Plăcere
Bucurie şi mir al vieţii mele (e) amintirea ceasurilor
în care am aflat şi-n care am păstrat plăcerea, așa cum o voiam.
Bucurie şi mir al vieţii mele pentru mine, care am urât
orice desfătare a iubirilor de rutină.

Ηδονη
Χαρά και μύρο της ζωής μου η μνήμη των ωρών
που ηύρα και που κράτηξα την ηδονή ως την ήθελα.
Χαρά και μύρο της ζωής μου εμένα, που αποστράφηκα
την κάθε απόλαυσιν ερώτων της ρουτίνας./1917

Portret de bărbat, Fayum, British Museum

Poemul a stat în mintea și în sertatul lui Kavafis cam 5 ani. L-a scris între anii 1913 şi 1917. Era deja la vârsta când sufletul și trupul încep să se usuce. Când l-a terminat, avea 54 de ani. Când vizitele lui Eros sunt din ce în ce mai rare.
Dar aerul poemului ni-l arată pe Kavafis ca pe un bărbat în care iubirea pare să se fi consumat demult.
Ca pe un trup uscat pe care amintirea iubirilor îl unge ca un balsam…
Desigur, trebuie că au fost niște bărbați… hristici…
Un Kavafis care-i aseamănă cu Hristos… fără a fi un blasfemiator ! Hristos, Bucuria lumii ! Hristos, mirul, adică balsamul vieții noastre… Alinătorul ! Mângâietorul !
Bucurie şi mir (χαρά και μύρο)… așa îl chemau pe Iisus imnografii greci și așa îl numeau părinții Bisericii… (μύρο και χρίσμα είναι ο Χριστός/mir și ungere este Hristos – spune Sf. Nicolae Cabasila).
Sună a blasfemie, și totuși… Iubirea pe care a primit-o el de la partenerii lui trebuie că i se părea… ca iubirea lui Hristos. Probabil blândă, mângâietoare, liniștitoare, ocrotitoare…
O iubire… așa cum o voia, adică „așa cum o căuta” (soluția foarte inspirată a traducătoarei Paola Maria Minucci). Hristică ! Extatică ! Mystică (ca a inițiaților) ! Împlinitoare !
Pe care a aflat-o și a ținut-o atât cât a dorit… ὡς înseamnă în greacă: cum, dar şi cât.
O iubire totală… asemenea celei pe care o trăiau Apostolii lângă Iisus.
Chiar și acest αποστράφηκα/literalmente: mi-am întors fața de la…, desigur cu oroare, cu groază… trimite tot la imnografia și euhologia creștină… (μη αποστρέφεις το πρόσωπόν σου απ’ εμού…/nu-ți întoarce fața de la mine…).
În elină, ἀποστρέφομαι (forma medială) înseamnă: a se întoarce de la… a întoarce spatele, a fugi de…, a se retrage de la… a se feri de…, cu oroare, groază, spaimă…

Portret de bărbat, Fayum, jumătatea sec. al II-lea, Myers Collection, Eton College

Iată câteva traduceri ale poemului:

Con placer
Delicia y perfume de mi vida, la memoria
de las horas en que hallé y retuve el placer tal como anhelaba.
Delicia y perfume de mi vida, para mí, que maldije
de cada placer de amores rutinarios.

Traducere: Pedro Bádenas de la Peña

Voluptaje (En voluptuosidad)

Dicha y perfume de mi vida el recuerdo de las horas
en que hallé y tuve la voluptuosidad como la anhelaba.
Dicha y perfume de mi vida, de mi vida en que evité
todo goce de amores rutinarios.

Traducere: Miguel Castillo Didier

Sensual Pleasures
My life’s joy and incense: recollection of those hours
when I found and captured pleasure as I wanted it.
My life’s joy and incense: that I refused
all indulgence in routine love affairs.

Traducere: Edmund Keeley and Philip Sherrard

Al Piacere
Profume di gioia la mia vita il ricordo delle ore
in cui conobbi e trattenni il piacere che cercavo.
Profume di gioia la mia vita per me che disdegnai
ogni piacere di amori di routine.

Traducere: Paola Maria Minucci

Kavafis, de Nikos Hatzikiriakos-Ghica

***

DEPARTE

Departe
Aş vrea, amintirea asta s-o spun (cuiva)…
Dar s-a stins, aşa… ca nimic n-a rămas –
pentru că zace undeva, departe, în primii ani ai adolescenţei mele.
O piele ca făcută din iasomie…

Seara aceea de august – august să fi fost ? – …
Abia de-mi mai amintesc ce ochi avea; erau, cred, violeţi…
A, da, violeţi; un violet de safir.

Μακρυα
Θάθελα αυτήν την μνήμη να την πω…
Μα έτσι εσβύσθη πια… σαν τίποτε δεν απομένει —
γιατί μακρυά, στα πρώτα εφηβικά μου χρόνια κείται.
Δέρμα σαν καμωμένο από ιασεμί…

Εκείνη του Aυγούστου – Aύγουστος ήταν; – η βραδυά…
Μόλις θυμούμαι πια τα μάτια· ήσαν, θαρρώ, μαβιά…
A ναι, μαβιά· ένα σαπφείρινο μαβί./(1914)

Kavafis la 51 de ani ! Era un bărbat stins când a scris poemul, departe de el însuşi ! Cu amintiri stinse ale unor iubiri stinse. Dar poate nu pierdute de tot. Iubiri fugare, neîmplinite, unele nemărturisite… dar toate, la început, pline de promisiunile unei fericiri viitoare. Un Kavafis care simte că îmbătrânește și se usucă… vizitat de puberul Kavafis, mereu îndrăgostit, mustind de seve și săgetat zeul desfătărilor. O seară de august, doi ochi violeţi şi chemările dulci ale unui trup tânăr, delicat, dalb și parfumat ca iasomia. Violeţi şi nu albaştri sau albastru-închis, cum traduc cei mai mulţi kavafologi. Există şi safir violet, mov. Ca apele cerului și mării când scapătă soarele și te copleșesc promisiunile unei nopți pline de voluptăți.

Traduceri ale poemului:

Lejos
Quisiera evocar este recuerdo…
Mas ya se extinguió… nada queda casi—
porque yace lejos, en mis primeros años de juventud.
Una piel como hecha de jazmín…

Aquella noche de Agosto – ¿era Agosto? – esa noche…
Apenas recuerdo ya los ojos; eran, creo, azules… ¡Ah, sí, azules!, un azul de zafiro.
Traducere: Pedro Bádenas de la Peña

Lejos
Quisiera este recuerdo decirlo…
Pero de tal modo se ha borrado… como que nada queda –
porque lejos, en los primeros anos de mi adolescencia yace.
Una piel como hecha de jazmín…

Aquel atardecer de agosto – ¿era agosto…? –
Apenas me recuerdo ya de los ojos; eran, creo, azules…
Ah sí, azules: un azul de zafiro.
Traducere: Miguel Castillo Didier

Lontano
Dire vorrei questo ricordo… Ma
s’è cosí spento… quasi nulla resta:
lontano, ai primi anni d’adolescenza, posa.
Pelle di gelsomino…

E la sera d’agosto (agosto fu?)…
Ormai ricordo appena gli occhi: azzurri, forse…
Oh, azzurri, sí! come zaffiro azzurri.
Traducere: Filippo Maria Pontani

Lontano
Vorrei parlare di questo ricordo…
Ma è così spento ormai… quasi nulla resta –
perché è lontano, ai primi anni d΄adolescenza risale.
Pelle di gelsomino, quasi…

E d΄agosto – era agosto ? – quella sera…
Ricordo appena gli occhi ormai: erano, credo, azzurri…
Oh sì, azzurri: un azzurro di zaffiro.
Traducere: Paola Maria Minucci

Long Ago
I’d like to speak of this memory…
but it’s so faded now… as though nothing is left –
because it was so long ago, in my early adolescent years.
A skin as though of jasmine…

that August evening – was it August? –
I can still just recall the eyes: blue, I think they were…
Ah yes, blue: a sapphire blue.
Traducere: Edmund Keeley and Philip Sherrard

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

TABU PENTRU BAVAREZI

Angela Merkel și Markus Söder

Pentru a treia oară în istoria Republicii Federale Germania, un bavarez social-creștin (CSU) – în acest ultim caz, Markus Söder, de 54 de ani – aspiră să fie candidatul conservator la șefia Guvernului federal. 

Spus în felul acesta, pare a fi o anecdotă a politicii conservatoare germane; însă, în realitate, este vorba de o problemă foarte complexă. Pe de o parte, este simptomatică pentru diferitele mentalități și prejudecăți care domnesc în țară; iar, pe de alta, revelează profunda diviziune a conservatorismului german actual.

Bavaria a fost, până pe la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, un land majoritar agrar, dar, după conflagrație, a devenit statul federal cu cel mai mare venit pe cap de locuitor și unul dintre cele mai industrializate din RFG. În restul Republicii încă se mai păstrează printre mase imaginea bavarezului ca un țăran aspru, mâncău, catolic până în pânzele albe și căpos ca nimeni altcineva. Pe scurt, e disprețuit în nord, iar bavarezii răspund cu aceeași aversiune față de cei din nord. 

Pe plan politic, aceasta s-a tradus într-o hegemonie a partidului conservator naționalist bavarez CSU (Uniunea Social-creștină) în Bavaria și o coaliție parlamentară federală între cele două partide conservatoare din Germania – CDU (Uniunea Creștin-democrată) și CSU – cu angajamentul de exclusivitate teritorială; nici CDU nu acționează în Bavaria, și nici CSU, în restul Republicii.

Markus Söder

Această alianță conservatoare s-a făcut printr-o aritmetică parlamentară, însă a șchiopătat de la bun început în fundamentele ei ideologice. În timp ce CSU arborează un conservatorism foarte asemănător cu cel britanic, CDU a fost întotdeauna mai deschisă și mai eclectică. Iar, când s-a pus problema redactării unor programe guvernamentale, alianța a scârțâit și încă scârțâie din toate încheieturile.

Până acum, tensiunile acestea au avut două puncte maxime. Primul (în 1976) când lider al CSU era Franz Josef Strauss, iar bavarezii au hotărât să rupă alianța federală. Au dat înapoi doar când CDU a amenințat că va participa la alegerile din Bavaria. Motivul rupturii l-a constituit liberalismul conservator al partidului federal. Însă, bavarezii au obținut ca Strauss să fie candidatul comun  în alegerile generale care au urmat.

Cea de a doua mare criză a avut loc în 2002 – doi ani după ce Angela Merkel a devenit șefa CDU – pentru aceleași motive ca în 1976, iar liderul bavarez al momentului – Edmond Stoiber – a fost candidatul conservator la președinție. Atât Stoiber, cât și Strauss au câștigat respectivele alegeri, însă nu au ajuns cancelari, deoarece social-democrații (SPD) și liberalii (FDP) au format, de fiecare dată, coaliții guvernamentale. Aceste „eșecuri postelectorale” au fost prezentate opiniei publice germane ca eșecuri bavareze, cu toate că, în realitate, nu au fost așa.

Putin și Markus Söder

Acum, după cincisprezece ani de guvernare Merkel, criza CSU-CDU a urcat din nou la nivelul cel mai înalt de odinioară. Încă o dată lipsa de concretizare conservatoare – cea a lui Merkel, în cazul de față – a creștin-democraților se izbește de viziunea bavareză. Și încă o dată, la fel ca în 1976, la antagonismul ideologic se adaugă interesul economic, deoarece Bavaria, de ani buni, tot cere o modificare a normelor de solidaritate interestatală; adică, a transferurilor dinspre cele mai bogate state spre cele mai sărace.

Aspirantul bavarez la candidatura comună este, acum, Markus Söder, un jurist enorm, luteran și de un conservatorism care i-ar face delicii lui Disraeli. Însă, dacă istoria discrepanțelor CSU/CDU se repetă, scena parlamentară federală este, acum, total diferită. Nu mai este un for cu trei actori – ca în 1976 și în 2002 –, ci un Parlament mai populat și mult mai imprevizibil (deoarece ideologiile și-au pierdut din greutate și din atractivitate), în timp ce dorința de a avea puterea continuă să fie cea din totdeauna.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

***

TABU PARA LOS BÁVAROS

Markus Soeder y Ángela Merkel

Por tercera vez en la historia de la República Federal Alemania, un bávaro socialcristiano (CSU) – en este caso,  Markus Söder, de 54 años – aspira a ser el candidato conservador a la jefatura del Gobierno federal. 

Dicho así, parece una anécdota de la política conservadora alemana; pero, en realidad, se trata de un problema muy complejo. Por una parte es sintomático de las diferentes mentalidades y prejuicios imperantes en el país; y por otra parte, delata la profunda división del conservadurismo alemán actual.

Baviera fue hasta finales de la II Guerra Mundial un país mayormente agrario y pasó a ser el estado federado de mayor renta per cápita y uno de los más industrializados de la RFA tan solo después de la conflagración. En el resto de la República aún perdura entre las masas la imagen del bávaro como un rudo campesino, tragón, católico a ultranza y más tozudo que nadie. En una palabra, se le menosprecia en el norte y los bávaros corresponden con la misma aversión hacia los norteños. 

Políticamente esto se ha traducido en una hegemonía del partido conservador nacionalista bávaro CSU (Unión Socialcristiana) en Baviera y una coalición parlamentaria federal entre los dos partidos conservadores de Alemania – CDU (Unión Cristianodemócrata) y CSU – con el compromiso de exclusividad territorial; Ni la CDU actúa en Baviera, ni la CSU en el resto de la República.

Markus Söder

Esta alianza conservadora se hizo por aritmética parlamentaria, pero ha cojeado desde un principio en sus fundamentos ideológicos. Mientras la CSU enarbola un conservadurismo muy similar al británico, la CDU fue siempre mucho más aperturista y ecléctica. Y a la hora de redactar programas gubernamentales, la alianza ha chirriado y chirría aún por todos los costados.

Hasta ahora, dichas tensiones culminaron en dos ocasiones. En la primera (1976) y siendo F. J. Strauss líder de la CSU, los bávaros decidieron romper la alianza federal y se retractaron tan solo cuando la CDU amenazó con concurrir a las elecciones bávaras. El motivo de la ruptura fue el liberalismo conservador del partido federal. Pero los bávaros consiguieron que Strauss fuera el candidato conjunto a las generales siguientes.

La segunda gran crisis se produjo en el 2002 – dos años después de que Ángela Merkel se alzase con la jefatura de la CDU – por las mismas razones de 1976 y el líder bávaro del momento – Edmond Stoiber – fue el candidato conservador a la presidencia. Tanto Stoiber como Strauss ganaron los respectivos comicios, pero no alcanzaron la cancillería porque socialdemócratas (SPD) y liberales (FDP) firmaron sendas coaliciones gubernamentales. Esos “fracasos postelectorales” fueron presentados a la opinión pública alemana como fracasos bávaros, pese a no haberlos sido.

Ángela Merkel y Markus Soeder

Ahora, tras quince años de Gobiernos Merkel, la crisis CSU-CDU vuelve al máximo nivel de otrora. Otra vez la inconcreción conservadora – de la Merkel, ahora – cristianodemócrata topa con la visión bávara. Y otra vez como, en 1976, al antagonismo  ideológico se suma el interés económico, ya que Baviera lleva años reclamando una modificación de las normas de solidaridad interestatal; es decir de las transferencias de los más ricos a los más pobres.  

El aspirante bávaro a la candidatura común es ahora Markus Söder, un jurista gigantón, luterano y de un conservadurismo que haría las delicias de Disraeli. Pero si hasta aquí la historia de las discrepancias CSU/CDU se repite, el escenario parlamentario federal es ahora totalmente distinto. Ya no es un foro con tres actores – como en 1976 y 2002 –, sino un Parlamento más poblado y mucho más imprevisible (porque las ideologías han perdido peso y atractivo), mientras que las ansias de poder siguen siendo las de siempre.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

SUEZUL DIN TURCIA

E foarte discutabil dacă Erdogan este un dictator, însă, fără nicio îndoială, manierele sale sunt dictatoriale. Ultimul său abuz de autoritate – ipoteticul canal între Marea Neagră și Marea Marmara – a reușit să-i mobilizeze împotriva sa pe primarul Istanbulului, pe mai mulți ambasadori și amirali emeriți, precum și pe aproape toți ecologiștii din lume.

Ideea de a spori cu un canal traficul naval între Marea Neagră și Marea Mediterană a apărut în secolul trecut și a avut mulți susținători printre politicienii turci. E evident că cea mai solicitată rută navală din lume, cu peste 70 de mii de vapoare care navighează anual printre cele două jumătăți ale Istanbulului – oraș cu 16 milioane de locuitori – ar avea nevoie de o ușurare; să ne gândim că prin canalele Suez și Panama trec, anual, doar 18 mii de vase.

Proiectul actual prevede construirea canalului în marginea extremității occidentale a orașului, pe o lungime de 45 km (practic, între cele două aeroporturi ale Istanbulului) și cu o lățime de 250 de metri, pe o suprafață totală de 38.500 de hectare. Pământul excavat va servi, în principiu, pentru a crea insule artificiale în apropierea coastelor turcești.

În 2011, Erdogan s-a alăturat acestor politicieni, însă a pus problema construirii canalului mai mult ca un obiectiv îndepărtat în timp, decât ca un proiect imediat. Și brusc, anul acesta, a promovat proiectul ca sarcină prioritară, deschizând concursul pentru adjudecarea lucrărilor, care–după cum afirmă el–ar urma să înceapă în vara acestui an.

Această febră constructoare a stârnit o avalanșă de proteste, precum și două întrebări fără răspuns, pentru moment: De ce atâta grabă? Și: Cine va aduce cei peste zece miliarde de dolari, cât va costa proiectul?

La cea de a doua întrebare nu există niciun răspuns; autoritățile cred că taxele de tranzit vor acoperi rapid și pe deplin cheltuielile construcției. Iar, la prima întrebare, în loc de răspunsuri există bănuieli. Surse neoficiale dau asigurări că ginerele lui Erdogan, fostul ministru al Finanțelor, Berat Albayrak, dispune, deja, de opțiuni de achiziție – cu finanțare arabă – a terenurilor peste care va trece canalul.

Lipsesc informațiile oficiale și de încredere asupra finanțării și a grabei de a construi canalul, însă, în schimb, criticile împotriva proiectului sunt cât se poate de concrete și sigure. Primarul – Ekrem Imamoglu, din partidul de opoziție CHP – și ecologiștii semnalează că săparea canalului prin terenurile semnalate pune în pericol alimentarea cu apă potabilă a Istanbulului, pe lângă faptul că distruge habitat-ul natural al unei mari părți a faunei din zonă, în mod special al păsărilor. Ecologiștii mai avertizează că prin canal s-ar scurge o mare cantitate de apă din Marea Neagră – foarte poluată – în apele relativ mai curate ale Mării Marmara.

Iar, amiralii și diplomații turci, care se opun planului lui Erdogan, semnalează că, pentru a-l duce la îndeplinire, Ankara va fi nevoită să denunțe unilateral Tratatul de la Montreux din 1936, care reglementează navigația internațională prin Bosfor, modificare pe care – după opinia lor – Turcia nu  poate să o facă. Cu circumstanța agravantă că noul canal s-ar afla sub suveranitatea totală a Turciei, ceea ce al face ca tranzitul prin canal să rămână la discreția Ankarei, cu tensiunile pe care le-ar naște autorizările și interzicerile arbitrare ale respectivelor guverne turcești, care se vor afla atunci la putere.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

EL SUEZ TURCO

Que Erdogan sea un dictador es muy discutible, pero es evidente que sus maneras sí son dictatoriales. Y su última alcaldada – el hipotético canal entre el Mar Negro y el de Marmara – ha logrado movilizar contra el presidente turco al alcalde de Estambul, embajadores y almirantes eméritos y los ecologistas de medio mundo.

La idea de ampliar con un canal el tráfico naval entre el Mar Negro y el Mediterráneo viene del siglo pasado y ha tenido muchos partidarios entre los políticos turcos. Y es que es evidente que la vía naval más transitada del mundo, con más de 70.000 navíos navegando anualmente entre las dos mitades de Estambul – una ciudad de 16 millones de habitantes – necesita un alivio; piénsese que por los canales de Suez y Panamá pasan al año alrededor de 18.000 buques.

El proyecto actual prevé un trazado en el extremo occidental de la urbe, de 45 km de largo (prácticamente, entre los dos aeropuertos de Estambul) y 250 m de ancho sobre un área total de 38.500 Ha. La tierra excavada se destinaría en principio a crear islas artificiales cerca de las costas turcas.

En el 2011 Erdogan se sumó a esta lista de políticos, pero planteando la construcción más como meta lejana que como proyecto inmediato. Y súbitamente este año promovió el proyecto a empresa prioritaria, abriendo ya el concurso para la adjudicación de las obras que – según él – habrían de comenzar ya el próximo verano.

Ese calentón constructor provocó un alud de protestas y dos preguntas sin respuesta por ahora: ¿Por qué esas prisas? y ¿Quién aportaría los más de 10,000 millones de $ que costaría el proyecto?

A la segunda pregunta no hay respuestas; las autoridades creen que las tasas de tráfico cubrirán pronto y con creces los gastos de construcción. Y a la primera pregunta, en vez de respuestas hay sospechas. Fuentes oficiosas aseguran que el yerno de Erdogan y ex ministro de Finanzas, Berat Albayrak tiene ya opciones de compra – con financiación árabe – sobre todos los terrenos por donde se extendería el canal.

A falta de información oficial y fiable sobre la financiación y las prisas de construcción, en cambio las críticas al proyecto sí son concretas; más que concretas. El alcalde – Ekrem Imamoglu, del partido opositor CHP – y los ecologistas señalan que la excavación en los terrenos señalados pone en peligro el abastecimiento de agua potable de Estambul, a más de dejar sin hábitat natural gran parte de la fauna aviar de la región. También denuncian los ecologistas que con el canal pasaría gran cantidad de agua del Mar Negro – muy contaminada – a las relativamente más limpias del Mar de Marmara.

Y los almirantes y diplomáticos eméritos turcos que han denunciado el plan de Erdogan señalan que para llevarlo a cabo, Ankara tendría que denunciar unilateralmente el tratado de Montreux de 1936 que regula la navegación internacional por el Bósforo y que – según ellos – Turquía no puede hacer. Con el agravante de que el nuevo canal estaría totalmente bajo soberanía turca, con lo cual el tránsito de navíos de guerra entre el Mar Negro y el Mediterráneo por el canal quedaría a merced de Ankara, con las correspondientes tensiones que se derivarían de prohibiciones y autorizaciones arbitrarias de los Gobiernos turcos del momento.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

COREEA DE NORD, RĂU DE TOT ȘI ÎN INTERIOR ȘI ÎN EXTERIOR Washington, Diana Negre

Coreea de Nord, dintr-o „mică problemă locală” la sfârșitul secolului al XX-lea, a devenit o mare problemă internațională, la începutul celui de al XXI-lea: spectaculoasa creștere a arsenalului său nuclear, împreună cu gravele sale mizerii naționale, dar, mai ales, ezitările americane au făcut ca această țară să fie un mare risc global.

Componentele problemei nord-coreene constituie, separat și în ansamblu, o structură aproape de ne rezolvat. Pe de o parte, în țară domnește o dictatură stalinistă (ultima din lume) foarte dură, atât datorită obsesiilor regimului, care vede conspirații peste tot, cât și din cauza concentrării puterii în mâinile familiei Kim. Este o constelație care împiedică orice previziune logică asupra conduitei imediate a acestei țări.

Sărăcia lucie – țara e lovită repetat de foamete, iar cea actuală pare a fi una dintre cele mai acute – și niște „epurări” care amintesc de stalinismul din anii 30 au dus la o izolare atât fizică, cât și politică a acestui stat.

În prezent, Coreea de Nord întreține relații relativ prietenoase doar cu Beijing… și aceasta, datorită, mai ales, faptului că depinde economic de gigantul asiatic.

O asemenea constelație politico-economică l-a făcut pe actualul dictator din dinastia comunistă a clanului Kim (un om format în Elveția, însă cu o mentalitate chineză) să parieze total pe cartea unică a arsenalului nuclear. A jucat tare, și, cu toate că este disprețuit de inamici și aliați, a reușit să avanseze în asemenea măsură, încât, în ziua de azi, armele nucleare și rachetele intercontinentale de care dispune pot atinge orice obiectiv din America de Nord.

În urmă cu cinci ani, nimeni nu credea într-o asemenea posibilitate, iar SUA au încercat să îmblânzească pariul nuclear corean… prin timp și cu câțiva dolari. Departamentul de Stat șe aștepta ca înrăutățirea situației economice să îngrijoreze în asemenea măsură Pyongyangul, încât acesta să renunțe la programul său de înarmare, în schimbul unui modest ajutor economic.

Însă, nu s-a întâmplat așa. La o distanță de o generație de la „războiul rece”, diplomații americani au uitat de modul cum gândea și acționa stalinismul. Iar, când a venit la putere Trump, acesta a încercat să rezolve problema în felul lui, convins fiind că personalitatea sa îl va impresiona în asemenea măsură pe Kim Jong-un, încât va obține de la el, în urma câtorva întâlniri, ceea ce întregul Departament de Stat n-a obținut în decenii.

Desigur, nici Donald Trump n-a obținut. Însă, acest zigzag al Washingtonului i-a dat suficient timp lui Kim pentru a-și spori și perfecționa arsenalul… mărind, astfel, prețul pentru a renunța eventual la această politică de înarmare.

Privind astfel, s-ar părea că nord-coreenii câștigă partida cu Washingtonul. În realitate, poziția lor este mai șubredă ca oricând. Situația lor economică este de mizerie pură, izolarea internațională este aproape ca o închisoare, iar pe scena diplomatică, Beijingul își menține sprijinul pentru Pyongyang mai ales pentru că acest lucru deranjează America.

Însă Kim nu are decât un singur pariu -cel militar-, în comparație cu multele resurse –de la puterea economică, până la sprijinul internațional anti-nord-corean– de care dispune Biden, un adversar mult mai flexibil decât Trump.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

COREA DEL NORTE, PEOR POR DENTRO Y POR FUERA. Washington, Diana Negre

Corea del Norte está pasando de ser un “pequeño problema local” a finales del siglo XX a un gran problema internacional a principios del XXI: El espectacular incremento de su arsenal nuclear, aunado a sus agudísimas miserias nacionales y, sobre todo las indecisiones estadounidenses, están elevando al país a gran riesgo global.

Los componentes del problema norcoreano constituyen por separado y en conjunto un entramado casi insoluble. Por una parte, el país es una dictadura estalinista (la última del mundo) durísima tanto por las obsesiones del régimen, que ve conspiraciones por doquier, como por la concentración del poder en los hermanos Kim. Esta constelación descarta cualquier previsión lógica de la conducta inmediata del país.

La pobreza extrema – el país ha pasado repetidas hambrunas y la actual parece ser una der las más agudas – y unas “purgas” que recuerdan las del estalinismo de los años 30, han determinado un aislamiento tanto físico como político.

Hoy en día Corea del Norte solo mantiene unas relaciones relativamente amigables con Pekín…y ello, mayormente por su dependencia económica del gigante asiático.

Semejante constelación político-económica ha llevado al actual dictador de la dinastía comunista de los Kim (hombre educado en Suiza, pero de mentalidad sínica) a apostarlo todo a la única carta del arsenal nuclear. Ha jugado fuerte y, aunque menospreciado por enemigos y aliados, ha logrado avanzar tanto que hoy en día sus armas nucleares y misiles intercontinentales pueden alcanzar cualquier objetivo en América del Norte. 

Un lustro atrás nadie creía en tal posibilidad y los EEUU trataron de domar la apuesta nuclear con tiempo y un puñado de dólares. El Departamento de Estado esperaba que el deterioro económico angustiara tanto a Pyongyang que este se avendría a renunciar a su programa armamentista a cambio de una modesta ayuda económica.

No fue así. A una generación de distancia de la “guerra fría”, los diplomáticos estadounidenses se habían olvidado de la forma de pensar y actuar del estalinismo. Y cuando llegó al poder Trump, éste intento resolver el problema a su manera, convencido de que su personalidad impresionaría tanto a Kim Jong-un que conseguiría de él, en un par de encuentros, lo que todo el Departamento de Estado no había logrado en lustros.

Naturalmente, Donald Trump tampoco lo consiguió. Pero ese zigzagueo político de Washington le ha dado tiempo a Kim para incrementar y perfeccionar su arsenal…y subir así el precio para desistir de esta política armamentista.

Contado así, parece que los norcoreanos estén ganándole la partida a Washington. Pero en realidad, su posición es hoy en día más débil que nunca. La situación económica es de miseria pura, el aislamiento internacional casi carcelario y, en el escenario diplomático, Pekín mantiene su apoyo a Pyongyang ante todo porque esto molesta a los EEUU.

Y, sobre todo, en el envite Kim no tiene más que una apuesta -la militar- frente a los muchos recursos –desde la fuerza económica, hasta el apoyo internacional anti norcoreano– de Biden, un contrincante mucho más flexible que Trump.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

E NEVOIE STRINGENTĂ DE O MARE CRIZĂ

Economiștii și istoricii din secolul trecut semnalau că o mare parte din progresele omenirii au fost consecințe ale unor mari crize, printre ele și catastrofele cauzate de războaie.

O sumară trecere în revistă a ultimelor două secole pare să confirme această teorie: scurta înmugurire a unei prosperități imediat după Primul Război Mondial („anii 20”), prosperitatea care a durat mai mult, generată de cel de al Doilea Război Mondial (cu „miracolul german” ca exemplul cel mai bun), criza țițeiului din anii 70 și – ceva mai adânc în trecut – colonialismul deșănțat din secolul al XVIII-lea, războaiele naționaliste ale lui Bismarck, războaiele de independență din America, în primul rând cel din SUA etc. etc.

În ziua de azi, omenirea este mai bogată ca oricând, însă conviețuirea devine din nou conflictuală aproape peste tot – din Myanmar, până în SUA, trecând prin Orientul Mijlociu și Europa Răsăriteană – din cauza dezechilibrelor sociale și a prăbușirii ideologiilor.

Dezechilibrele – atât cele economice cât și cele culturale și naționale, dar și internaționale – sunt o trăsătură constantă în istorie și se știe că au existat peste tot, încă din vremea când s-a inventat scrierea. Declinul ciclic al culturilor a avut loc și el în toate timpurile și în toate locurile, însă nu a fost atât de evident ca cel al structurilor economice, cu toate că a avut la fel de mare importanță. În vechime, credința religioasă era consubstanțială cu identitatea politică, iar războaiele religioase – continuarea lor în vremurile mai moderne – sub pretextul religiei (cum au fost „războaiele nordice”) au ajuns până în secolul al XVIII-lea. În secolele care au urmat, regresul credințelor și al ideologiilor a devenit atât de puternic, încât războaiele s-au dus deja fățiș pentru chestiuni de hegemonie sau interese economice.

Acum, lumea se află într-un punct de coincidență a ambelor crize. Pe de o parte, dinamica internațională se clatină deoarece regulile jocului bipolarității URSS/SUA nu mai servesc pentru niște scenarii cu mai mulți protagoniști. Și nici mecanismele create de societățile de după războiul din anii 1939/1945 nu mai funcționează în secolul al XXI-lea, căci puterile tradiționale se află în dezacord cu realitățile și conștiințele respectivelor populații.

Structurile acestea moștenite trosnesc din toate încheieturile și lucrurile se agravează deoarece ideologiile rămân fără adepți. Religiozitatea se află în declin; patriotismul e pus sub semnul întrebării în tot mai multe sectoare; ofertele politice tradiționale de stânga sau de dreapta se desfac într-un șirag de programe, de la ecologismul oniric, până la localismul minuscul.

Pe scurt: în lipsa unei crize acute și generale, lumea se revarsă în oferte politico-economice confuze și difuze, atunci când nu se repede – încă, ici și colo – la străvechea și primitiva lege a pumnului: dreptate are doar cel mai puternic. Așa că, în concluzie: avem, oare, nevoie stringentă de o mare criză pentru a progresa din nou ca să trăim în pace alte câteva decenii de acum încolo ?      

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

URGE UNA GRAN CRISIS

Economistas e historiadores del siglo pasado señalaban que buena parte de los avances de la humanidad han sido consecuencia de grandes crisis, catástrofes bélicas incluidas.

Un repaso somero de los dos últimos siglos parece ratificar esta teoría : el corto brote de bonanza que siguió a la I Guerra Mundial (“los años 20”), la prosperidad mucho más larga generada por la II Guerra Mundial (con el “milagro alemán” como máximo exponente), la crisis del petróleo de los 70 y – ya más lejano en el pasado – el colonialismo desbocado del siglo XVIII, las guerras nacionalistas de Bismarck, las guerras de independencia americanas, con la estadounidense en primerísimo lugar. etc. etc. desembocaron casi siempre en fuertes avances económicos.

Hoy en día, la humanidad es más rica que nunca, pero la convivencia vuelve a ser conflictiva casi en todas partes – desde Birmania hasta los EE.UU., pasando por el Oriente Medio y la Europa del Este – a causa de los desequilibrios sociales y del desmoronamiento de las ideologías.

Los desequilibrios – tanto los económicos como los culturales y nacionales como internacionales – son una constante en la Historia y hay constancia de ellos en todas partes y tiempos desde la invención de la escritura. El declive cíclico de las culturas también es de todos los tiempos y lugares, pero no ha sido tan evidente como el de las estructuras económicas, aunque ha sido de importancia pareja. En la Antigüedad, la fe religiosa era consubstancial con la identidad política y las guerras de religión – su continuidad en tiempos más modernos – o bajo pretexto de religión (como las “guerras nórdicas”) llegaron hasta el siglo XVIII. En los siguientes, el retroceso de creencias e ideologías llegó a ser tan fuerte que las guerras se hicieron ya descaradamente por cuestiones de hegemonía e intereses económicos.

Actualmente el mundo se halla en una coincidencia de ambas crisis. Por un lado, la dinámica internacional está tambaleándose porque las reglas del juego de la bipolaridad URSS/EE.UU. no sirven para unos escenarios con más protagonistas. Y también los mecanismos ideados para las sociedades de la postguerra del 1939/1945 ya no sirven en el siglo XXI en el que los poderes tradicionales discrepan de las realidades y conciencias de las respectivas poblaciones.  

Este crujir de todas las estructuras heredadas se agrava porque las ideologías heredadas están quedándose sin adeptos. La religiosidad está en declive; el patriotismo es cuestionado por más y más sectores; las ofertas políticas tradicionales de izquierdas y derechas se van deshaciendo en un rosario de programas que va desde el ecologismo onírico hasta el localismo minúsculo. En resumen: a falta de una crisis aguda y general, el mundo se está desmoronando en ofertas político-económicas confusas y difusas, cuando no se lanza – todavía, acá y allá – a la viejísima y primitiva ley del puño: la razón la tiene solo el más fuerte. Así que, en conclusión: ¿Es que nos urge una gran crisis para volver a progresar y convivir en paz unos cuantos decenios más?   

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

ȘCOALA LĂSATĂ DE TRUMP   Washington, Diana Negre    

         

A-l face „criminal” pe un alt șef de stat era un lucru de care era capabil doar Donald Trump, însă putem vedea cum președinția sa agitată a creat o școală, căci, iată, cel care lansează, acum, asemenea acuzații este tocmai succesorul său, Joe Biden.

Și îl copiază pe toată linia: izbește oratoric în China, îl denigrează politic pe Maduro, îi tot amână pe aspiranții la imigrare, tropăie pe loc în relațiile cu Iranul și gâtuiește tot mai mult cu sancțiuni proiectul celui de al doilea gazoduct ruso-german prin Marea Baltică.

E la fel ca pe vremea lui Trump, dar, acum, situația poartă semnătura lui Biden. Atâta reeditare de obiective și de comportament ne face să ne întrebăm dacă nu cumva la Casa Albă locuiește un Trump II.

Evident că nu. Însă, poate că societatea americană continuă să fie cea hrăpăreață și atotputernică din vremea colonizării, a „destinului manifest” și a creațiilor imperiale.

Manierele sunt cele care se aseamănă cel mai mult, cu toate că și alte aspecte au evoluat destul de mult… și nu știm dacă întotdeauna spre bine. Să nu uităm că, aproape sigur – lăsând vulgaritatea și agresivitatea, de-o parte –  politica lui Trump era mult mai aproape de realitate, decât recunoștea opoziția democrată de atunci, precum și presa care o sprijinea (adică, majoritatea mijloacelor de informare, atât din interiorul, cât și din afara Statelor Unite).

Acum, că Trump a plecat, opoziția care l-a îndepărtat de la putere își asumă fără mofturi moștenirea politică lăsată de el, în mare parte și manierele sale.

         

Și n-ar trebui să ne surprindă: problemele cu care se confrunta fostul președinte au rămas pe loc, iar soluțiile pe care nu le-a găsit Trump nu le-a găsit, până acum, nici Biden. Se pare că este foarte greu să găsești ceea ce nu există.

De fapt, provocarea este una majoră, iar orice echipă de guvernare ar merge bâjbâind, așa cum au mers ultimii doi președinți americani. Căci, pe scurt, SUA continuă să fie prima putere din lume, atât din punct de vedere economic, cât și militar. Însă, această superioritate din ambele domenii nu mai este atât de mare ca cea de la sfârșitul „războiului rece”; societatea americană s-a relaxat – consecință inevitabilă a bunăstării prelungite – și fuge de eforturile pe care le considerau ca fiind normale, obligatorii, părinții și bunicii ei.

Ca răul să fie și mai mare, această relaxare internă pune sub semnul întrebării moștenirile cele mai marcante din era colonială: rigoarea morală și ambițioasă a „pelerinilor” care au venit în America la bordul vasului „Mayflower”. Și, bineînțeles, având această problemă internă, cu greu se pot da lecții de etică în stânga și în dreapta. Desigur, lecții se pot da și așa, însă nu le-ar accepta nimeni.

Dacă la toate acestea adăugăm faptul că lumea întreagă se află într-un proces de transformare tehnologică și socială, de deplasare a piețelor (cine își putea imagina, acum douăzeci de ani, că o țară cum este China va ajunge să fie cea de a doua putere financiară din lume?) și a centrelor de greutate din lume, mai ales spre Asia, dizlocând Europa din epicentrul politicii mondiale – pe nimeni nu mai miră faptul că felul de a se comporta al chiriașilor de la Casa Albă se aseamănă atât de mult.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

LA ESCUELA DE TRUMP   Washington, Diana Negre  

    

Eso de llamar “criminal” a otro jefe de Estado se lo esperaba uno de Donald Trump, pero estamos viendo que su agitada presidencia sirvio en realidad para formar escuela, porque ahora quien lanza estas acusaciones es nada menos que su sucesor Joe Biden.

Y lo copia a todo lo largo: va a trancazos oratorios con China, denigra políticamente a Maduro, da largas a los aspirantes a inmigrantes, piafa en las relaciones con Irán y acogota aún más con sanciones el proyecto del 2º gasoducto ruso-alemán a través del Báltico.

Igual que con Trump, pero ahora con la firma de Biden. Tanta reedición de metas y modales le hace preguntarse a uno si en la Casa Blanca habita actualmente Trump II.

Evidentemente, no. Pero, quizá, la sociedad estadounidense sigue siendo la pugnaz y prepotente de la colonización, del “destino manifiesto” y de creaciones imperiales.

Las maneras son las que más se asemejan, si bien otros aspectos han evolucionado mucho…aunque no sepamos si siempre ha sido para bien. Y sin olvidarnos de que casi seguro que– vulgaridad y agresividad, aparte – la política de Trump era mucho más cercana a la realidad de lo que reconocía y reconoce la oposición demócrata de entonces y su prensa afín (es decir, la mayoría, tanto dentro como fuera de Estados Unidos).

Ahora, defenestrado Trump, la oposición que lo echó del poder no tiene ambages en asumir su herencia política, incluída buena parte de sus modales.

No habría de sorprendernos: los problemas a que se enfrentaba el ex presidente siguen estando ahí y las soluciones que no encontraba Trump,  tampoco las ha encontrado hasta ahora Biden. Parece que es muy difícil encontrar lo que no existe.

En realidad, el desafío es mayúsculo y cualquier equipo gobernante iría a tientas, al igual que los dos últimos presidentes estadounidenses. Porque, en resumen, los EE.UU. siguen siendo la primera potencia del mundo tanto económica como militarmente. Pero su superioridad en ambos campos ya no es tanta como al final de la “guerra fría”; la sociedad estadounidense se ha relajado – consecuencia inevitable del bienestar prolongado – y rehúye los esfuerzos que consideraba normales, obligatorios, sus padres y abuelos.

Para mayores males, este relajamiento interno pone en entredicho una de las herencias más marcadas de la era colonial: el rigor moral y ambicioso de los “peregrinos” que llegaron a América a bordo del “Mayflower”. Y, claro, con ese problema interno difícilmente se pueden dar lecciones de ética a diestro y siniestro. Bueno: lecciones, sí que se pueden dar, pero nadie las quiere aceptar.

 Si a esto se añade que el mundo entero está en un acelerado proceso de transformaciones tecnológicas y sociales, de desplazamientos de mercados (¿quién se podía imaginar hace un par de décadas que China llegaría a ser la 2ª potencia financiera del mundo?) y centros de gravedad del acontecer mundial, -especialmente  Asia desplazando a Europa del epicentro de la política mundial– a nadie puede extrañar que la conducta de los residentes de la Casa Blanca se parezcan en exceso.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

CRIZA MOZAMBICANĂ

La sfârșitul lunii martie, orașul Palma, din nordul Mozambicului, a fost atacat de gherile înarmate, care au ucis 20 de persoane (după cum semnalează presa locală). Aceasta a intensificat exodul locuitorilor din provincia Cabo Delgado, situată în nord, cea mai săracă din țară, cu toate că, în subsolul ei, dispune de enorme resurse naturale.

Dacă datele care circulă despre numărul victimelor și al atacatorilor sunt confuze, cele care sunt furnizate de autorități și de Statul Islamic – acesta își asumă responsabilitatea atacului – sunt și mai neclare. Să adăugăm că, adevăratul autor al atacului terorist din Cabo Delgado nu este nici Statul Islamic și nici miliția, ci o organizație locală numită – „Ahlu Sunna was Jamal” (ASwJ), „Tineretul” – despre care se știe că a avut unele contacte lipsite de importanță cu secțiunea somaleză a Al Qaeda.

Această izolare a terorismului local este logică, dacă luăm în considerare sărăcia lucie din Cabo Delgado, cea mai înapoiată provincie din țară (PIB-ul pe cap de locuitor al celor 28 de milioane de mozambicani este de 1.520 $). Tocmai această sărăcie a făcut ca în 2007 să apară „ASwJ”, în vremea aceea ca o sectă religioasă musulmană, formată, în principal, din tineri proveniți din mica burghezie, și să se transforme, în 2017, în gherilă. Tot sărăcia a făcut ca, în ultimii trei ani, vreo 700.000 de persoane să fugă din Cabo Delgado (majoritatea, în Tanzania), adăugând teamă la nesiguranța publică, dar care, în realitate, își căutau un loc de trai mai bun…

Dacă până în prezent nu s-a prea vorbit, în afara Africii, despre mizeria și teroarea din Cabo Delgado, este surprinzător, în schimb, enormul ecou pe care îl are acum atacul asupra orașului Palma.

Însă surpriza se risipește dacă ne amintim că, printre multele resurse naturale din Cabo Delgado, figurează și unul dintre cele mai mari zăcăminte de gaze naturale de pe continent și că s-a pus în mișcare exploatarea acestuia de către un consorțiu în frunte cu întreprinderea franceză „Total”. Proiectul dispune de un buget de aproximativ 20 de miliarde de dolari – care, dacă este dus la bun sfârșit, ar fi cel mai mare din Africa de un secol încoace – iar bogăția pe care ar putea să o genereze atrage atât statul Mozambic și marile consorții internaționale, cât și organizațiile teroriste și paramilitare, care văd în slăbiciunea guvernului mozambican marea lor șansă… ceva asemănător cu a transforma Cabo Delgado într-o a doua Libie, însă mult mai apropiată de piețele asiatice.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

LA CRISIS MOZAMBIQUEÑA

A finales de marzo, la ciudad de Palma, en el norte de Mozambique, fue asaltada por guerrilleros armados que mataron cerca de 20 personas (según la Prensa local) y acentuaron el éxodo de habitantes de la provincia norteña de Cabo Delgado, la más pobre del país, pese a los enormes recursos naturales que hay en su subsuelo.

Si los datos que circulan sobre el número de víctimas y asaltantes son confusos, los facilitados por las autoridades y el Estado Islámico (ES) – quien reclama la autoría – lo son aún más. Y a todo esto, el auténtico protagonista del terrorismo en Cabo Delgado no es ni el ES, ni la milicia, sino una organización local – “Ahlu Sunna was Jamal” (ASwJ), nombre que significa “La juventud” – de la que se sabe que ha tenido tan solo contactos de poca monta con la sección somalí de Al Qaeda.

Este aislamiento del terrorismo local es lógico, dada la extrema pobreza de Cabo Delgado, la provincia más atrasada de un país depauperado (el PIB per cápita de los 28 millones de habitantes mozambiqueños es de 1.520 $). Ha sido esa pobreza la que dio pie en el 2007 al nacimiento del “ASwJ”, en aquel entonces aún como secta religiosa musulmana alimentada principalmente por jóvenes de la pequeña burguesía, y su transformación en guerrilla en el 2017. Y ha sido también la pobreza la que ha determinado que en los últimos tres años cerca de 700.000 personas hayan huido de Cabo Delgado (la mayoría, a Tanzania), aduciendo miedo a la inseguridad pública, pero, en realidad, buscando un mejor panllevar…

Si de las miserias y terrores de Cabo Delgado no se ha hablado nunca hasta ahora fuera de África, parece sorprendente el enorme eco que ha tenido ahora el atentado de Palma.

Pero la sorpresa se desvanece si se recuerda que entre los muchos recursos naturales de Cabo Delgado figura una de las mayores bolsas de gas natural del Continente y de que se ha puesto en marcha su explotación por un consorcio internacional, liderado por la empresa francesa “Total”. El proyecto tiene un presupuesto aproximado de 20.000 millones de dólares – de llevarse a cabo, sería el mayor del Continente Negro en más de un siglo – y la riqueza que puede generar apetece tanto al Estado mozambiqueño y los grandes consorcios internacionales, como a las organizaciones terroristas y paramilitares que ven en la debilidad del Gobierno mozambiqueño su gran oportunidad… algo así como hacer de Cabo Delgado una segunda Libia, pero mucho más cercana a los mercados asiáticos.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

                

                 

Biden se etalează   Washington, Diana Negre

Mult mai târziu decât oricare dintre predecesorii săi și la mai mult de două luni de când și-a preluat funcția, președintele american, Joe Biden, a vorbit, în sfârșit, americanilor prin intermediul mijloacelor de informare, în prima sa conferință de presă.

Nimic din ce a spus nu a lăsat să se întrevadă care-i sunt prioritățile politice și, după o oră de conferință de presă, a răspuns la numai zece întrebări și nu și-a convins nici partizanii și nici adversarii: adepții i-au rămas fideli, cu toate că a lipsit doar fitilul pentru a-i entuziasma, iar potrivnicii i-au găsit tot felul de lacune în explicații și au văzut în ezitările și în ritmul glacial din răspunsurile sale dovada senilității care i-a dominat campania electorală.

Fostul președinte Trump a turnat gaz peste foc: consecvent în comportamentul său obișnuit, în declarațiile făcute pentru televiziune, câteva ore mai târziu, n-a pierdut ocazia de a-și face cunoscută opinia negativă despre Biden și despre această primă conferință a sa de presă.

O asemenea conduită din partea lui Trump este o adevărată noutate, deoarece tradiția de până acum a fost ca foștii președinți să părăsească politica atunci când pleacă de la Casa Albă, și să nu mai apară pe scenă până la alegerile următoare, și doar pentru a-l sprijini pe candidatul partidului lor.

Este probabil ca Biden să fi vrut să vorbească despre marile sale proiecte de îmbunătățire a infrastructurii țării și de apărare a mediului înconjurător, însă, cea mai mare parte a conferinței a dedicat-o imigrării, o problemă care a devenit spinoasă, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung.

Și aceasta deoarece, când a plecat de la putere președintele Trump, cei care vor să se stabilească în SUA și-au făcut mari speranțe, la fel ca cei care se numără cu milioanele și se află ilegal în această țară.

Pentru Biden și pentru Partidul Democrat, doritori să cultive o imagine de milă și mărinimie, situația nu este favorabilă: zeci de mii de copii au sosit singuri, neînsoțiți la frontieră și, spre deosebire de adulți – care sunt respinși -, noua guvernare a lui Biden a hotărât să se arate miloasă și mărinimoasă.

Însă, nu prea a reușit, deoarece, în fața numărului enorm al celor care au tot sosit, a fost nevoită să-i instaleze în incinte închise, unde locuiesc înghesuiți din lipsă de spațiu, mai degrabă ca într-o închisoare, decât într-un azil pentru copii.

Astfel că imigrarea a consumat cea mai mare parte a timpului conferinței, deși au mai fost abordate și alte diferite teme de politică națională și internațională.

Pentru Biden nu a fost o temă prea bună, deoarece, contrar speranțelor milioanelor care locuiesc ilegal în țară și a altora care vor să vină în America, perspectivele de a rezolva situația unora și a deschide porțile altora nu sunt cu nimic mai bune decât cele din vremea lui Donald Trump, iar promisiunile sale neîmplinite pot să-i decepționeze rapid pe cei care l-au votat.

De fapt, în chestiuni de imigrare – la fel ca în multe altele – era mai mult gura de Trump, decât o amenințare pentru imigranți: a deportat mai puțini rezidenți fără acte decât mărinimosul Barak Obama și a apelat la Congres să-și îndeplinească îndatoririle ca să legifereze și să găsească o formulă viabilă pentru a rezolva situația.

La fel ca predecesorii săi, Trump nu a reușit să rezolve problema și este aproape sigur că nu va reuși nici Biden: legile nu se fac la Casa Albă, ci în Congres, iar mila și simpatia pentru imigranți se termină acolo unde începe opinia alegătorilor americani.

Puțini sau poate niciunul dintre legiuitori nu ar fi dispus să-și sacrifice fotoliul pentru a apăra poziții nepopulare ca aceea de a deschide porțile pentru masele de imigranți.

Există acum un enorm influx de persoane care vor să intre în SUA, convinse că noua administrație și Congresul, ambele sub controlul Partidului Democrat, vor aplica politicile „progresiste”, adică, frontiere deschise, amnistie pentru cei care se află ilegal în țară și o primire ospitalieră a copiilor care sosesc neînsoțiți la granițele statului.

Se vede pe tricourile lor care poartă lozinca „Biden, lasă-ne să intrăm”, dar atât cei care doresc să intre, cât și milioanele de clandestini care deja se află în țară este posibil să trăiască o decepție asemănătoare cu cea de acum mai mult de 10 ani, când guvernarea monocoloră, prezidată de Barak Obama, nu numai că a lăsat porțile ferecate, dar a devenit „șeful deportărilor” pentru cât de multe persoane a dat afară din țară.

Acum, ca și atunci, este periculos din punct de vedere electoral să te ocupi de imigranți, deoarece Partidul Republican sloboade foarte ușor acuzații care afectează electoratul.

Congresul și Casa Albă au grijă de interesele lor electorale: populația de culoare din SUA, de pildă, cu care Obama avea o relație specială, nu vede cu ochi buni sosirea imigranților care înclină în jos balanța remunerării muncilor necalificate. Iar congresmanii din toată țara riscă să-și piardă realegerea, dacă sprijină această imigrare ilegală, deoarece ea aduce cu sine mari costuri sociale.

De fapt, singurul președinte care a îmbunătățit situația imigranților nu a fost democrat, ci republican-conservator: Ronald Reagan, cel care a propus și a obținut o amnistiere a celor care se aflau în țară, în schimbul instaurării unei politici de controale eficiente pentru a opri viitoarea imigrare ilegală.

Niciodată nu s-a putut ajunge la un acord pentru a stabli o asemenea politică, iar numărul celor „fără acte” nu a încetat să crească, până a ajuns să depășească, în prezent, cifra de zece milioane, cuvântul „amnistie” devenind, în prezent, un fel de insultă politică în stare să ruineze cariere … și președinții ca cea a lui Biden.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Biden se pone de largo   Washington, Diana Negre

Mucho más tarde que cualquiera de sus predecesores y más de dos meses después de su toma de posesión, el presidente norteamericano, Joe Biden, finalmente habló esta semana a los norteamericanos a través de los medios informativos en su primera rueda de prensa.

Nada de lo que dijo sirvió para imaginar cuáles son sus prioridades políticas y tras una hora de conferencia en que tan solo respondió a diez preguntas, no convenció a propios ni a extraños: los propios se mantuvieron fieles, aunque faltaba la mecha para generar entusiasmo y los extraños encontraron todo tipo de lagunas en sus explicaciones y vieron en los titubeos y ritmo glacial de las respuestas, la prueba de la senilidad que había dominado su campaña electoral.

El expresidente Trump echó leña a la hoguera: fiel a su comportamiento habitual, en declaraciones a la televisión pocas horas más tarde, no perdió tiempo en divulgar su opinión negativa acerca de Biden y esta primera conferencia de prensa.

Semejante conducta por parte de Trump es una auténtica novedad, porque la tradición hasta ahora ha sido que los expresidentes se alejen de la política al abandonar la Casa Blanca, y generalmente no vuelven al ruedo hasta las siguientes elecciones, en apoyo del candidato de su partido.

Es probable que Biden quisiera hablar de sus grandes proyectos para mejorar la infraestructura del país y defender el medio ambiente, pero la conferencia dedicó la mayor parte del tiempo a la inmigración, una cuestión que se ha vuelto tan espinosa a corto como a largo plazo.

Es porque, al alejarse del poder el presidente Trump, surgieron grandes esperanzas entre quienes desean afincarse en Estados Unidos y entre los millones que se hallan ilegalmente en el país.

Para Biden y el Partido Demócrata, deseosos de cultivar una imagen compasiva y magnánima, la situación no les es favorable: decenas de miles de niños han llegado por su cuenta y sin familiares a la frontera y, a diferencia de los adultos que son rechazados, el nuevo gobierno Biden ha decidido mostrarse magnánimo y compasivo.

De poco le ha servido, porque ante el enorme número que ha ido llegando, los ha tenido que instalar en recintos cerrados, donde viven hacinados por falta de espacio y se parecen más a una cárcel que a un asilo infantil.

De forma que, si en la conferencia se barajaron varios temas de política nacional e internacional, la inmigración consumió la mayor parte del tiempo.

Y no era un buen tema para Biden porque, contrariamente a las esperanzas de los millones que residen ilegalmente en el país y de muchos más que quieren llegar aquí, las perspectivas de resolver la situación de unos y abrir las puertas a los otros, no son mucho mejores que durante la presidencia de Donald Trump y sus promesas incumplidas pueden llevar a una rápida decepión entre quienes votaron por él.

En realidad, en cuestiones migratorias -como en tantas otras- Trump era más bocazas que una amenaza para los inmigrantes: deportó a menos residentes indocumentados que el magnánimo Barak Obama y apeló al Congreso para que cumpliera con su obligación de legislar y hallara una fórmula viable para resolver la situación.

Igual a lo ocurrido a sus predecesores, Trump no consiguió resolver el problema y es casi seguro que tampoco lo logre Biden: las leyes no se hacen en la Casa Blanca sino en el Congreso y la piedad y simpatía hacia los inmigrantes acaba donde empieza la opinión de los votantes norteamericanos.

Pocos, o seguramente ninguno, de los legisladores, estaría dispuesto a sacrificar su escaño para defender posiciones impopulares como abrir las puertas a masas de inmigrantes.

El hecho es que hay ahora un enorme influjo de personas que quieren entrar en Estados Unidos, convencidos de que la nueva administración y Congreso, ambos totalmente bajo control del Partido Demócrata, aplicará políticas “progresistas”, como fronteras abiertas, amnistía para quienes hoy se hallan ilegalmente en el país y una auténtica bienvenida para los niños que van llegando sin sus familias a las fronteras norteamericanas.

Es evidente en sus camisetas, con el lema de “Biden, déjanos entrar”, pero tanto estos aspirantes a entrar como los millones que ya están aquí, pueden llevarse una decepción semejante a las de hace más de 10 años, cuando el gobierno monocolor presidido por Barak Obama, no solamente dejó cerradas las puertas del país, sino que se convirtió en el “jefe de las deportaciones”, por la gran cantidad de expulsados.

Ahora, como entonces, atender a estos inmigrantes es peligroso electoralmente, porque desde el Partido Republicano salen fácilmente acusaciones que hacen mella en el electorado.

Congreso y Casa Blanca responden a sus intereses electorales: la población negra de Estados Unidos, por ejemplo, con quienes Obama tenía una relación especial, no acostumbra a ver con buenos ojos la llegada de inmigrantes que inclinan hacia abajo la remuneración de trabajos no cualificados. Y los congresistas de todo el país corren el riesgo de perder su reelección si apoyan esta inmigración ilegal pues trae consigo elevados costos sociales.

En realidad, el único presidente que mejoró la situación de los inmigrantes no era demócrata, sino el republicano conservador Ronald Reagan, quien propuso y consiguió una amnistía para quienes ya se hallaban en el país, a cambio de instaurar una política con controles efectivos para frenar la futura inmigración ilegal.

 Nunca se pudo llegar a un acuerdo para establecer semejante política y el número de “sin papeles” no ha parado de aumentar hasta superar ahora los diez millones, hasta el punto de que la palabra “amnistía” se ha convertido ahora en algo así como un insulto político capaz de arruinar carreras…y presidencias como la de Biden.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

SUMERIENII  

Recenta vizită a Papei în Irak a stârnit în presa din Spania un șuvoi de știri aiurite despre mitologia sumeriană. Cea mai năstrușnică dintre ele a fost cea care o presenta pe zeița dragostei ca divinitate principală a țării, când, de fapt, nu a fost decât una din zeitățile principale ale panteonului sumerienilor și protectoarea Urului, primul mare oraș al antichității. Voi încerca, în continuare, să așez tema – sumerienii, nu vizita Papei – în adevăratul ei cadru.

Despre acest popor și, mai ales, despre cultura sa se știe aproape totul, cu excepția locului de unde a venit pe coastele mesopotamiene și de ce rasă era. Ei înșiși își spuneau „capetele negre”, ceea ce nu prea ne ajută, iar, în ziua de azi, se consideră că ar fi venit de pe coastele arabice ale Golfului Persic sau de pe valea Indului, acolo unde a înflorit cultura Harapa și Mohenjo Daro, cu toate că puțin mai târziu decât cea a orașelor sumeriene Ur și Uruk, primele mari urbe cunoscute din istoria omenirii.

Ceea ce se știe sigur este că sumerienii au venit pe mare în sudul Mesopotamiei acum 5.000 de ani și s-au așezat pe un teritoriu incredibil de neprimitor. La sosirea lor, acolo nu creșteau decât trestii și niște palmieri; pământul era mlăștinos, mizer – nu erau nici arbori și nici pietre; erau inundații puternice, în fiecare primăvară, de la revărsarea râurilor Tigru și Eufrat și era răvășit tot timpul de vânturi puternice.    

Să te stablești acolo părea a fi o misiune imposibilă. Însă, „capetele negre” erau mari observatori și agricultori tenaci. Au văzut că după inundațiile de primăvară creșteau o mulțime de plante pe pământul nedesțelenit, așa că au început să sape canale, să construiască heleșteie și să semene cereale.

I-a ajutat mult schimbarea climatică ce începuse cu cinci sau șapte mii de ani mai înainte, odată cu venirea neoliticului și creșterea globală a temperaturii cu vreo două grade. O încălzire suficientă pentru ca cerealele aduse din răsăritul Asiei Mici să poată crește peste tot.

Iar sumerienii au optat pentru orz, deoarece era mai rentabil. Spicul orzului are 56 de boabe, față de grâu, care dă numai 16. Însă, nu s-au limitat să cultive orzul la scară mică și pe parcele risipite, ci l-au cultivat pe suprafețe foarte mari, pe latifundii. A fost primul lor aport deosebit de important. Producerea pe scară mare a orzului le-a permis să adune alimente pentru multe luni – sau chiar ani – pentru a eradica foametea.

Însă, invenția latifundiilor nu le-ar fi folosit la nimic fără o astronomie care să le permită stabilirea datelor pentru diferitele lucrări agricole și fără o organizare socială și administrativă pentru a folosi mai bine noua bogăție. Astfel că, odată cu latifundiile, au inventat și capitalismul, salariul în produse, astronomia, contabilitatea, scrierea și mitologia. Și, prin ricoșeu, au creat urbanismul și atotputernicia. Aceasta a reprezentat primul imperiu din Istorie: cel al lui Sargon I, cel Mare.

Căci excedentele agriculturii extensive nu ar fi servit la nimic dacă nu s-ar fi depozitat în mod eficient – de aici contabilitatea – în hambare (silozuri, în acest caz) strategic construite în puncte centrale, pentru a fi ușor de distribuit ulterior și dacă munca câmpului nu s-ar fi organizat cu participarea oportună a întregii mâini de lucru.

Pentru acest ultim aspect au inventat o mitologie cu o liturghie proprie. Căci, a mobiliza masele și a coordona munca unei populații răspândite prin sate și cătune erau posible doar dacă lumea putea fi motivată. Cum în vremea aceea nu exista nici presă și nici jandarmerie, sumerienii au inventat niște zei nemuritori, dar care mâncau la fel ca ființele umane și se supărau foc dacă făceau foamea…la fel ca oamenii. Toată lumea trebuia să muncească pentru a-i hrăni pe zei, ca să nu se supere.

Invenția aceasta a fost atât de percutantă încât rămășițe ale ei le găsim în Vechiul Testament, în mitologia greacă, în diferitele credințe semitice din Mediterana și chiar în liturghia creștină. Ba și mai mult: primul pas spre henoteism – adică, spre ierarhizarea divinităților în jurul uneia principale –, precursor al monoteismului, a apărut tot în Mesopotamia, dar, n-a mai fost opera sumerienilor.

Căci ei aveau să se stingă la cinci secole după sosirea lor în Mesopotamia și au fost înlocuiți mai ales de triburile semitice care au preluat și au perfecționat cultura „capetelor negre”.

Ceea ce au schimbat foarte puțin semiții a fost cea mai importantă invenție a sumerienilor: scrierea. De fapt, nu au inventat-o anume, ci obligați de împrejurări… Dar, acest lucru nu le reduce cu nimic din merit. Descoperirea scrierii a fost un subprodus al contabilității.

Administrarea produselor agricole se efectua în temple, iar intrările și ieșirile grânelor și animalelor se notau cu vârfuri de trestie pe tăblițe de lut. La început, aceste lucruri se rezolvau cu notări pictografice, însă, redarea ideilor abstracte – boală, moarte, furt, naștere, putrezire și stricare – era mai complicată și mai confuză.

Așa că treptat, semnele pictografice au devenit simboluri, iar acestea corespundeau unor silabe a căror valoare fonetică era la fel sau măcar asemănătoare cu cuvântul pe care voiau să-l redea. Astfel s-a născut scrierea; pentru moment, cuneiformă.

Scrierea silabică le venea ușor sumerienilor, deoarece limba lor era aglutinantă. Ceea ce uimește este că, până la inventarea alfabetului de către ahei, care redă sunete, toate popoarele din Antichitate au folosit scrierea sumeriană pentru limbi foarte diferite din punct de vedere fonetic și gramatical, cum sunt cele semitice și indoeuropene.

Existența sumerienilor s-a întins pe aproape cinci secole. Succesorii lor  – babilonienii și asirienii – au fost alte popoare, diferite, alte rase și au avut alte istorii, însă, împreună au făcut istoria Mesopotamiei.

Și este impresionant să vezi cum aceste cinci secole au impregnat atât de profund cultura Occidentului și a Orientului Mijlociu. Acest fenomen are multe explicații, însă, rezumând, se poate spune că succesul gândirii sumeriene se datorează mai ales unei viziuni esențialmente antropomorfice și unui spirit de observație atât de ascuțit, încât se putea lipsi de concluziile abstracte pe care le generau.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

LOS SUMERIOS

La reciente visita del Papa al Irak ha generado en la Prensa de habla española un montón de noticias disparatadas sobre la mitología sumeria. El disparate mayor de los que yo he leído fue citar a la diosa del amor como la deidad principal del país, cuando no era más que una de las deidades mayores del panteón de aquél pueblo y patrona de la primera gran ciudad de la Antigüedad, Ur. Intentaré ahora situar el tema – los sumerios, no la visita papal – en su verdadero marco.

De este pueblo y, sobre todo, de su cultura se sabe casi todo excepto de dónde llegaron a las costas mesopotámicas y a que raza pertenecían. Ellos mismos se definían simplemente como “cabezas negras”, lo que ayuda bien poco, y hoy en día se les ubica como originarios de las costas arábicas del Golfo Pérsico o del valle del Indo, donde floreció la cultura de Harapa y Mohenjo Daro, aunque un poco más tarde que la de las ciudades sumerias de Ur y Uruk, las primeras grandes urbes de las que hay noticia en la historia de la humanidad.

Lo que si se sabe es que los sumerios llegaron por mar al sur de Mesopotamia hace 5.000 años y se asentaron en un territorio increíblemente inhóspito. A su llegada, allá no crecían más que cañas y algunas palmeras; la tierra era pantanosa, mísera – no había árboles ni piedras – e inundada copiosamente cada primavera por los ríos Tigris y Éufrates y asolada constantemente por fuertes vientos.  

Colonizar aquello parecía misión imposible. Pero los “cabezas negras” eran grandes observadores y tenaces labradores. Vieron que tras las inundaciones primaverales brotaban infinitas plantas en la tierra yerma y se pusieron a cavar acequias, construir embalses y plantar cereales.

En eso último les ayudaba el cambio climático que había comenzado cinco o siete mil años antes con la llegada del neolítico y la subida global de la temperatura de un par de grados. Un calentamiento suficiente para que los cereales oriundos del Este del Asia Menor pudieran vivir en casi todas partes.

Y los sumerios optaron por la cebada por su rentabilidad. Su espiga llevaba 56 granos mientras la del trigo apenas daba 16. Pero no se limitaron a apostar por la cebada, sino que dejaron de cultivarla a pequeña escala en parcelas diseminadas, sino que la plantaron en grandes latifundios. Fue su primera aportación trascendental. La producción al por mayor permitía acumular alimentos para muchos meses – incluso años – y erradicar las hambrunas.

Pero la invención del latifundio no servía de nada sin una astronomía que permitiera fijar los tiempos de las distintas labores ni una organización social y administrativa para el mejor aprovechamiento de la nueva riqueza. Así que a la vez que inventaron el latifundio, inventaron el capitalismo, el salario en especie, la astronomía, la contabilidad, la escritura y la mitología. Y por último, de rebote, el urbanismo y la prepotencia. Esta fue el primer imperio de la Historia: el de Sargón I, el Grande.

Porque los excedentes de la agricultura extensiva no servían de nada si no se almacenaban de una manera consciente – de ahí la contabilidad – en almacenes (silos, en este caso) estratégicamente céntricos para su distribución ulterior y no se organizaba la labranza con la participación oportuna de toda la masa laboral.

Y para esto último inventaron la mitología con su propia liturgia. Porque movilizar y coordinar el trabajo de una población dispersa en aldeas y caseríos solo se podía lograr motivando a la gente. A falta de Prensa y Guardia Civil, los sumerios se inventaron unos dioses inmortales, pero que comían como los seres humanos y se ponían de muy, muy, mal humor si pasaban hambre… también como los seres humanos. Todos los hombres tenían que trabajar para alimentar a los dioses y evitar así su ira.

La invención ha sido tan impactante que rastros de ella se encuentran en el Viejo Testamento, en la mitología griega, las diversas creencias semíticas del Mediterráneo y hasta en la liturgia cristiana. Más aún: el primer paso hacia el henoteísmo – es decir, la jerarquización de las divinidades en torno a una sola principal –, antecesor del monoteísmo, surgío también en Mesopotamia, aunque ya no fue obra de los sumerios.

Estos se extinguieron unos cinco siglos después de su llegada a Mesopotamia y fueron sustituidos mayormente por tribus semíticas que asumieron y perfeccionaron la cultura de los “cabezas negras”.

Lo que menos cambiaron los semitas fue el invento más trascendental de los sumerios: la escritura. En realidad, no la inventaron adrede, sino a la fuerza… sin que esto les reste ni una pizca de mérito. El hallazgo de la escritura fue un subproducto de la contabilidad.

 La administración de los productos agrarios se hacía en los templos y las entradas y salida de los granos y animales se anotaba con puntas de caña en tablillas de barro. Al principio eso se resolvía con anotaciones pictográficas, pero la plasmación de ideas abstractas – enfermedad, muerte, robo, parto, putrefacción, etc. –resultaba complicada y confusa.

Así que, paulatinamente, los signos pictográficos pasaron a símbolos y estos correspondían a sílabas cuyo valor fonético resultaba igual o similar a la palabra que querían plasmar. Había nacido la escritura; de momento, cuneiforme.

A los sumerios la redacción silábica les resultaba fácil porque su idioma era aglutinante. Lo sorprendente – casi asombroso – es que hasta la invención aquea del alfabeto fonetico, todos los pueblos de la Antigüedad usaron la escritura sumeria para idiomas tan diferentes fonética y gramaticalmente a ella como los semíticos e indoeuropeos.

La existencia de los sumerios duró alrededor de cinco siglos. Los sucesores – babilonios y asirios – fueron otros pueblos, otras razas y otras historias, pero que en conjunto han dado la historia de Mesopotamia.

Y resulta impresionante como estos cinco siglos han impregnado tan profundamente la cultura de Occidente y el Oriente Medio. Explicaciones del fenómeno hay a montón, pero en resumen se puede decir que el éxito del pensamiento sumerio se debe ante todo a una visión esencialmente antropomórfica y a un espíritu de observación tan agudo que incluso pudo prescindir de las conclusiones abstractas que generaban.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

CANIBALISM POLITIC SÂRB

Alexander Vucici

Serbia este și a fost încă din Evul Mediu țara cea mai importantă și cea mai violentă din Balcani. La aceste atribute trebuie să mai adăugăm că, în ultima vreme, este una dintre cele mai balcanice…în cel mai rău sens al cuvântului.

Căci, de la războaiele lui Miloșevici de la sfârșitul secolului trecut, țara s-a prins într-o spirală a abuzurilor instituționale, în intrigi bizantine și violențe mafiote garnisite cu dezinformări și informații tendențioase a unei prese lipsită de onestitate și de independență.

Acum, situația îl plasează pe președintele Republicii, Alexander Vucici, într-o postură de dublu protagonist. Acesta s-a prins într-un război de acuzații și contraacuzații cu ministrul Apărării din guvernul său, Nebojsa Stefanovici; ambii își reproșează reciproc tot felul de delicte și manipulări subversive. După cum afirmă președintele, Stefanovici colaborează cu puteri străine și chiar ar fi plănuit să-l asasineze, pe lângă o serie de nedreptăți comise în vremea când a fost ministru de interne, în legislatura trecută.

Stefanovici, la rândul său, dă asigurări că are dovezi că Vucici și familia sa au legături cu organizații mafiote, traficanți de droguri și criminali. Desigur, până acum, niciunul dintre ei nu a adus probe concrete în sprijinul acuzațiilor lor, și un a făcut-o nici presa, care este în cea mai mare parte apropiată președintelui.

Nebojsa Stefanovic

Însă, aspectul cel mai deprimant al acestui tsunami de denunțuri îl prezintă Veliko Belivuk, șef al unui grup de suporteri ai clubului de fotbal „Partizan” din Belgrad, care își spun „ieniceri”. După cum afirmă unii jurnaliști, grupul acesta este o bandă sadică de asasini care își ciopârțesc de vii victimele, șantajează, răpesc și fac trafic cu droguri. Toate acestea fiind concepute și aranjate de Belivuk, care n-a fost prins niciodată de forțele de securitate.

Lucrurile acestea sunt „vox populi”; adică, toată lumea vorbește despre ele, însă, nimeni nu știe nimic concret și nici nu depune vreo plângere. Totuși, e evident că o delincvență atât de brutală (Vucic spune „bestială”) și continuă nu ar rămâne atât de mult timp nepedepsită, fără cooperarea, mai mult sau mai puțin pasivă, a poliției.

Veliko Belivuk

Cu aceasta este de acord toată lumea, chiar și Stefanovici și Vucici… însă, fiecare dintre ei spune că celălalt este asociatul și protectorul lui Belivuk și al „ienicerilor”.

Dialectică și comportament balcanic…

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

CANIBALISMO POLÍTICO SERBIO

Alexander Vucici

Serbia es y fue desde la Edad Media el país más importante y violento de los Balcanes. A estos atributos hay que añadir últimamente que es también uno de los más balcánicos… en el peor sentido de la palabra.

Y es que desde las guerras de Milosevic a finales del siglo pasado el país se ha enredado en una espiral de abusos institucionales, intrigas bizantinas y violencias mafiosas sazonada por las desinformaciones e informaciones sesgadas de una prensa tan poco veraz como rara vez independiente.

Actualmente, la situación tiene de doble protagonista al presidente de la Republica, Alejandro Vucic. Este se ha enzarzado en una guerra de acusaciones y contraacusaciones con su ministro de Defensa, Nebojsa Stefanovic; ambos se reprochan mutuamente infinidad de delitos y manipulaciones subversivas. Según el presidente, Stefanovic coopera con potencias extranjeras y hasta proyectaba asesinarle, además de una serie de prevaricaciones cometidas durante su mandato como ministro de Interior en la legislatura pasada.

Stefanovic, por su parte asegura tener pruebas de las vinculaciones de Vucic y su familia con organizaciones mafiosas, narcotraficantes y criminales. Naturalmente, hasta la fecha ni el uno ni el otro han aportado pruebas concretas de sus acusaciones ni la Prensa, abrumadoramente próxima al presidente, tampoco.

Nebojsa Stefanovici

El aspecto más tétrico de este tsunami de denuncias lo protagoniza Veliko Belivuk, cabecilla de un grupo de seguidores del club de futbol “Partizan” de Belgrado que se auto nominan “los jenízaros”. Según los relatos periodísticos, el grupo es una sádica banda de asesinos que descuartiza vivas a sus víctimas, chantajea, secuestra y trafica con drogas. Todo esto, concebido y manipulado por Belivuk, que no ha sido cogido nunca por las fuerzas de seguridad.

Todo esto es “vox populi”; todo el mundo lo sabe, pero nadie sabe nada concreto ni hace denuncia alguna. Sin embargo, lo que es evidente es que una delincuencia tan brutal (“bestial” en boca de Vucic) y continuada no podría subsistir tanto tiempo y tan impunemente sin la cooperación más o menos pasiva de la policía.

Veliko Belivuk

En esto está todo el mundo de acuerdo, incluso Stefanovic y Vucic… pero con la diferencia de que cada uno de ellos dice que el otro fue el socio y protector de Belivuk y “los jenízaros”.

Dialéctica y modales balcánicos…

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.