SIRIA . LA PAZ CASI IMPOSIBLE

Etiquetas

, , , , , , , ,

Tenemos el privilegio de contar con la colaboración del periodista español y profesor de periodismo, VALENTIN POPESCU, columnista de primera magnitud y corresponsal, durante un cuarto de siglo, de LA VANGUARDIA  de Barcelona, en Bonn, R.F. de Alemania.

La guerra de todos contra todos, en Siria, en que participan directa o indirectamente: las dos grandes potencias –EEUU y Rusia-, Irán, Arabia Saudí, Turquía, el Estado Islámico, los Kurdos, fuerzas antigubernamentales sirias de diferentes colores y, por supuesto, las fuerzas gubernamentales de Bashar al Assad,   agrupa y enfrenta intereses muy diversos, anhelos hegemónicos, anhelos de libertad e independencia, orgullos personales…

Entre todos trituran a Siria y a su población, cultivando, con guerras cruzadas,… LA DESEPERANZA…

Valentín Popescu nos muestra los hilos visibles y menos visibles que unen los elementos de este catastrófico mosaico.

 SIRIA . LA PAZ CASI IMPOSIBLE

siria-pacea-aproape-imposibila

El último intento de establecer un alto el fuego en Siria despierta una limitadísima esperanza de que se vaya a cumplir y la expectativa de siempre de que acabe siendo un fracaso diplomático más. La esperanza la genera el hecho de que la tregua la hayan acordado los dos grandes señores de esta guerra – EE.UU y Rusia – y el pesimismo es obligado, porque el núcleo del conflicto no haya variado un ápice.

siria-pacea-aproape-imposibila-2El 10 de septiembre de 2016: el ataque de la fuerza aérea siria en la ciudad de Idlib

Siguen las guerras cruzadas, las alianzas cambiantes y las enemistades eternas que han caracterizado el devenir político del oriente próximo desde hace milenios. Lo relativamente nuevo es el odio visceral del Irán contra Israel, agudizado desde que en Teherán impera la teocracia de los ayatolás.

Por razones geográficas y políticas, Teherán no se atreve a atacar directamente al Estado judío y ha delegado en el Hamas libanés la función guerrillera. La Siria de Assad es esencial en ese planteamiento como vía de abastecimiento militar y económico.

Pero Irán – principal plaza fuerte del chiismo – es también enemigo acérrimo de Arabia Saudí tanto por motivos religiosos como por ambiciones de hegemonía en el Oriente Medio. De ahí que Riad se lanzara a su vez a intervenir política y económicamente en Siria, apoyando y fomentando hasta la guerra civil la oposición a Assad.

siria-pacea-aproape-imposibila-3Bashar Al-Assad, presidente de Siria

La intervención saudí fue un fracaso porque los amotinados anteponían sus rivalidades personales a la lucha contra Damasco. En el bando de los sublevados había en abundancia armas, dinero e incompetencia. Era un caldo de cultivo ideal para que de allá surgiera un grupo dominante que supiera lo que quería, contratara mercenarios aguerridos y contase con una estructura política capaz de crecer a dimensiones estatales. Y surgió el Estado Islámico (EI).

 El planteamiento global de EI le llevó forzosamente a crecer en el Irak vecino porque allá había un vacío de poder político, un potencial de militares cualificados (la oficialidad del ejército de Saddam Hussein, en paro forzoso por decisión estadounidense) y una fortuna en los yacimientos petrolíferos mal protegidos.

siria-pacea-aproape-imposibila-4Un grupo de militantes del Estado Islámico apunta sus armas hacia un grupo de soldados iraquíes que van vestidos de civiles y que han sido detenidos tras tomar una base militar en Tikrit, Irak

La posibilidad de que una banda de fanáticos se apoderase de un Estado clave del Oriente Medio provocó la intervención occidental en el conflicto levantino. Washington lo ha hecho a su manera : sin mandar infantería. La lucha directa se la deja a sus aliados – ante todo, los kurdos – a los que entrena y financia. La baza kurda occidental ha determinado una intervención militar turca más que discutible porque hasta ahora se ha dedicado muchísimo más a reducir las posiciones kurdas que a destruir el ejército de EI. Para Erdogan el auge militar kurdo es alarmante porque puede provocar la independencia de esta etnia que representa el 10% de la población total de Turquía.

A la larga, la política estadounidense ha sido eficaz (EI ha perdido más del 25% de los territorios ocupados y casi la mitad de sus fuentes petroleras de financiación), pero no decisiva. En Siria la guerra civil continúa y se va decantando en favor de Assad y eso ha determinado a Moscú a intervenir también. En primer lugar, para defender su presencia militar en Siria. Y en segundo lugar por su ascenso en el escenario internacional. Un ascenso resultante de ser un eventual factor estabilizador y, consecuentemente, cuenta con el acuerdo tácito de los EE.UU… en tanto y cuanto tampoco intervenga con tropas de tierra.

siria-pacea-aproape-imposibila-5El secretario de Estado de Estados Unidos de América, John Kerry  y el ministro de Relaciones Exteriores de Rusia, Sergei Lavrov, participan durante una conferencia de prensa conjunta después de llegar a un acuerdo histórico con el propósito de poner fin a cinco años de conflicto en Siria, en Ginebra, Suiza, el 10 de septiembre de 2016.

El que Moscú incremente gracias a la guerra siria su presencia militar en el Oriente Medio – opera ya desde bases sirias e iraníes – incomoda, pero no inquieta a Washington que es muy consciente de que nadie que se meta a fondo en el Oriente Medio acaba indemne.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

La hora de la verdad

Etiquetas

, , , ,

Diana Negre es una periodista que nació en Bucarest, Rumanía. Habla muchos idomas, como si fueran… sus lenguas maternas: catalán, español, francés…rumano…(entre otros)…y, por supuesto, inglés, porque, como periodista, se consagró en EEUU, donde vive desde hace muchos años.

Es famosa también en Cuba : su voz ha llegado a ser muy familiar en la isla, a través de los programas emitidos por la emisora de radio JOSÉ MARTÍ.

Acude a Rumanía, a menudo, para dar conferencias sobre temas  de política norteamericana y para impartir clases de periodismo.

¡Es un gran privilegio contar con su colaboración!

La idea de traer a la Casa Blanca a una mujer viene tras la idea – que llegó a ser realidad – de tener un presidente de color.

Pero, la estancia de Obama en la Casa Blanca no ha resuelto los problemas raciales en EEUU.

¿Presidenta o presidente? ¿Ella o él?

Y¿qué es lo que ello trae de nuevo?

¡Ya veremos!

Diana Negre, en el artículo que sigue, nos conduce por los recovecos del sistema electoral norteamericano :

-el ciudadano de a pie introduce la papeleta en la urna; su voto se llama SUFRAGIO

-las urnas – por un solo voto por encima del 50% a favor de un candidato- obligan a “los electores” de cada Estado federal a darle la victoria al cien por cien. Es decir, “los electores” se tiñen – TODOS – de un mismo color, de sólo uno de los dos posibles : republicano o demócrata. Hay Estados con pocos, pero, los hay también con muchos “electores”

– y son éstos quienes, reunidos a nivel federal en EL COLEGIO ELECTORAL, eligen, o más bien DESIGNAN, por el color que predomina, al presidente del país. Sus votos se denominan VOTOS ELECTORALES.

La hora de la verdad

clinton-trump

Faltan solo 8 semanas para las elecciones norteamericanas y la lucha ha entrado ya en su fase máxima, tanto entre los candidatos presidenciales, como para los legisladores que son un elemento clave para la gestión del futuro presidente.

La campaña electoral norteamericana, que se va haciendo más y más larga, pues los candidatos van tomando posiciones ya con más de un año de antelación, entró en su etapa aguda, este pasado lunes, cuando Estados Unidos se despide del verano, al celebrar el Día del Trabajo, el primer lunes de septiembre.

Y este mismo día, ambos aspirantes a la Casa Blanca recibieron una sorpresa con las encuestas de intención de voto.  Hillary Clinton, que gozaba de una cómoda mayoría desde que el Partido Demócrata celebró su convención el pasado mes de agosto, ha visto como su ventaja se reducía al margen estadístico de error e incluso se desvanecía en uno de los sondeos. Su rival republicano, Donald Trump, tuvo el acierto de no lanzar las campanas al vuelo, pues ha de saber que esta ventaja en posibles votos totales no se ha de reflejar necesariamente en resultados electorales.

Al contrario, si la tendencia se mantiene, Trump podría convertirse en un caso extremo del candidato que pierde, a pesar de recibir la mayoría de los votos, a causa de la peculiaridad del sistema electoral norteamericano, basado en una constitución que trata de mantener la relativa independencia de los 50 estados federados. Algo semejante ocurrió en las elecciones del año 2000, cuando George Bush llegó a la Casa Blanca, a pesar de haber cosechado menos votos que su rival demócrata, Al Gore, gracias a la ventaja en el sistema de cómputo, conocido como el “colegio electoral”.

Con escasas excepciones, los estados entregan la totalidad de los votos al ganador, de forma que la victoria de un 51, un 60 o cualquier otro porcentaje de su victoria, se convierte en un 100%. Además, lo que cuenta no es el número de sufragios, sino de “votos electorales”, que es el equivalente del número de escaños que cada estado tiene en el Congreso, de forma que, una victoria mínima en un estado como Texas o California, con muchos legisladores, cuenta mucho más que varias derrotas amplias en estados pequeños, pues, al tener menos legisladores, aportan también menos votos electorales.

Aún así, aún a pesar de la opinión negativa que grandes porcentajes del electorado tienen de Trump, si su popularidad sigue en aumento –o si los problemas legales de su rival Hillary Clinton siguen creciendo – podría romper todos los pronósticos y ganar las elecciones a pesar del elevado número de norteamericanos que tienen una opinión negativa de él.

Los zigzagueos de las encuestas, en este momento todavía no tienen un carácter decisivo, pero, dentro de tan solo dos semanas, tras el primer debate televisivo, ambos candidatos presidenciales, el 26 de septiembre, los sondeos de opinión ya indicarán, con gran probabilidad de acierto, quién será el próximo ocupante de la Casa Blanca.

Estos debates presidenciales son la primera oportunidad que el país tiene de medir a los dos candidatos que acuden a los mismos de forma muy distinta: mientras Clinton se prepara con un estudio intenso de las cuestiones y los matices, parece ser que Trump lo aborda más bien como una competición de estilo.

Es algo que más bien produce sorna entre los expertos y los medios informativos, pero, el magnate neoyorkino, tal vez, no vaya tan errado, pues, hasta ahora, su talento de apelar a los impulsos y sentimientos BASICOS de la población le ha dado muy buen resultado: con mucho menos dinero que sus rivales republicanos y sin el apoyo de las clases políticas, derrotó a 16 aspirantes a la nominación republicana.

Por otra parte, Trump tiene la ventaja de que la mayoría de la población cree que Clinton está más preparada y saldrá mejor de los debates, algo que juega a favor del contrincante con peores expectativas, pues, tiene más probabilidades de causar una impresión mucho más favorable de la prevista.

A partir del primer debate, la carrera quedaría decidida, pero, en esta ocasión, hay un factor que pesa sobre Clinton, que es la amenaza de Wikileaks de divulgar más datos negativos acerca de ella. Si esto ocurre, y ocurre en la segunda mitad de octubre, es posible que el daño sea irreparable, pues, no tendría tiempo de contrarrestar su efecto negativo en la opinión pública.

De ser así, Donald Trump se convertiría en el primer presidente-empresario del país, lo que traería consigo una nueva serie de acusaciones de conflictos de interés. Pero, no sería el primero en beneficiare económicamente: para los Clinton y los Obama, el paso por la Casa Blanca significó convertir sus modestos patrimonios en respetables fortunas.

Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

diana-molineaux

Momentul adevărului

Etiquetas

, , , , ,

Diana Negre  s-a născut la București.

Vorbește multe limbi, ca și cum ar fi limbile ei materne: catalană, spaniolă, franceză…română…(printre altele)…și, desigur, engleza, deoarece, ca jurnalistă, s-a consacrat în  Statele Unite ale Americii, unde locuiește de mulți ani.

Este foarte bine cunoscută și în Cuba : vocea ei foarte familiară în insulă  grație emisiunilor pe care le transmite postul de radio JOSE MARTI. (Echivalentul a ceea ce a fost Radio Europa Liberă).

Obișnuiește să vină în România pentru a ține conferințe pe teme de politică americană  și pentru a preda lecții de jurnalism.

Este un mare privilegiu să beneficiem de colaborarea Dianei Negre!

Ideea de a aduce la Casa Albă o femeie vine după ideea – care a ajuns să fie realitate – de a avea un președinte de culoare.

Dar, șederea lui Obama la Casa Albă nu a rezolvat problemele rasiale din SUA.

Președintă sau președinte? Ea sau el?

Și, ce ar aduce nou această noutate?

Vom vedea!

Diana Negre, în articolul care urmează, ne conduce prin întortocheatul sistem electoral american :

– cetățeanul de rând introduce buletinul de vot în urnă; votul lui se numește SUFRAGIU

– urnele – chiar și cu un singur vot peste 50% în favoarea unui candidat – îi obligă pe „electorii” din Statul respectiv să-l declare învingător  pe acesta. „Electorii” dobândesc – TOȚI –, automat, aceeași culoare, una din cele două posibile : republicană sau democrată. Astfel, victoria minimă a SUFRAGIILOR devine o victorie totală, de sută la sută, la nivelul          „electorilor” din Statul respectiv. Sunt state care au  „electori” puțini, dar sunt și altele care au „electori” mulți  

–  și tocmai acești „electori”, reuniți  la nivel federal în COLEGIUL ELECTORAL, sunt cei care aleg, sau, mai bine zis, DESEMNEAZĂ, în funcție de culoarea care predomină, președintele țării. Voturile lor poartă denumirea de VOTURI ELECTORALE.

Momentul adevărului      

 clinton-trump

Mai rămân doar 8 săptămâni până la alegerile din SUA, iar competiția a intrat deja în faza ei maximă, atât între candidații la președinție, cât și între legiuitorii care sunt un element cheie în alegerea viitorului președinte.

Campania electorală americană, care a ajuns să dureze din ce în ce mai mult, întrucât candidații se străduiesc să ia poziții chiar și cu un an mai înainte, a intrat în etapa ei acută din prima zi a lunii septembrie, când, în Statele Unite ale Americii s-a sărbătorit Ziua Muncii, marcând, totodată, sfârșitul verii.

Acea zi de luni le-a adus ambilor aspiranți prezidențiali o surpriză în privința  intențiilor de vot. Hillary Clinton, care se bucura de un avantaj comod de la Convenția din luna august a Partidului Democrat, a văzut cum avansul ei s-a redus până la egalitate, la marja statistică de eroare și, în rezultatele unuia dintre sondaje, cobora chiar sub acest nivel.

Rivalul ei republican, Donald Trump, a avut prezența de spirit să rămână tăcut, deoarece e conștient că avantajul posibilelor voturi totale nu se va reflecta, în mod necesar, în rezultatele electorale.

Din contră, dacă această tendință se menține, Trump ar putea deveni cazul extrem de candidat care să piardă, cu toate că ar obține majoritatea voturilor, și aceasta, din cauza  felului specific în care funcționează sistemul electoral american, bazat pe o Constituție care se străduiește să asigure o relativă independență a celor 50 de state federale.

Ceva asemănător s-a întâmplat la alegerile din anul  2000, când George Bush a ajuns la Casa Alba, cu toate că obținuse mai puține voturi decât rivalul său, democratul Al Gore, grație avantajului oferit de sistemul de calcul, cunoscut sub numele de „colegiu electoral”. Conform acestui sistem, cu foarte puține excepții, fiecare stat sfârșește prin a da câștigătorului totalitatea voturilor, astfel încât o victorie cu  51%, sau 60%, sau oricare alt procent de victorie  devine, automat, o victorie de 100%.

Dar, mai este ceva : contează nu atât sufragiile, cât  „voturile electorale”, acestea din urmă fiind exact cât numărul de fotolii pe care le posedă statul respectiv în Congres; aceasta înseamnă că o victorie minimă într-un stat cu un număr mare de reprezentanți în Congres, cum sunt Texas sau California, cântărește mult mai mult decât câteva mari victorii în state mici, care, având mai puțini legiuitori, au mai puține voturi electorale.

Dar, chiar și așa, cu toată părerea negativă pe care o au mari procente din electorat despre Trump, dacă popularitatea acestuia continuă să crească – sau dacă problemele cu legea ale rivalei sale, Hillary Clinton, se înmulțesc – ar putea să răstoarne toate pronosticurile și să câștige alegerile, cu toată părerea negativă pe care o au foarte mulți americani despre el.

Rezultatele acestor sondaje nu sunt încă decisive, dar, peste două săptămâni, după prima dezbatere televizată a celor doi candidați prezidențiali din ziua de 26 septembrie, sondajele de opinie vor putea indica, mult mai precis, cine va fi noul titular de la Casa Albă.

Aceste dezbateri prezidențiale vor fi prima ocazie pe care o vor avea americanii de a-i cântări pe cei doi candidați. Aceștia se prezintă foarte diferit : în timp ce Clinton se pregătește studiind intens problemele și nuanțele, se pare  că Trump va aborda întâlnirea ca pe o competiție de stiluri.

Experții și mijloacele de informare tratează subiectul cu ironie, dar, magnatul newyorkez se pare că știe ce face, deoarece, până acum, talentul său de a apela la impulsurile și sentimentele primare ale populației i-a adus rezultate foarte bune : cu mult mai puțini bani decât rivalii săi republicani și fără vreun sprijin al clasei politice, a învins 16 aspiranți la nominalizarea republicană.            .

Pe de altă parte, Trump are avantajul că  majoritatea americanilor cred că Clinton este mult mai bine pregătită și că va domina la dezbaterea televizată,  ceea ce  îl  favorizează pe competitorul cu șanse mai puține, deoarece există probabilitatea de a face o impresie mult mai bună decât se așteaptă toată lumea.

Deja de la prima dezbatere, competiția va fi decisă, dar, mai rămâne un factor  care apasă asupra candidatei Clinton, și anume : amenințarea care vine din partea  Wikileaks de a divulga și mai multe date negative  despre ea.

 Dacă se va întâmpla așa, și dacă se va întâmpla în cea de a doua parte a lunii octombrie, este posibil ca  prejudiciul să fie ireparabil, deoarece nu-i va rămâne timp pentru a neutraliza efectele negative pe care le va avea la nivelul opiniei publice.

Într-un asemenea caz, Donald Trump va deveni primul președinte-patron american, ceea ce îi va atrage o nouă serie de acuzații de conflict de interese. Însă, nu ar fi primul care  ar trage foloase economice : pentru Clintoni și Obama, trecerea pe la Casa Albă a însemnat transformarea modestelor lor agoniseli în averi considerabile.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

diana-molineaux

El mea culpa de Buffalo Bill

Etiquetas

, , , ,

Diana Negre es una periodista que nació en Bucarest, Rumanía. Habla muchos idomas, como si fueran… sus lenguas maternas: catalán, español, francés…rumano…(entre otros)…y, por supuesto, inglés, porque, como periodista, se consagró en EEUU, donde vive desde hace muchos años.

Es famosa también en Cuba : su voz ha llegado a ser muy familiar en la isla, a través de los programas emitidos por la emisora de radio JOSÉ MARTÍ.

Acude a Rumanía, a menudo, para dar conferencias sobre temas  de política norteamericana y para impartir clases de periodismo.

¡Es un gran privilegio contar con su colaboración!

Su primera contribución a este blog enfoca el tema  de… la justicia que, por fin, se le hace a un noble animal que es el bisonte, más conocido como búfalo.

Los rumanos somos particularmente sensibles a este tema, por cuanto el bisonte, ZIMBRUL, en rumano, figura, desde siempre, en el escudo de la rumana provincia de Moldavia. ZIMBRUL  es para nosotros símbolo de Patria.

El mea culpa de Buffalo Bill

Washington, Diana Negre

buffalo-1

Ha pasado poco más de un siglo desde que los cazadores y cowboys actuaban como exterminadores del bisonte americano, el gigantesco y resistente animal que dominaba las gigantescas praderas norteamericanas y daba sustento a sus poblaciones nativas.

Después de una campaña de exterminio que casi eliminó la especie, el gobierno norteamericano ha decidió volver a sus orígenes y darle un lugar de honor: el presidente Obama firmó, a principios de mayo, una declaración por la cual nombraba al «búfalo» el » mamífero nacional.»

Es casi un reconocimiento de culpabilidad ante los pobladores nativos y los ecologistas del país, bien diferente de las actitudes de hace poco más de cien años. Las últimas décadas del siglo XIX dieron gloria al famoso «Buffalo Bill», un hombre que, entre sus muchas proezas, contaba con la de haber matado 4.000 de estos gigantescos animales, en tan solo dos años.

 buffalo-bilWilliam Frederick Cody o Buffalo Bill

No eran aquellas épocas de gran preocupación ecologista y más de unos pocos comandantes norteamericanos tenían ordenado a sus tropas que mataran tantos búfalos como pudieran – no para alimentarse ellos, sino para eliminar una importante fuente de sustento de las tribus indias del país.

De hecho, lo que los primeros colonos norteamericanos llamaban «búfalo» y todavía hoy se conoce en los EEUU por ese nombre, es, en realidad, un bisonte, una de las tres versiones que aún existen en el mundo de esta especie casi extinta: una, en Europa, y dos, en América. El nombre de búfalo solo corresponde propiamente a un animal de la misma familia bovina, el gigantesco «búfalo de agua» asiático y el africano, que nunca ha sido domesticado y se identifica por una larga y curvada cornamenta.

Cuando empezó la conquista europea del continente, millones de bisontes tenían su casa en lo que hoy es Estados Unidos y Canadá y sus manadas se sentían antes de verse, pues lo masivo de su número, su gran velocidad (casi 50 kms por hora) y enorme peso, hacían temblar la tierra cuando aún no se les podía vislumbrar.

 buffalo-2Buffalo o el bisonte americano

El exterminio sistemático redujo sus cifras, que algunos estiman en 30 millones y otros hablan incluso de 200 millones, a unos pocos centenares, a principios de siglo. Pero, los esfuerzos de organizaciones ecologistas y del presidente Teodoro Roosevelt, un gran amante de la naturaleza, impulsaron un proceso de recuperación que da frutos evidentes : tan solo en el parque natural de Yellowstone, hay, hoy en día, aproximadamente 30.000 bisontes americanos y se estima que en todo el país podría haber más de medio millón.

Pero, la nueva generación es muy distinta de sus temibles predecesores : la mayoría vive ahora en rebaños, su carne y su piel son apreciados como alimento y para artículos de cuero, y algunos sospechan que los repetidos intentos de cruzarlos con vacunos europeos han producido cambios genéticos que los han hecho más mansos. Aún así, en Yellowstone, los guardias advierten a los visitantes que mantengan una distancia mínima de 25 metros, pues, es el animal del parque que más heridas ha producido a los visitantes.

bufallo-3

buffalo-4Custer State Park, Black Hills, South Dakota

buffalo-5Yellowstone National Park

Como en tantas cosas, el bisonte americano sufrió y mejoró al albur de su impacto económico : los primeros colonos, al ver tales cantidades de posibles rebaños, trataron de domesticarlos y utilizarlos para carne, pero, tras múltiples intentos, vieron que era difícil dominarlos y todavía más difícil comérselos : su carne era dura y correosa, a excepción de la lengua, la única parte que los nuevos colonos se comían. También podían aprovechar su piel para artículos de cuero, que hacía la matanza de búfalos todavía más interesante.

Hubo repetidos intentos de cruzarlo con los bovinos europeos, pues, importar vacunos de Europa resultaba difícil, ante los problemas que las grandes diferencias climáticas representaban para la supervivencia de ganados acostumbrados a los climas moderados europeos. Todavía no habían nacido ni el científico Einstein, ni la famosa y bella bailarina americana Isadora Duncan. Se cuenta que Duncan escribió a Einstein para sugerirle que engendrara un hijo con ella, que tendría así la inteligencia del padre y la belleza de la madre, pero Einstein le respondió señalando el riesgo de que tuviera la belleza del padre y la inteligencia de la madre

Algo así les ocurrió a los ganaderos, que obtuvieron «cattlelo» (cattle y búfalo) que, en vez de un animal con carne tierna como la del buey europeo y resistente al clima como el bisonte americano, les salió un animal con la carne del bisonte y la resistencia del buey.

Entre tanto, los bisontes americanos se han convertido en una atracción turística, no solo en los parques, sino incluso en granjas privadas, donde los propietarios los ponen bien a la vista para atraer compradores de frutas y verduras frescas. También se benefician de la preocupación por la salud, porque su carne es, hoy en día, muy preciada…a condición de que uno se la coma picada, porque, fuera de hamburguesas de búfalo, o los macarrones a la boloñesa, su carne es una correa inmasticable, y la versión cruda es tan sanguinolenta que pocos se atreven a zamparse un bistec tartar de bisonte y, mucho menos, un bistec poco hecho.

Pero, los centros dietéticos aseguran que estos animales tienen un sistema mejor que los bovinos europeos para digerir la hierba y producen carne con poco colesterol y grasa y más proteína que cualquier otra. Pero, esta nueva corriente dietética no parece ser una amenaza para la nueva generación de bisontes: cada año unos 100.000 búfalos acaban en los platos de los comensales, aproximadamente el número de vacuno que pasa cada día por los mataderos.

*** zimbrul-carpatin-1El bisonte de los Cárpatos, Rumanía

 zimbrul-carpatin-2

zimbrul-carpatin-3Bisontes en el Parque Natural de Hațeg, Rumanía

 zimbrul-carpatin-4Bisontes en el Parque Natural de Vânători, departamento de Neamț

 zimbru-moneda

El sello real de Alejandro el Bueno, rey de Moldavia entre los años 1400 – 1432

Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre

Mea culpa a lui Buffalo Bill

Etiquetas

, ,

Diana Negre  s-a născut la București.

Vorbește multe limbi, ca și cum ar fi limbile ei materne: catalană, spaniolă, franceză…română…(printre altele)…și, desigur, engleza, deoarece, ca jurnalistă, s-a consacrat în  Statele Unite ale Americii, unde locuiește de mulți ani.

Este foarte bine cunoscută și în Cuba : vocea ei foarte familiară în insulă  grație emisiunilor pe care le transmite postul de radio JOSE MARTI. (Echivalentul a ceea ce a fost Radio Europa Liberă).

Obișnuiește să vină în România pentru a ține conferințe pe teme de politică americană  și pentru a preda lecții de jurnalism.

Este un mare privilegiu să beneficiem de colaborarea Dianei Negre!

Prima contribuție pe care  ne-a trimis-o din Washington pentru acest site se referă la dreptatea  care i se face, în sfârșit, Bizonului, adică ZIMBRULUI. În America este mai cunoscut cu denumirea improprie de Buffalo.

Noi românii suntem sensibili la acest subiect deoarece ZIMBRUL figurează, dintotdeauna, pe stema provinciei românești a Moldovei.

ZIMBRUL  este pentru noi un simbol al Patriei.

Mea culpa a lui Buffalo Bill

buffalo-1

A trecut mai mult de un secol de când vânătorii și cowboy-i obișnuiau să extermine bizonul american, masivul și rezistentul animal care domina întinsele preerii americane și era sursa de proteine de peste an pentru populațiile indigene.

După o adevărată campanie de exterminare, iată că guvernul american a hotărât să se întoarcă la obârșiile lui și să-i ofere un loc de cinste : președintele Obama a semnat, la începutul lunii mai a acestui an, o declarație prin care „bufalul» a dobândit statutul de „mamifer național.»

Este ca o recunoaștere a culpei în fața populațiilor native și a ecologiștilor americani, care contrastează considerabil cu atitudinile de acum mai bine de o sută de ani… În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, mare faimă a dobândit „Buffalo Bill», un om despre care se spunea că, printre alte isprăvi, ar fi omorât vreo 4.000 din aceste animale masive, în decurs de numai doi ani.

buffalo-bil

William Frederick Cody sau Buffalo Bill

În vremurile acelea, nimeni nu avea preocupări ecologiste. În plus, existau destui comandanți americani care ordonau trupelor lor să omoare cât mai mulți bivoli, nu pentru hrana lor proprie, ci pentru a distruge o importantă sursă de hrană a triburilor indigene.

De fapt, ceea ce primii coloni americani numeau bivol, „buffalo», denumire improprie care există și astăzi în America, este, în realitate, un bizon, UN ZIMBRU; supraviețuiesc trei specii : una, în Europa, și două, în America. Buffalo (bivolul sălbatic) este o denumire care se potrivește mai degrabă altui animal din aceeași familie de bovine. „Bivolii de apă» asiatici sau africani, de pildă, au mari coarne curbate, și nu au putut fi domesticiți niciodată.

Când a început cucerirea europeană a continentului, milioane de bizoni își aveau habitat-ul în ceea ce astăzi sunt SUA și Canada. Turmele se auzeau din depărtare, înainte de a fi văzute : numărul lor era imens, se deplasau cu o viteză de aproape 50 de km pe oră, cu greutatea lor enormă tropăiau de făceau să se cutremure pământul, înainte de a putea fi zărite.

buffalo-2

Buffalo sau bizonul american

Exterminarea sistematică a redus numărul lor, care ar fi fost în jur de 30 de milioane – unii vorbesc de 200 de milioane-, astfel încât, la începutul secolului trecut, ar fi rămas doar câteva sute. Dar, eforturile unor organizații ecologiste și ale președintelui Theodor Roosevelt, un mare iubitor al naturii, printr-un proces de recuperare, au reușit să obțină rezultate evidente : numai în rezervația naturală de la Yellowstone, există, astăzi, aproximativ 30.000 de bizoni americani, iar, în întreaga țară, ar fi mai mult de o jumătate de milion.

Dar, noua generație de bizoni diferă mult de temuții ei strămoși : majoritatea trăiesc în turme, carnea, ca aliment, și pielea lor foarte rezistentă– se fac articole din piele de bizon – sunt apreciate, și sunt bănuieli că, în urma încercărilor repetate de a-i încrucișa cu exemplare vacune europene, s-ar fi produs unele schimbări genetice și, astfel, ar fi devenit mai blânzi. Dar, chiar și așa, la Yellowstone, paznicii îi avertizează pe vizitatori să păstreze o distanță de cel puțin 25 de metri, deoarece au fost foarte multe cazuri în care, acești bizoni i-au atacat și rănit pe vizitatori.

bufallo-3

buffalo-4

Custer State Park, Black Hills, South Dakota

buffalo-5

Yellowstone National Park

Bizonul american a suferit și și-a îmbunătățit condiția, și el, prin impactul economic pe care îl presupunea : primii coloni, văzând imensitatea posibilelor turme, au încercat să-i domesticească datorită cărnii lor, dar, după multe încercări au văzut că nu-i pot stăpâni și nici mânca, deoarece carnea lor era tare și ațoasă, cu excepția limbii, care putea fi mâncată. Din pielea lor făceau articole din piele, astfel încât vânătoarea de bizoni era, totuși, interesantă.

S-au făcut numeroase încercări de a-i încrucișa cu bovine europene, deoarece a aduce bovine tot timpul din Europa era dificil. În plus, le mureau turmele pe capete din cauza marilor diferențe de climă, în Europa clima fiind ceva mai blândă.

Nu se născuseră, încă, nici omul de știință Einstein, nici frumoasa și faimoasa balerină Isadora Duncan. Se spune că frumoasa Duncan i-a scris lui Einstein pentru a-i sugera să facă un copil cu ea, care, astfel, ar fi avut inteligența tatălui și frumusețea mamei. Iar, Einstein s i-a răspuns că exista riscul să fie invers: copilul să aibă frumusețea tatălui și inteligența mamei.

Ceva asemănător li s-a întâmplat crescătorilor de vite, care au obținut ceea ce s-a numit „cattlelo» (cattle și buffalo), un animal care, în loc de carne fragedă ca de vacă și rezistentă la condițiile de climă ca cea a bizonului, avea carnea bizonului și rezistența vacii.

Între timp, bizonii americani au devenit atracție turistică, nu numai în rezervații, dar și în ferme private. Proprietarii lor îi scot la vedere pentru a atrage cumpărători de legume și fructe proaspete. De asemenea, se bucură de mare atenție deoarece carnea lor curată este foarte sănătoasă…cu condiția să fie tocată, căci altfel, – exceptând hamburgher-ii de buffalo sau macaroanele a la bolognese – nu poate fi mâncată, nu se poate mesteca, iar, varianta crudă este atât de îmbibată de sânge încât puțină lume s-ar încumeta să încerce un biftec tartar de bizon sau un biftec în sânge.

Centrele dietetice dau asigurări că bizonii digeră mult mai bine iarba, decât bovinele europene, dând, astfel, o carne cu mai puțin colesterol, fără grăsime, adică numai proteine. Acest nou curent dietetic nu pare a fi o amenințare pentru existența noilor generații de bizoni : în fiecare an, sunt sacrificați aproximativ 100.000 buffalos pentru a sfârși în farfuriile gurmanzilor, adică cât numărul vacilor care se sacrifică în abatoarele americane numai într-o singură zi.

***

zimbrul-carpatin-1

Zimbrul carpatin, România

zimbrul-carpatin-2

zimbrul-carpatin-3Zimbri în Rezervația Hațeg, România

zimbrul-carpatin-4

Zimbri în rezervația Vânători, Neamț

zimbru-moneda

Sigiliul domnesc al lui Alexandru cel Bun, domnul Moldovei între anii 1400 – 1432

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

diana-molineaux

XENOFOBIE, ÎNTR-ADEVĂR, ȘI TOTUȘI…

Etiquetas

, , ,

Avem privilegiul de a beneficia de colaborarea jurnalistului spaniol, VALENTIN POPESCU, profesor de jurnalism, prestigios editorialist și corespondent, timp de un sfert de secol, al cotidianului  VANGUARDIA de  Barcelona, la Bonn, R.F. Germania.

Xenofobia este, uneori, o modalitate prin care se manifestă  nemulțumirea populară față de… conducătorii politici proprii.  Dar, dacă xenofobiile își dau mâna pe deasupra frontierelor, fie ele și spiritualizate, rezultanta este cumplit de periculoasă.

XENOFOBIE, ÎNTR-ADEVĂR, ȘI TOTUȘI…

afd

Alegerile statale care au avut loc recent în Mecklemburg – Cis Pomerania  au fost percepute în afara Germaniei ca încă o izbucnire de xenofobie. Până la un punct, este adevărat. În acest caz – și în acest caz –  xenofobia nu a fost decât  un catalizator al nemulțumirii populare față de oamenii politici.

Acest stat, situat în nordul Republicii Federale Germania, a fost  cenușăreasa țării, chiar înainte ca  Bismarck să unifice Germania. Înapoierea sa a fost tot timpul enormă : atât în ultimul imperiu, cel de al III-lea Reich, în Germania comunistă, cât și în Republica Federală actuală. În zilele noastre, regiunea se bucură de bunăstarea generală a țării, iar locuitorilor ei  le merge – în general – mai bine ca oricând, cu toate că înapoierea este cea mai mare din țară. Și, desigur, ca aproape întotdeauna, populația locală poartă o bună parte din răspunderea pentru situația ei, deci, nu numai oamenii politici. În definitiv, Bismarck  însuși, în secolul al XIX-lea, a spus că, dacă ar afla că se apropie sfârșitul lumii, s-ar duce să locuiască în Mecklemburg „…deoarece, acolo, lucrurile se petrec cu o întârziere de 50 de ani…”

Dar, cum oamenilor le vine greu să-și recunoască greșelile proprii, și în ziua de azi mecklemburghezii continuă să-i învinovățească pe oamenii publici și, de asemenea, ca o noutate relativă, să arunce vina pe avalanșa de refugiați, care au sosit și continuă să sosească în Germania și în restul Europei bogate. Ca o consecință, la alegerile de duminica trecută, 4 septembrie, partidul care s-a situat pe locul al doilea a fost formația xenofobă radicală AfD („Alternativa pentru Germania”), care a obținut cu 2% mai multe voturi decât creștin-democrații. Însă, cum aceștia din urmă guvernează statul de mai mult de 10 ani în coaliție cu social-democrații, rezultatele alegerilor nu vor influența prea mult politica în acest stat federal.

xenophobia

În schimb, dacă analizăm impactul xenofobiei  asupra politicii din Europa în ansamblul ei, fenomenul este mult mai îngrijorător. Xenofobia este un ex abrupto populist, dar, creșterea pe care o înregistrează în mai multe țări generează o potențare reciprocă, care poate duce la schimbări grave, așa cum a fost  „brexit-ul” britanic.

Iar, dacă într-o țară cu o îndelungată tradiție democratică, cum este Marea Britanie, un grăunte populist sfârșește prin a fi resorbit, în țări cu tradiții mult mai intransigente și cu naționalisme mai exaltate – cum sunt, de exemplu, Ungaria sau Polonia – xenofobia poate să genereze probleme sociale foarte grave și foarte greu de rezolvat.

Războaiele iugoslave declanșate de Miloșevici, la sfârșitul secolului trecut,  sunt un exemplu recent și înspăimântător, care arată cât de ușor se poate stârni ura rasială și naționalistă, într-o cascadă de masacre și cruzimi. Europa Orientală este  un tărâm cu foarte multe situații în care, mai întâi s-a ucis, și, mult mai târziu, s-a negociat…

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

VALENTIN POPESCU

 

XENOFOBIA, SÍ PERO…

Etiquetas

, ,

Tenemos el privilegio de contar con la colaboración del periodista español y profesor de periodismo, VALENTIN POPESCU, columnista de primera magnitud y corresponsal, durante un cuarto de siglo, de LA VANGUARDIA  de Barcelona, en Bonn, R.F. de Alemania.

La xenofobia es, a veces, una modalidad a través de la cual se expresa el descontento popular hacia…los dirigentes políticos. Pero, si las xenofobias se dan la mano, por encima de las fronteras, aunque sean éstas espiritualizadas, el resultado llega a ser sumamente peligroso.

 XENOFOBIA, SÍ PERO…

 afd

 Las recientes elecciones estatales de Mecklemburgo – Cispomerania han sido leídas fuera de Alemania como otro estallido de xenofobia. Y esto es cierto sólo hasta cierto punto. Allá – también allá – la xenofobia ha sido, ante todo, un catalizador del descontento popular con los políticos.

Este Estado septentrional de la RFA ha sido la cenicienta del país, desde antes de que Bismarck unificara Alemania. Su atraso fue enorme siempre : con el último imperio, el III Reich, la Alemania comunista y la Federal actual. Hoy, la región se beneficia del bienestar general del país y a sus ciudadanos les va – en general – mejor que nunca, aunque sigan siendo los más atrasados de la República. Y seguramente que, como casi siempre, la población local tenga su buena parte de culpa de ello, no sólo los políticos. Al fin y al cabo, ya en el siglo XIX, Bismarck dijo que, si él supiera que se acerca el fin del mundo, él se iría a vivir a Mecklemburgo “…porque allá todo sucede con 50 años de retraso…”

Pero, como a la gente le cuesta reconocer defectos propios, hoy en día la culpa se la siguen echando los mecklemburgueses a los hombres públicos y, ésta es la relativa novedad, al alud de refugiados que llegaron y siguen llegando a Alemania y el resto de la Europa rica. Consecuentemente, en los comicios del pasado domingo día 4, el segundo partido más votado fue el radical xenófobo AfD (“Alternative für Deutschland”/”Alternativa para Alemania”), que obtuvo un 2% más de votos que los cristianodemócratas. Pero, como éstos llevan 10 años gobernando el Estado en coalición con los socialdemócratas, el resultado electoral apenas cambiará la política del estado federado.

 xenophobia

Si en cambio se analiza el impacto de la xenofobia en la política de toda Europa, el fenómeno resulta mucho más preocupante. La xenofobia es un exabrupto populista, pero, su auge simultáneo en muchos países genera una potenciación mutua, que puede acabar creando cambios graves, como ha sido el “brexit” británico.

Y si en un país de larga tradición democrática, como la Gran Bretaña, un grano populista acabara por ser absorbido, en naciones de tradiciones mucho más intransigentes y nacionalismos más exaltados – como, por ejemplo, Hungría o Polonia – la xenofobia puede acabar generando problemas sociales muy graves y de muy difícil solución. Las guerras yugoslavas desencadenadas por Milosevic, a finales del siglo pasado, son un ejemplo reciente y espantoso de lo fácil que es movilizar el odio racista y nacionalista, en una cascada de matanzas y crueldades. Y la Europa Oriental es una tierra con un largo historial de practicar la política de matar primero y negociar después…

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

COABITAREA SAU…URA DE CLASĂ ?

Etiquetas

, ,

rajoi-1

Mai e posibilă, oare, ura de clasă ?

Spania se află, de mai mult de opt luni, într-un blocaj politic din care nu poate ieși, din cauza refuzului încăpățânat al Partidului Socialist Muncitoresc Spaniol (PSOE)… de a coabita.

În urma primelor alegeri generale de anul trecut, cele mai multe voturi le-a obținut dreapta spaniolă, adică, Partidul Popular (PP), condus de Mariano Rajoy, voturi, însă, insuficiente pentru a putea guverna. După ce s-a consultat cu celelalte partide reprezentate în Parlament, Mariano Rajoy nu a riscat să se supună vreunui vot de investitură, deoarece, în mod sigur, ar fi fost respins.

În schimb, a încercat să obțină investitura stânga spaniolă, dominată de PSOE, în frunte cu Pedro Sanchez, însă, fără succes.

Au avut loc alte alegeri generale, la sfârșitul anului trecut, în urma cărora, singurul partid care a câștigat și mai multe voturi și locuri în Parlament a fost tot PP. De data aceasta, Mariano Rajoy a încercat să obțină investitura, cerându-i lui Pedro Sanchez să i se alăture la o guvernare stabilă, sau să  semneze acorduri punctuale de colaborare, sau, măcar, PSOE să nu voteze ÎMPOTRIVA investiturii partidului de dreapta, adică, să SE ABȚINĂ.

Răspunsul stângii a fost NU, cu înverșunare! 

PSOE nu s-a abținut, a votat împotrivă.

În cele două tururi, cu tot sprijinul oferit de formația Ciudadanos, voturile au fost identice: 170 pentru, 180 împotriva guvernării lui Mariano Rajoy. Cu doar 6 voturi în plus, Mariano Rajoy ar fi obținut investitura.

Și totuși, Mariano Rajoy conduce un guvern care a rămas în continuare în funcție în urma alegerilor generale de anul tecut. Acest guvern de dreapta a reușit să scoată țara din criza în care o lăsase guvernarea de stânga a lui Zapatero (PSOE), a redus semnificativ șomajul care afecta un sfert din populația activă a Spaniei și acum Spania înregistrează o creștere economică constantă.

Era de așteptat ca Pedro Sanchez să candideze la investitură. Însă declarațiile acestui lider politic au consternat : el vrea să dialogheze, de acum înainte, cu toate partidele politice, inclusiv cu PP, dar nu aspiră („no se postula”) la funcția de prim- ministru (presidente del gobierno).

 pedro-sanchezPedro Sánchez care… nu se poate desprinde de NU !

Întrebarea pe care și-o pun observatorii politici este de ce, până acum, a refuzat să colaboreze la deblocarea situației în care se află Spania de atâtea luni? Iar, dacă nu aspiră să fie prim-ministru, de ce l-a împiedicat pe Rajoy să guverneze, în condițiile în care Spania trebuie să facă față unor serioase și urgente probleme, cum ar fi adoptarea bugetului pentru 2017 (există o sancțiune în legătură cu deficitul bugetar spaniol, pentru moment suspendată de Bruxelles, de miliarde de euro !), provocarea secesionistă a Cataloniei și altele.

Dacă Pedro Sanchez a refuzat coabitarea, dacă nu vrea puterea… ce îl motivează ? Rămâne un singur răspuns: ura de clasă!  Mai este, oare, posibil ? Are viitor un asemenea lider politic european?

Spre sfârșitul lunii septembrie, vor avea loc, în nordul țării, în Galicia și Țara Bascilor, alegeri care îi vor putea aduce lui Mariano Rajoy cele șase voturi de care are nevoie pentru a obține investitura. Și Mariano Rajoy  a afirmat că nu renunță, ci, din contră, va persevera ca să obțină o nouă investitură pentru guvernul său. Pe bună dreptate, pentru că PP are cu peste 50 de fotolii mai mult decât cel de al doilea partid parlamentar, care este PSOE, al lui Pedro Sanchez.

Și, a convoca a treia oară alegeri generale în Spania, în mai puțin de 12 luni, i-ar îngrozi atât pe liderii politici, cât și pe alegători.

rajoi-3

rajoi-4Mariano Rajoy descumpănit, dar nu descurajat !

AUTOR: ARIADNA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

CEALALTĂ MIGRAȚIE

Etiquetas

, , ,

Avem privilegiul de a beneficia de colaborarea jurnalistului spaniol, VALENTIN POPESCU, profesor de jurnalism, prestigios editorialist și corespondent, timp de un sfert de secol, al cotidianului  VANGUARDIA de  Barcelona, la Bonn, R.F. Germania.

Europa cea bogată atrage, ca un magnet, în mod special, oameni cu înaltă calificare. Este un flux migratoriu  despre care se vorbește foarte puțin. Golul care rămâne în țările de origine este foarte dureros.

CEALALTĂ MIGRAȚIE

emigranti-calificati

Toată lumea vede și rămâne consternată în fața dramaticelor fluxuri migratorii, declanșate de războiul civil din Siria spre Europa Occidentală.  În schimb, alte valuri mai devastatoare, dar mai puțin impresionante, aproape că trec neobservate : este vorba de migrațiile europenilor răsăriteni spre zonele  bogate  ale continentului nostru.

Numai în ultimii patru ani – se semnalează într-un studiu recent elaborat de Fondul Monetar Internațional (FMI) – 20.000.000 de persoane și-au părăsit patriile din Estul și Sud-estul Europei (unele dintre ele țări membre, dar, marea majoritate nu sunt membre ale Uniunii Europene) pentru a-și câștiga pâinea zilnică în Occidentul bogat. Excepțiile mai importante cantitativ sunt cele ale emigranților moldoveni și ucraineni, care preferă să-și caute de lucru în Rusia.

Este o hemoragie impresionantă (se ridică la 6% din populația totală a Uniunii Europene),  dar, din punct de vedere economic și social, este o catastrofă, deoarece afectează de două ori țările de origine.

emigranti-calificati-2

Pe de o parte, aceste țări pierd un procent considerabil din populația  activă, și astfel, productivitatea economiilor lor scade și mai mult, deoarece rămân cu forța de muncă cea mai slabă. Pe de altă parte, dorința de a emigra este  mai mare printre persoanele cu pregătire și competențe profesionale deosebite. Oamenii mai bine pregătiți sunt cei care pleacă primii, deoarece au cele mai mari șanse de a se integra imediat în țările în care își găsesc de lucru. Țările Baltice, Polonia și Ungaria  prezintă  indicele cel mai înalt de emigranți cu studii superioare.

FMI semnalează, în studiul său, că banii pe care emigranții îi trimit familiilor lor de acasă nu compensează pierderile cauzate de scăderea productivității din țările lor de origine.

În plus, această emigrare a populației active generează o îmbătrânire accelerată în țările de origine, ceea ce determină o creștere a cheltuielilor sociale globale, precum și o acută reducere a veniturilor fiscale ale respectivelor națiuni. Acest fenomen este agravat de un dezechilibru  mai accentuat decât cel care se înregistra în fluxurile migratoare tradiționale : în timp ce numărul celor care pleacă  crește și tot crește, procentul celor care se întorc este infim.

 

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

VALENTIN POPESCU

 

LA OTRA CORRIENTE MIGRATORIA

Etiquetas

, , ,

Tenemos el privilegio de contar con la colaboración del periodista español y profesor de periodismo, VALENTIN POPESCU, columnista de primera magnitud y corresponsal, durante un cuarto de siglo, de LA VANGUARDIA  de Barcelona, en Bonn, R.F. de Alemania.

La Europa rica atrae, como un imán, de modo especial, a migrantes de alta capacitación. Es un flujo migratorio del cual se habla muy poco. El vacío que queda en los países de origen es sumamente doloroso.

.

LA OTRA CORRIENTE MIGRATORIA

emigranti-calificati

Mientras todo el mundo ve y se conmueve con las dramáticas corrientes migratorias desencadenadas por la guerra civil siria hacia Europa Occidental, otras oleadas más devastadoras y mucho menos conmovedoras pasan casi inadvertidas para la opinión pública : son las emigraciones laborales de los europeos orientales y sudorientales en pos de las zonas ricas del Viejo Continente.

Tan sólo en los últimos cuatro años – según un reciente estudio del Fondo Monetario Internacional (FMI) – 20.000.000 de personas han abandonado sus patrias del este y sureste europeo (algunas, miembros de la U.E. y la mayoría, no) para ganarse la vida allende, principalmente en el Occidente rico. Las excepciones cuantitativamente más importantes son las de los emigrantes moldavos y ucranianos que van a buscar trabajo preferentemente a Rusia.

emigranti-calificati-2

Ésta es una sangría demográfica impresionante (representa casi el 6% del censo total de la Unión Europea), pero que, económica y socialmente ronda la catástrofe. Porque daña doblemente a los países de origen.

Por una parte, éstos pierden un alto porcentaje de la población en edad laboral, con lo cual, la productividad de sus economías desciende todavía más, puesto que, se quedan con la peor fuerza laboral. Por otro lado, la querencia migratoria es tanto más fuerte, cuanto mayor y mejor es la preparación profesional de los emigrantes. La gente mejor preparada es la que más y antes emigra, porque es la que tiene mayores probabilidades de insertarse favorablemente en las naciones de acogida. Este fenómeno es especialmente acusado en los Países Bálticos, Polonia y Hungría, que arrojan el índice más alto de toda esta parte de Europa de emigrantes con estudios superiores.

El estudio del FMI señala que las remesas de dinero de los emigrantes a sus familias patrias son mucho menores que las pérdidas ocasionadas por el descenso de la productividad, en los respectivos países de origen.

También genera esta emigración de la población en edad laboral útil un envejecimiento acelerado de las sociedades de origen, con lo cual, coincide, allá, un incremento del gasto social global con una aguda reducción de los ingresos fiscales de las respectivas naciones. El fenómeno se ve agravado por un desequilibrio mucho mayor del habitual en los flujos migratorios tradicionales : mientras las salidas crecen y crecen, los porcentajes de retornos son ínfimos.

                Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU