii săi  : conducerea superioară a armatei.

Și, se pare că a gândit bine. Generalii turci i-au fost și continuă să-i fie și astăzi fideli, au apărat cu statornicie doctrina kemalistă – precum și propria lor atotputernicie – au intervenit de mai multe ori în devenirea politică a țării; numai în ultimii 50 de ani au înlăturat trei guverne.

Totuși, până la urmă, turcii au sfârșit prin a se comporta așa cum nu a dorit Kemal Atatürk. Reconstrucția tării  a evoluat rapid spre un monopol al afaceriștilor și al conducerii politice din marile orașe. Un monopol cu atât mai puternic și rentabil, cu cât se baza pe o colaborare strânsă și lipsită de orice jenă dintre marele capital din orașe și ierarhia militară superioară.

Avea să fie, la sfârșitul secolului trecut, cea mai deplorabilă dintre societățile decadente din orient. Diferențele sociale dintre Turcia cea bogată de la orașe și Turcia rurală săracă au ajuns să fie enorme. Corupția era incomparabil mai mare  decât în perioada Administrației fanariote ; inflația și șomajul  se aflau în competiție;  problema etnică a declanșat un mini război civil, stârnit de  kurzii comuniști din PKK; iar  masele apolitice și sărace  se lăsau ademenite de orice ideologie antiguvernamentală, de la stânga radicală, până la nostalgicii islamismului.

Dar, tocmai în acel moment  – când se schimba secolul – generalii turci  s-au temut mai mult de comunism, decât de islamism. Și au pariat pe acesta din urmă, pe un islamism moderat, cu conducători care lucraseră în Administrația publică, dovedind o loialitate acceptabilă. Conducerea superioară a armatei a considerat că aducerea la putere  a Partidului  Dreptății și Justiției – AKP- al lui Erdogan, Güll și Davutoglu va opri ascensinunea stângii. De aceea, a sprijinit și a ajutat  AKP să câștige alegerile din 2002.

Și astfel,  ajungem la cea de a doua revoluție turcească, cea a micii burghezii provinciale și a islamismului în piei de miel. Când a creat Statul laic, Atatürk i-a înlăturat de la putere pe islamiști, dar nu i-a nimicit. Un important sector al societății turce continua să creadă în  Profet și dorea să ducă o viață conform preceptelor Coranului. Pe la jumătatea secolului trecut, apăruse un partid islamist, ambițios și dur, condus de Necemettin Erbakan. Atât conducătorul, cât și partidul au fost hărțuiți de militari, dar nu a fost o hărțuire de tip polițienesc, ci mai degrabă o blocare a tuturor căilor spre putere. Eșalonul doi – cum erau Erdogan, Güll sau Davutoglu – era lăsat în pace. Iar când aceștia au creat Partidul Dreptății și Justiției -AKP, inspirându-se din doctrina lui Erbakan, dar cu un  islamism moderat, generalii i-au ajutat să ajungă la putere.

Ceea ce este important la acest partid – AKP nu este islamismul, nici șeful guvernului, președintele țării sau ministrul de externe. Ceea ce este important și profund revoluționar este faptul că, în ultimii 30 de ani, în Anatolia și în  celelalte provincii înapoiate din țară, a apărut o generație de întreprinzători și funcționari care nu visează să dea lovitura printr-o îmbogățire rapidă sau să-și găsească vreun naș sus-pus, nu caută să păcălească statul, corupându-i mandatarii.

Acești  revoluționari tăcuți știu foarte bine ce vor : se străduiesc cu mult  simț practic să deschidă piețe,  în Turcia și în țările vecine, pentru întreprinderile lor mici și mijlocii.  Sunt, de asemenea, avocați, ingineri și medici care reușesc prin ceea ce știu și nu prin relațiile pe care le au. Ori, datorită faptului că la hărnicia lor și la succesele lor se adaugă și o renăscută credință în Alah, sunt cunoscuți ca generația  „calviniștilor islamici”.

Termenul e nedrept, deoarece se referă doar la burghezia provincială. Ori, succesele rapide și deosebite ale acestei burghezii nu ar fi fost posible fără  o masă de oameni, de la țărani până la meșteșugari, categorii laborioase, cinstite, disciplinate, cu o dorință și capacatate de a-și perfecționa tot timpul  activitățile și pregătirea.

Cu o astfel de mentalitate, o țară cu 80 de milioane de  locuitori  poate deveni una dintre primele  puteri economice ale  Uniunii Europene, dacă i se deschide accesul liber la piața  de capital,  pentru a-și dezvolta industria și agricultura. Lucrul acesta l-au văzut, de ani buni,  nemții și francezii.   Astfel se explică de ce, în ciuda promisiunilor sau chiar a necesităților politico-militare, Parisul și Berlinul, tot amână, până la calendele grecești, admiterea Turciei în UE.

Nu demult, Turcia a înțeles pe deplin respingerea europeană. Omul de rând a reacționat cu dușmănie la aceste umiliri comunitare. Cu atât mai mult cu cât, dezvoltarea economică îi oferă locuri de muncă și venituri convenabile, în propria lui țară.

Iar conducătorii, conștienți de faptul că dezvoltarea economică nu vine numai din Europa, ci mai degrabă din piețele emergente din Orientul Apropiat și Asia Centrală, și-au orientat spre aceste regiuni obiectivele mediate și imediate ale expansiunii politice, financiare și industriale a Turciei în secolul XXI.

Desigur că, atunci când analizăm această a doua revoluție turcă și privim la conducerea superioară a  AKP și nu la burghezia  provincială,  suntem tentați să vorbim  mai mult despre  „capetele rotunde” islamice, decât despre calviniștii lui  Mahomed. Și aceasta deoarece totul arată că moderația religioasă a lui Erdogan și Güll  a fost doar o manevră pentru a ajunge la putere. La fel cum, în politica lor internațională,  au întreținut relații bune cu  Israelul și cu Egiptul, bastioane occidentale în Orientul Mijlociu, dar, în același timp, au stabilit punți politice cu capitale precum  Damasc, Teheran și Beirut.

Evenimentele din ultimul an  – între care se evidențiază amânarea admiterii Turciei în UE ca „obiectiv îndepărtat”, precum și intransigența în disputele cu Cipru și Israelul privind zăcămintele de gaze naturale din Mediterana Orientală  – scot în relief faptul că, la Ankara, scopurile politicii externe și ale comerțului exterior ale Turciei se orientează spre o renaștere a imperialismului otoman,  pentru a dobândi statutul de mare putere regională în  Asia Centrală și Orientul Mijlociu. Ba chiar se pot intrevedea, în conduita exterioară a Turciei, unele manevre pentru a face din  Ankara cea de a treia capitală a islamului, la jumătatea distanței dintre șiismul iranian și  sunismul  saudit, îndepărtându-se, din ce în ce mai mult de  Occidentul creștin.

Dinspre Ankara, încercarea lui Erdogan și a coreligionarilor săi este percepută ca  legitimă și chiar oportună, deoarece prosperarea economică a Turciei  întărește convingerea națiunii că țara are un rol hotărâtor în zonă, atât datorită   legăturilor cu celelalte etnii turcice din Asia Centrală, cât și relațiilor religioase cu lumea musulmană. Dar, mai ales, este o dovadă că năzuința de a avea un mare rol pe plan regional se manifestă într-un moment în care,  SUA, Egiptul, Israelul, Siria și Iranul trec prin momente dificile și se văd nevoite să plaseze avântul politic turc în categoría problemelor mai puțin urgente.

Recep Tayyip Erdoğan

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.