ALQAEDA, PUTEREA UNUI MIT

Usama Bin Ladin

Cea de a zecea aniversare a uciderii lui Bin Ladin i-a redat, pentru o zi, organizației Alqaeda protagonismul mondial pe care l-a avut în urma atentatului asupra turnurilor gemene din New York (11 septembrie 2001). Însă, acum 20 de ani, la fel ca în ziua de azi, Alqaeda a avut putere, mai degrabă, ca idee – ca mit – și nu ca forță revoluționară.
Căci, dacă urmărim fără pasiune istoria structurii teroriste montate de sauditul Bin Ladin, ceea ce iese puternic în relief este că violența islamică actuală are rădăcini intelectuale. Un gânditor egiptean din mișcarea Frații Musulmani – Said Qutb – a fost cel care, în secolul trecut, a avut ideea să recurgă la miloacele leniniste ale subversiunii, pentru a reînnoi lumea musulmană, adică, să lanseze, în secolul al XX-lea, un război sfânt, un jihad, la fel ca cel proclamat de Muhammad, în secolul al VII-lea.
Qutb și Frații Musulmani erau disperați de marasmul în care zăcea comunitatea islamică, din cauza colonialismului albilor și a endemicei corupții locale. În plus, Qutb credea, la fel ca Lenin, că masele trebuie să fie împinse spre revoluție, deoarece ele singure niciodată nu găsesc nici forța și nici liderii potriviți pentru a se răscula.
Frații Musulmani n-au reușit niciodată să se impună în lumea musulmană, însă ideile lor au circulat și au fost preluate de unul dintre mentorii politici ai lui Bin Ladin, palestinianul, Abdulah Azzam. Ceea ce nu au avut Qutb și Frații Musulmani – bani, ajutor american și o șansă extraordinară (războiul afgan împotriva URSS a determinat SUA să-i ajute masiv pe Bin Ladin și pe mujahedinii săi) – a avut din plin Bin Ladin. Și a știut să se folosească foarte bine de toate aceste oportunități.

Combatanți ISIS

Istoria teroristă a milionarului saudit cu vocație de mesia revoluționar și a organizației sale este bine cunoscută și nu merită să o mai amintesc. Însă trebuie să menționez că aureola organizației Alqaeda și chiar supraviețuirea ei până în prezent (doar ca entitate de calibru mai redus) se datorează, mai ales, nedefinirii sale structurale. Vârful ei conducător este minuscul și niciodată nu a abordat subiecte concrete. Gândea strategia, însă nu și tactica terorii. Prin urmare, conducerile locale erau cele care duceau la îndeplinire atentatele și loviturile. În plus, cei de la vârf, mai întâi Bin Ladin și pe urmă succesorii săi erau conștienți de faptul că puterea lor era mai mult mitul care s-a format în jurul lor. De aici, zgârcenia cu care acceptau în anturajul lor grupurile teroriste locale. Asta nu însemna că, după caz, nu le acordau asistență tehnică pentru vreo campanie de-a lor.
Cazul cel mai celebru a fost Statul Islamic al lui Al Bagdadi, apărut în Irak, în urma invaziei americane, și care, la început, a fost „un grup apropiat” de Alqaeda, fără să fie acceptat vreodată ca parte componentă a acesteia. Din contră, succesele lui Al Bagdadi în Irak și Siria au declanșat o amară rivalitate între Statul Islamic și Alqaeda.
Istoria terorismului islamic actual pare să fi intrat pe o linie moartă, cu episoade individuale proclamate cu surle și trâmbițe ca fiind pregătite de organizații. Și, totuși, riscul ca violența să reizbunească este, acum, foarte mare.
Retragerea trupelor americane și a aliaților din Afganistan lasă în urmă un vid foarte tentant pentru teroriști. Iar, semințele ranchiunei și disperării germinează cu puterea enormă a întregii lumi islamice, în fața imobilismului social și politic și a sărăciei de neclintit a maselor.
Sunt pe punctul de a se mobiliza elemente pentru un nou jihad; lipsește doar scânteia, și mai ales, un lider carismatic cu calități de mare organizator.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

ALQAEDA, LA FUERZA DEL MITO

Usama Bin Ladin

El décimo aniversario del asesinato de Bin Ladín ha devuelto por un día a Alqaeda el protagonismo mundial que tuvo a raíz del atentado contra las torres gemelas de Nueva York (11 IX 2001). Pero hace 20 años, al igual que hoy, Alqaeda ha tenido más fuerza como idea –como mito – que como fuerza revolucionaria.
Porque si se sigue sin pasión la historia del tinglado terrorista montado por el saudita Bin Ladín, lo que destaca poderosamente es que la violencia islámica actual tiene raíces intelectuales. Fue un pensador egipcio de los Hermanos Musulmanes – Said Qutb – quien, el siglo pasado, pensó en recurrir a métodos leninistas de subversión para renovar el mundo musulmán- Para lanzar en el siglo XX una yihad como la que proclamó Mahoma en el siglo VII.
Qutb y los Hermanos Musulmanes estaban desesperados del marasmo en el que había caído la comunidad islámica a causa del colonialismo blanco y la endémica corrupción local. Además, Qutb creía, como Lenin, que a las masas hay que llevarlas a la revolución, porque por si mismas no encontrarían jamás fuerza y líderes suficientes para un alzamiento.
Los Hermanos Musulmanes no llegaron nunca a imponerse en el mundo musulmán, pero sus ideas seguían circulando y fueron recogidas por uno de los mentores políticos de Bin Ladín, el palestino, Abdulá Azzam. Y lo que no habían tenido Qutb y los Hermanos – dinero, ayuda estadounidense y una oportunidad óptima (la guerra afgana contra la URSS determinó que los EE.UU ayudarán masivamente a Bin Ladín y sus mujaedin) – lo tuvo con creces Bin Ladín. Y las aprovechó.

Combatientes ISIS

La historia terrorista del millonario saudita con vocación de mesías revolucionario y su organización es demasiado conocida para volverla a contar. Pero sí que hay que recordar que el aura de Alqaeda y hasta su supervivencia hasta hoy en día (aunque como entidad de menor calibre) se debe ante todo a su indefinición estructural. La cúpula directiva fue y es minúscula y nunca se dedicó a temas concretos. Pensaba la estrategia, no la táctica del terror. Consecuentemente, eran los mandos locales quienes llevaban a cabo los atentados y los golpes de mano. La cúpula dirigente, primero con Bin Ladín y luego con sus sucesores, era, además, consciente de que su fuerza era el mito que se había formado en torno a ella. De ahí que fuera muy cicatera a la hora de integrar en su ámbito grupos terroristas locales. Lo que no significaba que, caso por caso, les prestara asistencia técnica para alguna de sus campañas.
El caso más sonado fue el Estado Islámico de El Bagdadí, nacido en el Irak a raíz de la invasión estadounidense, y que fue, en un principio, “grupo afín” a Alqaeda, pero nunca fue admitido por esta como parte integrante de la organización. Al contrario, los éxitos de El Bagdadi en Irak y Siria acabaron por generar una rivalidad amarga entre su organización y Alqaeda.
La historia del actual rebrote del terrorismo islámico parece haber entrado en vía muerta, en la de los episodios individuales reclamados a bombo y platillo como actos preparados por las organizaciones. Pero el riesgo de que la violencia resurja es ahora muy grande.
La retirada de las tropas de los EEUU y aliados de Afganistán crea un vació territorial muy tentador para los terroristas. Y la semilla de rencor y desesperación está germinando con fuerza enorme en todo el mundo islámico, ante el inmovilismo social y político y la inamovible pobreza de las masas.
Los elementos para una nueva yihad a gran escala están a punto para movilizarse; solo falta una chispa y, sobre todo, un líder carismático con dotes de gran organizador.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

LIBIA: ȚARĂ, NU; PETROL, DA

Libia este versiunea politico-africană a „săracului bogat”. Are multe probleme și majoritatea dintre ele sunt cronice, însă haosul care domnește – mai degrabă este un război civil – și în care se află țara, de mai mult de un deceniu, se datorează luptei pentru hidrocarburi; pentru enormele beneficii obținute din vânzarea lor. Și iată că ONU speră să rezolve toate aceste probleme cu niște alegeri generale, spre sfârșitul anului.
Desigur, lupta se desfășoară într-un cadru social-politic: acela că, în realitate, Libia niciodată n-a fost o singură țară, ci cel puțin trei. Nici din punct de vedere etnic, și nici cultural nu există nimic comun între vestul țării – aproape magrebian –, unde se află capitala, Tripoli, și treimea orientală, cu capitala la Bengazi, foarte legată de Egipt. Gaddafi, cel care a fost înlăturat atât de dramatic (originar din centrul țării), a menținut unitatea națională libiană cu mână de fier, exploatând rivalitatea dintre est și vest.
Dar, odată dispărut Gaddafi și regimul său, Libia s-a pulverizat politic și militar. Zonele controlate de Tripoli și Bengazi sunt minime, căci, în restul țării, stăpânesc bande locale. Toată lumea urăște pe toată lumea, iar consens există doar în privința a două subiecte: să se impună legea pumnului în zonele stăpânite și să se mențină extracția și vânzarea hidrocarburilor. Iar aceasta este o afacere fabuloasă deoarece se face dur, fără menajamente: vânzări și re-vânzări clandestine de țiței, fără taxe fiscale; se plătește doar câștigul bandelor, iar acesta… este negociabil.
Vidul de putere și tentația afacerilor au transformat rapid pseudo-războiul civil libian într-un conflict internațional, în care s-au amestecat, pe lângă protagoniștii locali, și Rusia, Turcia, Egiptul, Arabia Saudită, Emiratele Arabe și – aproape nedisimulat – Franța, ale cărei întreprinderi petrochimice au mari interese în această țară.

Khalifa Haftar

Figura dominantă în războiul civil a fost căpetenia Khalifa Haftar, de 70 de ani, care apără, cu ajutorul unor mercenari africani și ruși, înteresele din Bengazi și, încă și mai tare, intereresele sale proprii. În această muncă l-au ajutat, până acum, Egiptul, Emiratele, Rusia și, uneori, Arabia și Franța… cu toate că aceasta din urmă nu recunoaște. Turcia, care în Siria colaborează cu Moscova, aici se aliniază cu Tripoli și chiar cu occidentalii, care, în ceea ce privește restul politicii turcești sunt pe postul de vecini odioși.
La fel ca protagoniștii naționali din războiul civil libian, și actorii străini au în mod oficial „obiective strategice”. Însă, în realitate, toată lumea vrea, din tot acest conflict haotic, să aibă partea leului, atunci când se împarte afacerea cu țiței.
Doar ONU joacă fără arme și fără pofte mercantile evidente. Rău este că, de la început, ar vrea să rezolve drama libiană pe cale electorală… și aceasta într-o țară care cunoaște democrația din auzite și a organizat doar trei alegeri, în mai mult de zece ani…!

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

***

LIBIA: PAÍS, NO; PETRÓLEO, SÍ

Libia es la versión político-africana del ”pobre rico”. Sus problemas son muchos y la mayoría, crónicos, pero el caos imperante – sería más correcto decir la casi guerra civil – en que está sumergido el país, desde hace más de un decenio, se debe a la lucha por sus hidrocarburos; por los enormes beneficios que generan sus ventas. Y ahora, la ONU espera arreglar todo esto con unas elecciones generales, a finales de año.
Naturalmente, esta lucha tiene un marco socio-político: el de que, en realidad, Libia no fue nunca un país, sino por lo menos tres. Ni étnica ni culturalmente hay nada en común entre el oeste – casi magrebí –, donde está enclavada la capital, Trípoli, y el tercio oriental, con la capital en Bengasi, muy vinculado a Egipto. El dramáticamente derrocado Gaddafi (oriundo del centro del país) mantuvo la unidad nacional libia con mano de hierro y explotando la rivalidad este-oeste.
Desaparecido Gaddafi y su régimen, Libia se pulverizó política y militarmente. Las zonas controladas por Trípoli y Bengasi eran mínimas, imperando en el resto del país banderías locales. Todo el mundo odiaba a todo el mundo y el consenso imperaba solo en dos temas: en imponer la ley del puño sobre las zonas dominadas y en mantener en funcionamiento la extracción y venta de los hidrocarburos. Y éste era un negocio fabuloso porque se hacía a la brava: ventas y reventas clandestinas del crudo, sin gravámenes fiscales; sólo se pagaba la mordida de las bandas…y ésta era negociable.

Khalifa Haftar

El vacío de poder y la tentación del negocio transformaron rápidamente la pseudo guerra civil libia en un conflicto internacional en el que intervienen, además de los protagonistas locales, Rusia, Turquía, Egipto, Arabia Saudita, los Emiratos Árabes y – con mal disimulo – Francia, cuyas petroquímicas tienen grandes intereses en el país.
La figura dominante de la guerra civil ha sido el caudillo Jalifa Haftar, de 70 años, que defiende con mercenarios africanos y rusos los intereses de Bengasi y, más aún, los suyos propios. En esto le han ayudado hasta ahora Egipto, Emiratos, Rusia y, a ratos, Arabia y Francia… aunque ésta lo negara siempre. Turquía, que en Siria colabora con Moscú, aquí se alinea con Trípoli y hasta con los occidentales, que en el resto de la política turca desempeñan el papel del vecino odioso.

Khalifa Haftar

Como los protagonistas nacionales de la guerra civil libia, los actores extranjeros tienen oficialmente “metas estratégicas”. Pero, en realidad, todo el mundo en este caótico conflicto quiere en primer lugar llevarse la parte del león en el reparto del negocio petrolero.
Solamente la ONU juega sin armas y sin apetencias mercantiles evidentes. Lo malo es que, desde el principio, pretende resolver el drama libio por la vía electoral… ¡ en una nación que solo conoce la democracia de oídas y ha celebrado tan solo tres comicios en diez años largos…!

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Biden, președindele necunoscut Washington, Diana Negre

După aproape o sută de zile de mandat prezidențial, Joe Biden a rostit un discurs în Congresul SUA, unde, puținătatea asistenței din cauza pandemiei COVOD și lipsa vigorii cu care ne-a obișnuit noul președinte, s-au adăugat surprizei unor propuneri pe care le-a făcut în numele administrației sale.
Dacă lipsa de grație era previzibilă, în schimb, programul său nu era. Biden, un om care nu s-a remarcat niciodată prin vreo fermitate politică și care, în timpul sărăcăcioasei sale campanii, a lăsat să se înțeleagă că va fi vocea cumpătării și vehiculul pentru vindecarea divizării americanilor, s-a situat pe linia celor mai progresiști președinți din istoria țării.
Nu numai că a prezentat un program de cheltuieli publice ieșit din comun, de 6 bilioane de dolari, care vor deveni 10, atunci când se vor adăuga bugetului național, ceea ce va face ca datoria federală să urce la 30 de bilioane, dar scopurile pentru care vor fi alocați acești bani reprezintă o revoluție în concepția despre viață a americanilor.
Biden a prezentat aceste cheltuieli ca pe un program de „investiții” foarte asemănător cu modul de abordare al europenilor, ceea ce, în SUA, este perceput ca socialism. Până acum, pentru americani, asemenea programe însemnau să trăiești din supa săracului, adică, să lași bunăstarea tuturor în mâinile statului și să îngrădești ambițiile personale, pe altarul unei mai mari dreptăți sociale.

Nu aceasta a fost traiectoria țării spre care au emigrat europenii timp de secole și care oferea puține garanții, dar, multe oportunități. În Europa denumim, în mod obișnuit, acest sistem drept „capitalism sălbatic”, însă la două secole după ce s-au constituit ca țară, cele 13 colonii fondatoare ale SUA au devenit 50 de state, situându-se ca primă putere militară, după Primul Război Mondial, iar după cel de al Doilea Război Mondial, s-a consolidat ca primă putere științifică, tehnologică și financiară.
La aceasta se adaugă faptul că, oricât de mult ar râde restul lumii de plăcerea americanilor de a mânca hamburgheri, de stilul lor sărac de a se îmbrăca sau de gusturile lor plebee, țara aceasta este, acum, un punct de referință culturală, pe care îl copiază chiar și cei care îl disprețuiesc, de vreme ce poartă tricouri americane și chiar își pun șapca invers, cu cozorocul la ceafă.
Acum, nu numai europenii, dar și asiaticii, africanii și sudamericanii emigrează spre această țară, presupus sălbatică și ostilă, în căutare de oportunități și de o viață mai bună.
Chiar și în momentul actual, în plină criză economică, americanii au făcut față situației mai bine decât restul lumii. Grație tehnologiei și investițiilor lor a fost posibil să se obțină un vaccin anti-COVID mai repede decât ar fi putut prevedea cineva.
Nu că cercetătorii lor ar fi mai capabili, însă țara oferă o infrastructură cu care descoperirile se pot pune mai repede în practică. Cazul vaccinului Pfizer este un bun exemplu în acest sens, deoarece oamenii de știință turci, stabiliți în Germania, care au descoperit formula vaccinului, pentru a-l produce, au fost nevoiți să recurgă la o firmă americană, sprijinită de guvernul SUA.
Însă, dacă restul lumii privește spre America, se pare că americanilor le place din ce în ce mai puțin să fie o supraputere, iar Biden și echipa sa se arată dispuși să coboare din autobuz pentru a urma modelele altor țări, care au elaborat mari programe sociale, dar care au obținut mai puține succese economice sau tehnologice.
De fapt, ne putem întreba dacă Biden reflectă felul de a simți al majorității cetățenilor americani, sau mai degrabă se folosește de poziția în care se află pentru a lua măsuri revoluționare, de care mulți se tem că vor fi ireversibile.
Schimbările propuse în discursul de miercuri, împreună cu alte măsuri luate deja în primele o sută de zile de când este la Casa Albă, ne dau temei să credem că Biden dispune de un mare sprijin popular. Însă acea majoritate electorală care l-a adus la Casa Albă este puțin peste 3%, ceea ce ne face să bănuim că aproape jumătate de țară ar putea fi uluită și nemulțumită de societatea pe care vrea președintele să o impună.

În Europa, acestea sunt măsuri obișnuite, însă, în SUA, nici în universități și nici în învățământul preșcolar asistența medicală nu este gratuită, și nici concediile nu sunt mari. Iar Biden i-a propus țării să schimbe lucrurile acestea. Nota de plată, asigură el, poate fi plătită mărind impozitele „celorlalți”, adică, ale celor foarte bogați.
Cei care câștigă mai puțin de 400.000 $ nu vor fi afectați, conform propunerilor sale, căci cei care vor plăti vor fi marile întreprinderi și miliardarii. Mulți se tem că socotelile nu se vor potrivi, și că atât marile întreprinderi, cât și miliardarii vor emigra spre câmpii mai verzi și mai primitoare, iar facturile publice nu vor fi plătite de nimeni, ceea ce va aduce o inflație, în urma căreia, vor sărăci toți, începând cu cei mai săraci.
Deocamdată, este posibil ca urmările acestei noi politici să nu fie vizibile, deoarece, după un an de contracție economică din cauza COVID-ului, țara înregistrează o creștere explozivă. În acest trimestru, a depășit 6%: lumea dă năvală la centrele comerciale, după un an în care au stat închise; și vine cu buzunarele pline, grație cecurilor de 1.200 de $ de anul trecut și de 1000 de $ din anul acesta, pe care guvernul le-a împărțit cu mare generozitate aproape tuturor.
La măsurile economice se adaugă și alte schimbări sociale, cum ar fi o creștere a numărului imigranților sau noile controale asupra sistemului de învățământ, sau încercările de a mări numărul statelor din componența SUA, pentru a spori fotoliile democraților, sau de a crește numărul magistraților din Tribunalul Suprem, pentru a putea modifica după bunul plac Constituția.
Asemenea schimbări de anvergură ar fi, probabil, acceptate dacă ar exista și un amplu mandat popular, așa cum s-a întâmplat acum optzeci de ani cu Frank D. Roosevelt, cel care a făcut reforme importante, însă Biden a câștigat alegerile printr-o diferență de doar 3%, datorită voturilor celor de centru și ale moderaților, care, pur și simplu, voiau să scape de un personaj ca Donald Trump.
Poate de aceea, Biden – sau echipa care îl manevrează – are multă grabă: peste 18 luni, vor avea loc, din nou, alegeri parlamentare, care ar putea să-i lase pe democrați fără acea subțire majoritate de care se bucură, în prezent, în ambele Camere: în Senat domină printr-un singur vot, iar în Congres, avantajul lor este de șase voturi, ceea ce înseamnă că prin schimbarea unui singur senator sau a patru congresmeni, republicanii ar dobândi controlul legislativului, putând, astfel, să blocheze programele lui Biden.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Biden, el presidente desconocido Washington, Diana Negre

A casi cien días de su mandato presidencial, Joe Biden se dirigió al pueblo norteamericano a través de un discurso en el Congreso de Estados Unidos, donde la escasez de asistentes a causa del Covid y el poco brío a que el nuevo presidente nos tiene habituado, se unieron a la sorpresa ante sus propuestas de gobierno.
Si lo desangelado era previsible, no lo era su programa, que pone a Biden, un hombre que jamás se distinguió por sus bríos políticos y que dio a entender durante su parca campaña que sería la voz de la moderación y el vehículo para curar las divisiones entre los norteamericanos, en la línea de los presidentes más progresistas en la historia del país.
No solo presentó un programa de gasto público descomunal, de 6 billones de dólares que se elevan a 10 cuando se suman al presupuesto nacional y que va camino de poner la deuda federal en 30 billones, sino que los fines a que quiere destinar este dinero representan una revolución para el concepto de vida norteamericano.
Este gasto lo presentó Biden como un programa de “inversiones” muy parecido a los planteamientos europeos que en Estados Unidos se entienden como socialismo. Hasta ahora, para los norteamericanos, semejantes programas significaban vivir de la sopa boba, es decir, dejar el bienestar de todos en manos del Estado y limitar las ambiciones personales en aras de una mayor justicia social.
Esta no ha sido la trayectoria del país al que los europeos emigraron durante siglos y que les ofrecía pocas garantías pero muchas oportunidades. En Europa calificamos a menudo este sistema de “capitalismo salvaje”, pero al cabo de un par de siglos de constituirse en país, las 13 colonias fundadoras de Estados Unidos, se habían convertido en 50 estados y en la primera potencia militar después de la Primera Guerra Mundial y, al acabar la Segunda Guerra Mundial, era también la primera potencia científica, tecnológica y financiera.
A esto se suma que, por mucho que el resto del mundo se burle de la afición norteamericana a las hamburguesas, su pobre estilo a la hora de vestir o sus gustos plebeyos, el país es ahora un referente cultural, copiado incluso por los mismos que lo menosprecian pero visten con camisetas norteamericanas y hasta se calan las gorras de baseball al revés.

Ya no son solo los europeos, sino los asiáticos, africanos y sudamericanos quienes emigran a este país supuestamente salvaje y hostil en busca de oportunidades y una vida mejor.
Ahora, en medio de las crisis económicas, los norteamericanos también han capeado los temporales mejor que el resto del mundo y es gracias a su tecnología e inversiones que ha sido posible conseguir una vacuna contra el Covid en un plazo mucho más breve de lo que nadie podía anticipar.
No es que sus investigadores sean más listos, pero el país les ofrece una infraestructura para hacer productivos sus hallazgos. El caso de la vacuna Pfizer es un buen ejemplo, pues los científicos turcos asentados en Alemania que hallaron la fórmula para producirla, tuvieron que recurrir a una empresa norteamericana, detrás de la cual había el respaldo del gobierno de Estados Unidos.
Pero si el resto del mundo mira hacia América, parece que a los norteamericanos cada día les gusta menos ser una superpotencia y Biden y su equipo se muestran dispuestos a bajarse del carro para seguir los modelos de otros países con grandes programas sociales pero con menos logros económicos o tecnológicos.
En realidad, uno puede preguntarse si Biden refleja el sentir de la mayoría de sus ciudadanos, o más bien aprovecha la posición en que se encuentra para tomar medidas revolucionarias que muchos temen que serán irreversibles.
Lo cierto es que los cambios propuestos en el discurso del miércoles, sumados a otras medidas ya tomadas en los cien días que lleva en la Casa Blanca, darían pie a pensar que Biden cuenta con un gran apoyo popular. Pero lo cierto es que la mayoría electoral que le llevó al poder es de poco más del 3% lo que hace sospechar que casi medio país podría estar tan sorprendido como descontento ante la sociedad que les quiere imponer.
En Europa son medidas habituales, pero en Estados Unidos ni la universidad ni el parvulario ni la atención médica son gratuitos, ni las vacaciones largas. Y cambiar esto es lo que Biden le ha propuesto al país. La factura, asegura, se puede pagar fácilmente subiendo los impuestos “a los otros”, es decir, a los muy ricos.
Los que ganen menos de 400.000 $ no verán, según sus propuestas, aumentos fiscales y quienes pagarán serán las empresas grandes y los supermillonarios. Muchos temen que las cuentas no salgan, que tanto las grandes empresas como los multimillonarios emigren a prados más verdes y acogedores y que las facturas públicas se queden sin pagar lo que acabaría llevando a una inflación que empobrecería a todos, empezando…. por los más pobres.
De momento, es probable que las consecuencias de esta nueva política no sean visibles, porque después de un año de contracción económica por el covid, el país está registrando un crecimiento explosivo que este trimestre superó el 6%: la gente se está lanzando a los centros comerciales después de un año de encierro; y lo hace con los bolsillos repletos gracias a los cheques de 1.200 $ el año pasado primero y de 1000 $ este, que el gobierno ha distribuido generosamente a casi todos.

A las medidas económicas se añaden otros cambios sociales, como un gran incremento en el número de inmigrantes o nuevos controles sobre el sistema educativo, o los intentos de ampliar el número de estados para ganar escaños demócratas, o de añadir magistrados al Tribunal Supremo, para poder alterar a gusto la Constitución.
Semejantes cambios, de gran envergadura, serían probablemente aceptados si correspondieran a un amplio mandato popular, como ocurrió hace ocho décadas con Frank D Roosevelt, quien introdujo reformas importantes, pero Biden solo ganó por un 3% de ventaja las elecciones y lo hizo con la ayuda de votos de centro y moderados que simplemente querían librarse de un personaje como Donald Trump.
Quizá por eso, Biden – o quizá el equipo que lo maneja – tiene prisa: dentro de 18 meses vuelven las elecciones parlamentarias que podrían quitar a los demócratas la escasa mayoría de que gozan en ambas Cámaras: en el Senado tan solo dominan por un escaño y en la Cámara su ventaja es de tan solo de 6, lo que significa que el cambio de un solo senador o de cuatro congresistas devolverían a los republicanos el control legislativo y podrían bloquear los programas de Biden.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

RUSIA: DA, ÎNSĂ TOTUȘI, NU

Perindarea trupelor rusești la frontiera cu Ucraina seamănă cu un nereușit bluff politic al lui Putin. Însă, dacă ținem seama de faptul că Moscova a adus soldați la graniță și pe urmă i-a retras, lăsând acolo întreg armamentul unei mari armate, bluff-ul nu mai e chiar bluff.
Scopurile lui Putin în privința Ucrainei sunt clare din momentul în care a ajuns la putere: vrea să refacă – împreună cu Belarus și întreaga Federație Rusă – marea platformă de pe care Rusia să redevină mare protagonistă în politica secolului al XXI-lea.
Și căile prin care Putin vrea să-și atingă aceste obiective sunt clare: să întindă coarda cu Occidentul (SUA și NATO, în această ordine) până când aceasta va plesni într-un moment și într-un loc favorabil ambițiilor și, mai ales, posibilităților militare ale Rusiei.

În acest joc de tatonare, un efect secundar benefic ar putea fi prăbușirea partidelor ucrainene care încearcă – mai mult cu îndârjire, decât cu succes – să integreze Ucraina în lumea economică, militară și democratică occidentală.
În actuala constelație politică mondială, proiectul unei Rusii Mari este mai degrabă un pariu de viitor. Washingtonul nu lasă jos garda în fața ambițiilor moscovite, iar finanțele Rusiei nu ajung pentru niște acțiuni cu costuri atronomice și cerințe organizatorice ieșite din comun. Însă, un eventual eșec al mișcărilor europeniste ucrainene este foarte posibil, iar Kremlinul crede chiar că este probabil…dacă e ajutat puțin. Acesta ar fi primul pas spre tripla uniune pe care o vrea Putin.
De aici vine și practica în relațiile ruso-ucrainene a vechiului joc al biciului și al morcovului. Desigur, în ziua de azi, jocul acesta îl face Kremlinul cu gesturi și nu cu recompense și biciuiri militare reale. Rușii nu au acum bani pentru pariuri scumpe și riscante. Însă, într-o lume – cea a Europei Orientale – strâmtorată de economii plăpânde și populații speriate, până și un joc de umbre chinezești poate da rezultate.
Iar, desfășurarea la frontieră a unor mari arsenale de arme grele și logistici militare reprezintă mult mai mult decât un joc de umbre chinezesc…

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

RUSIA: SÍ, PERO NO

El vaivén de tropas rusas en su frontera con Ucrania parece un fallido farol político de Putin. Pero si se tiene en cuenta que Moscú llevó y quitó soldados de la frontera dejando en cambio allá la infraestructura armamentística de un gran ejército, lo del farol se desvanece enseguida.
Los objetivos de Putin con respecto a Ucrania son claros desde que llegó al poder: la quiere reintegrar – juntamente con Bielorrusia y la propia Federación Rusa – en una gran plataforma desde la que emprender el resurgimiento de Rusia como gran protagonista de la política del siglo XXI.
Y los caminos de Putin para lograr estos objetivos también son claros: tensar la cuerda con Occidente (EE.UU. y OTAN, por este orden) hasta que esta se rompa en un momento y lugar favorables a las ambiciones y, sobre todo, posibilidades militares rusas.
En este juego de tira y afloja, un beneficioso efecto secundario podría ser el derrumbamiento de los partidos políticos ucranianos que buscan – con más ahínco que éxito – la integración de Ucrania en el mundo económico, militar y democrático occidental.

Con la actual constelación política mundial, el proyecto de la gran Rusia es ante todo una apuesta de futuro. Washington no baja la guardia frente a las ambiciones moscovitas y las finanzas rusas tampoco están capacitadas para empresas de costos astronómicos y exigencias organizativas descomunales. Pero el eventual colapso de los movimientos europeístas ucranianos es algo muy posible, el Kremlin cree que incluso probable… si se le ayuda un poco. Y esto ya sería un primer paso hacia la triple unión buscada por Putin.
De ahí que éste practique en las relaciones ruso-ucranianas el viejísimo juego del látigo y la zanahoria. Bueno, hoy por hoy, este juego lo desarrolla el Kremlin más con gestos que con pagos y fustigamientos militares reales. Las arcas rusas no están actualmente para apuestas caras y arriesgadas. Pero en un mundo – el de la Europa Oriental – acuciado por economías enclenques y poblaciones alborotadas, hasta un juego de sombras chinas puede dar resultado.
Y el despliegue fronterizo de grandes arsenales de armas pesadas y logísticas militares es bastante más que un juego de sombras chinas…

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VIII

Călugării văd lucruri pe care noi nu le vedem; au vedenii și li se arată lucruri din lumea suprafirească. Ei își subțiază sufletul datorită traiului în singurătate, gândirii și înfrânării. Noi ni-l tocim din cauza relațiilor, a absenței gândirii și din cauza plăcerilor. De aceea ei văd mai multe decât putem vedea noi. Când cineva e singur într-o odaie tăcută, aude clar bătaia (regulată a) orologiului. Dar dacă intră și alții și încep să vorbească și să se miște de colo-colo, nimeni n-o mai aude. Cu toate acestea, bătaia nu încetează să le ajungă la fel de ușor la ureche./Note despre Poezie și Morală, VIII.

Sfântul Nectarie din Egina

Οι μοναχοί βλέπουν πράγματα τα οποία δεν βλέπομεν ημείς· βλέπουν οράματα από τον υπερφυσικόν κόσμον. Λεπτύνουν την ψυχήν διά της μονώσεως και της σκέψεως και της εγκρατείας. Ημείς την αμβλύνομεν διά της συναναστροφής, της απουσίας της σκέψεως, και της απολαύσεως. Δι’αυτό βλέπουν όσα δεν δυνάμεθα να ίδωμεν επίσης. Όταν είναι τις μόνος εις μίαν σιωπηλήν κάμαραν, ακούει καθαρά τον κτύπον του ωρολογίου. Εάν όμως εισέλθουν άλλοι και αρχίση ομιλία και κίνησις, παύει τις να τον ακούει. Αλλά ο κτύπος δεν παύει του να ήναι προσιτός εις την ακοήν./ Σημείωμα Η΄ (1904;). Ανέκδοτα σημειώματα ποιητικής και ηθικής.

Sfântul Nectarie din Egina

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

HAI, RADICALIZAȚI-VĂ !

Marine Le Pen

Radicalizarea națiunilor sărace și disperate, deoarece nu au viitor, este un lucru obișnuit. Însă, să se radicalizeze și națiunile angajate demult pe drumul democrației și care dispun de o bunăstare economică de netăgăduit pare a fi o surpriză. Și totuși, nu e o surpriză.
Astfel, în Franța, partidul lui Le Pen atrage – potrivit unor sondaje recente – 29% din electoratul tânăr între 25 și 35 de ani, ceea ce înseamnă o creștere de 9% față de anul 2017. În Germania, partidul AfD (Alternativa pentru Germania) a intrat în Parlamentul federal și a rămas acolo. Sunt două opțiuni de dreaptă radicală care aparent nu se încadrează în istoria recentă din țările respective.
Însă, dacă analizăm apariția acestor partide, făcând abstracție de retorica și de programele lor electorale, extremismul apare ca reacție socială la neputința și sărăcia partidelor vechi „dintotdeauna”, iar radicalismul e relativ logic.
Pe de o parte, lipsa unor mari tensiuni sociale de pe la jumătatea secolului al XX-lea încoace a făcut ca partidele să se gândească mai puțin la conviețuire și să se străduiască mult mai mult să-și perfecționeze tehnicile de cucerire și rămânere la putere. Partidele nu se mai gândesc la țară, ci doar cum să ajungă și să stea la putere.

Pe de altă parte, opinia publică, care este conștientă de această evoluție egocentrică, nu are mijloace pentru a oferi soluții conflictelor care au cuprins societatea. Și, instinctiv, respingerii mașinăriei puterii egoiste îi adaugă impulsul primitiv al radicalizării. Caută o altă cale, iar dacă aceasta este radical opusă celei existente, cu atât mai bine!
Este exact ceea ce se întâmplă acum în lumea Occidentală (cu excepția țărilor saxone, care au pariat, de mult timp, pe sistemul bipolar), cu toate că, deficiența vine din secolul al XIX-lea. Atunci, la fel ca acum, Occidentul se afla într-un proces de profunde schimbări sociale, economice și politice. Trecerea de la despotismul iluminat, la parlamentarism a generat o concurență a ideilor și a ofertelor politice. Lupta de clasă a dus la apariția unor partide care formulau exact ceea ce cereau diferite sectoare ale societății.

Însă, chiar din momentul în care a început lupta ideologică, s-a ivit și tentația puterii întregi, neîmpărțite, a puterii copleșitoare, absolute. Și această tentație a sfârșit prin a se impune. Scopul primordial s-a deplasat de la căutarea dreptății și a bunăstării generale, la lupta pentru monopolul puterii. În această privință, partidul cel mai cinstit a fost – la începutul secolului al XX-lea – cel marxist-leninist, care a spus din primul moment că scopul lui era dictatura. În teorie și propagandă, dictatura proletariatului; în realitate, dictatura funcționarilor acelui partid. A fost radicalizarea maximă.
În ziua de azi, radicalizarea politică este ascunsă sub veșminte și palavre democratice, însă riscul – sau dorința – ca radicalizarea să devină dictatură sunt cele dintotdeauna.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

***

¡A RADICALIZARSE, AR!

Marine Le Pen

Que las naciones más pobres y desesperadas por la falta de futuro se radicalicen es habitual, pero que lo hagan también naciones de largo empeño democrático y un innegable bienestar económico parece sorprendente. Y, sin embargo, no lo es tanto.
Así, en Francia, el partido de le Pen atrae – según encuestas recientes – al 29% del electorado de 25 a 35 años, lo que supone un incremento del 9% con respecto al 2017. En Alemania, el partido AfD (Alternativa para Alemania) entró en Parlamento federal para quedarse. Son dos opciones de derecha radical que aparentemente no encajan en la historia reciente de sus respectivos países.
Pero si se contempla la aparición de estos partidos prescindiendo de su retórica y programas electorales, el extremismo aparece como una reacción social a la inopia de los partidos “de siempre” y el radicalismo resulta relativamente lógico.
Por una parte, la falta de grandes tensiones sociales a partir de mediados del siglo XX ha llevado a los partidos a pensar menos en la convivencia y a dedicarse muchísimo más a perfeccionar las técnicas de conquista y conservación del poder. Los partidos han dejado de pensar en el país para pensar sólo en su propio poder.
Por otra parte, la opinión pública, que sí se percata de esta evolución egocéntrica, carece de medios para hallarle soluciones a los conflictos en que está inmersa la sociedad. E instintivamente une el rechazo a las máquinas de poder egoísta con el impulso primitivo de la radicalización. Se busca otra vía y si esta es radicalmente opuesta a lo existente, ¡ mejor que mejor !

Es lo que estamos viviendo ahora en el mundo Occidental (con la excepción de los países sajones, que apostaron desde hace tiempo por el sistema bipolar), aunque la deficiencia arranca del siglo XIX. En aquel entonces, como ahora, Occidente estaba inmerso en un proceso de hondos cambios sociales, económicos y políticos. El paso del despotismo ilustrado al parlamentarismo generó la competencia de ideas y de ofertas políticas. La lucha de clases provocó la aparición de unos partidos que formulaban lo que los distintos sectores de la sociedad reclamaban.
Pero ya desde el mismísimo momento en que se entabló la lucha ideológica, surgió simultáneamente la tentación del poder no compartido, del poder abrumador, absoluto. Y la tentación acabó imponiéndose. La meta primordial pasó de la búsqueda de la justicia y el bienestar general a la pugna por la monopolización del poder. En este aspecto, el partido más honrado fue – a principios del siglo XX – el marxismo-leninismo, que declaró desde el primer momento que su meta era la dictadura. En teoría y propaganda, la dictadura del proletariado; en la realidad, la dictadura de los funcionarios del partido. Era la radicalización máxima.

Hoy en día, la radicalización política se disimula con ropajes y palabrerías democráticos, pero el riesgo – o el deseo – de que la radicalización desemboque en una dictadura es la misma de siempre.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Cine poruncește în casă? Washington, Diana Negre

De când un președinte democrat e la Casa Albă, mijloacele de informare americane, urmate fidel de sutele de corespondenți străini care transferă opiniile exprimate în Washington Post și New York Times spre respectivele lor țări, și-au schimbat considerabil tonul: acum domină respectul față de noul președinte, sunt urmate cu devotament și docilitate instrucțiunile și recomandările purtătorilor de cuvânt și ale funcționarilor, iar ditirambii la adresa lui Biden umplu articolele de opinie și chiar cronicile care, teoretic, sunt destinate informării.
Este interesant de văzut cum admirația față de Biden pare să fie mai multă în afara SUA, decât în interiorul lor, unde, chiar în mijloacele progresiste, care formează majoritatea, există încercări modeste de a practica obiectivitatea. Desigur, linia adoptată de administrația americană se îmbină mai bine cu idealurile europene, decât cu opinia generală a americanilor.
Au rămas mult în urmă conferințele de presă în care jurnaliștii se întreceau în a-i ataca pe purtătorii de cuvânt ai lui Trump, sau chiar pe președintele Trump însuși, care nu ezita să le răspundă cu aceeași monedă. Cu toate că în aceste momente ar fi dificil să se compare o apariție în public a lui Trump cu una a lui Biden, căci actualul președinte nu prea se arată în fața mijloacelor de informare, iar, atunci când o face, totul e aranjat în așa fel, încât să se evite întrebările care ar putea să-l incomodeze pe actualul ocupant al Biroului Oval.
Dacă ne uităm la linia politică urmată de Biden pentru a o compara cu promisiunile sale electorale, vom vedea că diferența este evidentă. Și aceasta cu toate că nu sunt multe lucruri de comparat, deoarece Biden a fost tot atât de alunecos în campania sa electorală, pe cât este acum în cele două luni de când e președinte. Probabil a fost o tactică excelentă: cu cât vorbea mai puțin Biden, cu atât îi lăsa mai mult teren rivalului său Trump pentru verbozitatea sa excesivă, care se transforma, astfel, într-un ajutor pentru orice rival.
Acum, Biden face propuneri care merg dincolo de ceea ce părea a fi programul său electoral, cum sunt măsurile foarte puternice pentru protejarea mediului înconjurător. Acestea stârnesc aplauze în interiorul țării și un adevărat entuziasm în exterior. În plus, Biden se urcă în autobuzul luptei împotriva rasismului și a brutalității poliției. De asemenea, sprijină încercările de a spori numărul statelor aericane și de a modifica Tribunalul Suprem, lucruri deosebit de importante pentru viața politică a țării.

În aceste ultime chestiuni, trebuie să înțelegem că a spori numărul de state (transformând în state capitala federală sau districtul Columbia, pe lângă Porto Rico, care este, în prezent, „un stat liber asociat”) ar asigura, pe termen lung, o majoritate democrată în Senat, deoarece i-ar aduce încă patru fotolii progresiste, pe lângă cel puțin alte trei, în Camera Reprezentanților. Pentru comparație, să ne amintim că SUA și-a mărit, acum câteva decenii, numărul statelor, atunci când și-au adăugat Hawaii și Alaska, însă, legiuitorii au ajuns la un acord ca unul să fie cu tendințe democrate (Hawaii), iar statul Alaska să fie în mod fidel conservator.
În problema rasismului și a brutalității poliției, nimeni nu se opune, așa că Biden are asigurate aplauzele pentru această chestiune. Cine s-ar încumeta să sprijine rasismul, de o parte sau alta a Atlanticului? Sau cine ar vrea o politică violentă care să pericliteze viața sau sănătatea cetățenilor?
Însă, perspectivele sunt diferite în America. În parte, deoarece condițiile societății americane diferă de cele din țările europene. Diferă atât procentele delincvenței, cât și posesia generalizată a armelor de foc. Acest ultim aspect este garantat de cel de al doilea amendament al Constituției: „O miliție bine structurată este necesară pentru securitatea Statului și, prin urmare, nu trebuie îngrădit dreptul individual de a avea și a purta arme”.
O asemenea propoziție ar putea fi considerată ca o rămășiță din vremea colonială, sau din perioada când un stat tânăr trebuia să se apere de vecinii săi, de triburile amer-indiene, de coloniile franceze sau de Imperiul Spaniol, cu care împărțea Continentul, însă Tribunalul Suprem a înțeles-o ca pe un drept aproape nelimitat de a avea arme, care, în ziua de azi, depășesc numărul locuitorilor acestei țări foarte întinse.
În privința „rasismului sistematic” acesta este un excelent cal de bătaie pentru a păstra fidelitatea celor mai progresiste sectoare, însă statisticile nu confirmă o asemenea tendință, ci arată cum a scăzut discriminarea rasială, care e din ce în ce mai redusă.
Însă, cel mai mare exercițiu inutil este cel a mediului înconjurător. SUA sunt răspunzătoare pentru 15% din emisiiile mondiale de carbon: atât Europa, cât și SUA și-au redus emisiile în ultimii 15 ani, deoarece au înlocuit cărbunele cu gazul și cu energiile regenerabile. În schimb, marele poluator, care în ziua de azi este China, nici măcar nu acceptă să ia vreo măsură înainte de anul 2030, în conformitate cu ceea ce s-a hotărât la Întâlnirea la Nivel Înalt de la Paris din 2015.
Promisiunile făcute de Biden probabil nu sunt constituționale, deoarece președintele nu are puterea de a impune măsurile pe care le-a promis, fără să se consulte cu legiuitorii și cu autoritățile diferitelor state. SUA nu sunt China și trebuie să respecte o serie de norme. Este sigur că se va împiedica de mai multe obstacole legale pentru a închide centralele electrice care folosesc drept combustibil gazul, sau pentru a spori de șase ori producția de energie eoliană sau solară.

O mostră a acestor piedici a și apărut deja în New York, un stat care cu greu ar putea fi considerat conservator, atunci când pescarii, armatorii vaselor care trec prin apele sale și locuitorii zonelor de coastă s-au opus proliferării turbinelor eoliene, deoarece acestea afectează pescuitul, sporesc dificultățile tranzitului sau strică peisajele pe care le vedeau din casele lor foarte scumpe, de care se bucurau până acum.
Pentru a avea o idee despre dificultățile pe care le-ar întâmpina reducerea și mai mare a emisiilor într-un singur deceniu, promisă de Biden, este suficient să semnalăm că pandemia a determinat o contragere economică care a diminuat emisiile cu 21%, mult sub acel 28%, promis de Obama, când s-au semnat Acordurile de la Paris.
Unii văd în promisiunile lui Biden un talent machiavelic pentru a reduce avantajele economice ale Chinei, deoarece a obliga această țară să se adapteze la normele ecologice occidentale ar însemna să se scumpească atât de mult costurile de producție, încât ar echivala cu… măsurile vamale protecționiste ale lui Trump.
Desigur, lucrul acesta nu se poate spune, deoarece Trump nu poate fi menționat ca mai înainte, și orice asemănare dintre măsurile sale și realitatea de azi este o … „simplă coincidență” care e posibilă doar în filme.
Sigur este doar faptul că diferența dintre imaginea electorală a lui Biden și traiectoria sa politică de o jumătate de secol ne face să bănuim că principala sa activitate este cea de a sta în Biroul Oval, iar deciziile le iau grupurile care se folosesc de el pentru a-și pune în practică propriile lor politici. Unii cred că Bernie Sanders, un senator foarte progresist, care, anul trecut și în 2016, era foarte aproape de a primi nominalizarea democrată de candidat la președinție, poate să-și ducă la îndeplinire politica sa proprie prin intermediul lui Biden. Alții cred că adevărații conducători sunt Barak Obama și echipa sa.
Ei arată spre foștii colaboratori ai lui Obama care acum sunt la putere, așa cum este putătoarea de cuvânt a Casei Albe, Jen Psaki, dar, acest lucru s-ar putea datora faptului că Biden a fost vicepreședintele lui Obama timp de opt ani și și-a ales colaboratorii dintre oamenii cu care a mai lucrat.
E greu de știut, deocamdată, însă conduita alunecoasă și puținătatea cu care Biden anunță orice lucru, întăresc bănuiala că el mai mult figurează, decât decide. Și, în mod normal, se pune întrebarea: oare cine este cel care conduce cu adevărat?

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

¿Quién manda en casa? Washington, Diana Negre

Desde que un presidente demócrata ocupa la Casa Blanca, los medios informativos norteamericanos, seguidos fielmente por los centenares de corresponsales extranjeros que trasladan las opiniones del Washington Post y del New York Times a sus respectivos países, han cambiado notablemente de tono: ahora domina el respeto por el nuevo mandatario, se siguen devota y dócilmente las instrucciones y recomendaciones de portavoces y funcionarios y los ditirambos por Biden llenan los artículos de opinión y hasta las crónicas que teóricamente se dedican a informar.
Es interesante ver como la admiración por Biden parece ser mayor fuera que dentro de Estados Unidos, donde incluso en los medios progresistas, que son mayoría, hay modestos intentos de objetividad. Seguramente que la línea adoptada por el gobierno norteamericano encaja mejor con los ideales europeos que con la opinión general de su propio país.
Lejos quedaron las conferencias de prensa en que los periodistas competían en sus ataques contra los portavoces de Trump, o incluso contra el propio presidente Trump quien no tenía reparos en responderles con su misma moneda. Aunque en estos momentos, sería difícil para nadie comparar una comparecencia de Trump con una de Biden, pues el actual presidente apenas se presenta ante los medios informativos y, cuando lo hace, todo está estructurado para evitar preguntas que podrían sorprender al nuevo ocupante del Despacho Oval.
Si alguien se fijara en la línea política seguida por Biden y la comparara con sus promesas electorales, la disparidad sería evidente. Aunque no haya mucho por comparar, porque Biden fue tan huidizo durante la campaña electoral como en estos primeros dos meses de presidencia. Probablemente fue una excelente táctica: cuanto menos hablaba Biden, más campo le dejaba a su rival Trump para sus excesos de verborrea, que eran una buena ayuda para cualquier rival.
Ahora, Biden anuncia propuestas más allá de lo que parecía su programa electoral, como unas medidas muy fuertes para la protección ambiental, que generan aplausos entre algunos grupos dentro del país y un auténtico entusiasmo fuera, además de subirse al carro de la lucha contra el racismo y la brutalidad policial y de apoyar algo de gran trascendencia para la vida política del país, que son los intentos de ampliar el número de estados norteamericanos y modificar el Tribunal Supremo.
En estos últimos puntos, hay que comprender que ampliar el número de estados (convirtiendo en estados la capital federal o Distrito de Columbia, además de Puerto Rico que es hoy un “estado libre asociado”) garantizaría por largo tiempo la mayoría demócrata en el Senado, pues le daría cuatro escaños progresistas, además de añadir por lo menos 3 más a la Cámara de Representantes. Como contraste, recordemos que Estados Unidos amplió hace décadas el número de sus estados al añadir Hawaii y Alaska, pero los legisladores llegaron a un acuerdo porque uno era y sigue siendo de tendencias demócratas (Hawaii), mientras que Alaska es fielmente conservador.
En cuestión de racismo y brutalidad policial, poco hay que oponer y Biden tiene garantizado el aplauso que recibe. ¿Quién, a ambos lados del Atlántico, defendería el racismo? o ¿Quién desearía una policía violenta que ponga en peligro la vida o la salud de los ciudadanos?
Pero las perspectivas son diferentes en América. En parte, porque las condiciones de la sociedad norteamericana son diferentes de las que imperan en los países europeos donde generan el mayor entusiasmo. Y ello se debe tanto a los porcentajes de delincuencia, como a la posesión generalizada de armas de fuego. Esto último es algo garantizado por la segunda enmienda de la Constitución: “Una milicia bien estructurada es necesaria para la seguridad del Estado y, por tanto, no se debe limitar el derecho individual a tener y portar armas”.
Semejante frase podría considerarse como una rémora de la época colonial, o de los primeros tiempos de un joven estado que debía defenderse de sus vecinos, ya fueran las tribus indias, las colonias francesas o el Imperio Español con el que compartía el Continente, pero no fue así y el Tribunal Supremo lo entendió como un derecho casi ilimitado a la tenencia de armas que son hoy en día más abundantes que el número de pobladores de este vasto país.
En cuanto al “racismo sistemático” es un excelente caballo de batalla para mantener la fidelidad de los sectores más progresistas, pero las estadísticas no confirman semejante tendencia, sino que demuestran cómo la discriminación racial ha disminuido y es cada vez menor.

Pero el mayor ejercicio inútil es el del medio ambiente. Estados Unidos solo es responsable del 15% de las emisiones mundiales de carbono: tanto Europa como EEUU han reducido sus emisiones en los últimos 15 años, gracias a que han ido substituyendo el carbón por gas y energías renovables. En cambio, el gran emisor, que hoy en día es China ni siquiera acepta tomar medida alguna antes del año 2030, según lo firmado en la Cumbre de París del 2015.
Las promesas hechas por Biden probablemente no son constitucionales, pues él no tiene el poder de imponer las medidas que ha prometido sin consultar a legisladores y a los diferentes estados. EEUU no es China y tiene que respetar una serie de normas. Es seguro que se enfrentaría a múltiples obstáculos legales para eliminar las plantas energéticas de gas, o para multiplicar por 6 la producción de energía eólica o solar.
Una muestra de estas trabas apareció ya en Nueva York, un estado que difícilmente puede calificarse de conservador, cuando los pescadores, los armadores de los barcos que transitan por sus aguas y los vecinos de las zonas costeras se opusieron a la proliferación de molinos de viento por el daño que hacen a la pesca, las dificultades de tránsito o la vista que sus carísimas residencias han tenido hasta ahora y están amenazados de perder.
Para darnos una idea de la dificultad que representaría reducir las emisiones todavía más, y en un plazo tan corto como los diez años prometidos por Biden, basta con señalar que la contracción económica causada por la pandemia las redujo en este año en un 21%, muy por debajo del 28% prometido por Obama en los Acuerdos de París.
Hay quienes ven en las promesas de Biden un talento maquiavélico para reducir las ventajas económicas chinas, pues obligar a ese país a adaptarse a las normas ecológicas occidentales, encarecería tanto los costos de producción que tendría un efecto semejante… a las medidas arancelarias de Trump.

Naturalmente, esto no se puede ni mentar, pues Trump es ahora todavía más innombrable que antes y cualquier parecido entre alguna de sus medidas y la realidad es…. como la “pura coincidencia” a la que se refieren las películas.
Lo cierto es que la divergencia entre la imagen electoral de Biden y su trayectoria política de medio siglo, hacen sospechar que su principal actuación es la de ocupar el Despacho Oval, pero que las decisiones las toman grupos que lo utilizan para poner en práctica sus propias políticas. Algunos creen que Bernie Sanders, un senador muy progresista quien estuvo el año pasado y en el 2016 cerca de la nominación demócrata, puede finalmente llevar a cabo su política a través de Biden. Otros piensan que los verdaderos gobernantes son Barak Obama y su equipo.
Apuntan al hecho de que varios de sus colaboradores están ahora en el poder, como la portavoz de la Casa Blanca, Jen Psaki, pero esto podría deberse a que Biden fue vicepresidente con Obama durante ocho años y ha escogido a sus colaboradores entre las personas con las que ya trabajaba.
Difícil de saber, por ahora, pero la conducta huidiza y la parquedad de Biden, al enunciar cualquier cosa, refuerzan la sospecha de que figura más que decide, con la consiguiente pregunta de ¿quién es el que manda de verdad?

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

«Nous n’osons plus chanter les roses»

Ἐγὼ φοβούμενος τὰ τετριμμένα
πολλοὺς μου λόγους ἀποσιωπῶ.
Ἐν τῇ καρδίᾳ μου εἶναι γραμμένα
πολλὰ ποιήματα· καὶ τὰ θαμμένα
ἐκεῖνα ἄσματά μου ἀγαπῶ.

Ὦ πρώτη, ἁγνή, μόνη ἐλευθερία
τῆς ἥβης πρὸς τὴν ἡδον(ὴν ροπή)!
Ὦ μέθη τῶν αἰσθήσεων γλυκεῖα!
Τὰς θείας σας μορφὰς κοινο(τοπία)
φοβοῦμαι μὴ ὑβρίσῃ ποταπή.
…………………..
[ Aprilie, 1892]

«Nous n’osons plus chanter les roses»

Temându-mă cuvintele să nu-mi fie-njosite
tac, nu le mai spun, nu mai vorbesc.
Și port în mine multe. Și-n inimă-mi sunt scrise, părăsite,
poeme multe; și acele cântece ale mele, ne-mplinite,
ce-ngropate sunt, o, cât le iubesc.

O, primă, nevinovată, neasemuită libertate
a efebiei de a căuta plăcerea!
O, beție dulce a simțurilor ne-nfrânate!
Mă tem, că de-ale voastre divine forme, neîntinate,
Vor râde cei vulgari, cei mediocri, întinându-le vederea.
…………………..

Gladiator murind/Gladiateur mourant, Pierre Julien, 1779, Luvru

Un Kavafis de numai 29 de ani, în mână cu volumul de Poezii/Poésies al lui Sully Prudhomme. Urmându-şi vocaţia de sholiast… al autorilor pe care-i citeşte, dar şi al propriei vieţi. «Nous n’osons plus chanter les roses» este un poem-sholie scris pe marginea altui poem pe care trebuie că l-a citit de zeci de ori:

Primăvară uitată
de Sully Prudhomme

Frumoasa primăvară ce-abia se naște
De-abea o guști și se sfârșește iar;
Popoarele ce vor veni nu-i vor cunoaște,
Nu de la noi, farmecu-i rar.

De trandafiri ne temem a vorbi și nu mai îndrăznim:
Când îi cântăm, ceilalţi râd de noi nestingherit;
De cultul celor mai încântătoare lucruri ne păzim
e-atât de vechi, c-a și pierit.

Primii iubiți din lume
Maiul, fără întoarcere, l-au celebrat, înfloritor,
Iar ultimii trebuie să tacă, căci n-au nimic a spune,
Ei sunt mai noi ca propriul lor amor.

Nimic din anotimpu’ acest atâta de fragil
Nu va rămâne-n ale noastre versuri,
Dar galbenii salcâmi ai lui Virgil
Înmiresmat-au, cândva, cu al lor parfum, tot universul.

Ah! frustrați de cei ce înaintea noastră au trăit, demult,
Simțim regretul plin de gelozie, mut,
Că ei au fost odat’ ce suntem noi acum, și mult
Ne doare că inimile noastre, înaintea noastră le-au avut.

Sully Prudhomme

Printemps oublié

Ce beau printemps qui vient de naître,
À peine goûté va finir ;
Nul de nous n’en fera connaître
La grâce aux peuples à venir.

Nous n’osons plus parler des roses :
Quand nous les chantons, on en rit ;
Car des plus adorables choses
Le culte est si vieux qu’il périt.

Les premiers amants de la terre
Ont célébré Mai sans retour,
Et les derniers doivent se taire,
Plus nouveaux que leur propre amour.

Rien de cette saison fragile
Ne sera sauvé dans nos vers,
Et les cytises de Virgile
Ont embaumé tout l’univers.

Ah ! frustrés par les anciens hommes,
Nous sentons le regret jaloux
Qu’ils aient été ce que nous sommes,
Qu’ils aient eu nos cœurs avant nous.
Sully Prudhomme

Poemul lui Prudhomme… teama de a te comunica… În minte îi rămâne tânărului Kavafis un vers: De trandafiri ne temem a vorbi și nu mai îndrăznim (Nous n’osons plus parler des roses)… pe care-l schimbă puţin: Nu mai îndrăznim să cântăm trandafirii… Să-i cântăm şi nu doar să vorbim despre ei.

Trandafirul sau roza, simbolul tinereții în floare, extatice, al frumuseții noastre desăvârșite, fragede, irepetabile…

Care nu poate fi decât cântată…

Poate că… τὰ θαμμένα ἐκεῖνα ἄσματά μου ἀγαπῶ este o trimitere la ᾎσμα ἆσμάτων, Cântarea Cântărilor… poemul care celebrează tinerețea, frumusețea și iubirea desăvârșite. Vremea unică a efebiei care nu se mai întoarce niciodată… Vremea inițierii: ήβη, efebia.

Trandafirul sau roza care simbolizează, deopotrivă, inițierea… Mystul…

Kavafis acesta, de 29 de ani, necomunicatul (ἀποσιωπῶ, a trece sub tăcere, a păstra tăcerea asupra… tăcerea mystului! ), se cunoaște pe sine, deja, foarte bine. Știe că opera sa interioară o întrece cu mult pe cea scrisă. O operă interioară alcătuită din cuvinte, poeme, cântări… inefabile, negrăite… sacre pentru el. Din însuşi trupul, mintea, sufletul şi spiritul său pe care, comunicându-le, le-ar pângări.

Căci, ce altceva vor să spună cuvinte ca: κοινοτοπία: locuri/lucruri comune, platitudine, banalitate, mediocritate, clișee, stereotipuri, șabloane… ?

Sau: τετριμμένος, înțeles etimologicamente, ca lucru uzat, folosit până la refuz/abuz… la care se adaugă sensurile din neogreacă; banal, comun, plat, prozaic, obișnuit ? Sau ποταπός: abject, infam, josnic, o nulitate, un om/un lucru de nimic, scursură, vulgar, sordid, dezgustător, meschin, mizer ?

Sau chiar acest ὑβρίζω, pe care eu îl citesc ca-n elină: a comite un hybris/ὕβρις, a fi insolent, trufaș, violent la adresa cuiva, a râde de lucrurile sacre, a insulta, a ultragia, a răni sentimente ?

Mi-am permis, de vreme ce poemul este aproape hermetic, și face parte din seria celor nelucrate și oprite de la publicare, să fac o traducere ușor explicativă, în spiritul poemului lui Prudhomme.

Iată și alte două traduceri:

«Nous n’osons plus chanter les roses»

Pour moi, par crainte des banalités,
je tais beaucoup de mes paroles.
Dans mon cœur sont écrits
nombre de poèmes et j’aime aussi
ces chants cachés.
Ô première, pure et unique liberté
de l’adolescence, penchant pour le plaisir !
Ô douce ivresse des sens !
Je redoute qu’une vile banalité ne vienne insulter vos figures divines.
Traducere: Sophie Coavoux

«Nous n’osons plus chanter les roses»

Por temor a lo manido
muchas cosas me callo.
En mi corazon hay escritos
muchos poemas y esas canciones
mias enterradas son las que amo.

jOh primera, pura, unica libertad
de la juventud entregada al placer! / predată
jOh dulce embriaguez de los sentidos!
Temo que una vulgaridad cualquiera
ofenda tus formas divinas.
Traducere: Pedro Badenas de la Peña

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

RFG: VERDE, VERDE – CÂT DE TARE TE IUBESC
Dacă politica ar fi un dans (și nu-i lipsește mult ca să fie), protagonismul pe care îl au astăzi „verzii” în opinia publică germană ar constitui cel mai bun exemplu în acest sens.
Căci, din partidul acela care se proclama ca „anti-partid”, al unor bărboși neîngrijiți și al unor mame celibatare, care acum 40 de ani urlau și tricotau în tribunele Parlamentelor în timpul dezbaterilor, a apărut în prezent cea mai solidă ofertă a burgheziei germane, pentru a-i impune țării o conduită de stat de drept. Și doar verzii de azi pot ajunge la putere în alegerile din acest an (probabil, într-o coaliție cu creștin-democrații din CDU), dacă nu chiar să câștige și postul de cancelar.

Această evoluție arată în mod impresionant atât „degenerarea puterii”, cât și transformarea profundă a societății germane. „Verzii” reprezentau în 1982 protestul tinerilor intelectuali împotriva situației care domnea în țară. Umblau neîngrijiți pe bicicletă, tocmai pentru a-și arăta disprețul față de convenții și față de putere. Manifestau împotriva desfășurării de rachete americane în ciuda tuturor pactelor și alianțelor și se jurau că vor practica o rotire a funcțiilor și că vor reduce diurnele parlamentare la nivelul salariului unui muncitor calificat (restul ar fi urmat să se îndrepte spre casele de bani ale partidului). Și pentru ca marele public să-și dea seama că ei și partidul lor făceau o politică diferită, intrau în consiliile și Parlamentele – încă erau puțini – în care câștigau câte un loc, cu ghivece și buchete de flori.
După numai un semestru de la intrarea lor în Parlamentul Federal, au și renunțat la rotirea funcțiilor, sub pretextul că, pentru a completa proiectele unei legislaturi rămânea foarte puțin timp. Vântul a risipit și (vântul bunăstării, se înțelege) intenția de a micșora diurnele, deoarece acțiunea era „de bună voie”; și mersul la consilii și Parlamente cu bicicleta s-a sfârșit atunci când au venit ploile și frigul. Nu se cuvenea să-i lași fără loc de muncă pe șoferii mașinilor oficiale…
Pe scurt: anti-partidul nu a avut nevoie de mult timp pentru a se descotorosi de acel „anti” și de ținuta neîngrijită pentru a acepta regulile jocului politic general și voința unui electorat din ce în ce mai mare, tot mai decepționat de cele trei partide vechi „din totdeauna”: creștin-democrat (CD/CSU), social-democrat (SPD) și liberal (FDP).
Verzii au calculat bine acest spectacol doctrinar: în 1998, cancelarul din partea SPD, Gerhard Schroeder, a format o coaliție guvernamentală împreună cu verzii (au obținul ministerul de Externe). Iar, în 2011, Joschka Fischer s-a văzut în fruntea guvernului din landul Hesse, în timp ce colegul său de partid, Winfried Kretschmann, prelua aceeași funcție în Baden Wuertemberg.

Să subliniem că, în paralel cu „îmburghezirea” verzilor germani, și burghezia germană însăși a evoluat spre un aperturism asemănător decepției pe care o provocau „partidele vechi”. Clasa de mijloc a adoptat treptat valorile ecologiste și a dobândit o toleranță mai mare față de cei care nu voiau sau nu puteau respecta disciplina, formele și idealurile de conviețuire rigide și exigente.
Această mișcare convergentă a două evoluții – din care cea socială a fost, desigur, mult mai lentă și șovăielnică – a schimbat într-atât scena politică a Germaniei actuale, încât nimeni nu s-ar mai scandaliza dacă viitorul cancelar va fi cineva dintre verzi sau dacă tot Parlamentul federal ar avea o majoritate ecologistă în viitoarea legislatură.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

***

RFA: VERDE, QUE TE QUIERO VERDE

Si la política fuera un chotis (y no le falta mucho), el protagonismo que tienen hoy los “verdes” en la opinión pública alemana constituiría el mejor ejemplo de ello.
Porque, de aquel partido que se proclamaba a sí mismo “el anti partido”, de barbudos desaliñados y mamás solteras que, hace ahora 40 años, aullaban y tricotaban en las tribunas de los Parlamentos durante los debates, ha surgido ahora la oferta más sólida de la burguesía alemana para imponerle al país una conducta de Estado de derecho. Y no solo pueden los verde de hoy hacerse con el poder en las elecciones generales de este año (probablemente, en coalición con los cristianodemócratas (CDU) sino que incluso pueden alzarse con la cancillería.
Esta evolución muestra impresionantemente tanto la “degeneración por el poder”, como la profunda transformación de la sociedad alemana. Los “verdes” de 1982 eran la protesta de la juventud intelectual contra la situación imperante. Iban desaliñados y en bicicleta para evidenciar el desprecio a las convenciones y el poder. Se manifestaban contra el despliegue de misiles norteamericanos pese a todos los pactos y alianzas y se juramentaron a practicar la rotación de cargos, techar las dietas parlamentarias al nivel del salario de un obrero especializado (el resto debería fluir a las cajas del partido). Y para que el gran público se percatara de que ellos y el partido representaban una política diferente, entraban en los – aún pocos – concejos y Parlamentos en que habían ganado algún escaño con macetas y ramilletes de flores.
Al semestre de entrar en el Parlamento Federal ya abjuraron de lo de la rotación de cargos con el pretexto de que para completar proyectos una legislatura era bien poco tiempo. También se llevó el viento (el viento del bienestar, se entiende) aquello de techar dietas porque era “voluntario”; y eso de ir a los concejos y Parlamentos en bicicleta se acabó en cuanto llegaron las lluvias y los fríos. No se iba a dejar sin trabajo a la plantilla de chóferes de los coches oficiales…

En resumen: el anti partido tardó bien poco en dejarse por el camino el “anti” y la pinta harapienta para aceptar las reglas del juego político general y la voluntad de un electorado cada vez mayor que se iba desencantado rápidamente de los tres partidos “de siempre” : cristianodemócratas (CD/CSU), socialdemócratas (SPD) y liberales (FDP).
Y los verdes acertaron en esta bajada de pantalones doctrinaria: en 1998, el canciller del SPD, Gerhard Schroeder, formó una coalición gubernamental con los verdes (obtuvieron el ministerio de Exteriores). Y en el 2011, Joschka Fischer se alzó con la jefatura del Gobierno estatal de Hesse, en tanto que su correligionario, Winfried Kretschmann, asumía el mismo cargo en Baden Wuertemberg.
Hay que recalcar que paralelamente al “aburguesamiento” de los verdes alemanes, la burguesía alemana también fue evolucionando hacia un aperturismo parejo al desencanto que producían los “partidos de siempre”. La clase media ha ido asumiendo progresivamente valores ecologistas y una mayor tolerancia para con los que no quieren o pueden acatar disciplinas, formas e ideales de convivencia rígidos y exigentes.
Este movimiento convergente de dos evoluciones – la social, evidentemente, mucho más lenta y titubeante – ha cambiado tanto el escenario político de la Alemania actual, que ya nadie se escandalizaría si el próximo canciller fuera una verde o, incluso, si todo el Parlamento federal tuviera una mayoría ecologista en la próxima legislatura.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

TRIO INFERNAL Washington, Diana Negre

Crisparea militară actuală la granița ruso-ucraineană se pretează la o mulțime de speculații și chiar la amintiri de rău augur. Însă, aproape ca întotdeauna, realitatea este mult mai simplă.
Întrebarea care se pune în acest moment este: ce va face Putin în viitorul imediat, va invada sau nu va invada Ucraina? Iar, întrebarea următoare este: ce vor face NATO și SUA dacă are loc această agresiune?
La prima întrebare, deocamdată, nu există vreun răspuns, deoarece, în Occident, nimeni nu știe cum își cântărește Rusia riscurile dacă invadează Ucraina. În schimb, există un răspuns aproape sigur pentru cea de a doua întrebare: nu vor face nimic.
În realitate, problema ruso-ucraineană este cea a unui trio infernal. Trio, deoarece protagoniștii sunt Rusia, Ucrainia și SUA (cu aliații săi). Infernal, deoarece s-a ajuns la această situație din cauza conduitei celor trei protagoniști, într-un timp nu prea îndepărtat.
Infernal unu
Kievul este probabil cel mai răspunzător pentru criza actuală. Toți politicienii ucraineni știu că dezvoltarea rapidă a țării depinde de o relație strânsă cu Uniunea Europeană (UE). Știu, de asemenea, că acesta este un vis-himeră atât timp cât la Moscova se află la putere un om ca Putin, animat de o nostalgie naționalistă megalomană. Nucleul de bază al programului său este o entitate politică – care ar fi bine să fie și teritorială – formată din Rusia, Belarrus și Ucraina.
În fața acestei constelații, ucrainenii au optat pentru „Revoluția Maidan-ului”, rupând prin forță „antanta” politico-economică cu Rusia, cu toate că nu au din partea UE nicio garanție că vor primi ajutoare. Pe șleau: s-au aruncat în apă fără vestăde salvare.
Infernal doi
Răspunsul lui Putin la sfidarea ucraineană a fost una clasică a Moscovei din toate timpurile („Hoarda de aur”, țari, comuniști și democrați în stil rusesc): să desstabilizeze politica ucraineană, să promoveze separatismul în teritoriile în care se vorbește limba rusă până la răscoale armate și să se folosească de această conjunctură pentru a pune mâna pe Peninsula Crimeea, fără alt argument decât acela că nu e nimeni care să-l oprească.
Intervenția rusească în Ucraina a fost până la un punct oportunistă, dar, într-o măsură mai mare, a fost un pas logic. Putin năzuiește să recupereze o mare parte din teritoriile Rusiei țariste și protagonismul internațional al Rusiei sovietice. Pentru a-și atinge aceste obiective are nevoie de o bază teritorială care să cuprindă Balarrus și Ucraina; în plus, are nevoie de un Occident alergic la confruntările militare și îndărătnic în aplicarea unor sancțiuni economice de calibru mare.
Iar ocuparea Crimeei a fost o probă de foc care i-a confirmat faptul că, în aceste momente, puterile occidentale nu iau în considerare mize de anvergură.

Infernal trei
Văzută dinspre Washington sau Bruxelles, problema ucraineană a fost, până acum, destul de îndepărtată pentru o confruntare profundă. Cu Crimeea și jumătate din Ucraina în mâinile rușilor, echilibrul de forțe Est-Vest nu se schimbă prea mult. În schimb, un război comercial cu Rusia ar fi foarte costisitor și foarte inoportun, dacă ținem seama de conjunctura economică mondială. Iar, din punct de vedere politic, un eventual război cu Rusia – dincolo de riscurile pe care le-ar genera un astfel de eveniment – n-ar avea sprijinul maselor. Casa Albă și Bruxelles răspund la unison la întrebarea: cine vrea să moară pentru Crimeea? Toți europenii și americanii ar răspunde: „Nimeni!”
În plus, din punct de vedere militar, un conflict cu Rusia în Ucrainia e mai mult o misiune imposibilă. Puterea militară actuală a rușilor nu este cea a URSS-ului din anii 70, însă nici nu s-a redus prea mult. Occidentul este militarmente superior, însă superioritatea nu e covârșitoare. Cu aspectul agravant că armatele lui Putin – ca cele ale lui Hitler din anii 30 – sunt în stare să acționeze acum, în timp ce forțele occidentale ar avea nevoie de luni întregi pentru a se mobiliza pe măsură.
Reticențele militare ale Pentagonului se mai datorează și faptului că un eventual teatru de război în Ucraina s-ar afla la mii de kilometri de principalele baze militare ale SUA și NATO. Iar dacă regimentele pot fi pregătite în câteva săptămâni, complicata și costisitoarea logistică pentru niște armate dotate masiv cu arme grele și sofisticate, de tehnologie înaltă, necesită multe luni de pregătire.
Pusă în felul acesta problema ruso-ucraineană, o invazie a Ucrainei pare a fi inevitabilă. Dar, poate că Putin și consilierii săi își amintesc că, în anii 30, și mobilizarea armată a lui Hitler era atât de superioară britanicilor și francezilor, încât Occidentul a preferat să-i sacrifice pe sudeții și silezienii celui de al Treilea Reich, decât să își trimită cetățenii pe front.
Au preferat …până în 1939 și la un preț fără precedent în istorie.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

TRIO INFERNAL Washington, Diana Negre

La crispación militar actual en la frontera ruso-ucraniana se presta a infinidad de especulaciones e, incluso, recuerdos de mal agüero. Pero, como casi siempre, la realidad es más sencilla.
La pregunta del momento es ¿Qué hará Putin en un futuro inmediato: invadirá o no Ucrania? Y la pregunta siguiente es ¿Qué harán la OTAN y los EE.UU. si se produce tal agresión?
Para la primera pregunta no hay respuesta por ahora porque en Occidente nadie sabe cómo calibra Rusia los riesgos de una invasión de Ucrania. En cambio, sí hay una respuesta casi segura para la segunda cuestión: no harán nada.
En realidad, el problema ruso-ucraniano es el de un trio infernal. Trio, porque los protagonistas son Rusia, Ucrania y los EEUU (con sus aliados). Infernal, porque se ha llegado a la situación actual a causa de la conducta de los tres protagonistas en un pasado reciente.
Infernal uno
Kiev es probablemente el mayor responsable de la presente crisis. Todos los políticos ucranianos saben que la vía rápida para el desarrollo del país pasa por una vinculación estrecha a la Unión Europea (UE). Y todos saben también que esto es un sueño quimérico mientras en Moscú gobierne un hombre como Putin, que tiene una nostalgia nacionalista megalómana como primerísima meta política. El núcleo básico de tal programa es una entidad política – y aún mejor, si es también territorial – formada por Rusia, Bielorrusia y Ucrania.
Ante esta constelación, los Ucranianos optaron por la “Revolución del Maidan”, rompiendo a la brava la “entente” político-económica con Rusia a pesar de no tener de la UE ninguna garantía de ayudas de entidad. Dicho a la pata la llana: se lanzaron al agua sin flotador.
Infernal dos
La respuesta de Putin al desafío ucraniano fue la clásica del Moscú de todos los tiempos (“Horda dorada”, zares, comunistas, y demócratas a la rusa): desestabilizar la política ucraniana, fomentar el separatismo de los territorios rusófonos del este de Ucrania hasta el alzamiento armado y, aprovechar esa coyuntura para quedarse con la Península de Crimea sin mejor argumento que el de que no había nadie que se lo impidiese.
La intervención rusa en Ucrania fue hasta cierto punto oportunista, pero en mayor medida fue un paso lógico. Putin aspira a recuperar gran parte de los territorios de la Rusia zarista y el protagonismo internacional de la Rusia soviética. Para lo uno y para lo otro necesita una base territorial que incluya Bielorrusia y Ucrania; y aún más necesita un occidente alérgico a las confrontaciones militares y remolón a la hora de aplicar sanciones económicas de calibre.
Y la ocupación de Crimea fue una prueba de fuego que le confirmó que, en estos momentos, las potencias occidentales no están para envites de envergadura.

Infernal tres
Visto desde Washington o Bruselas, el problema ucraniano ha sido hasta ahora demasiado lejano para embarcarse en una confrontación a fondo. Con Crimea y media Ucrania en manos rusas, el equilibrio de fuerzas Este-Oeste no variaba mucho. En cambio, una guerra comercial con Rusia sería muy cara y aún más inoportuna si se tiene en cuenta la coyuntura económica mundial. Y políticamente, una eventual guerra con Rusia – aparte de los riesgos que genera un acontecimiento así – tampoco tenía el apoyo de las masas. En la Casa Blanca y en Bruselas coincidían de que a la pregunta de ¿Quién quiere morir por Crimea? todos los europeos y estadounidenses responderían al unísono: ¡Nadie!”
Además, militarmente un conflicto con Rusia en Ucrania tiene mucho de misión imposible. El poderío militar ruso de hoy no es el de la URSS de los 70, pero no le va muy a la zaga. Occidente es militarmente superior, pero sin una ventaja abrumadora. Con el agravante de que los ejércitos de Putin – como los de Hitler en los años 30 – están en condiciones de entrar en acción ya, mientras que los de los occidentales necesitan muchos meses para una movilización pareja.
Las reticencias militares del Pentágono se deben también a que el eventual escenario bélico de Ucrania está a miles de kilómetros de las principales bases militares de los EE.UU. y la OTAN. Y si los regimientos se pueden poner al día en unas cuantas semanas, la complicada y costosa logística de unos ejércitos dotados masivamente de armamento pesado y armas sofisticadas de alta tecnología requiere muchos meses.
Planteado así el problema ruso-ucraniano, parece inevitable la invasión de Ucrania. Pero quizá Putin y sus consejeros recuerden que en el decenio de los 30 también la movilización armada de Hitler era tan superior a la británica y francesa que occidente prefería sacrificar los Sudetes y Silesia al III Reich antes que enviar al frente a sus ciudadanos.
Lo prefirió …hasta 1939 y a un precio sin precedentes en la Historia.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.