RĂZBOIUL PE CARE IRANUL ÎL DUCE ÎN SIRIA

26 viernes Ago 2016

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , ,

Avem privilegiul de a beneficia de colaborarea jurnalistului spaniol, VALENTIN POPESCU, profesor de jurnalism, prestigios editorialist și corespondent, timp de un sfert de secol, al cotidianului  VANGUARDIA de  Barcelona, la Bonn, R.F. Germania.

Iranul  duce un război nerecunoscut, dar ferm, în sprijinul lui Assad. Recent, avioane rusești au decolat de pe un aeroport persan, pentru a efectua misiuni de luptă în Siria.

RĂZBOIUL PE CARE IRANUL ÎL DUCE ÎN SIRIA

 SIRIA 1

Ultimele succese ale contraofensivei guvernamentale în Siria se datorează, desigur, în foarte mare măsură, sprijinului militar rusesc – în special al Aviației. Dar, Assad mai are și alte atu-uri. Alți doi factori au fost decisivi în recuceririle guvernamentale : sprijinul iranian și  luptele interne ale opoziției siriene.

Frecușurile personale, neîncrederea și incapacitatea patologică de a coopera în plan militar și politic împotriva lui Assad au constituit, din primul moment, călcâiul lui Ahile al insurgenței siriene. Chiar și atunci când convorbirile de pace ofereau posibilitatea de a-l izola pe Assad, grupurile rebele s-au împiedicat reciproc mult mai mult decât  s-au opus continuării actualului regim de la Damasc.

SIRIA 2

Din punct de vedere strict militar și economic, aliatul cel mai vechi și de nădejde al Damascului este Iranul. În mod paradoxal, de actualele rivalități interne iraniene Assad a beneficiat și mai mult. Din momentul în care ayatolahii au inițiat apropierea de Occident – forțați mai mult de penuriile economice cauzate de sancțiunile occidentale -, la Teheran s-a dezlănțuit o competiție acerbă  între Gardienii Revoluției și Armată („Artesh”) pentru a vedea cine reușește să ocupe locul doi, ca protagonist politic, după cler.

La începutul revoluției teocratice, întâietatea Gardienilor era indiscutabilă, cu toate că, cu cei 125.000 de oameni ai săi,  reprezenta o treime comparativ cu trupele regulate. Dar abuzurile, corupția  și nemăsuratele lor ambiții politice personale, pe lângă crasa incompetență a liderilor Gardienilor Revoluției au dus la scăderea importanței lor în țară.

Această decădere a coincis cu ofensiva militară a Statului Islamic în Irak și Siria, realitate care a obligat Teheranul se creeze un corp expediționar – „Qud” – care să lupte împotriva extremiștilor suniți, chiar lângă frontierele iraniene. Și destul de mult timp – până când SUA a început să-i înarmeze pe partizanii kurzi irakieni („Peshmerga”) –  combatanții „Qud” au fost singurii care i-au învins, în repetate rânduri, pe luptătorii Statului Islamic.

SIRIA 3

În mod oficial, Teheranul nu a recunoscut și nici nu a infirmat că are trupe „Artesh” pe teritoriul sirian, dar, serviciile de spionaj occidentale semnalează că, în ultimele trei luni, și-au pierdut viața, în Siria, vreo 50 de militari ai Armatei regulate iraniene, și că are loc o sistematică rotire trimestrială a forțelor sale în această țară. Occidentalii semnalează, de asemenea, eforturile iraniene de a disimula implicarea lor militară, deoarece menționata rotație se efectuează intercalând sistematic perioade de absență… ceea ce ar duce la concluzia greșită că Iranul și-ar reduce intervenția militară în Siria.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

VALENTIN POPESCU

LA GUERRA SIRIA DEL IRÁN

26 viernes Ago 2016

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , ,

Tenemos el privilegio de contar con la colaboración del periodista español y profesor de periodismo, VALENTIN POPESCU, columnista de primera magnitud y corresponsal, durante un cuarto de siglo, de LA VANGUARDIA  de Barcelona, en Bonn, R.F. de Alemania.

 Irán lleva una guerra disimulada, pero firme en apoyo a  Assad. Recientemente, aviones rusus han despegado  desde un aeropuerto iraní   para efectuar misiones de combate en Siria.

 LA GUERRA SIRIA DEL IRÁN

 SIRIA 1

Los últimos éxitos de la contraofensiva gubernamental en Siria se deben evidentemente en gran medida al apoyo militar ruso – en especial, el de su Aviación -, pero éste no es ni mucho menos la única baza de Assad. Otros dos factores más han sido decisivos en las reconquistas gubernamentales : el Irán y las luchas internas de los amotinados sirios.

Las rencillas personales, las desconfianzas mutuas y una incapacidad patológica de cooperar militar y políticamente contra Assad ha sido desde el primer día el talón de Aquiles de la sublevación. Incluso ahora, cuando las conversaciones de paz abren una oportunidad para arrinconar a Assad, los diferentes grupos rebeldes se ponen recíprocamente muchas más trabas que objeciones a la continuidad del régimen.

SIRIA 2

Desde un punto de vista estrictamente militar y económico, el aliado más antiguo e importante de Damasco ha sido el Irán. Y, paradójicamente, las actuales rivalidades internas iraníes han beneficiado últimamente aún más a Assad. Y es que desde que los ayatolás iniciaron la aproximación a Occidente – forzados mayormente por las penurias económicas que causaron las sanciones occidentales -, en Teherán se desencadenó una competencia feroz entre los Guardianes de la Revolución y el Ejército regular (“Artesh”) por ver quien alcanzaba el mayor protagonismo político detrás de la clerecía.

En los primeros tiempos de la revolución teocrática, la primacía de los Guardianes fue indiscutible pese no representar con sus 125.000 hombres más que un tercio de las tropas regulares. Pero sus abusos, sus corrupciones, no pocas ambiciones políticas personales desmedidas, amén de una larga serie de incompetencias personales de sus líderes han ido minando su protagonismo en el país.

Tal decadencia coincidió con la irrupción militar del Estado Islámico (E.I.) en el Irak y Siria, un hecho que obligó a Teherán a crear un cuerpo expedicionario – el “Qud” – que combatiese a los extremistas sunitas ante las mismas fronteras iraníes. Y durante bastante tiempo – hasta que los EE.UU. comenzaron a armar a los guerrilleros kurdos iraquíes (los “Peshmerga”) – los hombres del “Qud” fueron los únicos capaces de derrotar repetidas veces a las tropas del E.I.

SIRIA 3

Oficialmente, Teherán no ha reconocido – ni desmentido tampoco – la presencia del “Artesh” en suelo sirio, pero los servicios de espionaje occidentales dan cuenta de que en los últimos tres meses ha muerto en Siria en combate medio centenar de hombres del Ejército regular iraní al mismo tiempo que se observa una rotación trimestral sistemática de sus fuerzas destinadas allá. También han observado los occidentales los esfuerzos iraníes de disimular su implicación militar ya que la mentada rotación se hace intercalando sistemáticamente periodos de ausencia… por si alguien sacaba la conclusión equivocada de que el Irán reducía su intervención en Siria.

                Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu

VALENTIN POPESCU

 

ARABIA, MAI DEGRABĂ PASIUNE DECÂT LOGICĂ

26 viernes Ago 2016

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , ,

Avem privilegiul de a beneficia de colaborarea jurnalistului spaniol, VALENTIN POPESCU, profesor de jurnalism, prestigios editorialist și corespondent, timp de un sfert de secol, al cotidianului  VANGUARDIA de  Barcelona, la Bonn, R.F. Germania.

Poate fi ura mai puternică decât simțul practic? Se pare că da!

ARABIA, MAI DEGRABĂ PASIUNE DECÂT LOGICĂ

Mohamed bin SalmanMohamed bin Salman, imagine de arhivă

Odată cu ascensiunea celui de al doilea principe moștenitor, Mohamed ben Salman al Saud, la condiția de autentic  deținător al puterii,  Arabia Saudită   părea că a optat pentru logica modernizării țării și asigurării  prosperității ei într-un viitor imediat.

Dar, din data de 17 aprilie a anului curent nu mai e nimic sigur.

În acea zi avea loc la Doha conferința țărilor producătoare de petrol (dar, fără Canada, SUA și Iran). Toți participanții au fost de acord să limiteze extracția de petrol pentru a–i stabiliza prețul. Însă, aflându-se că Teheran-ul  era, în principiu, de acord, cu condiția ca producția sa să revină la nivelul anterior  sancțiunilor economice, ben Salman  a scos cutia tunetelor și a amenințat că va ridica producția saudita la un milion de barili, ba chiar la două milioane de barili pe zi până la sfârșitul anului.

DOHA 2016Sosirea ministrului saudit  al petrolului, Ali al-Naimi, la Doha, 17 aprilie 2016

Postura saudită nu numai că a agravat criza acestui sector, dar, indirect, a pus în pericol chiar ambițiosul program de reforme al principelui.

Acest  plan – care se va sfârși în 2030 – pornește de la premisa că țara, care acum are 30 de milioane de locuitori, nu va mai putea trăi numai din veniturile obținute din petrol. În 2030, aurul negru va coborî, de la 47% din PIB, cât este acum, la doar 11%. Consumul de energie al regatului saudit va fi asigurat, tot în acel an, în proporție de 25% din surse fotovoltaice și nu din țiței. Desigur, toată finanțarea planului va veni de la zăcămintele naționale de petrol și de la echipa de tehnocrați formată de principele saudit.

Piesa cheie este, deci, un preț convenabil  și stabil al petrolului, ceea ce este posibil doar dacă există un consens tacit între  Riad, Teheran și Washington. În mod deosebit Iran – mare inamic tradițional al Arabiei Saudite în lumea musulmană – joacă un rol esențial, deoarece poate să producă zilnic 700.000 de barili, inundând piața mondială cu prețuri mici.

În această constelație, tradiționala ură arabo-persană a fost mai puternică decât simțul practic și răbdarea comercială. Riad se pare că pariază pe o confruntare directă din motive demografice si economice (populația iraniană este de două ori mai numeroasă decât cea saudita; la Teheran lipsa  banilor este mai acută decât în Arabia Saudită), dând prioritate urilor istorice și antagonismelor culturale, chiar cu riscul de a-și periclita propriul viitor.

Vom încheia menționând că, la conferința de la Doha, nu au fost invitate Canada și SUA deoarece Constituțiile acestor țări interzic practica monopolistă, în timp ce Iran s-a izbit de veto-ul radical al saudiților.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

VALENTIN POPESCU

ARABIA, MÁS PASIÓN QUE LÓGICA

26 viernes Ago 2016

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , ,

Tenemos el privilegio de contar con la colaboración del periodista español y profesor de periodismo, VALENTIN POPESCU, columnista de primera magnitud y corresponsal, durante un cuarto de siglo, de LA VANGUARDIA  de Barcelona, en Bonn, R.F. de Alemania.

¿Puede ser el odio más fuerte que el sentido práctico? Parece que sí.

 ARABIA, MÁS PASIÓN QUE LÓGICA

Mohamed bin SalmanMohamed bin Salman en una imagen de archive

Con el ascenso del segundo príncipe heredero – Mohamed ben Salman al Saud – a auténtico hombre fuerte del país, Arabia Saudí parecía haber optado por la lógica para modernizar el país y asegurar su prosperidad en un futuro inmediato. Pero, desde el pasado 17 de abril esto ya no es nada seguro.

Y es que en esa fecha se celebró en Doha la conferencia de países productores de petróleo (excepto Canadá, EE.UU. e Irán). Todos los participantes estaban de acuerdo en limitar la extracción de crudo para estabilizar su precio. Pero, al saberse que Teherán estaba en principio de acuerdo, siempre y cuando su cupo fuera el de su producción anterior a las sanciones económicas, ben Salman sacó la caja de los truenos y amenazó con elevar inmediatamente la producción saudí al millón de barriles diarios e incluso situarla en los dos millones diarios hasta fin de año.

DOHA 2016

Llegada del ministro saudí del petróleo, Ali al-Naimi, a Doha, 17 de abril de 2016

La postura árabe no solo agravó la crisis del sector, sino que vino a poner indirectamente en peligro el ambicioso programa de reformas del propio príncipe.

Porque este plan – que concluye en el 2030 – parte de la premisa de que el país, que ya tiene una población de más de 30 millones, no puede seguir viviendo casi exclusivamente del petróleo. Para el 2030, el oro negro ha de bajar, del 47% actual del PIB, a un mero 11%. Incluso el consumo energético del reino ha de proceder, para entonces, en un 25% de fuentes fotovoltaicas y no del petróleo. Evidentemente, toda la financiación del plan ha de proceder de los yacimientos nacionales y del equipo de tecnócratas formado por el príncipe.

La pieza clave es, pues, un precio conveniente y estable del petróleo, algo que sólo es viable con consenso tácito de Riad, Teherán y Washington. En especial el Irán – gran enemigo tradicional de Arabia en el mundo musulmán – juega un papel esencial ya que es capaz de producir 700.000 barriles diarios, inundando el mercado mundial de una oferta bajista.

Y en esta constelación, el odio tradicional árabo-persa ha podido más que el sentido práctico y la paciencia comercial. Riad parece apostar por la confrontación directa por razones demográficas y económicas (la población iraní es más del doble de la saudí y las arcas de Teherán están mucho más maltrechas que las árabes), dando primacía a odios históricos y antagonismos culturales aún a riesgo de jugarse su propio futuro.

Por último, a la conferencia de Doha no fueron invitados Canadá y EE.UU porque su respectivas Constituciones prohíben práctica monopolistas y el Irán, por el veto radical de los saudíes.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu

VALENTIN POPESCU

VREAU DAR NU POT… ÎN LIBIA

22 lunes Ago 2016

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , ,

Avem privilegiul de a beneficia de colaborarea jurnalistului spaniol, VALENTIN POPESCU, profesor de jurnalism, prestigios editorialist și corespondent, timp de un sfert de secol, al cotidianului  VANGUARDIA de  Barcelona, la Bonn, R.F. Germania.

Libia este o problemă creată și destul de neglijată, acum, de Occident. Și chiar dacă are rezolvare, aceasta se pare că este destul de costisitoare.

      

 VREAU DAR NU POT… ÎN LIBIA

           Edificio destruido en Benghazi                      Clădire distrusă în Benghazi, Libia, februarie 2016

Vreau dar nu pot… ar fi o magnifică definiție a politicii occidentale în Libia dacă n-ar conveni și mai mult formula „mai întâi facem și gândim ceva mai târziu”. Astfel încât, ultima piruetă a blocului atlantic în Libia – crearea unui așa numit Guvern de Convergență Națională, la Tripoli – se potrivește perfect cu oricare dintre cele două definiții.

În fața unei vertiginoase disoluții a țării într-un haos, din care se ivește cu vigoare crescândă  Statul Islamic (S.I.), occidentalii  au inventat un acord cu forțele care se înfruntă în Libia  – exceptând S.I. – și au dotat facțiunea orientală cu un Guvern, la Tripoli, sub președinția lui Faiez Sarradsh.

Cu toate că acest Cabinet are mai multe speranțe decât susținători, la ceremonia de înscăunare a lui Sarradsh  au asistat miniștrii de  externe ai Germaniei, Franței, Marii Britanii și un trimis special al ONU. Occidentalii își pun mari speranțe în Sarradsh, în sensul că acesta va ajunge la un acord cu Guvernul din Tobruk (Libia Occidentală a fost dintotdeauna marea rivală a Libiei Orientale). Unicul punct  în care sunt de acord Tobruk și Tripoli este teama comună ca războiul va fi câștigat, până la urmă, de Statul Islamic, care a stabilit deja  un solid cap de pod în Sabratha și în câteva sate și orășele   pe linia de demarcație a zonelor de influență dintre Tobruk și Tripoli.

 Teatro romano de Sabratha ocupado por EITeatrul din Sabratha, Libia, ocupat de ISIS, februarie 2016

 Sună amenințător, dar, în realitate lucrurile nu sunt chiar atât de grave. Anihilarea pe cât de încăpățânată, pe atât de nesăbuită a regimului Gaddafi de către puterile occidentale a redus țara la un mozaic medieval de bande, zone tribale, armate de mercenari, care trec dintr-o tabără într-alta, în care intervin economic țări ca Turcia, Qatar, Emiratele Arabe Unite și Egiptul, care încearcă să-și lămurească pe sol libian cu sânge libian propriile lor conflicte politice. Dar, este evident că o durere cronicizată poate degenera într-o boală letală dacă  e neglijată mult timp, fără un tratament  adecvat.

În ziua de azi, se pare că nimeni un știe care este tratamentul  sau chiar dacă știe, nu prea vrea să-și asume costurile. Istoria recentă ne arată clar că Occidentul  nu cunoaște tratamentul și nici nu vrea să și-l asume. Iar națiunile musulmane care s-au implicat în conflict țin seama de o serie de interese, din care strălucește absenta intereselor poporului libian.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

VALENTIN POPESCU

 

 

QUIERO Y NO PUEDO EN LIBIA

22 lunes Ago 2016

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , ,

Tenemos el privilegio de contar con la colaboración del periodista español y profesor de periodismo, VALENTIN POPESCU, columnista de primera magnitud y corresponsal, durante un cuarto de siglo, de LA VANGUARDIA  de Barcelona, en Bonn, R.F. de Alemania.

Libia es un problema creado y bastante descuidado, ahora, por Occidente.Si tiene cura, la misma parece ser bastante costosa.

QUIERO Y NO PUEDO EN LIBIA

 Edificio destruido en BenghaziEdificio destruido en Benghazi, Libia, febrero de 2016

Lo de quiero y no puedo sería una magnífica definición de la política occidental en Libia si no fuera porque quizá le convendría aún mejor la de “hacer primero y pensar después”. Así y todo, la última pirueta de la diplomacia del bloque atlántico en Libia – la creación de un llamado Gobierno de Convergencia Nacional en Trípolis – encaja perfectamente con cualquiera de las dos definiciones.

Ante la vertiginosa disolución del país en un caos del que emerge con fuerza creciente el Estado Islámico (E.I.), los occidentales se han inventado un acuerdo de las fuerzas contendientes libias – excepto E.I. – y le han endosado al bando oriental un Gobierno en Trípolis bajo la presidencia de Faiez Sarradsh.

Pese a que ese Gabinete cuenta con más esperanzas que seguidores, a la toma de posesión de Sarradsh asistieron los ministros de Exteriores de Alemania, Francia, Gran Bretaña y un enviado especial de la ONU. La principal de las muchas esperanzas occidentales puestas en Sarradsh es que éste acabe por llegar a un acuerdo con el Gobierno de Tobruk (Libia Occidental es desde siempre el gran rival de Libia Oriental). Para ello cuenta en primer lugar con el único punto de coincidencia de Tobruk y Trípolis : el miedo a que el ganador último de la guerra y guerrillas civiles sea E.I., quien ya ha establecido una sólida cabeza de puente en Sabratha y toda una serie de aldeas y pequeñas urbes en los lindes de las zonas de influencia de Tobruk y Trípolis.

Teatro romano de Sabratha ocupado por EITeatro romano de Sabratha ocupado por EI

Esto suena más amenazador de lo que lo es realmente. La empecinada e irreflexiva aniquilación del régimen de Gaddafi por las potencias occidentales redujo al país a un mosaico medieval de banderías, áreas tribales, ejércitos mercenarios en constante cambio de bando así como intervenciones mayormente económicas de países como Turquía, Qatar, los Emiratos Árabes y Egipto que tratan de dilucidar en suelo y con sangre libia conflictos políticos propios. Pero es evidente que un malaje localizado puede degenerar en enfermedad letal si se le deja medrar largo tiempo sin una cura adecuada.

Y hoy por hoy, nadie parece saber cuál es esa cura o si lo sabe, no parece querer asumir su precio. Mirando la historia reciente, uno se inclina a creer que Occidente no sabe cuál es la cura ni tampoco quiere asumir el costo de un eventual tratamiento. Y las naciones musulmanas que han tomado cartas en el conflicto tienen en cuenta toda una serie de intereses entre los que brillan por su ausencia los intereses del pueblo libio.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu

VALENTIN POPESCU

DRAMA MIGRATORIO A LA GRIEGA

22 lunes Ago 2016

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , ,

Tenemos el privilegio de contar con la colaboración del periodista español y profesor de periodismo, VALENTIN POPESCU, columnista de primera magnitud y corresponsal, durante un cuarto de siglo, de LA VANGUARDIA  de Barcelona, en Bonn, R.F. de Alemania.

 De Asia a Europa viene un flujo migratorio..En medio, en el Mar Egeo, están unas islas griegas, que parece  que no son ni Asia, ni Europa…

 DRAMA MIGRATORIO A LA GRIEGA

 REFUGIATI GRECIA 1

La presión migratoria sobre las islas griegas del Egeo está muy lejos de estar resuelta. Todo lo contrario:  se halla en estado letárgico desde los acuerdos de la UE con Turquía sobre la contención de los fugitivos sirios y amenaza con rebrotar en cualquier momento.

Y es que, por un lado, el creciente radicalismo del Gobierno de Erdogan puede desencadenar una crisis entre Bruselas y Ankara, con la consiguiente reapertura de las costas turcas a los migrantes. Y, por otro lado, Atenas se halla entre el yunque y el martillo a causa de los campos de acogida insulares para los fugitivos.

Si no hace nada y deja que el goteo de migrantes – de 500 a 700 mensuales en lo que va de verano – incremente la presencia de estos, la precaria economía de las islas amenaza con desplomarse y crear disturbios en la población – indígenas e inmigrantes – local. Ya en estos momentos el censo de refugiados acogidos en las islas supera las 10.000 personas y la capacidad máxima de los campamentos allá es de unos 7.500 fugitivos.

 REFUGIATI GRECIA 2

 Pero si el Gobierno de Tsipras comienza a trasladar fugitivos de las islas al territorio continental, esto se transformará de seguida en un incontenible “efecto llamada”. Y es que mientras los migrantes sepan que las condiciones de vida en los campamentos insulares son mínimas y las probabilidades de salir de esos campamentos son prácticamente nulas, apenas ejercerán una presión mayor para ir de los campamentos turcos – donde están acogidos cerca de dos millones y medios de sirios – a las islas del Egeo. En cambio, un traslado masivo de refugiados de las islas a tierra firme sería interpretado por los fugitivos como una confirmación de que refugiarse en las islas es un primer paso para llegar algún día a la Europa rica. Y el drama de esta primavera, con miles y miles de fugitivos, intentando llegar de cualquier manera – a menudo, suicida – a las islas, se volvería a repetir.

 REFUGIATI GRECIA 3

REFUGIATI GRECIA 4

 A todo esto, el Gobierno griego está agravando el problema con unos miramientos humanitarios que no se tuvieron presentes a la hora de firmar los acuerdos turco-comunitarios sobre los fugitivos. Estos acuerdos prevén que por cada fugitivo sirio (la disposición afecta solo a los ciudadanos sirios y no al resto de desplazados) de las islas que sea devuelto a Turquía, la UE acogería a un súbdito sirio actualmente refugiado en los campamentos turcos.

Lo malo, para Atenas, es que mientras las autoridades turcas no discriminan a nadie en este peculiar intercambio de víctimas de la guerra, las autoridad migratorias griegas sí que hilan fino. Así, niegan con mucha frecuencia la devolución de fugitivos sirios a Turquía porque – alegan – esta nación no es “un Estado de derecho seguro”, lo que puede amenazar el bienestar y hasta la vida de los eventuales candidatos a retornados.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu

VALENTIN POPESCU

LA MAFIA SE PASA A ERDOGAN

22 lunes Ago 2016

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , ,

Tenemos el privilegio de contar con la colaboración del periodista español y profesor de periodismo, VALENTIN POPESCU, columnista de primera magnitud y corresponsal, durante un cuarto de siglo, de LA VANGUARDIA  de Barcelona, en Bonn, R.F. de Alemania.

Erdogan detiene, a raíz del fracasado golpe militar de estado, a un sin número de turcos, militares, jueces, periodistas, profesores…¡pero, no a los mafiosos!

 LA MAFIA SE PASA A ERDOGAN

 Sedat Peker 1Sedat Peker

 La mayor parte de las críticas que se le hacen al presidente turco, Erdogan, son de tipo psíquico : autoritario, intolerante, rencoroso, tozudo, etc.; pero el reciente y fallido golpe de Estado ha añadido un elemento objetivo : sus alianza con la mafia y los mercenarios.

Y es que en la noche de la asonada uno de los más activos y vehementes defensores del presidente fue Sedat Peker, el mafioso más poderoso de toda Turquía. Los hombres de Peker se manifestaron en varias ciudades con armas en la mano y con eslóganes ultranacionalistas totalmente concordes con la ideología del actual presidente.

 Erdogan si Sedat PekerErdogan y Sedat Peker

Pero esto no fue siempre así. Peker, cuya familia es oriunda de la ciudad de Rize – al igual que la familia de Erdogan –, ha sido condenado tres veces (1998, 2007 y 2013) a penas de privación de libertad, la última de la cuales – 10 años de cárcel – se le impuso por su participación en una conjura para acabar con la vida del Presidente Erdogan. Que el mafioso, que nunca cumplió totalmente ninguna de sus condenas, cambiase de postura por conveniencia u oportunismo, tiene su lógica. Incluso que Peker diga en una manifestación en la ciudad de Alanya que “…se va a duchar con la sangre de los sediciosos…” entra en esa lógica.

Pero que todo un paladín de la fe islámica y del purismo moral –cómo pretende serlo Erdogan – se avenga a pactar con el diablo ya resulta más sorprendente. Y si lo hace con más de un demonio (el segundo es la empresa “Sadat””), la cosa da ya que pensar.

 Sedat Peker 2

 Sedat Peker 3Sedat Peker

 A “Sadat” se le conoce en el país como el “Blackwater turco”, una empresa comercial que se dedica mayormente a realizar operaciones militares y parabélicas para cualquiera que pague sus tarifas. “Sadat” fue fundada en 2012 por un general –– Adnan Tariverdi –  echado hace varios lustros deshonrosamente del Ejército turco por haber hecho gala de un celo religioso totalmente incompatible con las normas militares de que exigen respetar la laicidad constitucional. Y si bien no consta en ningún documento oficial conocido, la prensa turca a internacional ha denunciado repetidas veces que los mercenarios de “Sadat” llevaron a cabo matanzas contra los autonomistas kurdos allá donde el Gobierno y el Ejército turco no se atrevían a reprimir a sangre y fuego las aspiraciones autonomistas de esta etnia, la mayor de Turquía  con cerca del 10% de la población total del país.

 Sedat Peker 4Sedat Peker

 

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu

VALENTIN POPESCU

 

GÜLLEN CONTRA ERDOGAN

22 lunes Ago 2016

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , ,

Tenemos el privilegio de contar con la colaboración del periodista español y profesor de periodismo, VALENTIN POPESCU, columnista de primera magnitud y corresponsal, durante un cuarto de siglo, de LA VANGUARDIA  de Barcelona, en Bonn, R.F. de Alemania.

El poder político no se compara con el poder religioso, éste es más estable y dura más.Y parece que la envidia de lo político es como una terapia : le quita radicalismo al islamismo.

GÜLLEN CONTRA ERDOGAN

Fethullah Güllen si Recep Tayyip ErdoganRecep Tayyip Erdogan și Fethullah Güllen

 El mayor enemigo y el más odiado por el presidente turco, Recep Tayyip Erdogan, es el líder religioso turco Fethullah Güllen, actualmente asilado en los EE.UU.

En los comienzos de la carrera política del presidente, este y Güllen fueron grande aliados porque ambos querían devolverle al islamismo la primacía en la sociedad turca y Erdogan estaba aún tan lejos del monopolio del poder político que no temía que se lo quitase nadie. Pero a medida que Erdogan se acerca a la posesión de un poder totalitario, Güllen y su organización religiosa se agigantaba como un rival no sólo potencial sino que – a la larga – incluso inevitable. Porque en política el poder es circunstancial y tan inestable como la conjunción de intereses que lo sostienen y, en cambio, la fe aporta una estabilidad igualmente poderosa y mucho más longeva.

 Güllen si ErdoganRecep Tayyip Erdogan și Fethullah Güllen

Además, en el caso concreto de Güllen, a Erdogan le tenían que inquietar las dimensiones y el poder potencial que alberga el movimiento “Hizmet” dirigido por el dirigente religioso.

 “Hizmet” – que significa “servicio” – es una amplia estructura internacional centrada en la educación y el proselitismo islamista que dispone de más de un millar de escuelas y universidades en 160 naciones y una red de editoriales. En la misma Turquía, el movimiento cuenta con una de las universidades más apreciadas del país, la Atatürk Alatoo, amén de centenares de empresas de todo tipo – incluso bancos y fábricas de muebles – lo que explicaría (el Gobierno turco no lo hace) la detención masiva de empresarios güllistas tras el fallido golpe de Estado.

 Fethullah Güllen 1

 Fethullah Güllen 2Fethullah Güllen

El empeño puesto por Güllen en la alta calidad de la docencia de “Hizmet” ha determinado que en numerosas naciones en vías de desarrollo, donde la enseñanza es cara y deficiente, los títulos otorgados por sus escuelas y universidades sean de los más apreciados.

Así y todo, la ofensiva lanzada por Erdogan contra “Hizmet” a raíz del fallido golpe de Estado del pasado mes de julio ha determinado que unos cuantos países hayan cedido a la presión política de Ankara y cerrado o traspasado la titularidad de estos centros; entre ellos hay que citar al Pakistán, Georgia, Azerbaidján y, hasta cierto punto, también Kirguizia.  Al Gobierno de Islamabad le resultó más fácil que a nadie atender las peticiones de Erdogan porque Arabia Saudí veía con muy malos ojos la competencia educativo-doctrinal que le hacía “Hizmet” y Arabia Saudí es uno de los patrocinadores más generosos del Pakistán.

El hecho de que a Güllen, un predicador de línea ortodoxa sufí, haya recibido asilo político en los Estados Unidos y que Washington hubiera desatendido la petición hecha por Erdogan tras el fallido golpe de Estado, de que se le anulase tal asilo ha alejado aún más a Güllen y sus seguidores del islamismo radical.

 Fethullah Güllen si Recep Tayyip Erdogan.jpg 2Recep Tayyip Erdogan și Fethullah Güllen

 

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu

VALENTIN POPESCU

STRATEGIA STATULUI ISLAMIC ÎN LIBIA

22 lunes Ago 2016

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , ,

Avem privilegiul de a beneficia de colaborarea jurnalistului spaniol, VALENTIN POPESCU, profesor de jurnalism, prestigios editorialist și corespondent, timp de un sfert de secol, al cotidianului  VANGUARDIA de  Barcelona, la Bonn, R.F. Germania.

În acest articol, Valentin Popescu explică cum reușește Statul Islamic, lipsit de forțe și resurse, să-și impună, totuși, teroarea în Libia.

 STRATEGIA STATULUI ISLAMIC ÎN LIBIA

 LIBIA 1

Răspunsul Statului Islamic la eforturile de pacificare în Libia a fost o nouă ofensivă împotriva celui mai important complex petrochimic  din țară : cel din portul  Al Sidra – cel mai mare port libian – și împotriva marilor rafinării din orașul Ras Lanuf, situat în apropiere.

Reacția militară a Statului Islamic urmărea, pe de o parte, să distrugă tot compexul petrolier libian, pentru a le seca veniturile celor doi mari protagoniști ai războiului civil, iar, pe de altă parte, să urzească alianțe punctuale, pe toate teatrele de război din țară, unde nu sunt implicate direct triburile din Est  sau coaliția occidentală, deoarece aceste forțe sunt incomparabil mai puternice decât toate resursele de care dispune Statul Islamic în Libia.

LIBIA 2

Statul Islamic duce o asemenea politică deoarece nu are încotro : nu are nici trupe puternice în Libia și nici bani. Sub conducerea lui Abu el Mujirah el Qahtani – noul plenipotențiar al Statului Islamic în Libia  – strategia actuală a califatului în această țară constă în desfășurarea de operații de distrugere a instalațiilor petroliere (de obicei, cu rachete cu rază scurtă de acțiune și atentate sinucigașe) și în stabilirea de pacte punctuale de colaborare temporară cu câte o facțiune care luptă în afara zonelor de influență ale guvernelor din Tobruk și Tripoli.

În prezent, cel mai important teritoriu ne controlat de aceste două guverne libiene este cel din centrul coastei maritime. Aici, dincolo de importanța economică a zonei Ras Lanuf și El Sidra, există factorul destabilizator al generalului Haftar, comandantul așa numitei Armate Naționale Libiene, o forță militară mult prea mică pentru ambițiile lui Haftar.

În restul teritoriului, Statul Islamic procedează, peste tot, la fel : stabilește orice fel de pact – chiar și de neagresiune cu trupele Al Qaeda, mult mai puternice decât cele ale Statului Islamic – pentru a putea controla un teritoriu  fără mari desfășurări de forțe și fără operații militare costisitoare.

LIBIA 3

Lipsa resurselor Statului Islamic în Libia este, acum, atât de acută, încât conducătorii islamiști nu mai încearcă să pună mâna pe zăcămintele, rafinăriile și porturile petroliere ca să poată beneficia de vânzarea hidrocarburilor. Abu el Mujirah el Qahtani este conștient că nu are destui oameni pentru a păstra, eventual, în posesia sa  zăcămintele petrolifere și nici ingineri sau personal tehnic pentru a asigura funcționarea puțurilor și rafinăriilor.

Și atunci ce-i rămâne de făcut Statului Islamic în Libia : să distrugă sursele de bogăție, să-i divizeze pe rivali și să îngrozească populația civilă; în felul acesta reușește să domine teritorii întinse cu trupe și cheltuieli puține.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

VALENTIN POPESCU