Politică pentru bogați Washington, Diana Negre

Faptul că SUA, cea mai bogată țară din lume, promovează o politică economică proprie oamenilor bogați nu e un lucru surprinzător; neașteptat, însă, este faptul că tocmai Partidul Democrat, cel mai progresist dintre cele două formațiuni politice care alternează la putere, duce o politică economică și socială favorizată de cele mai puternice grupuri din țară.
Dincolo de ceea ce ar putea crede milioane de persoane care nu au venituri mari și care vor un partid care să se ocupe de interesele lor, liderii Partidului Democrat împărtășesc aceleași idei ca elitele economice ale țării.
Un exemplu este politica energetică: cei care câștigă mai puțin de o sută de mii de dolari pe an cred că măsurile sau propunerile actualului președinte democrat, Joe Biden, sunt mai rele decât cele ale predecesorului său, Donald Trump. În schimb, cei care au venituri mult mai mari îl aprobă pe Biden: cei care se află în fâșia de la o sută la două sute de mii își împart opiniile jumătate-jumătate în favoarea lui Biden sau Trump, iar cei care câștigă peste două sute de mii îl favorizează pe Biden cu o marjă de 12%.
Mai puțin surprinzător este sprijinul pe care îl primește Biden de la funcționari, deoarece, în mod tradițional, acest bloc sprijină politicile progresiste. Printre cei care lucrează în întreprinderi private, sunt unii care îi duc dorul politicii economice a lui Trump.
Merită să evidențiem situația energetică, deoarece problemele actuale sunt cauzate, în parte, de războiul din Ucraina, cu toate că inflația, mai mare decât creșterea salariilor, a urcat vertiginos odată cu pandemia. Dar, și pentru că, deopotrivă, consecințele ei afectează pe toată lumea foarte vizibil, cu creșterea spectaculoasă a prețului benzinei care duce la scumpirea vieții tuturor, în această țară cu distanțe enorme și densitate mică a populației, unde este imposibilă funcționarea unei rețele eficiente de transport public.
Există un sentiment pe care îl împărtășesc toți, de la majoritatea albilor până la diferitele grupuri etnice: toți cred că administrația americană ar trebui să sporească producția de energie, cu toate că, pe termen scurt, ar însemna să se bazeze mai mult pe „fracking”, pentru a extrage petrol și gaze, un sistem care a tot crescut în ultimii două zeci de ani cu randamente excelente.
Grație fracking-ului, producția energetică americană a crescut foarte mult. Rusia a văzut în această metodă o amenințare pentru exporturile ei și a lansat campanii de propagandă în care o prezintă ca pe o mare amenințare pentru mediul înconjurător – cu toate că și rușii folosesc procedeul pe teritoriul lor.
74% din populația albilor, 67% din diferite minorități și 55% dintre negri vor ca producția de petrol și gaze să crească.
Se opun, însă, elitele economice și academice care, în prezent, au o influență importantă asupra Partidului Democrat și asupra președintelui Biden.
Este ușor de înțeles dezinteresul acestor elite față de prețurile energiei: au suficienți bani ca să-și cumpere automobile electrice cu prețuri de peste cincizeci de mii de euro. Și chiar dacă nu-și cumpără, bugetul lor nu e afectat de câteva sute de dolari pe lună, cât costă benzina sau consumul casnic de energie.
Pentru Partidul Democrat și pentru președintele Biden această situație poate fi o problemă, căci elitele care o încurajează atrag puține voturi la urne. În cele șase luni câte mai rămân până la viitoarele alegeri legislative, un vot negativ ar putea pune capăt ambițiilor ecologiste: în luna noiembrie, americanii vor merge la urne pentru a-și realege legiuitorii, iar democrații dispun de o marjă atât de mică, încât riscă să piardă controlul ambelor camere.
În Congres se vor schimba stăpânii, iar Casa Albă va fi foarte afectată, deoarece inițiativele prezidențiale nu vor avea ecou într-un Congres controlat de opoziție. În cazul lui Biden, dificultatea va fi și mai mare, deoarece îi mai rămân puține talente retorice și ar fi mai puțin eficient să se adreseze direct populației.
Rămâne de văzut cine va fi beneficiarul slăbiciunii lui Biden și a Partidului Democrat peste doi ani, când americanii își vor alege un nou președinte. Republicanii nu au prezetat încă vreun candidat la președinție, poate pentru că Donald Trump continuă să ocupe tot terenul republicanilor, la fel ca acum 2 ani. Atunci a pierdut alegerile în fața lui Joe Biden iar, în 2024, în mod sigur, va purta un bagaj atât de greu, încât candidatura sa nu va mai fi valabilă.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Politica para ricos Washington, Diana Negre

Que Estados Unidos, el país más rico del mundo, tenga una política económica propia de ricos no es sorprendente, pero más inesperado es que su Partido Demócrata, el más progresista de los dos que se alternan en el poder, promueva una política económica y social favorecida por los grupos más pudientes.
Al margen de lo que puedan pensar los millones de personas sin grandes ingresos y que quieren un partido que se preocupe por sus intereses, los líderes del Partido Demócrata comulgan con las ideas de las élites económicas del país.
Un ejemplo es la política energética: quienes ganan por debajo de cien mil dólares anuales, creen que las medidas o propuestas del actual presidente demócrata, Joe Biden, son peores que las de su predecesor, Donald Trump. En cambio, entre los que tienen ingresos mucho más elevados, la aprobación por Biden crece: quienes se hallan en la franja de cien a doscientos mil, reparten sus opiniones mitad a mitad en favor de Biden o de Trump y los que ganan más de doscientos mil, favorecen a Biden por un margen del 12%.
Menos sorprendente es el apoyo de Biden entre los funcionarios, pues es tradicional que este bloque de población apoye políticas progresistas. Quienes están empleados en la empresa privada, hay quienes echan de menos la política económica de Trump.
Merece la pena resaltar la situación energética porque los problemas actuales derivan en parte de la guerra de Ucrania, si bien la inflación, superior al crecimiento de salarios, se disparó con la pandemia. También porque sus consecuencias afectan a todos de manera notoria, con fuertes subidas en el precio de la gasolina que encarece la vida a todos en este país de enormes distancias y escasa densidad de población, lo que no permite una red eficiente de transporte público.
Es un sentimiento compartido por todos, desde la mayoría blanca hasta los diversos grupos étnicos: todos piensan que el gobierno norteamericano debería aumentar la producción de energía, aunque a corto plazo signifique apoyarse más en el “fracking” para extraer gas y petróleo, un sistema que ha ido en aumento en las últimas dos décadas con excelentes rendimientos.
Gracias al fracking la producción energética norteamericanas creció muchísimo y Rusia vio en esta técnica una amenaza para sus exportaciones, hasta el punto de lanzar campañas de propaganda que lo presentaban como una gran amenaza al medio ambiente – aunque los rusos también emplean este sistema en su propio territorio.
El 74% de la población blanca, el 67% de diversas minorías y el 55% de los negros desean que aumente la producción de petróleo y gas.
Son las élites económicas y académicas las que se oponen y, en estos momentos, tienen una influencia importante en el Partido Demócrata y en la opinión del presidente Biden.
Es fácil de comprender el poco interés de estas élites por los precios de la energía: tienen suficiente dinero para comprar automóviles eléctricos que pueden valer más de cincuenta mil euros. Si no lo hacen, su presupuesto no queda desequilibrado por unos cientos de dólares mensuales en gasolina o consumo energético doméstico.
Para el Partido Demócrata y el presidente Biden esta situación puede representar un problema, pues las élites que los jalean cuentan con pocos votos en las urnas. En el medio año largo hasta las próximas elecciones legislativas, un voto negativo podría acabar con las ambiciones ecologistas: en noviembre, los norteamericanos acuden a las urnas para reelegir a sus legisladores y los demócratas gozan de un margen tan mínimo que tienen un gran riesgo de perder el control de las dos cámaras.
No solamente el Congreso cambiaría de amos, sino también la Casa Blanca se vería afectada, pues las iniciativas presidenciales no tendrían eco en un Congreso controlado por la oposición. En el caso de Biden, la dificultad sería todavía mayor pues le quedan ya escasas dotes retóricas y sería poco efectivo al dirigirse directamente a la población.
Está por ver quién sería el beneficiario de la debilidad de Biden y su Partido Demócrata dentro de dos años, cuando los norteamericanos elijan un nuevo presidente. Los republicanos no han presentado aún a su candidato presidencial, quizá porque Donald Trump sigue copando el terreno a los demás republicanos como ocurrió hace 2 años. Entonces perdió las elecciones ante Joe Biden y, en el 2024, seguramente llevará un bagaje tan pesado que hará inviable su candidatura.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Odisseas Elitis

Circulă pe siturile grecești un poem sub numele lui Odisseas Elitis: Primăvara, dacă n-o găseşti, ţi-o faci, Sună bine, de aceea ne-am gândit să vi-l împărtășim:

Primăvara, dacă n-o găseşti, ţi-o faci

Da, ţi-o faci.
De fiecare dată, de la început.
Mereu mai vie.
Mereu mai mustind de seve.

Da, ţi-o faci.
Cu acele culori care înseamnă armonie.
Şi cu acele cuvinte care arată începutul.

Da, ţi-o faci.
Cu acea lumină pe care ţi-o poate da (doar) Raiul.
Şi cu acele flori care miros a viaţă.

Da, ţi-o faci.
Cu acel parfum al nemuritoarei, Speranţei.
Şi cu acea credinţă care te va face să nu te temi.

Da, ţi-o faci, aşadar.
Cu materii neprihănite pentru sufletul tău.
Şi cu momente simple ce dăruiesc bucurii eterne

Și  cu oameni simpli și dintr-o bucată.

Care te aud în tăcere.
Şi care n-au nevoie de cuvinte pentru explicaţii.

Da, ţi-o faci.
Cu acele visuri ce te vor umple de promisiuni.
Şi cu acele surâsuri care-ţi vor arăta că trebuie să trăieşti.

Pentru că, de nu porţi în tine Primăvara, trebuie să-nveţi s-o construieşti.
De la întunericul cel mai rău la cea mai strălucitoare lumină.

N-o lăsa niciodată să plece.
Pentru că, cu cât intră mai mult şi cu cât e mai puternică, cu atât mai uşor alungă iernile din inima ta.

S-o iubeşti, Primăvara.
Nu doar pentru hainele frumoase şi vaporoase pe care le porţi.
Şi nici pentru prea-albastrele ceruri pe care ţi le dăruieşte.
Ci pentru Renaşterea pe care te face s-o trăieşti.

Pentru briza aceea dulce care-ţi răcoreşte sufletul.
Şi pentru soarele acela care-ţi dăruieşte căldură.

Să-i dai gust, aşadar.
Ca acel gust greu şi dulce, pe care numai Eros îl poate da.

Şi nu te necăji dacă va fi s-o pierzi, aşa, dintr-o dată, sau, pur şi simplu, dacă nu mai vine la tine.

Pentru că, Primăvara, dacă n-o găseşti, ţi-o faci.

Την άνοιξη αν δεν τη βρεις, την φτιάχνεις

Ναι την φτιάχνεις.
Κάθε φορά από την αρχή.
Όλο και πιο ζωντανή.
Όλο και πιο ποτισμένη.

Ναι την φτιάχνεις.
Με εκείνα τα χρώματα που σημαίνουν αρμονία.
Και με εκείνες τις λέξεις που δηλώνουν αρχή.

Ναι την φτιάχνεις.
Με εκείνο το φως, που μπορεί να σου δώσει Παράδεισο.
Και με εκείνα τα λουλούδια που μυρίζουν ζωή.

Ναι την φτιάχνεις.
Με εκείνο το άρωμα της αθάνατης, Ελπίδας.
Και με εκείνη την Πίστη που θα σε κάνει να μην φοβηθείς.

Ναι την φτιάχνεις λοιπόν.
Με υλικά αγνά για την ψυχή σου.
Και με στιγμές απλές που χαρίζουν αιώνιες χαρές

Και με ανθρώπους λιτούς και ευθείς.

Που σε ακούν στην σιωπή.
Και δεν έχουν ανάγκη τα λόγια για εξηγήσεις.

Ναι την φτιάχνεις.
Με εκείνα τα όνειρα που θα σε γεμίσουν υποσχέσεις.
Και με εκείνα τα χαμόγελα που θα σου δείξουν πως πρέπει να ζεις.

Διότι, αν δεν κουβαλάς την Άνοιξη μέσα σου, πρέπει να μάθεις να την χτίζεις.
Από το χειρότερο σκοτάδι στο πιο λαμπερό φως.

Μην την αφήσεις ποτέ να φύγει.
Διότι, όσο πιο δυνατά μπαίνει αυτή, τόσο πιο εύκολα διώχνει τους χειμώνες από την καρδιά σου.

Να την αγαπάς την Άνοιξη.
Όχι μόνο για τα όμορφα και τα ανάλαφρα ρούχα που φοράς.
Μήτε για τους καταγάλανους ουρανούς που σου δωρίζει.
Αλλά για την Αναγέννηση που σε κάνει να ζεις.

Εκείνον τον γλυκό αέρα που δροσίζει την ψυχή σου.
Και εκείνον τον ήλιο που σου χαρίζει ζεστασιά.

Να της δίνεις γεύση λοιπόν.
Σαν εκείνη την βαριά και γλυκιά, που μόνο ο Έρωτας μπορεί να δώσει.

Και μην στεναχωριέσαι αν ξαφνικά χαθεί ή απλά δεν σου έρθει.

Διότι, την Άνοιξη αν δεν την βρεις, την φτιάχνεις.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR:  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și traducătorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura traducătorului, în cadrul aceluiași articol.

Biden pactizează cu diavolul Washington, Diana Negre

Cu toate promisiunile sale ecologiste, președintele american, Joe Biden, se vede nevoit să facă un pact cu diavolul energiei, căci a hotărât să pună în circulație până la un milion de barili de petrol pe zi, adică dublul cantităţii cu care s-au oferit să-şi mărească producţia țările din Organizația Producătorilor de Petrol.
Înainte de a începe războiul din Ucraina, SUA, care, astăzi, sunt cel mai mare productor de petrol din lume, se pregăteau pentru o politică de reduceri în extracția și prospectarea țițeiului, așa cum arăta agenda ecologistă a lui Biden, însă realitățile economice și necesitățile politice internaționale frânează aceste proiecte.
În interiorul țării, Biden cconsideră că punerea în circulație a 180 de milioane de barili, în decurs de șase luni, cea mai mare livrare de urrgență din istoria țării, va servi la combaterea inflației.
Acest lucru trebuie să se interpreteze, nu numai în lumina situației internaționale create de războiul din Ucraina, ci și în contextul politicii americane: mai rămân doar 7 luni până la alegerile legislative, care ar putea să lase Partidul Democrat în condiția de minoritar în ambele camere ale Congresului, ceea ce ar însemna ca Biden să aibă mâinile legate din punct de vedere politic.

Tocmai din perspectiva politicii americane, e greu să ne imaginăm că asemenea eforturi vor avea efectul scontat: coaliția care l-a adus pe Biden la Casa Albă e formată din sectoare progresiste cu o mare influență ecologistă. Pe cealaltă tabără, cea a democraților moderați, Biden o va putea convinge cu multă dificultate, că, la ora actuală, și-a schimbat punctele de vedere.
Biden riscă să-și piardă, astfel, adepții și să nu-i mai poată recupera nici pe decepționați, adică sectoarele populare din partidul său democrat. Spre deosebire de ecologiști, care, de obicei, fac parte din elitele intelectuale și economice, baza populară democrată nu este nici ecologistă și nici nu încearcă să schimbe structurile familiale.
Probabil, este prea târziu pentru a se pune bine cu bazele: Partidul Democrat actual seamănă foarte mult cu cel din vremea președintelui Jimmy Carter, de acum mai mult de 40 de ani: decepția față de politica sa națională și internațională i-a determinat, atunci, pe mulți democrați să se apropie de candidatul republican, Ronald Reagan, atât de mult, încât se vorbea despre acest sector al electoratului ca de „democrații lui Reagan”.
Avantajul pe care îl are Biden în aceste momente, dacă e să-l comparăm cu Carter, este că, în tabăra republicană nu există vreo figura atrăgătoare, așa cum a fost Reagan. Poate că ar exista dacă poziția nu ar fi ocupată în totalitate de Donald Trump, un om care continuă să aibă sprijinitori totali, ca acum aproapre doi ani, dar insuficienţi, totuşi, ca să-l mai poată aduce la Casa Albă.

Din perspectiva economică, este improbabil ca asemenea eforturi să dea rezultate: ceea ce îngrijorează țara este inflația, care a atins cote nemaivăzute în ultimii patruzeci de ani. Dar, și energia, cu toate că i-a mai scăzut prețul când s-a aflat de decizia lui Biden, care este unul dintre factorii care generează inflație. Mai sunt și alte sectoare cu scumpiri puternice, datorită, în principal, dificultăților de livrare cauzate de COVID, precum și substanțialelor indemnizații guvernamentale acordate în ultimii ani.
Nu se așteaptă nici vreo mare ușurare în sectorul energetic: pe de o parte, aceste livrări vor reduce Rezerva Strategică acumulată, ceea ce va duce la obligația de a cumpăra alt țiței pentru a o reface, astfel încât Biden se va încleșta cu simpatizanți săi ecologiști. Iar, pe plan internațional, aceste livrări reprezintă numai 1% din consumul mondial, astfel că efectele lor vor fi limitate.
Cu toate aceste, Biden ar putea ieși în câștig din actuala criză: scumpirea petrolului ar putea face mai atrăgătoare opțiunile ecologiste, care, în prezent, întâmpină dificultăți în a se stabiliza, din cauza prețurilor foarte mari. Între timp, sancțiunile împotriva Rusiei vor face, probabil, ca exporturile americane de gaz lichefiat să crească, ceea ce va deschide noi piețe pentru industria energetică a SUA.
Dar, chiar și așa, este improbabil ca Biden și Partidul Democrat să mai culeagă aceste posible fructe la timp pentru a beneficia de rezultatele alegerilor parlamentare din noiembrie, anul acesta: conform unor sondaje recente, numai 40% dintre americai îl sprijină pe Biden, în timp ce 58% sunt decepționați de administraţia sa. Cu toate că președintele nu se va supune vreunei votări, sentimentele față de el se văd în voturile parlamentarilor.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Biden pacta con el diablo Washington, Diana Negre

A pesar de sus promesas ecologistas, el presidente norteamericano Joe Biden se ve obligado a pactar con el diablo de la energía y ha decidido poner en circulación hasta un millón de barriles de petróleo diarios, el doble de lo que ofrecen aumentar los países de la Organización de Productores de Petróleo.
Antes de la guerra de Ucrania, Estados Unidos, hoy en día el mayor productor de petróleo del mundo, se preparaba a una política de recortes en la extracción y prospección petrolera, en aras de la agenda ecologista de Biden, pero las realidades económicas y las necesidades políticas internacionales frenarán estos proyectos.
Dentro del país, Biden confía en que la puesta en circulación de 180 millones de barriles a lo largo de seis meses, el suministro de emergencia más grande en la historia del país, servirá para combatir la inflación.
Es algo que debe interpretarse, no solamente a la luz de la situación internacional causada por la guerra de Ucrania, sino también en el contexto de la política norteamericana: solo faltan 7 meses para las elecciones legislativas que pueden dejar al partido demócrata en minoría en las dos cámaras del Congreso, lo que tendría a Biden maniatado políticamente.
Precisamente desde la perspectiva de la política norteamericana, cuesta imaginar que semejantes esfuerzos sirvan de mucho: la coalición que llevó a Biden a la Casa Blanca está formada por sectores progresistas y tiene una gran influencia ecologista. En el otro bando, el de los demócratas moderados, a Biden le será difícil convencerlos a estas alturas de que ha cambiado sus planteamientos.
Es decir: Biden corre el riesgo de perder a sus fieles y de no recuperar a los desilusionados, es decir, a los sectores populares de su partido demócrata. A diferencia de los ecologistas que pertenecen en general a las élites intelectuales y económicas, la base popular demócrata ni es ecologista ni trata de cambiar las estructuras familiares.

Es probablemente demasiado tarde para congraciarse con su base: el Partido Demócrata actual tiene características en común con el de la época del presidente Jimmy Carter, hace más de 40 años: la decepción ante su política nacional e internacional impulsó a muchos demócratas a acercarse al candidato republicano Ronald Reagan, hasta el punto de que se hablaba de este sector del electorado como los “demócratas de Reagan”.
La ventaja de Biden en estos momentos, si se le compara a Carter, es que en el bando republicano no hay una figura atractiva como lo fue Reagan en su momento. Quizá la habría si el campo no estuviera copado por Donald Trump, un hombre que sigue teniendo sus seguidores incondicionales como hace casi dos años, pero el número de estos seguidores es insuficiente para devolverlo a la Casa Blanca.
Desde la perspectiva económica, es improbable que semejantes esfuerzos den resultados: lo que preocupa en el país es la inflación, que ha llegado a límites no vistos en cuatro décadas. Y también la energía, si bien bajó de precio al conocerse la decisión de Biden, es tan solo uno de los factores que generan inflación. Hay otros sectores con fuertes subidas, debido principalmente a las dificultades de suministros originadas por el Covid, así como los importantes subsidios gubernamentales de los últimos dos años.

Tampoco cabe esperar un gran alivio energético: por una parte, estas entregas reducirán la Reserva Estratégica acumulada, lo que obligará a conseguir más petróleo para reponerlas, lo que a su vez enfrentará a Biden con sus simpatizantes ecologistas. Y en el conjunto internacional, estas entregas representan tan solo el 1% del consumo mundial, por lo que su repercusión será limitada.
A pesar de todo, Biden todavía podría salir beneficiado de la actual crisis: la subida de precios del petróleo puede hacer más atractivas las opciones ecologistas, que hoy tienen dificultades para establecerse debido a su elevado costo. Entre tanto, las sanciones contra Rusia probablemente aumentarán las exportaciones norteamericanas de gas licuado, lo que abrirá otros mercados para la industria energética de Estados Unidos.
Aún así, es improbable que ni él ni su Partido Demócrata recojan estos posibles frutos a tiempo de beneficiarse de las elecciones parlamentarias de noviembre: según recientes encuestas, tan solo el 40% de los norteamericanos apoya a Biden, mientras que el 58% está desilusionado por su gestión. Aunque el presidente no se someta a voto, el sentimiento popular hacia él se refleja en los votos parlamentarios.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

NEPUTINȚA DE LA ÎNCEPUTUL CARIEREI

Asupra calităților de spion ale liderului de la Kremlin – insuficiente, conform afirmațiilor unui fost coleg de al său! – s-au pronunțat profesorii și instructorii școlii respective, atunci când au hotărât că nu era apt pentru asemenea activități. Neputința aceea de început și-a rezolvat-o Putin urcând în „autobuzul neputincioșilor” pe care i-l punea la dispoziție partidul comunist al URSS-ului.

Partidul era calea scurtă pe care puteau să urce incompetenții, cei lipsiți de pasiune și calități pentru a se afirma în vreun domeniu concret de activitate. Partidul comunist a fost salvarea neputincioșilor din URSS și din celelalte țări comuniste. Întotdeauna șefii ierarhici din partid preferau indivizi docili, mai puțin dotați, care să nu le amenințe lor poziția. Putin este produsul acelei abile și tenace selecții negative.

În urma imploziei URSS-ului, Gorbaciov și Elțin lăsau în urma lor o Federație Rusă, o entitate politică ceva mai mică, pașnică, lipsită de agresivitate, dar extenuată din punct de vedere economic, ceea ce a determinat Occidentul, în mod special Germania, să-i ofere tot ajutorul de care avea nevoie.

Acea Federație Rusă plăpândă a reușit, astfel, să supraviețuiască cu bani occidentali. Lumea întreagă era convinsă că etapa următoare era o apropiere de Occident și chiar o aderare la valorile democrației occidentale. Federația Rusă renunțase la comunism, la ideologia înfruntării și a războiului rece.

APARE UN PUTIN APARENT PAȘNIC ȘI PUTERNIC

Din poziția de șef al serviciilor secrete, își face apariția în fruntea statului un Vladimir Putin, aparent pașnic, aparent credincios și respectuos față de valorile creștine ale Ortodoxiei.

Părea a fi o dovadă că noul lider de la Kremlin profesa PACEA ca valoare supremă, ca etalon fundamental al tuturor politicilor pe care Federația Rusă urma să le practice în viitor, în relațiile cu țările vecine,unele foste sovietice, dar, devenite, între timp, independente, precum și în relațiile internaționale mai ample, cu Occidentul și cu toate celelalte țări ale lumii.

La Kremlin se afla, de acum, un om credincios și cu frica lui Dumnezeu! Religiozitatea lui Putin a creat o falsă senzație de liniște, stabilitate și armonie.

Nimeni nu bănuia că Putin nu era decât un neputincios în criză de ideologie, care se refugia, de data aceasta, în „autobuzul religiei”, al valorilor pravoslavnice ale Rusiei tradiționale, pentru simplul fapt că nu avea nimic altceva la îndemână. Călătorul Putin într-un astfel de autobuz a reușit să păcălească o lume întreagă, deoarece inducea ideea că un creștin practicant este un om valoros, cu discernământ și cu criterii de om sănătos moralmente, practicant al altruismului și al milei creștine.

În acel autobuz pravoslavnic a descoperit și exploatat filonul patriotismului resurselor și bogățiilor pe care le are imensa Federație Rusă. Patriotismul acela era, de fapt, o exersare abilă a naționalismului rus. Putin este un neputincios și în materie de patriotism, deoarece patriotismul său este doar o fațadă pentru mascarea imperialismului de care este animat în realitate.

NEPUTINȚA PLENARĂ A LUI PUTIN

Putin, dacă ar fi fost puțin altceva decât un patriot neputincios, ar fi dezvoltat în primul rând economia Federației Ruse, cu resursele imense de care dispune această cea mai întinsă țară de pe planetă.

Soarele zăbovește 11 fuse orare deasupra Rusiei, dar economia ei este sub nivelul celei italiene. Un patriot, dacă n-ar fi fost neputincios, s-ar fi inspirat, cât de cât, din exemplul Chinei, care nu are bogățiile Rusiei, și n-ar fi lăsat Federația Rusă în condiția de economie primitivă regională, exportatoare de hidrocarburi, cereale și arme.

Ar fi avut această mândrie de om zdravăn la cap de a crea binele și bunăstarea pentru rusul de rând, adică pentru imensa majoritate a concetățenilor săi.

Putin neputinciosul a dezvoltat, în schimb, arsenalele militare, astfel ca țara să rămână cu ceva pe poziția de mare putere. Cum a dezvoltat și cum a modernizat armele și armata, se vede acum: tot cu nepricepere, căci tot neputința iese în relief.

Poate fi considerat Putin un creștin practicant ortodox? Nu poate! Ce creștin practicant își trimite armatele, în numele milei creștine, într-o țară vecină să ucidă și să distrugă orașe întregi cu o cruzime și barbarie nemaiîntâlnite în istorie?! Ce creștin practicant este, devreme ce nu se oprește din măcel, chiar și atunci când i-o cere o lume întreagă?

PUTIN CA NEPUTINȚĂ A NEPUTINȚELOR

Putin este un neputincios, e un surogat pe toate planurile: ca om politic, ca patriot, ca lider, ca om religios, ca simplu vecin care nu-i poate lăsa pe cei din jurul lui să trăiască în pace, ca simplu individ care trebuie să respecte VIAȚA!

Este un neputincios chiar și în a folosi limbajul și cuvintele proprii și adecvate pentru realitățile pe care le creează în jurul lui. Neputinciosul e nevoit să mintă: invazia nu e invazie, războiul nu e război, genocidul și crimele pe care le comit armatele lui nu sunt atrocități și… nu le-a comis el! etc., etc.

De NEPUTINȚA aceasta încearcă să contagieze cât mai multă lume. Și-a trimis ministrul de externe în China,(de la Moscova n-ar fi reușit, prea mint tot timpul la nivelul politicii de stat!) ca să anunțe de acolo, o nouă ERĂ ÎN LUME, o resetare cu o lume multipolară! Doar,doar îi mai crede cineva, în condițiile în care, nici măcar războiul imperialist pe care îl duc cu atâta cruzime în Ucraina nu le-a reușit! Au ocupat,dar nu au învins,au invadat,dar nu stăpânesc,sunt acolo,dar sunt NEPUTINCIOȘI!

Serviciile secrete occidentale lansează și ideea că oamenii din jurul lui Vladimir Putin îl mențin pe acesta în neputință informațională, nu-i spun adevărul de frică… sau de nevoie!

Să încheiem subliniind că limba română are șansa unică, în acest caz, de a reda cu numele lui PUTIN , însăși NEPUTINȚA!

AUTOR: EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului, EUGEN HAC, precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

O traducere uşor… adaptată:

Când te iubesc

Când te iubesc
Rege mă cred,
Sau cavaler din alte vremi, un drept,
Singurul bărbat din lume, inocent.
Când te iubesc
Al tău sunt, mă pierd
În tine, aşa cum râul e al Deltei, un curent
Prizonier de bună-voie, dependent.
Când te iubesc
Fac ce fac şi ajung, ardent,
La ale tale buze, braţe, ca un adolescent,
Și-a ajung să ne iubim fervent.
Când te iubesc
De-i miezul nopţii sau amiază,
În iad sau Rai, nu mai contează
Unde, pentru că suntem împreună, ca o rază.
Când te iubesc
Nici nu mai ştiu cine mai sunt, mi-e groază,
Un cerşetor sau un Mesia, care binecuvântează,
Avem aceleaşi visuri, care ne descătuşează.
Când te iubesc
Fac ce fac şi ajung, ardent,
La ale tale buze, braţe, ca un adolescent,
Și-a ajung să ne iubim fervent.
♪
Când te iubesc
Din degete-mi cresc flori
Şi cerul ce mi-l dai, plin de splendori,
E-un cer fără de stele, fără cântători.
Când te iubesc
Îmi fierbe sângele, fiori,
Şi astă plăcere nevinovată, ori
Mă sperie, ori mă doare, deseori.
Când te iubesc
Fac ce fac şi ajung, ardent,
La ale tale buze, braţe, ca un adolescent,
Și-a ajung să ne iubim fervent.
Când te iubesc
Rege mă cred,
Sau cavaler din alte vremi, un drept,
Singurul bărbat din lume, inocent.
Când te iubesc
Al tău sunt, mă pierd
În tine, aşa cum râul e al Deltei, un curent
Prizonier de bună-voie, dependent.
Când te iubesc
De-i miezul nopţii sau amiază,
În iad sau Rai, nu mai contează
Unde, pentru că suntem împreună ca o rază.
Când te iubesc
Nici nu mai ştiu cine mai sunt, mi-e groază,
Un cerşetor sau un Mesia, care binecuvântează,
Avem aceleaşi visuri, care ne descătuşează,
Când te iubesc…

---

Quand je t’aime
J’ai l’impression d’être un roi
Un chevalier d’autrefois
Le seul homme sur la Terre
Quand je t’aime
J’ai l’impression d’être à toi
Comme la rivière au Delta
Prisonnier volontaire
Quand je t’aime
Tous mes gestes me ramènent
À tes lèvres ou à tes bras
À l’amour avec toi
Quand je t’aime
Il est minuit ou midi
En enfer, au paradis
N’importe où mais ensemble
Quand je t’aime
Je ne sais plus si je suis
Un mendiant ou un messie
Mais nos rêves se ressemblent
Quand je t’aime
Tous mes gestes me ramènent
À tes lèvres ou à tes bras
À l’amour avec toi
♪
Quand je t’aime
J’ai des fleurs au bout des doigts
Et le ciel que je te dois
Est un ciel sans étoiles
Quand je t’aime
J’ai la fièvre dans le sang
Et ce plaisir innocent
Me fait peur, me fait mal
Quand je t’aime
Tous mes gestes me ramènent
À tes lèvres ou à tes bras
À l’amour avec toi
Quand je t’aime
J’ai l’impression d’être un roi
Un chevalier d’autrefois
Le seul homme sur la terre
Quand je t’aime
J’ai l’impression d’être à toi
Comme la rivière au Delta
Prisonnier volontaire
Quand je t’aime
Il est minuit ou midi
En enfer, au paradis
N’importe où mais ensemble
Quand je t’aime
Je ne sais plus si je suis
Un mendiant ou un messie
Mais nos rêves se ressemblent
Quand je t’aime

Compozitori: Bernard Edgar Joseph Estardy / Didier Rene Henri Barbelivien / Pascal Auriat
Versurile cântecului Quand je t’aime © Sony/ATV Music Publishing LLC, Universal Music Publishing Group

AUTOR:  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și traducătorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura traducătorului, în cadrul aceluiași articol.

Motivele nesăbuinței Washington, Diana Negre

Din momentul în care administrația americană a avertizat că Rusia se pregătea să înceapă războiul împotriva Ucrainei, pe plan internațional a existat un amestec de incredulitate și surpriză: nimeni nu credea că Moscova se va lansa într-o astfel de aventură, iar Ucraina a arătat o suprinzătoare capacitate de a rezista atacurilor Rusiei, o țară mult mai înarmată și cu o armată mult mai mare.
La aceasta se adaugă o altă surpriză, cea de a-l vedea pe, de obicei, puțin eficientul președinte american, Joe Biden, foarte hotărât să-i tragă după sine pe colegii săi europeni și să exerseze, astfel, lidership-ul pe care SUA aproape că îl pierduseră – performanță de care puțini îl credeau în stare pe Biden.
De când a început Rusia să-și arate colții, opinia cea mai răspândită a fost că Ucraina nu va putea rezista atacurilor leului rus, care urma să o înfulece repede și nemilos.
Însă, adevărul este că Rusiei nu i-a mers bine, invadarea este greoaie și chiar s-a împotmolit. Desigur, Moscova are mai multe alte posibilități de a se impune decât are Ucraina de a se apăra, însă Vladimir Putin se izbește de surpriza și deziluzia de a nu fi în stare să zdrobească o țară mai mică, mai săracă și mai slab înarmată.
Aceasta nu înseamnă neapărat că președintele rus va bate în retragere: un leu rănit poate deveni mult mai agresiv, însă se pare că armata sa nu are nici capacitatea de manevră necesară și nici puterea de a-și impune voința acum, pe loc.
Privind istoria seculară a rușilor, poate nu e atât de greu să înțelegem motivele lui Putin: în mod repetat țara a avut o politică expansionistă agresivă, care i-a permis să devină cea mai întinsă națiune de pe planetă, cu 11 fusuri orare. Acest lucru a fost obținut prin expediții de ocupare și cucerire, justificate prin grija față de propria ei securitate.
Imperiul rus, cel sovietic sau Rusia pe care o stăpânește Putin acum, nu și-a bazat succesele militare pe o forță militară care să-i ofere victorii fulminante, ci pe imensitatea teritoriului care l-a pus la adăpost în fața invaziilor sau i-a permis să-i supună pe inamici unei uzuri considerabile.
O teorie care ar explica actuala criză este că nehotărârea Americii ar fi pricipala cauză a invaziei rușilor: Washingtonul, care cunoștea planurile Moscovei de a ataca Ucraina și avertiza de săptămâni că se pregătea o invazie, nu a avut ideea de a face presiuni asupra președintelui ucrainean, Zelenski, să nu mai provoace Moscova. Căci Zelenski şi-a tot afirmat dorința ca Ucraina să intre în NATO, în timp ce Putin vroia un compromis de neutralitate, sau o adeziune la politica Moscovei, ceva asemănător cu poziția Belarusului.
Însă, această analiză ar putea fi nepotrivită: poate că Putin pur și simplu făcea primii pași pentru a reconstrui imperiul sovietic, destrămat la sfârșitul secolului trecut, ceea ce el însuși a calificat drept una din cele mai mari dezastre din istoria recentă. Cu Joe Biden la Casa Albă, poate că i s-a părut a fi momentul potrivit pentru a se folosi de ceea ce el percepea ca slăbiciune și nehotărâre la Washington și, prin urmare, în toată lumea occidentală.
În același timp, dacă Washingtonul era atât de convins de intențiile rușilor, trebuie să ne întrebăm care au fost motivele pentru care i-a lăsat pe ucraineni fără protecție. Să ne amintim că SUA, atunci când s-a dezmembrat imperiul sovietic, a insistat să priveze noua națiune ucraineană independentă de micile arsenale atomice, care poate ar fi pus-o la adăpost de atacurile rușilor.
Însă, toate acestea aparțin de acum istoriei, sau cel puțin țin de trecut: războiul din Ucraina poate fi pentru Putin ceea ce a fost invadarea Afganistanului pentru Uniunea Sovietică, în ultima perioadă a imperiului său. Dacă lucrurile vor merge ca până acum, o continuă vărsare de sânge în Ucraina va pune în pericol supraviețuirea regimului sau chiar a persoanei lui Putin. Acum, la fel ca atunci, Moscova nu a știut să aprecieze nici capacitatea de a rezista a teritoriului invadat, și nici nivelul de sprijinire internațională.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Las razones de la sinrazón Washington, Diana Negre

Desde que el gobierno norteamericano empezó a advertir que Rusia se preparaba para ir a la guerra contra Ucrania, la opinión internacional ha mostrado una mezcla de incredulidad y sorpresa: incredulidad de que Moscú se fuera a lanzar a semejante aventura, sorpresa por la capacidad ucraniana de resistir los ataques de Rusia, un país mejor armado y con un ejército mucho mayor.
Ahora, se suma otra sorpresa al ver que el habitualmente poco efectivo presidente norteamericano, Joe Biden, parece decidido a arrastrar tras de sí a sus colegas europeos y ejercer así el liderazgo que Estados Unidos casi había perdido -y del que a Biden pocos creían capaz.
Desde que Rusia empezó a enseñar los dientes, la opinión más extendida ha sido que
Ucrania no podía hacer nada para resistir el ataque del león ruso, que se la iba a comer rápida y despiadadamente.
Pero la realidad es que a Rusia la operación no le ha salido bien y su invasión es difícil y ha quedado estancada en algunos lugares. Cierto que Moscú tiene muchas más posibilidades de imponerse que Ucrania de defenderse, pero Vladimir Putin se enfrenta a la sorpresa y desengaño de no ser capaz de arrollar un país menor, más pobre y peor armado.
Esto no significa que el presidente ruso vaya a batirse necesariamente en retirada: un león herido puede ser todavía más agresivo, pero parece que su ejército ni goza de la capacidad de maniobra que creía ni mucho menos de la posibilidad de imponer su voluntad de inmediato.
Mirando a los siglos de historia rusa, quizá no sea tan difícil entender los motivos de Putin: el país ha tenido repetidamente una política expansionista agresiva, que le ha permitido convertirse en la nación más dilatada del planeta, con 11 franjas horarias. Es algo conseguido mediante expediciones de ocupación y conquista, justificadas con la preocupación por su propia seguridad.
El imperio ruso, el soviético o la Rusia que hoy gobierna Putin, no ha basado sus éxitos militares en un poderío militar que les ofrecía victorias fulminantes, sino en lo dilatado de su territorio que le ha puesto al abrigo de invasiones o le ha permitido desgastar a sus enemigos.
Una teoría para explicar la crisis actual es que la indecisión norteamericana fue la principal causante de la invasión rusa: Washington, que tenía conocimiento de los planes de Moscú para atacar Ucrania y llevaba semanas advirtiendo de que se estaba preparando una invasión, no tuvo la clarividencia de presionar al presidente ucraniano Zelenski para que renunciara a cualquier intento de provocar a Moscú. Es algo que Zelenski hizo repetidamente al anunciar su deseo de integrarse en la OTAN, cuando Putin quería un compromiso de neutralidad, o una adhesión a la política rusa semejante a la que recibe de Bielorusia.
Pero el análisis podía ser desacertado: Tal vez Putin simplemente daba los primeros pasos para recuperar el imperio soviético, desaparecido a finales del siglo pasado, en lo que él mismo calificó como uno de los mayores desastres de la historia reciente. Con Joe Biden en la Casa Blanca, tal vez le pareció el momento de aprovechar la que percibía como debilidad e indecisión en Washington y, en consecuencia, en todo el mundo occidental.
Al mismo tiempo, si Washington tan convencido estaba de las intenciones rusas, cabe preguntarse cuáles fueron sus motivos para dejar a los ucranianos sin protección. Recordemos que Estados Unidos, al desmembrarse el imperio soviético, insistió en privar a la nueva nación independiente ucraniana de sus pequeños arsenales atómicos que tal vez la habrían puesto al abrigo de los ataques rusos.
Pero todo esto pertenece ya a la historia, o al menos al pasado: la guerra de Ucrania puede ser para Putin lo que la invasión de Afganistán fue para la Unión Soviética en las postrimerías de su imperio. De continuar como hasta ahora, una sangría continuada en Ucrania pondría en peligro la supervivencia del régimen -o tal vez la persona- de Putin. Hoy, como entonces, Moscú no supo valorar ni la capacidad de resistencia del territorio invadido, ni el nivel de apoyo internacional.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Asemănarea este izbitoare.
Hitler rămâne un pitic pe lângă barbaria de proporții pe care a gândit-o, a plănuit-o și, acum, o pune în practică liderul de la Kremlin. Distrugerile orașelor ucrainene și măcelul locuitorilor lor, de fapt, triturarea și distrugerea sistematică a Ucrainei, lasă mult în urmă atrocitățile comise de naziști în Guernica (Spania) sau Lidice (Cehoslovacia din vremea aceea). Și, mai ales, Putin nu se oprește!
Ca și în cazul hitleriștilor, se pune întrebarea și pentru putiniști: sunt nebuni indivizii aceștia, e nebun Putin?
Putin și colaboratorii lui nu sunt nebuni, știu ce fac, sunt conștienți de gravitatea faptelor lor. Putin vede foarte clar realitatea din jurul său. Dovada o reprezintă grija cu care caută eufemisme pentru acțiunile sale.
În primul rând, a invadat Ucraina, FĂRĂ DECLARAȚIE DE RĂZBOI. Ca să-și poată minți poporul.
În al doilea rând, afirmă că războiul crunt pe care îl duce în această țară, NU ESTE RĂZBOI, ci o operațiune specială. E în vigoare o lege care interzice cuvinte revelatoare, ca INVAZIE, RĂZBOI… etc. Pentru cei care încalcă legea, pedepsele sunt de la 10 la 15 ani de închisoare.
În al treilea rând, a oprit orice sursă alternativă de informare a populației, pentru ca aceasta să poată fi mințită cât mai eficient de propaganda Kremlinului.
În al patrulea rând, orice manifestație de stradă în Rusia împotriva războiului din Ucraina, sau orice ivire a vreunei opoziții politice la ceea ce face Putin, se lasă cu arestări masive în rândul protestatarilor.
În al cincilea rând, Putin realizează că invazia lui are consecințe grave inclusiv pentru Federația Rusă și amenință voalat și chiar fățiș cu folosirea armelor nucleare. Începe să se teamă pentru poziția lui în fruntea Kremlinului.

De ce a luat Putin toate aceste măsuri?
Simplu! Este foarte conștient de crimele lui și se străduiește din răsputeri să nu le afle marea masă a populației din Federația Rusă. Însă, minciunile lui nu vor ține prea mult. De ce se teme nu va scăpa. Rușii încep să afle adevărul. Militarii morți sunt aduși acasă la familiile lor. Durerea e văzută de vecini și lumea începe să vorbească.
Trăiește Putin într-o realitate paralelă? Atunci, de ce minte?
La un congres internațional care a dezbătut problema minciunii s-au desprins două concluzii. Una este că: MINCIUNA ESTE O FORMĂ DE ASUMARE A REALITĂȚII. Este, de fapt, o variantă a ceea ce se spune în Biblie: nu există orb sau surd mai mare, decât cel care nu vrea să vadă sau să audă. Adică, mincinosul vede foarte bine adevărul, realitatea, dar, are un interes puternic să arate celor din jur o asumare distorsionată a realității. Sau pur și simplu, o negare a ei.
A doua concluzie este că, ÎN CASA UNUI MINCINOS, SE VA NAȘTE UN MINCINOS. Nu este vorba neapărat de vreun fiu sau urmaș, nepot, strănepot. În casa lui Putin, Lavrov ministrul său de externe, ambasadorul rus la ONU… mint la fel de consternant ca stăpânul lor.

Iar milioane de ruși, vor minți la fel, deoarece așa au fost învățați „să-și asume realitatea”, așa „au fost crescuți” în casa lui Putin. Vor apăra „adevărul lor” până în pânzele albe. De aceea, părinții nu cred ce le spun fiii lor de pe front, că în Ucraina este măcel și barbarie.

Războiul lui Putin este lupta unui dictator împotriva valorilor democrației. Democrația este cea mai mare amenințare la adresa dictaturii.
Putin a declanșat, în felul acesta, o criză multiplă la nivel mondial. Fenomenul acesta negativ va veni în cascadă. Încă nu resimțim efectele și amplitudinea acestei evoluții complexe și profund negative, în toate domeniile activității umane. Incredibil: este vorba de ideologia și practica genocidului, în acest secol al nostru. Probabil va purta denumirea de PUTLERIADĂ. Sonoritățile acestui termen amintesc de cele două personaje sinistre.

AUTOR: EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului, EUGEN HAC, precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Vita Nuova
IX
Mergeam, alaltăieri, călare, pe drumul ce-apucasem, abătut,
pierdut în gânduri că fără voie trebuii să plec,
când îl văzui pe Amor, ieșit în calea-mi, m-aștepta să trec,
un pelerin, în hainele-i sărace, l-am crezut.

Îmi apăru mizer la chip și mohorât, înfrânt,
parcă-și pierduse stăpânirea lumii, nu mai era al ei senior temut;
și gânditor venea și suspinând, tăcut,
lume să nu mai vadă, cu capul în pământ.

Pe nume mă strigă când mă văzu,
și zise: vin de la atâta depărtare,
de unde inima-ţi era din voia-mi, ieri;

Ţi-o adusei, ca să slujească unei noi plăceri.
Şi luai atunci din el o parte atât de mare,
că dispăru şi nu-mi dau seama cum făcu.

Dante Alighieri, portret din secolul XVII, GETTY IMAGES

Rime della Vita Nuova

Cavalcando l’altr’ier per un cammino,
pensoso de l’andar che mi sgradia,
trovai Amore in mezzo de la via
in abito leggier di peregrino.

Ne la sembianza mi parea meschino,
come avesse perduto segnoria;
e sospirando pensoso venia,
per non veder la gente, a capo chino.

Quando mi vide, mi chiamò per nome,
e disse: «Io vegno di lontana parte,
ov’era lo tuo cor per mio volere;

e recolo a servir novo piacere».
Allora presi di lui sì gran parte,
ch’elli disparve, e non m’accorsi come.
[Vita Nuova IX 9-12]

Probabil Alleyn Bequest, 1626, cu inscripția: DANTES ALDIGERIV, Google Art Project

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Se vede acum ce au vrut să spună liderul de la Kremlin și ministrul său de externe, atunci când au vorbit despre OPERAȚIUNEA SPECIALĂ DIN UCRAINA. Nu au considerat că este o invazie, deoarece și-au trimis armatele ca să fie triturate și umilite de ucraineni.

Chiar dacă atunci s-au străduit să mintă, folosindu-se de un eufemism, Dumnezeu a vrut să le dea dreptate, până la urmă, și să îi facă și pe ei să înțeleagă ce au spus.

E un prim pas, pentru ei, pe calea înțelegerii realităților cumplite pe care le-au creat, a războiului absurd și inutil pe care l-au declanșat în Europa. Dumnealor văd destul de clar, în acest moment, că Operațiunea Specială nu este decât o invazie păguboasă, care ruinează Rusia, așa cum n-ar fi reușit nicio forță inamică exterioară să o facă.

Putin a devenit, extrapolând numele unor personaje din basmele românești, un SFARMĂ-RUSII. Probabil este unul din numele sinistre cu care va rămâne în istorie, alături de cel de criminal de război.
Rusia duce un război de agresiune pe teritoriul Ucrainei.

Ucraina, țară invadată, duce un război patriotic, de apărare. Ucrainenii luptă cu tenacitate deoarece sunt puternic motivați: țara le-a fost ciuntită de teritorii importante, a fost invadată hoțește, fără niciun motiv și fără declarație de război, femeile și copii au fugit în străinătate ca să-și salveze viața, în timp ce soții și tații lor au rămas în țară ca să lupte împotriva cotropitorilor, sunt distruse case, edificii, monumente, infrastructuri, localități întregi rămân fără electricitate, apă, alimente, medicamente.

A ajuta o țară invadată să se apere este un gest moral și demn. Sprijinul se impune de la sine. Oricâte reproșuri și avertismente ar lansa agresorul, ajutoarele – inclusiv militar – pentru națiunea agresată, care se apără pe teritoriul ei, nu poate fi considerată agresiune. Agresor e invadatorul nu națiunea cotropită.
A-l ajuta pe agresor – atenție la China cea ambiguă!– înseamnă, în mod clar, că te alături agresorului, că sprijini și participi la agresiune. Cu atât mai mult dacă ajutorul este în arme.

Aruncând o privire spre soldatul rus, cu toate că a învins în decursul istoriei în multe războaie… nu prea strălucește! A învins cu greu chiar și atunci când numericește și-a copleșit inamicul.

În războiul din 1877-78, luptele se duceau împotriva Turciei atât în Caucaz, cât și în Balcani. Soarta se decidea aici, în țara vecină, Bulgaria. Turcii le administrau înfrângeri dureroase rușilor.

Disperat, țarul rus i-a trimis o telegramă lui Carol I al României să treacă Dunărea pe unde vrea, să lupte sub comanda cui vrea, numai să intre în luptă, deoarece „cauza creștinătății e pierdută”, adică recunoștea că rușii pierdeau războiul. (În 1944, rușii au căutat cu frenezie telegrama țarului la Arhivele Naționale din București).

Au găsit-o, au confiscat-o și au fost mulțumiți. De ce oare? Arhiviștii noștri le-au pregătit un hap, un fals, pe care l-au înghițit). Carol I, tânăr locotenent, produs al Academiei de Război din Berlin, a venit la Plevna, a văzut care era situația, și a propus ca fortăreața Plevnei să fie luată prin asediu, nu prin asalt (atacuri).

Cu greu i-a convins pe ruși. Asediul însemna construirea unor fortificați în jurul Plevnei, cu un drum de comunicare săpat ca un șanț ferit de privirea și artileria otomană. A urmat așteptarea ca turcilor să li se termine proviziile. Deci nu atacuri nesăbuite, așa cum au procedat rușii.

După trei luni de asediu, turcii au încercat să iasă din cetate îndreptându-se spre Vidin, adică, spre nord-vestul Bulgariei. Armata română a intrat în cetate și a cucerit-o. Turcii s-au izbit de armatele rusești adăpostite, de data aceasta ele în fortificații, s-au întors din drum și au vrut să intre în cetate. N-au mai avut unde și s-au predat armatei române. Dacă n-ar fi fost contribuția armatei române condusă de Carol I, rușii ar fi pierdut războiul.

În Primul Război Mondial, rușii au părăsit frontul în fața trupelor germane și austriece.

Armata română a fost nevoită să-și subțieze forțele ca să umple golurile lăsate de ruși. Pe la Mărăști, Mărășești, Oituz nemții nu au putut trece, dar, au trecut pe Valea Jiului, deoarece au avut trupe de vânători de munte, care au coborât cu cordeline pe o pantă stâncoasă nepăzită, deoarece nimeni nu-și putea imagina, la vremea aceea, că pe acolo ar putea coborî o ființă umană. În felul acesta, trupele române au fost atacate pe la spate, frontul s-a spart, nemți au luat toată Muntenia și s-au oprit la… Odesa.

În cel de al Doilea Război Mondial, la cotul Donului, rușii au reușit să spargă frontul, deoarece un ofițer superior german a predat Armatei Roșii planurile de luptă ale nemților. Când a ajuns pe teritoriul României, Armata Roșie a plasat Armata Română în prima linie. Părinții mei i-au văzut pe primii militari care țineau linia frontului. Li s-a părut că uniforma lor semăna foarte mult cu uniforma militară românească. Înaintau prin șanțurile de pe marginea drumului. Oamenii din sat stăteau pe la porțile caselor lor și îi priveau.

-Sunt nemți în sat?- întrebau militarii, în românește.

-Nu sunt, au plecat acum două zile. Dar, voi sunteți români, nu sunteți ruși?

-Rușii nu luptă. Vin în urma noastră la vreo 5 kilometri. Frontul îl ținem noi, românii.

Și ce jafuri și violuri comiteau rușii în spatele frontului. Aveau tot timpul, nu erau ocupați să lupte.
Românii au luptat, nu rușii, până au ajuns în lunca Dunării. Românii au eliberat Budapesta și alte orașe. Când se vedea că nemții erau pe cale să fie înfrânți, atunci intervenea Armata Roșie ca să culeagă victoriile. Așa s-a întâmplat în Budapesta și în multe alte orașe din Ungaria și Slovacia.

Ca să nu ajungă și Armata Română la Berlin, sovieticii au hotărât să o direcționeze spre Munții Tatra unde erau trupe germane foarte bine fortificate, cu provizii și muniții pentru luni de zile, și care refuzau să se predea.

Au continuat să lupte și după capitularea Germaniei – 9 mai 1945 – ; trupele române nu au primit niciun ajutor, niciun singur cartuș sau vreo grenadă din partea rușilor, și nu au fost lăsate să vină acasă, până nu au cucerit toate cazematele, toate punctele de rezistență ale germanilor.

Au murit foarte mulți români în Tatra. S-au întors în țară – dezarmați și umiliți de sovietici – prin septembrie 1945.

Asta înseamnă că CEL DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL S-A TERMINAT ÎN EUROPA, ÎN LUNA SEPTEMBRIE A ANULUI 1945, și nu în Japonia, prin capitularea acelei țări, în august, în urma bombardamentelor atomice de la Hiroșima și Nagasaki.

Ar fi bine ca măcar istoriografii români să menționeze cu fermitate acest adevăr, în studiile și lucrările lor.
Să menționăm că și Bulgaria a fost invadată de Armata Roșie, fără ca această țară să se fi aflat în război cu Rusia, și a pățit cam același lucru: rușii au eliberat Bulgaria cu ajutorul… Armatei Bulgare!

Soldatul rus n-a luptat deloc nici acolo, venea amenințător în spatele militarilor bulgari ca să-i împuște dacă nu luptă!

Cam așa a luptat soldatul rus în războaiele mai recente. Dacă mergem ceva mai în urmă, armatele lui Napoleon au fost învinse mai degrabă de frigul din Rusia, decât de soldatul rus.

Oricum, în Ucraina, prestigiul modernizatei și temutei armate a Federației Ruse a coborât până la genunchiul broaștei. Cecenii și sirienii nu vor reuși să-l refacă, chiar dacă vor fi împinși ei în prima linie Eventual, îl vor coborî și mai mult.

AUTOR: EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului, EUGEN HAC, precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Vladimir Putin afirmă, acum, că „Ucraina se pregătea să atace Crimeea, Donețk-ul și Lugansk-ul”.
Este încă o afirmație care arată că acest sinistru personaj se crede Dumnezeu: este convins că tot ce spune el se transformă automat în realitate, este ca o poruncă divină care trebuie să se împlinească.

Este evident că în toate cele trei teritorii smulse Ucrainei se află trupe rusești. Oare, Ucraina chiar se pregătea să atace armata Federației Ruse pe care nu avea cum să o învingă din postura de atacatoare? Să-i ofere Rusiei un motiv serios să o invadeze?

Nu, Ucraina nu i-a oferit niciun motiv Rusiei să o atace.

Se vede de la o poștă că lucrurile zbârnâie, nu se potrivesc!

Atunci de ce a invadat Putin Ucraina cu niște armate formate din recruți și soldați în termen fără pic de experiență de luptă, mințindu-i că acolo vor fi primiți cu ovații și flori, în loc să trimită oameni căliți în războaiele din Siria și Libia, mercenari și ucigași profesioniști în „arta războiului”? De ce a fost convins că Ucraina va fi cucerită în câteva ore, atât cât durează plimbarea lină și liniștită de la granița Belarus-ului până la Kiev.

Vrea să sugereze, acum când vede cât de tenace este rezistența ucrainenilor, că știa, totuși, cât de pregătiți sunt ucraineni pentru luptă și încearcă să inducă cu viclenie ideea că această tenacitate a luptătorilor ucraineni avea scopuri agresive. De fapt, vrea să-și justifice, în felul acesta mincinos, insuccesul campaniei lui de cucerire.

Putin acuză Occidentul că vrea să dezmembreze Federația Rusă. Dacă într-adevăr ar fi fost așa, Occidentul ar fi destrămat-o până acum. Ar fi avut ocazia să o facă atunci când s-a năruit URSS-ul. Or, tocmai că i-au dat cu generozitate bani și fonduri să se mențină, să-și păstreze integritatea. Occidentul nu dorește dispariția Federației Ruse, deoarece, în spațiul siberian, imediat și-ar impune dominația China.

Putin știe lucrul acesta. Putin e conștient de faptul că Occidentul și acum, în condițiile în care Rusia este supusă unor măsuri și sancțiuni fără precedent în istorie, sunt menite doar să-l determine pe el să înceteze agresiunea asupra Ucrainei. Atât!

Dar Putin judecă lumea după criteriile lui imperialiste. Se străduiește să vadă peste tot numai amenințări și dușmani, când în realitate aceștia nu există. L-a amenințat în vreun fel Cecenia atunci când și-a vrut independența?

Da, i-a amenințat imperiul! Ar fi fost un precedent, un exemplu demn de urmat și de alte republici din Federația Rusă.

Și la ce barbarie a supus-o, ce măcel și distrugere scelerată i-a administrat capitalei cecene, Groznîi!
Experiența aceea o transferă acum, diabolic amplificată, Ucrainei. Îi distruge orașele cu o nonșalanță consternantă, ce denotă că acest personaj nu are limite în nesăbuința lui, că nu respectă absolut nicio valoare, NICI MĂCAR VIAȚA.

Totuși, Putin, are niște valori: acelea care fac parte din cultura imperialistă! Este moștenitorul agresivității imperiilor țarist și bolșevic, care au tot cucerit teritorii din țările cu care se învecinau.
Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa stabilea un status quo, adică, granițele țărilor europene rămâneau așa cum erau, nu se puteau modifica. Pe acest principiu se baza pacea. În plus, țările statorniceau pacea și prin colaborarea lor.

Putin a descoperit că acest acord semnat la Helsinki în 1975 avea o lacună: nu menționa deloc sferele de influență! URSS, în anii aceia, avea convingerea că puterea sovietică va fi eternă, și că nu vor apărea schimbări care să-i altereze ei sfera de influență. I-a scăpat acest mic detaliu!

Acum, Putin vrea o nouă Yaltă, care să-i recunoască lui dreptul de a avea vechea sferă de influență a URSS-ului. În plus, se preface că nu realizează că a încălcat prevederile Actului Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, anexând provinciile ucrainene Donețk, Lugansk și Crimeea.

Iar invadarea Ucrainei ar fi o chestiune internă care privește exclusiv Federația Rusă.

Așa gândește Putin.

Numai că, nu-l mai crede nimeni. Ce afirmă Putin și ministrul său de externe, Serghei Lavrov, nu mai valorează nici măcar doi bani. Toată lumea se uită la fapte, nu la vorbele lor.

Pe Putin și colaboratorii lui îi așteaptă un proces pentru crime de război. Au declanșat o agresiune neprovocată și au comis atrocități inimaginabile. În mod sigur se va crea un tribunal de tip Nueremberg, unde dumnealor vor susține, ca înaintașii lor naziști, că nu au știut mai nimic din ce efecte a avut operațiunea specială împotriva Ucrainei.

Nu-i nimic, vor afla atunci, chiar dacă nu vor dori să afle!

Tribunalul de la Nueremberg care i-a judecat pe fasciști

AUTOR: EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului, EUGEN HAC, precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.